«

»

Print this Post

Trei Summit-uri europene si toate „chinezesti”

Pe 20 noiembrie este programat sa aiba loc la Beijing Summitul UE-China. Pe 25 noiembrie va avea loc la Bucuresti Summitul China-Europa Estica si Centrala (EEC). Pe 28 noiembrie va debuta la Vilnius Summitul Parteneriatului Estic al UE. Trei intalniri la varf cu un impact potential enorm pentru echilibrul geo-strategic global. China are interse vitale legate de toate trei. La fel si Romania.

Flag of the People's Republic of ChinaPrimul in ordine cronologica va fi si prima reuniune de acest nivel dupa schimbarea conducerii chineze dar si ultimul inainte de intrarea UE in febra alegerilor europene care vor duce spre un nou Parlament european si spre o noua Comisie europeana. Pe buna dreptate europenii se intreaba ce va fi nou in politica externa chineza, in timp ce chinezii se intreaba ce va aduce nou viitoarea conducere europeana? Incertitudinea aferenta ambelor intrebari nu este un factor de incurajare pentru decizii indraznete pe termen lung.
Si totusi… in aer pluteste sentimentul unei oarecari urgente. Daca anumiti pasi esentiali spre clarificarea relatiilor dintre UE si China nu se vor face acum, urmatoarea ocazie se va ivi abia peste doi ani – respectiv dupa ce institutiile europene rezultate din euroalegerile din mai 2014 se vor fi asezat – cu conditia ca pana atunci Beijingul, neputand astepta atata si devenind mai increzator in propria-i putere, sa nu fi optat pentru o orientare geo-politica de natura a exclude Bruxelles-ul din alternativele sale strategice.
Iata motive pentru ca Summitul de la Beijing sa scoata din ambiguitate natura relatiilor parteneriale in constructie dintre UE si China sau macar sa ofere instrumentele scoaterii din ambiguitate a acestora. Daca in prezent China defineste amintitul parteneriat ca fiind “strategic si comprehensiv”, UE inca se mai intreaba care sunt criteriile justificative pentru natura strategica a parteneriatului si daca intre parti cu o organizare social-politica decurgand din ideologii diferite se pot stabili legaturi strategice cu caracter institutional? O atare neclaritate si dilemele care o insotesc creeaza dificultati permanente in fixarea agendei relatiilor euro-chineze, in negocierile euro-chineze, in consolidarea increderii reciproce si in promovarea unor mari proiecte comune. Faptul explica in mare masura de ce adesea China prefera sa discute cu statele membre mai mult decat cu UE; ceea ce este atat in defavoarea UE cat si in defavoarea Chinei.
Dupa parerea mea, interesul strategic comun al UE si al Chinei consta in edificarea unei ordini mondiale armonioase durabile, caracterizata prin pluripolarism si echilibrul puterilor. Ca putere emergenta “soft” (pacifica si liberala) dependenta in planul securitatii militare de SUA si in cel al securitatii energetice de Rusia, respectiv de doua puteri “hard” (razboinice si conservatoare), UE este interesata de emergenta Chinei ca o alta putere “soft” impreuna cu care sa alcatuiasca un sistem global de contraponderi. Ca putere emergenta aflata sub amenintarea unor importante dezechilibre interne dar si sub actiunea unor serioase presiuni externe, China poate gasi in UE un jucator global cu care nu are nici un risc major de a intra in concurs strategic si poate obtine de la UE avantaje tehnologice si comerciale apte a-i facilita accelerarea marsului catre armonia interna, precum si integrarea armonioasa in constelatia puterilor globale. Toate aceste interese exista pe deasupra diferentelor ideologice, nu sunt afectate de ele, pot coexista cu ele si pot fi promovate fara a fi stanjenite de ele.
Pornind de la constatarea acestei solidaritati de interese, Summitul de la Beijing ar mai trebui sa clarifice si cadrul principial pentru abordarea controversatei si spinoasei probleme a drepturilor omului – celebra tema a “valorilor”. Fortarea discutiei chino-europene referitoare la “valori” in orice moment, de catre oricine si in orice fel, este cu totul contraproductiva. De aceea, constituirea unui grup de lucru mixt care sa stabileasca reperele si modalitatile abordarii drepturilor omului in cadrul relatiilor bilaterale, este absolut necesar.
