«

»

Print this Post

UE: între istoria succesului și riscul eșecului

1. Contextul actual

         Chiar și cei mai entuziaști susținători ai ideii europene admit că UE este în criză. Această concluzie este legată în prezent de fenomenul Brexit-ului și, în plus,în plan secund de ascensiunea în statele membre a unor forțe politice naționaliste, autoritariste și xenofobe.

         Problema este însă mult mai amplă și mai profundă. Ea este mai amplă în sensul că reducerea forței de atracție a proiectului european nu se reflectă numai în Brexit și nu se rezumă la acest caz de neocultat. Brexitul este, într-adevăr, un act fără precedent. Pentru prima dată în istoria UE un stat membru decide să părăsească uniunea făcând apel la dispozițiile exprese ale Tratatului de la Lisabona. (Istoria acestor dispoziții merită povestită).

         Mai sunt însă cel puțin alte două țări care, în cazul unei crize majore interne sau al unui referendum, ar vota pentru ieșirea din uniune: Grecia și Cehia.

         Când în 2008, criza economico-financiară, care a lovit cel puțin spațiul euro-atlantic, a împins simultan Islanda și Irlanda pe marginea prăpastiei, prima prăbușindu-se în haosul social consecutiv falimentării sistemului său bancar iar a doua salvându-se cu ajutorul unei infuzii masive de fonduri europene, s-a spus că diferența dintre cele două a fost generată doar de o literă: ”s” contra ”r”; o literă responsabilă de distincția între un nemembru UE și un membru UE. Atunci Islanda a declanșat o procedură rapidă menită a-I permite intrarea în UE. În acest proces ea a observat însă că terapiile europene anti-criză, bazate pe ideea austerității în dauna stimulentului investițional și a solidarității, nu sunt capabile să confere securitate economică membrilor, ci numai să îi lipsească de resursele suveranității. În consecință, Rejkyavik-ul a abandonat drumul Bruxelles-ului.

         Un aspect cu mult mai grav și mai semnificativ este acela al relației dintre UE și Turcia. După câteva decenii de negocieri, astăzi este clar că Turcia nu va deveni membru UE în timpul vieții noastre. Bruxelles-ul dă vina pentru aceasta pe politica neo-otomană a Ankarei , politică prin efectul căreia națiunea turcă s-ar înstrăina de ”valorile europene”. În realitate, principalul vinovat este chiar faimosul motor franco-german al Europei, cu totul inapetent față de primirea la masă a unui nou locatar, nu atât musulman, cât având argumente economice, militare, demografice și politice de natură a-l recomanda, în cazul admiterii, pentru statutul de protagonist al geopoliticii europene. În asemenea circumstanțe, ceea ce se profilează este o UE mică în vecinătatea unei uniuni levantine dominată de Turcia, în locul unei UE actor global, capabil a dialoga cu lumea arabo-musulmană și a o pune în ordine prin intermediul unei Turcii integrate în structurile europene.

         Epuizarea ”capacității transformatoare” a UE se constată în mod pregnant în relațiile cu vecinătatea sa estică. În Caucazul de Sud, cel mai important și mai disponibil partener, Azerbaidjanul, a redus relațiile cu UE la un nivel minim întrucât aceasta a ales să le construiască pe terenul valorilor iar nu pe cel geopolitic, minat de criza din Nagorno-Karabah și conflictul azero-armean.

         Ucraina a devenit un câmp de luptă iar dezagregarea ei, practic de neoprit, nu o face aptă pentru o relație eficientă cu UE, necum de integrarea sa formală în uniune. Deși, pentru această situație, blamul este adresat Rusiei, în realitate cheia șaradei ucrainiene se găsesște la Berlin: UE nu admite membri care ar putea limita dominația germană. În fine, Belarusul este de multă vreme pierdut și nu dă semne că UE l-ar seduce mai mult azi decât ieri, iar Republica Moldova, a cărei apropiere de România nu este încurajată la Berlin și nu face obiectul vreunei politici bruxelleze, merge spre UE după regula ”un pas înainte, doi pași înapoi”. Pe scurt, nimeni nu este dispus să își sacrifice agenda națională, tradițiile culturale și suveranitatea statală pentru a adopta modelul vest-european de dragul acestuia și al euro-birocrației bruxelleze.

         Pe acest fond s-au întâlnit la Roma, la începutul lui 2017, liderii statelor membre ale UE, mai puțin ca să aniverseze Tratatul de la Roma cât spre a proclama viabilitatea și vitalitatea UE, recunoscând în context nevoia reformei dar garantând că nu vor reforma nimic. O rețetă perfectă pentru ca încercând să-I mulțumesti pe toți – reformatori și conservatori – să ajungi a nu mulțumi pe nimeni.

 

  1. Crizele UE

         Dubla mișcare de decuplare de UE – cea internă, a statelor membre, și cea externă, a asociaților, partenerilor și vecinilor – nu este cauza problemelor actuale ale acesteia, ci efectul crizelor ei structurale: criza de identitate (culturală și geo-strategică), criza de creștere ( economia europeannă se bazează pe exporturile germane și este concepută să le servească), criza de încredere, criza de conducere (leadership-ul).

     2.1. Criza de identitate culturală privește neclaritatea referitoare la înseși valorile care fundamentează organizarea și funcționarea UE. Este UE o comunitate creștină sau o entitate laică ? Mai sunt laicitatea și drepturile individuale (cuceriri ale republicanismului francez) baza pe care se mișcă instituțiile europene sau avem de-a face cu o Europă creștin-democrată (de inspirație germană) caracterizată de exclusivism religios și drepturi colective, precum și ghidată de ideile ”pământului promis” și ale ”mântuirii” ? (Liderii UE se comportă din ce în ce mai mult ca o ”preoțime seculară” care împarte popoarele în ”damnați” – cei care nu le împărtășesc agenda și concepțiile – și ”salvați” – cei care li se supun, iar nu ca niște slujitori ai cetățenilor europeni, obligați să le dea socoteală pentru executarea mandatului încredințat lor de către aceștia).

         Cum credința exclude toleranța (”cine crede cu adevărat în Dumnezeul său nu poate fi tolerant” – potrivit lui Emil Cioran), o Europă religioasă și monistă / dogmatică tinde să abandoneze tocmai una dintre principalele sale valori federatoare: toleranța sau respectul diversității. Deviza ”toți diferiți, toți egali” (adoptată oficial de cea mai veche organizație europeană postbelică, anume Consiliul Europei), pare a cădea astfel în desuetudine, lăsând fără conținut sau fără suport visul european: ”toți egali și toți liberi”. Acolo unde diferența nu mai este tolerată, libertatea dispare sau este în pericol, iar egalitatea nu mai are sens, este golită de substanță, vană.

         2.2. Criza de identitate geo-strategică se referă la incapacitatea UE de a-și defini frontierele obiective – adică, frontierele spre care tinde pentru că numai în spatele lor își poate (re)concilia geografia cu istoria. Împreună cu Ucraina și Turcia, UE ar fi o putere globală. Fără acestea ea este o putere regională – marginală și provincială – inaptă să dobândească drepturi cu semnificație universală (și, deci, influență universală) și obligată să își promoveze agenda doar prin așezare la remorca actorilor globali. Lipsa unui proiect universalist propriu / specific, distruge coerența internă a UE, fiecare stat membru simțindu-se nu doar îndreptățit, ci și obligat să își găsească un partener strategic printre super-puteri, inclusiv de teama ca balansul Bruxellesului și al marilor profitori europeni (ex.Germania) între S.U.A., Rusia și China să nu îl lase în afara jocului sau, potrivit unei zicale deja încetățenite, să nu îl pună a plăti muzica fără dreptul de a alege melodia sau a dansa. (”UE pays but not plays”). În lipsa identității geo-strategice UE nu poate garanta securitatea internațională a membrilor săi.

       2.3. Criza de creștere își are explicația în faptul că modelul economic adoptat de UE la nașterea sa (atunci când se punea problema ca Germania să contribuie prin efortul uman și materiile sale prime, la reconstrucția Europei distruse de războiul al cărei responsabilitate o purta) a căzut în desuetudine și nu mai poate funcționa. Forța economică a UE ca ”putere pașnică” (soft power) a fost asigurată de subsalarizarea forței de muncă germane (fenomen astăzi generic numit ”dumping social”) cumulată cu transferul de fonduri inițial americane (Planul Marshall) și ulterior europene (cunoscute sub numele de ”fonduri de coeziune”). Bunurile și serviciile ieftine produse de Germania au putut fi ușor cumpărate la prețuri accesibile de celelalte țări aflate pe Piața Comună, fără ca cele din urmă să aibă inițial interesul iar apoi și posibilitatea de a-și proteja economia națională în fața unei asemenea ”invazii pașnice”, prin taxe vamale.

         Germania folosește acum superioritatea economică astfel dobândită pentru a construi o Europă germană, adică o Europă obligată să își reducă protecția socială pentru a economisi bani cu care să finanțeze consumul de mărfuri germane și, implicit, să susțină economia germană. Cum resursele importatorilor s-au epuizat cu timpul , iar extinderea UE spre est a adus nu numai piețe noi, ci și un surplus de sărăcie, vechiul succes istoric și-a atins limitele istorice. Germania nu mai poate crește întrucât cumpărătorii săi din celelalte țări ale uniunii sunt faliți, iar aceștia din urmă sunt faliți pentru că Germania nu îi lasă să se dezvolte atât cât să îi devină concurenți. În asemenea condiții nu numai uniunea economică și monetară este o ficțiune, ci chiar și piața unică rămâne o formă fără fond.