De aici ar trebui sa vina raspunsul la intrebarea daca sistemul european de valori are cu adevarat, asa cum pretind corifeii UE, caracter universal in integralitatea lui sau daca exista o variabilitate legitima – totala ori partiala – a standardelor de comportament vizand demnitatea persoanei umane. Inainte de a discuta despre valorile propriu-zise, UE si China ar trebui sa se puna de acord asupra masurii in care valorile pot fi transferate mecanic dintr-o cultura in alta, fara a lua in considerare fondul traditional al acestora, verificand daca nu cumva ele sunt produsul unor istorii specifice, istorii care pot fi armonizate dar nu pot fi nici copiate nici repetate.
Relatia dintre morala drepturilor omului, organizarea exercitiului puterii politice si nevoile sociale, se cere de asemenea clarificata. Aceasta presupune recunoasterea adevarului ca impartirea drepturilor intre stat si cetateni inseamna impartirea puterii iar impartirea puterii variaza si trebuie sa varieze in raport de problemele de securitate sociala care isi reclama rezolvarea. Natura regimului politic trebuie sa fie adecvata tintelor sociale de atins iar de atingerea acestora si consolidarea subsecventa a securitatii nationale depinde extinderea libertatilor.
In abordarea tematicii drepturilor omului este obligatoriu ca UE sa recunoasca faptul ca in secolele trecute natiunile imperiale europene au folosit cu fatarnicie parghia “valorilor” spre a-si promova agendele geo-politice ascunse si a-si impune dominatia asupra Chinei. De aceea, dincolo de reparatia morala datorata, este indispensabil ca UE sa ofere Chinei garantii concrete ca, in dialogul lor, respectul pentru drepturile omului va ramane scopul, excluzandu-se transformarea lui in mijloc spre atingerea unor tinte geo-strategice de interes unilateral. Pe o asemenea cale, esentiala este secularizarea relatiilor bilaterale, admitandu-se ca principiile laicitatii si respectului diversitatii – parte fundamentala a sistemului european de valori – se vor aplica nu numai in ordinea interna a statelor occidentale ci si in relatiile internationale ale acestora.
Odata toate aceste aspecte de principiu acceptate, se va putea trece la aranjamentele politico-economice specifice si la definirea proiectelor comune de construit pe temelia solidaritatii intereselor strategice si a empatiei valorilor.
UE este interesata, neindoilenic, de sprijinul Chinei in lupta cu criza economica, in general, si in sustinerea Euro, in special, precum si de obtinerea unui acces extins pe piata chineza a investitiilor. La randul ei, China are nevoie ca investitiile straine sa mearga catre regiunile sale vestice, mai putin dezvoltate, dorindu-si, de asemenea, ridicarea barierelor din calea intrarii capitalurilor sale in UE. In acelasi timp, China trebuie sa isi doreasca un partener european coerent si eficient iar dintr-o atare perspectiva nu se poate sa nu fi observat ca UE vorbeste despre o criza economica globala care in fapt se localizeaza doar in Europa (nici China dar nici India, Japonia, Turcia, statele Americii Latine sau chiar cele africane nu acuza o asemenea criza) si care, in realitate, nu este economica ci politica.
China poate oferi, deci, contributia sa in tratarea crizei economice europene dar nu prin politicile de austeritate exprimand faramitarea nationala si incoerenta politica a UE, ci prin politicile de stimulare economica pe care, sub presiunea egoismelor nationale, institutiile europene nu au fost capabile sa le promoveze. Tinand seama de interesele comerciale enorme care leaga Germania – principalul promotor al austeritatii – de China, este posibil ca aceasta din urma sa fie capabila a determina reorientarea strategiei anti-criza europene si astfel a furniza UE o coerenta pe care singura nu a putut-o obtine. Am avea de a face cu un „Plan Marshall” chinezesc care ar slava Europa postmoderna impunandu-i federalizarea, asa cum „Planul Marshall” american a salvat Europa postbelica obligandu-o la confederalizare.
Pe un asemenea fundal europenii si chinezii s-ar putea intelege asupra unei foi de parcurs catre finalizarea Acordului privind investitiile, in asa fel incat, dincolo de faptul deschiderii reciproce a pietelor lor, sa se creeze conditiile pentru ca transferurile de capital sa faciliteze implementarea strategiilor de dezvoltare ale fiecarui partener, precum si realizarea unor proiecte comune pe terte piete.
Legat de tema investitiilor si dezvoltarii, Summitul de la Beijing ar putea lansa o initiativa comuna privind organizarea unei Conferinte Mondiale pentru Dezvoltarea Durabila a Natiunilor in Curs de Dezvoltare si a Economiilor Emergente. UE ar fi interesata ca in concursul sau cu China pentru stabilirea de relatii privilegiate cu statele mai putin dezvoltate din Africa si Asia, sa introduca reguli apte a inlocui actualul joc de suma nula (in care, de regula, UE pierde) cu un joc de suma pozitiva (in care toata lumea castiga). China este interesata ca statele care urmaresc reducerea decalajelor fata de Occidentul dezvoltat sa se apere fata de fenomenul „fugii spre vest a creierelor autohtone”, sa capete acces liber la tehnologiile occidentale si sa obtina ajutoare pentru dezvoltare fara conditii politico-ideologice. O conferinta de tipul celei mentionate, ar putea sa se adreseze pozitiv tuturor acestor interese in masura in care este pregatita impreuna de UE si China, si in care se va desfasura pe baza unei agende comune a acestora, circumscrisa de obiective strategice armonizate.
Inca slaba in materie de politica externa si securitate proprie, UE ar putea cu greu refuza o eventuala propunere chineza privind organizarea de consultari anuale sau bianuale la nivelul Consiliului UE pentru afaceri externe si minstrului de externe al Chinei. Candva, asemenea intalniri s-ar putea extinde cu participarea Secretarului de Stat al SUA si eventual a ministrului de externe rus. Discutiile intre acestia, dedicate evaluarii situatiei internationale si unei posibile coordonari in actiunea lor externa, ar insemna desigur mai mult echilibru si pace in lume, mai multa stabilitate a ordinii internationale. Deocamdata nici UE nici unii dintre membrii sai cu relevanta globala (cum ar fi Germania si Italia) nu au un loc de membru permanent in Consiliul de Securitate al ONU. Consultari politice periodice in formatul mentionat i-ar aduna pe toti intr-un for, chiar daca nu deliberativ, care ar spori influenta deopotriva a UE si a Chinei in institutiile internationale cu capacitati decizionale.
Daca Summitul de la Beijing ar face asemenea pasi, Parteneriatul strategic comprehensiv dintre China si UE ar incepe sa functioneze inainte de a fi formalizat iar planificarea formalizarii sale relativ rapide ar deveni un exercitiu relativ facil si egal sustinut de ambele parti.
Romania – indiferent de regimul sau politic sau de fortele politice aflate la guvernare – a vazut totdeauna China ca pe un factor indispensabil in realizarea si pastrarea macro-echilibrelor geo-politice globale si prin aceasta, in garantarea suveranitatii, independentei si integritatii sale teritoriale. Asa a fost in ordinea mondiala bipolara; asa a fost in ordinea cvasi-uniopolara; asa ramane in (dez)ordinea post-unipolara. Iata de ce diplomatia romana ar trebui sa se mobilizeze – acum si in calitate de diplomatie a unui stat membru al UE – pentru a face din Parteneriatul strategic comprehensiv UE-China fapt implinit iar din Summitul UE-China de la Beijing un pas esential in atare directie. Aceasta cu atat mai mult cu cat a devenit limpede ca in prezent Romania este marginalizata si dominata sau, cel putin, risca a fi marginalizata si dominata atat in ordinea europeana cat si in cea euro-atlantica.