        2.4. Criza de încredere constă în îndoiala cu privire la însăși natura uniunii – confederație, federație, organizație interguvernamentală – precum și în neliniștea cronică privind capacitatea sa de a garanta securitatea personală, socială, națională și internațională a membrilor săi state și cetățeni. Incapacitatea UE de a soluționa criza economico-financiară izbucnită în 2008, de a soluționa criza geo-politică din vecinătatea sa estică începută în 2008 în Georgia și continuată în 2013 în Ucraina, precum și de a soluționa criza socială amorsată de valul imigranților musulmani – adevărată armă demo-culturală de distrugere în masă – în 2016, a redus drastic, de pildă, încrederea românilor în proiectul european.

         În prezent UE nu este în măsură să ofere cetățenilor europeni un set convingător de criterii de coeziune – acestea fiind argumentele care justifică încrederea colectivă în instituțiile europene.

         2.5. Criza de conducere este o consecință a crizei generale în care se află democrația națională – ca de altfel și cea transnațională – și totodată o cauză a crizei de încredere.

         Fostul comisar europeran Ohli Rehn spunea că liderii europeni știu ce trebuie să facă dar nu știu să câștige voturi dacă fac ce trebuie. În atari condiții s-a ajuns, cu timpul, ca UE să aibă lideri care nici nu știu ce trebuie să știe, nici nu fac ce trebuie să facă. Deși ei sunt aleși, paradoxal, cei care îi aleg nu au încredere în ei; deci, nici nu-I urmează.

         Principiul reprezentării naționale în instituțiile europene, în locul promovării unei conduceri de tip federal, încurajează nepotismul și favoritismul în detrimentul meritelor. Sigure pe funcțiile de conducere rezervate lor în urma unor negocieri politice, statele membre trimit la Bruxelles funcționari sau demnitari selecționați prin concursuri de favoare, care nu au cum performa ulterior.

         În fine, criza de conducători europeni este consecutivă și acțiunii conjugate a guvernelor naționale și ”guvernului ocultei corporatiste transnaționale”, care se opun unei democrații transnaționale europene apte a le controla și civiliza, punându-le în slujba cetățenilor europeni. Una dintre consecințele acestei conspirații este preluarea funcțiilor legislativului și executivului european, de către Consiliul european (format din șefii de state și guverne) care sintetizează mediocritatea intelectuală a liderilor naționali, cu lipsa lor de instinct european, de viziune strategică globală și de curaj politic.

 

  1. UE între trecut și viitor

         Căutarea soluțiilor pentru depășirea crizelor de care suferă în prezent UE și care, netratate, riscă să îi fie letale, impune o incursiune în istoria proiectului european.

         3.1. Nostalgia federalismului / universalismului european și blestemul divizării / dezbinării europene.

         Odată cu prăbușirea Imperiului roman și emergența anarhiei feudale, istoria Europei poate fi scrisă ca o luptă între aspirația unității – pe care am putea-o numi ”universalism european” – și egoismele locale – astăzi egoisme naționale. Cea dintâi și-a găsit exprimarea în ascensiunea imperiilor multiculturale sau multietnice – devenite cu timpul multinaționale – ridicate pe baze geopolitice sau geoeconomice. (A se vedea în acest sens ”teoria granițelor naturale”). Cele din urmă au fundamentat strategia echilibrului de putere, echilibrul alianțelor cu geometrie variabilă garantând ordinea europeană, adică pacea în Europa. În centrul acestor alianțe și forța lor centripetă / coagulantă au fost statele cu vocație imperială, transformate ulterior în națiuni imperiale.

         Ciocnirea dintre imperiile multinaționale și națiunile imperiale a subminat în secolele XIX și XX (prima parte) ordinea / pacea europeană. Această ciocnire a dus la dezagregarea imperiilor și degajarea de state naționale. Înlocuirea principilui geopolitic cu cel național drept criteriu de formare și legitimare a comunităților politice europene, a dinamizat progresul prin animarea competiției dintre națiuni dar nu a reușit să rezolve problema războiului și a păcii. Prăbușirea ordinii imperiale a fost urmată de dezordinea națională.

         Prevăzând, poate, aceste pericole, încă la jumătatea secolului XIX, în momentul de glorie al ideii naționale, Victor Hugo spunea că desfacerea alcătuirilor politice multinaționale în state de sine stătătoare este o etapă prealabilă reunificării Europei, de această dată prin voința liberă a popoarelor autodeterminate.

         3.2. Proiectul nazist – Europa germană

         Cel mai ambițios proiect privind ”unificarea Europei” în epoca modernă a fost cel conceput de experții regimului nazist și liderii acestuia. Înțelegând că dominația Germaniei asupra Europei nu poate fi conservată la infinit manu militari, fiind convinși că Germania nu își poate îndeplini destinul fără dobândirea controlului asupra unui ”spațiu vital” acoperind continentul european și având încredere deplină în victoria germană asupra rivalilor săi maritim (Marea Britanie) și terestru (U.R.S.S.), aceștia au proiectat constituirea postbelică a unei Uniuni Europene, organizată ca un ”imperiu prietenos” (să spunem un ”imperiu cvasidemocratic”), în care toate statele europene aliate sau ocupate să intre ca membre, după ce, în funcție de caz, li se va fi redat, respectiv limitat independența și li se va fi creat sentimentul că între interesele lor naționale și interesele germane există o deplină congruență, sincronie, compatibilitate.

         Interesele comune  ale acestor state, definite după criteriul acceptării agendei strategice germane, ar fi urmat să fie transpuse în termeni normativi de un Parlament European și în termeni executivi de un Guvern european (Comisia Europeană). Interesele locale ar fi urmat a fi definite și gestionate la nivel statal și transpuse în politici naționale aplicate, după caz, cu sprijinul Uniunii. Această Uniune Europeană ( care, desigur, ar fi fost dotată și cu instanțe judiciare adecvate) ar fi avut o piță internă unică, un pașaport unic, o bancă centrală, o politică externă unică și desigur, o armată pusă sub comandă germană. Aceasta ar fi fost ”Europa germană”. Orice asemănare între ea și actuala UE este, desigur, ”întâmplătoare” (sic!).

         3.3. De la ”Europa germană” la ”Germania europeană” și retur

         Înfrângerea puterilor Axei în cel de al Doilea Război Mondial a dus la abandonarea proiectului ”Europei germane” și adoptarea de către R.F.G., sub presiune americană sau, mai bine spus, sub efectul stimulativ al Planului Marshall, a doctrinei ”Germaniei europene”; o Germanie care, după și prin reconcilierea cu rivalul continental ereditar, Franța, avea să fie motorul principal al integrării europene încarnate succesiv de Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului, Piața Comună, Comunitatea Economică Europeană, Comunitățile Europene și, în fine, Uniunea Europeană. În contextul celei din urmă visul ”Europei germane” pare a fi renăscut, lăsând ”Germania europeană” doar ca formulă retorică politic corectă.

         În 1994 doi lideri creștin-democrați germani – Wolfgang Schauble și Karl Lamers – au întocmit și publicat un document de poziție intitulat ”Reflecții asupra politicii europene”. Potrivit acestuia în centrul ”uniunii politice” trebuie să stea tandemul franco-german, a cărui integrare trebuie intensificată, și moneda comună, privită ca instrument politic precum altădată producția cărbunelui și oțelului iar nu numai ca expresie a integrării economice. Acestea urmau a fi izvorul unei politici externe și de securitate a UE.

         Extinderea către est a UE ar fi trebuit operată ”în parteneriat cu Rusia”. Ceea ce sugerează, dacă nu un nou Pact Ribbentrop-Molotov, cel puțin o nouă Ialtă.

         În rest, uniunea urma să aibă o ”geometrie variabilă”, ceea ce însemna instituționalizarea unui ”nucleu dur” constituit în jurul Axei Berlin-Paris, din șase membri, respectiv Germania, Franța și Benelux (deci fără Italia, Spania sau Marea Britanie), funcționând ca o federație bipolară pe un teritoriu aproximativ egal cu cel al fostului Imperiu Carolingian, în care Germania ar fi avut prioritate în administrarea ”provinciilor” (adică națiunilor) din nordul și estul Europei, iar Franța în administrarea celor din sud. România, Bulgaria și Balcanii de Vest, ca și Turcia nu își găseau locul într-o asemenea uniune; cel puțin nu inițial ( când adâncirea trebuia favorizată în fața extinderii) și nu ca membri cu drepturi depline. (Ceea ce nu s-a întâmplat, de altfel, până astăzi). Cât privește Marea Britanie, aceasta era văzută ca un corp străin într-o asemenea construcție. Brexitul demonstrează că așa a și fost.

         Brexitul, pirueta neo-otomană a Turciei, resuscitarea ambițiilor imperiale ale Rusiei și reculul egocentric al S.U.A., dar și naționalismul maghiar și slovac sau suveranismul polonez și ceh ori cvasifalimentul economic grec, spaniol, portughez și irlandez, readuc în prim plan proiectul Schauble-Lamers, împachetat acum în retorica jovială și frivolă a domnului Junker, cu a sa ”Europă cu mai multe viteze” în care, chipurile ”avansăm împreună dar în ritmuri (adică viteze) diferite”.

         Acestei abordări I se opune formula federală a democrației transnaționale și a uniunii de națiuni și cetățeni dezvoltată în proiectul de lege europeană fundamentală, redactat de ”Grupul Spinelli” din PE, inclusiv cu participare românească. Lui îi lipsește, însă, cel puțin deocamdată, forța politică aptă a-l impune decidenților politici.