 

Intalnirea la varf dintre Statele Europei de Est si Centrale (EEC) si China, care va avea loc pe 25 noiembrie la Bucuresti, ar putea fi numita de unii ca „Summit de compensatie”. Pe de o parte, compensatie a unui eventual – si, din pacate, de loc imposibil – esec al Summitului UE-China din 20 noiembrie de la Beijing. Pe de alta parte, compensatie oferita Romaniei pentru amplasarea centrului de contact al Chinei cu EEC la Varsovia.

 

La nivelul institutiilor europene si al statelor membre din vestul UE, Summitul de la Bucuresti este receptat cu o abia disimulata iritare. Dorinta Chinei de a avea un dialog separat cu foste state comuniste, in prezent membre sau candidate la calitatea de membru al UE, este greu de condamnat desi chiar si asta pare o idee ciudata la Bruxelles. Pretentia Chinei de a stabili cu acestea raporturi institutionalizate, insa, este perceputa ca tentativa inacceptabila de divizare a Uniunii.
Daca lucrurile ar sta asa, cea mai buna masura pentru contracararea strategiei chineze de divizare a UE ar fi asigurarea succesului deplin la Summitul UE-China de la Bejing prin substantializarea Parteneriatului Strategic Comprehensiv euro-chinez. Poate ca tocmai asta a urmarit China atunci cand a programat Summitul cu EEC la doar cateva zile dupa cel cu UE. Astfel, Summitul de la Bucuresti ar fi nu doar o plasa de siguranta sau compensatia pentru o China care a suferit un esec la ea acasa in incercarea apropierii de UE, ci o forma de presiune exercitata asupra UE pentru ca aceasta sa permita succesul reuniunii de la Beijing. Asemenea lui Scipio Africanul, care neputandu-l invinge pe Hannibal la portile Romei, l-a atacat chiar la el acasa, in Cartagina, pe cand acesta nu se afla acolo, si ocupandu-i propriul teritoriu l-a obligat sa se retraga din Italia si in final sa capituleze, liderii chinezi se vor fi gandit ca, in timp ce la Bejing vor duce o batalie defensiva impotriva preconditiilor inepte, orbirii strategice si indeciziei tactice ale UE, vor putea lansa o ofensiva de mare succes in estul acesteia, strapungandu-i “pantecul moale” format de noile state membre si cele candidate. Ne place sau nu ne place, China are alternative nu numai in Asia, Pacific sau Africa ci si in Europa (inclusiv in spatiul UE).
Strategia chineza poate fi descifrata, insa, si intr-o cheie mai putin martiala. O asemenea lectura aduce vestea buna ca macar una din scolile de gandire ale politicii externe chineze (cel putin cea globalista daca nu si cea realista) vede in UE un partener strategic dezirabil de prima importanta. Asa stand lucrurile, China urmareste constructia sistematica a acestui parteneriat, asociind procesul pe termen lung care angajeaza structural intreaga Uniune, cu unul mai rapid care implica doar un subgrup de state europene avand deja statutul de membru al acesteia sau fiind in curs de dobandire a lui. O atare abordare exclude intentia divizarii UE (divizare pentru care China nu are nici interes nici mijloace), punand in lumina obiectivul exact opus si anume acela al consolidarii UE ca federatie de state-natiune capabila de o politica externa, de securitate si aparare comuna, coerenta si eficienta, cu care Beijingul poate negocia si pe care se poate sprijini.
Din atare perspectiva interesant de cercetat este criteriul dupa care China a selectionat subgrupul de state europene cu care doreste institutionalizarea precoce a unor relatii privilegiate. Este vorba despre statele din estul si centrul Europei care, pe timpul sistemului mondial bipolar, in majoritatea lor au apartinut blocului mondial comunist. Prin aceasta ele au o istorie, cel putin partial, comuna cu cea a Chinei. Mai mult decat atat, lucru aproape deloc observat, China si statele respective au in comun aceleasi traditii de organizare familiala si societala – autoritara si egalitara – ceea ce faciliteaza compatibilitati de ordin ideologic si religios. Toate acestea – se spera nu fara temei – vor usura intelegerea reciproca, evitand controverse inutile sau contraproductive pentru edificarea unui autentic parteneriat strategic.
Dincolo de cele ce tin de trecut, un parteneriat avansat China-EEC are ca permisa favorabila statutul si aspiratiile actuale ale statelor europene in cauza. Ca se gasesc deja in UE sau asteapta inca la portile sale, statele respective sufera in prezent umilintele la care le supune narcisismul arogant si agresiv al Occidentului european, precum si costul dureros al egoismului national, miopiei strategice si lipsei de solidaritate redevenite caracteristici ale acestuia. Iata de ce statele EEC sunt astazi adevaratele pastratoare ale spiritului federalizator care a guvernat nasterea Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului si principalul rezervor de energie al unui tip de integrare europeana transnationala de care China are nevoie in realizarea dezideratelor sale privind o “lume armonioasa”. In relatia cu ele, China poate compensa tocmai ceea ce Occidentul le refuza: solidaritatea si empatia. (Este cea de a treia si principala ratiune pentru care Summitul de la Bucuresti poate fi numit “Summit al compensatiei”.)