         3.4. De la Europa fricii la Europa valorilor

         Europa postbelică nu era o uniune de valori, ci o uniune de frici: frica de război și frica de foame. S-a apreciat că atingerea obiectivului politic al păcii și al celui social al bunăstării puteau fi realizate prin instrumente economice și constituționale, respectiv punerea în comun a resurselor necesare industriei militare (cărbunele și oțelul), coordonarea și subvenționarea politicilor agricole, punerea sub control a producției de energie nucleară, liberalizarea comerțului, adaptarea generalizată a democrației ca mod de organizare a societății, recunoașterea și protecția supranațională a drepturilor omului. Toate aceste instrumente menite a trata cauzele fricii europene, prin folosință îndelungată și teoretizare ideologică au devenit valori federalizatoare ale statelor europene reunite în UE.

         Până în 2004 a fost vorba doar despre statele vest-europene, pentru ca după aceea UE să includă tot mai multe state ale Europei centrale și de est, într-o mișcare văzută de la Bruxelles ca extindere a UE către est, dar calificate de către mulți oameni politici, deopotrivă occidentali și orientali, ca proces de reunificare a Europei (implicând o deplasare în dublu sens) sau ca unul de reconciliere între istoria și geografia Europei ( implicând sinteza culturală a estului și vestului european). Din păcate, viziunea federalizatoare sub aspect cultural a rămas mai mult la nivel de dorință, dacă nu chiar de auto-amăgire. În lipsa transpunerii în viață a unei asemenea viziuni, integrarea politică a bătut pasul pe loc iar integrarea economică și socială au lăsat locul disparităților economico-sociale, în defavoarea noilor membri din est și a vechilor membri din sud.

         ”Europa valorilor” – respectul diversității, solidaritate, egalitate și libertate, pluralism și echilibru al puterilor, protecție socială și justiție socială, coeziune economică, socială și teritorială etc. – a devenit prin birocratizarea extinderii o Europă dogmatică, în care dominația unui directorat german a luat locul egalității și constrângerile eurocraților bruxellezi, locul libertății. În acest context obiectivul păcii și-a pierdut capacitatea de atracție și puterea federalizatoare, în timp ce egoismele naționale își regăsesc zilnic teren de manifestare.

         3.5. De la Europa – piață la Europa – putere

         La punctul de plecare UE de azi a fost un proiect politic (obiectivul său principal fiind pacea) de realizat cu instrumente economice. În utilizarea acelor instrumente era interesată și principala putere globală în ascensiune, S.U.A. Noua ordine mondială sau mai exact ordinea sferei de influență americane avea ca pilon central libertatea comerțului. Acest principiu nega nu doar concepția principalului adversar ideologic al Americii, U.R.S.S., ci și tradițiile principalilor săi aliați europeni, imperiile coloniale britanic, francez, belgian, portughez, etc. Apărarea liberului schimb se realiza prin măsuri interne constând în unirea ”democrației economice” cu ”democrația politică”.

         Așa a apărut ”Europa piață”, având ca pivot economia germană. Patru decenii după nașterea acesteia și culegerea roadelor ei, formula a devenit caducă. Lucrul a apărut cu claritate sporită odată cu intrarea in UE a statelor ex-comuniste mai puțin dezvoltate, ceea ce a dramatizat decalajele dintre membri și a pus presiune pe principiul solidarității exact în clipa în care acesta începuse să obosească.

         ”Europa piață” fusese în măsură să impulsioneze creșterea economică dar nu și să rezolve problemele sociale, cu atât mai grave cu cât, în siajul progresului tehnologic, locurile de muncă se împuținau, în timp ce pretențiile maselor salariale la o viață mai bună creșteau. Se impunea, deci, construcția unei ”Europe sociale” dar aceasta reclama o putere politică aptă a redistribui avuția, precum și a mobiliza fonduri pentru investiții în obiective strategice transfrontaliere. Cu alte cuvinte, era imperios ca ”Europa piață” să se transforme într-o ”Europă putere”, adică era necesară o Europă politică.

         O piață liberă exclude războiul comercial și stimulează prin concurență și consum dezvoltarea economiilor naționale. (Aceasta a fost și a rămas principala dorință a Marii Britanii). Ea nu exclude, însă, războiul monetar. De aceea este nevoie – atât timp cât pacea rămâne obiectivul principal al UE – de o monedă unică. Tăria monedei nu asigură, însă, soliditatea economiei, ci invers, soliditatea economiei asigură tăria monedei. Cum să ai, însă, o monedă unică puternică cu 28 sau 27 de economii și acelea inegale ca nivel de eficiență și dezvoltare ???? O monedă unică reclamă o economie unică sau mai exact o politică economică unică și sinergică. De aici s-a ajuns la proclamarea Uniunii economice și monetare. Aceasta este, însă, doar un tigru de hârtie întrucât nici economia europeană nu este unică, nici politica economică europeană nu este unitară și mai ales nici resursele pentru susținerea unei politici economice europene nu sunt puse în comun. În orice caz, în măsura în care ar exista voința politică de a o face, o politică economică, precum și, de altfel, o politică socială nu poate fi unitară fără o politică bugetară comună, iar aceasta este imposibilă fără o politică fiscală comună. Altminteri, egoismele naționale împing, în cele din urmă, la un război economic, de la el la un război monetar, de la acesta la un război comercial și, în cele din urmă, la un război pur și simplu.

         O politică europeană care să garanteze libertatea schimburilor dar și să corecteze efectele sale perverse, nu poate fi însă concepută și aplicată fără o politică externă comună dusă până la ultima sa expresie care este politica militară sau de apărare. Pentru a elabora și promova o asemenea politică UE trebuie să știe care îi sunt frontierele din spatele căreia vorbește lumii și pe care le apără. Or, UE nu are și între membrii UE nu există o părere comună cu privire la frontierele Europei politice.

         Orice ordine este un sistem care asigură menținerea păcii. Un astfel de sistem nu se poate naște fără o viziune, nu poate funcționa fără oameni și nu poate dura fără instituții – ca să parafrazăm o formulă celebră a lui Jean Monnet referitoare la comunitatea europeană. Dacă viziunea a fost sintetizată sub aspect tehnic în paragrafele anterioare, instituțiile care o pun în practică de manieră durabilă trebuie să fie de tip federal. Este vorba despre o federație de state națiune sau o federație de națiuni reprezentând o suprastructură politică aptă a gestiona resurse naționale puse în comun, precum și, resurse proprii europene, în apărarea și promovarea intereselor comune. Aceasta înseamnă formarea Statelor Unite ale Europei. Despre ele au vorbit Victor Hugo, Aurel Popovici, Altiero Spinelli, Robert Schuman, Jean Monnet, Alcide de Gasperi, Salvador de Madariaga, Konrad Adenauer, Helmut Kohl, Paul-Henri Spaak, Jo Leinen, Guy Verhofstadt, Jacques Delors, ș.a., printre care și câțiva oameni politici români contemporani (inclusiv autorul rândurilor de față).

         Statele Unite ale Europei – adică o Europă politică acționând ca o putere cu identitate geostrategică distinctă – reprezintă o viziune total opusă celei tradiționale a Marii Britanii. Atunci când aceasta a intrat în UE (numită la acea vreme CEE) scopul ei a fost tocmai subminarea ideii de ”Europă putere” și menținerea Comunității Europene la nivelul unei simple piețe, cu excluderea oricărei șanse de apariție a SUE. De aceea, Brexit-ul, indiferent de motivele sale juste sau injuste, constituie șansa reluării proiectului Europei politice, a Statelor Unite ale Europei.

         Susținând intrarea Turciei în UE, regretatul Michel Rocard sugera că acest pas implică renunțarea la proiectul ”Europei politice”, în acel moment considerat a fi deja compromis odată cu accesul Marii Britanii în uniune. Sunt de o opinie contrară cu mențiunea că Turcia nu ar fi sau nu ar fi fost un membru oarecare, ci unul care ar schimba sau ar fi schimbat statutul UE ca actor al lumii de azi, trecând-o din categoria puterilor regionale în cea a puterilor globale.

         Același lucru s-ar fi putut spune și despre intrarea Ucrainei în UE. Dacă formula potrivit căreia Rusia fără Ucraina este un stat puternic dar Rusia împreună cu Ucraina este un imperiu cu relevanță universală, este corectă, atunci raționamentul se aplică similar și în relația dintre UE și Ucraina. Distrugerea Ucrainei a urmărit atingerea simultană a două ținte, respectiv împiedicarea transformării în imperiu a UE și a revenirii la gloria imperială a Rusiei. Germania a sprijinit, fie și numai în taină, acest plan demolator întrucât o superputere europeană integrând Ucraina – ca și Turcia – nu se putea organiza decât ca o democrație transnațională și, pe cale de consecință, nu putea fi o Europă germană, un alt Sfânt Imperiu Roman de Națiune Germană.

         Așa se face că proietul ”Europei putere” este, în prezent, un semi-eșec.

       3.6. De la Europa-proiect la Europa-muzeu

         Cel mai complet proiect sau cea mai cuprinzătoare viziune asupra UE, prezentate   oficial și asumate la nivelul șefilor de state și guverne, a fost cel elaborat de Conferința privind viitorul Europei (2001-2003) sub forma Tratatului constituțional. Abandonat în urma respingerii sale prin referendum în Franța și Olanda (fusese validat în Spania și Luxemburg), tratatul a fost parțial recuperat prin recepționarea celei mai mari părți în Tratatul de la Lisabona, după ce, în prealabil, fusese lăsat ”fără suflet”, respectiv se îndepărtaseră textele referitoare la imn, steag și deviză.

         Din punctul de vedere al naturii juridice proiectul avea în vedere o ”uniune de state și cetățeni”. O asemenea uniune este o federație; adică un sistem politic unitar cu o structură complexă. Dubla dimensiune politică a uniunii a determinat adoptarea regulii dublei majorități (state și cetățeni) în luarea deciziilor.