Doua hotarari concrete stau pe deplin in puterea Summitului de la Bucuresti. Pe de o parte, punerea la punct a unui sistem de consultari politice structurate apt a le armoniza pozitiile in problemele de interes strategic regional si global. Pe de alta parte, adoptarea unui program de cooperare economico-financiara intensiva vizand, printre altele, integrarea economica aprofundata a statelor EEC si reducerea decalajelor lor (deci si a dependentei lor) fata de membrii occidentali ai UE.
Vor putea fi, oare, privite asemenea decizii ca potrivnice intereselor UE? Catusi de putin! Integrarea regionala, coeziunea economica, sociala si teritoriala, precum si dezvoltarea multilaterala a statelor EEC este cu totul de dorit pentru o UE care in prezent le percepe – fie si nejustificat – ca pe o povara. Cresterea consecutiva a influentei colective a acestor state in interiorul sau in proximitatea UE constituie o sansa pentru progresul UE catre transformarea sa intr-o veritabila democratie transnationala; adica tocmai in acea Europa politica sau Europa-putere de care China are nevoie ca partener strategic in arena globala. Daca un astfel de partener nu apare spontan, Beijingul trebuie sa si-l procure punand umarul la edificarea lui.
In acea Europa unita statele EEC vor fi, desigur, poarta de intrare triumfala a Chinei dar daca o anumita concurenta chineza pe piata interna europeana ii va deranja pe adeptii monopolismului si protectionismului economic occidental, ei vor trebui sa admita ca aceasta este amenda de platit pentru miopia lor politica de azi. O miopie care pune in pericol insasi existenta UE.
In acest sens posibilul parteneriat aprofundat intre China si statele EEC constituie si o masura asiguratorie. Intr-adevar, daca UE, asemenea vechiului Imperiu Roman de Apus, va fi sa se prabuseasca sub greutatea propriei nevolnicii si sub loviturile “emigratiei barbare” venite de la rasarit, iar in anarhia “post-imperiala” subsecventa va incerca sa puna ordine tandemul germano-rus, deja cvasi constituit, salvarea Europei va veni doar prin constituirea unui Imperiu Roman de Rasarit in forma unui “intermarium” de tip federal unind Marea Baltica, Marea Neagra si Marea Egee. Cu cat mai din timp si mai temeinic vor fi pregatite statele EEC sa faca fata unei asemenea sfidari – desigur, de nedorit dar nu imposibila – cu atat mai bine va fi; pentru ele, pentru China si pentru echilibrul strategic global. Iata de ce Beijingul are motive solide sa lucreze pentru antrenarea lor inca de pe acum.
Serbia a solicitat ca urmatorul Summit China-EEC sa aiba loc la Belgrad. Ar fi bine ca aceasta propunere sa fie acceptata. Beijingul isi va dovedi astfel capacitatea de a se angaja in Europa si la portile UE, sporindu-si influenta acolo unde Bruxelles-ul ezita si tergiverseaza in lipsa unei viziuni strategice clare si in credinta desarta ca valorile sale pot prinde radacini intr-un spatiu in care el nu a castigat inca jocul geo-strategic. Poate aceasta va da un impuls pozitiv extinderii UE in Balcanii de vest, marcand o paradoxala dar de loc ilogica participare indirecta a Chinei la implinirea proiectului federal european.
Este evident ca Romania are interesul ca toate cele aratate anterior sa se intample. Ea are nevoie sa iasa cat mai repede din starea de marginalizare si dominatie la care a condamnat-o UE, stare care, la limita, ii pune in discutie supravietuirea ca natiune. Ceea ce se poate obtine prin creerea unei cooperari avansate estice (respectiv un bloc al statelor EEC) in cadrul UE, corelativ cu dezvoltarea unui parteneriat aprofundat cu actorii globali din afara UE (in primul rand cu puterea globala “soft” China, in conditiile in care puterile europene occidentale se uita spre Eurasia iar SUA spre Pacific).
Ca tara gazda a Summitului, Romania poate face mai mult decat altii pentru a-i asigura un succes conform cu asteptarile sale. Din pacate, in nota trista a diplomatiei sale din ultimii zece ani, proiectul romanesc referitor la amintitul eveniment ramane “confidential” (inclusiv pentru oficialitatile romane). Asa intelegem de ce, in ciuda traditionalelor sale bune relatii cu Romania, China a inteles  sa isi instaleze centrul permanent de contact cu statele EEC la Varsovia (Polonia, spre deosebire de Romania, fiind o tara care si-a castigat respectul, increderea si influenta in UE), in timp ce la Bucuresti vine doar pentru o reuniune. Teama imi este ca romanii vor rata chiar si aceasta oportunitate. De n-ar rata-o si ceilalti participanti.