         Din punctul de vedere a obiectivelor strategice erau indicate pacea, bunăstarea, securitatea, libertatea și demnitatea. Referitor la securitate se putea distinge între securitatea personală / individuală, cea socială / colectivă, cea națională / culturală și internațională / geostrategică.

         Din punctul de vedere al mecanismelor specifice erau prevăzute cele patru libertăți: libera circulație a bunurilor, a serviciilor, a capitalurilor și a persoanelor.

         Din punctul de vedere al sistemului de organizare era preconizată o democrație transnațională. Aceasta impusă inclusiv de împrejurarea globalizării deja consumate a capitalurilor, a crimei organizate și a sărăciei (aflate la originea fluxurilor migratorii, ca și a terorismului internațional). În condițiile în care securitatea la nivel global este indivizibilă, puterea politică națională este ținută să se federalizeze pentru a relua controlul asupra fenomenelor transnaționale sau măcar a reface echilibrul de putere dintre guvernanța democratică transparentă și cea oligarhică ocultă (care a fugit de sub tutela statului-națiune, globalizându-se).

         Acesta este proiectul (în esența lui) pentru care România a dorit intrarea în UE. El este opus atât ideii de Europă-imperială cât și variantei acesteia numite ”Europa cu mai multe viteze”. Promovarea unor atari proiecte alternative nu justifică rămânerea României în UE sau, cu alte cuvinte, impune României găsirea unor alternative la UE – fie ele înăuntrul sau în afara acesteia.

         Un asemenea proiect necesită adoptarea unei legi fundamentale cu caracter constituțional (Constituție) a UE, de preferință de către o nouă Convenție europeană având natura unei adunări constituante. (o propunere de text a fost întocmită de ”Grupul Spinelli” din PE). El ar trebui sintetizat apoi într-un manifest politic pe înțelesul tuturor care să fie supus unui referendum european – adică un referendum al cărui rezultat să fie consemnat la nivelul tuturor statelor membre împreună iar nu la nivelul fiecăruia dintre ele luate separat.

         Frica de o asemenea abordare și încercarea de a consacra actualele disparități și discriminări din cadrul UE, legitimându-le printr-o interpretare abuzivă a actualelor tratate, nu poate duce decât la implozia UE sau la căderea ei în irelevanță. UE este și trebuie să rămână un proiect politic. Ea nu poate fi transformată într-o confederație de state dezvoltate sub aspect economic, adunate în jurul Germaniei, care îi garantează acesteia dominarea statelor europene de categorii inferioare, respectiv cu economii mai puțin dezvoltate și cu destin de piață de desfacere.

         Chiar dacă un asemenea model ar fi acceptat, o asemenea Europă ar fi irelevantă la nivel global, instabilă la nivel regional și nesigură la nivel local. Ea va mai conta – după expresia lui Henry Kissinger – numai ca muzeu de istorie. Un muzeu prezentând istoria unei mari viziuni, întrupată o vreme într-o experiență de succes pentru a plonja inexorabil într-un mare eșec.

  1. Deficitul democratic

         Una dintre primele critici aduse UE atât de către partizanii naționalismului cât și de către cei ai suveranismului este aceea privind deficitul democratic. UE nu s-ar putea integra într-o formă federală întrucât fie democrația nu poate exista decât în cadrul statului național, fie instituțiile europene sunt lipsite de legitimitate democratică și de aceea cetățenii europeni nu au nici încredere în ele nici fidelitate față de ele. Pe acest fond propaganda eurosceptică face din toate succesele opere naționale și din toate eșecurile ratări europene.

         Dacă se poate vorbi de deficit democratic în UE, nu este vorba, în realitate, despre lipsa legitimității electorale a instituțiilor sau demnitarilor europeni sau despre lipsa de reprezentativitate națională a acestora. Deficitul respectiv privește caracterul exclusiv al politicilor europene, consecință a naturii exclusive caracterizând bazele conceptuale ale instituțiilor politice și economice europene; dimensiunea politică și cea economică fiind legate una de alta.

         Birocrația europeană (în continuă creștere) a devenit o oligarhie transnațională care conspiră cu elitele națiunilor europene imperiale în scopul de a domina națiunile europene periferice. Această suprastructură politică s-a dezvoltat în atare fel sub influența inconturnabilă și irezistibilă a bazei economice sau altfel spus, a instituțiilor economice europene infectate de logica asimetriei intrinsecă raporturilor imediat postbelice dintre membrii fondatori – principalii învingători și principalii învinși vest-europeni din război.

         La început acest model a funcționat bine întrucât toți membrii primelor forme ale Uniunii de azi, erau în egală măsură secătuiți de război iar instituțiile inițiale aveau principalul rol doar de a veghea ca raporturile concurențiale pe piața comună europeană să se desfășoare nu numai liber, ci și în mod loial. Ulterior lucrurile s-au complicat, economia germană începând să le domine pe celelalte, iar instituțiile politice europene încercând să conserve și să servească această asimetrie.

         În loc să provoace reforma modelului european postbelic ajuns aproape de limitele sale, sfârșitul Războiului Rece și căderea Zidului de la Berlin i-au dat o gură de oxigen prin oportunitatea extinderii UE către est și astfel a dobândirii de noi piețe. Această oportunitate a echivalat cu o sticlă de băutură dată unui alcoolic în criză. Criza trece dar boala se agravează devenind cronică și mortală.

         În anii ’90 s-a putut constata că politicile de creștere și cele de integrare mergeau în sens opus în ceea ce le privea pe statele candidate. Pentru a intra în UE fără să tulbure macroproporțiile și echilibrele acesteia, candidații ex-comuniști au acceptat diminuarea capacităților lor economice. Aceasta s-a întâmplat cu speranța că după admitere fondurile structurale și politicile de coeziune europene vor permite prinderea din urmă a țărilor membre cele mai dezvoltate.

         După 2004, însă, (dată care coincide și cu începutul a 10 ani de înfeudare a României față de UE și protagoniștii săi occidentali) și mai ales odată cu izbucnirea crizei economico-financiare din 2008, imperativul susținerii prin consum a economiei germane dependentă de exporturi, s-a asociat cu politicile de austeritate impuse statelor mai puțin dezvoltate și în special noilor membri, altfel incapabile să își achite datoriile contractate față de importatori. În loc să scadă, decalajele din interiorul UE au crescut până în punctul în care să se poată vorbi de falimentul unor state; un faliment economic repede urmat, în mod logic, de falimentul politic.

         O UE care produce avuție numai pentru sau cu precădere pentru unul ori câțiva dintre membrii săi, în dauna celorlalți, nu este inclusivă, pe cale de consecință nu este democrată și în ultimă instanță, devenind vulnerabilă față de contestările naționale, pe de o parte, și față de exigențele plutocrației transnaționale, pe de altă parte, eșuează cu totul.

         Din aceste motive și cu acest înțeles, deficitul democratic apare a fi principala problemă a UE, care îi pune în pericol existența. Rezolvarea ei cere o reformă radicală, incluzând schimbarea modelului de dezvoltare economică bazat pe funcționarea motorului german și pe decizia de a sacrifica totul în scopul alimentării lui cu energia necesară.

         În perspectiva preluării președenției rotative a UE în 2019, România ar putea și ar trebui să prezinte și să promoveze în concret un plan de reformă, având în centrul său ajustările instituționale necesare depășirii actualului deficit democratic.

 

  1. Concluzii

         UE trece în prezent prin una dintre cele mai rele etape ale istoriei sale. În sine aceasta nu este o tragedie. Pe de o parte, ideea europeană a dovedit în timp că are capacitatea depășirii crizelor. Pe de altă parte, orice criză reprezintă o răscruce și aceasta înseamnă oportunitatea unei noi alegeri. Totul este ca alegerea să fie corectă.

         În acest sens trebuie acceptat că UE și-a atins limitele istorice în forma în care a fost construită și a funcționat în perioada postbelică și în condițiile sistemului mondial bipolar. Naționalizarea UE nu este, însă, o soluție. După cum soluție nu este nici ierarhizarea sau lotizarea statelor membre ale uniunii și falsa democrație bazată pe principiul unei unanimități potrivit căreia toți membrii au drept de veto dar greutatea politică aptă a permite exercitarea respectivului drept o au doar câțiva, dacă nu cumva doar unul singur.

         Ceea ce trebuie este mai multă Europă iar nu mai puțină; mai puține competențe, poate, dar mai federale; majorități care decid iar nu minorități care blochează. O democrație transnațională cu adevărat transparentă și responsabilă față de cetățenii europeni și funcționând în folosul tuturor. O federație de state-națiune adecvată perioadei post-bipolare și condițiilor multipolarismului global. O putere ”soft” dar cu dinți și cu mușchi având puterea de a comanda muzica orchestrei pe care o plătește. (Cu alte cuvinte o putere ”hard” din punct de vedere obiectiv și ”soft” din punct de vedere subiectiv care, după cuvintele lui Theodor Roosevelt, vorbește blând dar ține o bâtă mare în mână).

         România poate și trebuie să lupte pentru o asemenea Europă, aspirând legitim chiar la statutul de co-fondator al acesteia. În același timp, România este obligată să renunțe deopotrivă la dogmatismul european și la servilismul european. România a trăit și în afara UE. O mai poate face și trebuie să se doteze cu sau să își păstreze mijloacele pentru a o face. Proiectul european este, probabil, cel mai atrăgător, mai potrivit și mai promoțător pentru aspirațiile românilor. Pentru el merită luptat. El trebuie salvat, dacă se poate; și abandonat dacă ………….este necesar.

 

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/ue-intre-istoria-succesului-si-riscul-esecului/

Leave a Reply