 

Summitul Parteneriatului Estic al UE de la Vilnius (28-29 noiembrie 2013) se va desfasura, evident, fara participarea Chinei. Cu toate acestea este de asteptat ca umbra Chinei sa pluteasca deasupra Summitului. Din nou, la Vilnius, interesele Chinei si Romaniei vor coincide. Va reusi, oare, expresia politica a acestor interese sa influenteze deciziile care se vor lua acolo?

 

S-a spus ca la Vilnius se va consuma prima confruntare geo-strategica dintre UE si Federatia Rusa. Chiar daca rezultatul acestei confruntari va fi deocamdata consemnat mai degraba la nivel simbolic, el va avea un impact semnificativ asupra echilibrelor de putere la scara globala.
Miza principala a Summitului de la Vilnius este semnarea Acordului de Asociere intre UE si Ucraina. Ucraina si-a afirmat dorinta asocierii la UE, precum si aceea de a deveni ulterior membru al acesteia. Comisia europeana a finalizat negocierile, astfel incat textul amintitului acord a putut fi parafat. Rusia, pe de alta parte, se opune semnarii insistand ca Ucraina sa intre in Uniunea vamala euro-asiatica; ceea ce ar exclude asocierea cu UE. Consiliul European, sub presiunea unora dintre statele membre (in special Germania), si-a exprimat asentimentul de principiu cu privire la semnare dar l-a supus unor conditii absurde intrucat presupun ca partea ucraineana sa treaca la indeplinirea Acordului inainte ca acesta sa fie semnat si sa fi intrat in vigoare. Intr-o asemenea atitudine se poate usor banui coniventa tainica dintre cei care, conditionand asocierea Ucrainei, in fapt o blocheaza, si Rusia. O asemenea coniventa este contrara intereselor vitale ale Chinei; dar si celor ale statelor din estul UE (Romania, Polonia, tarile baltice, printre altele).
Ucraina nu mai poate ramane multa vreme neutra intre UE si Rusia. Aceasta cu atat mai mult cu cat are probleme economice grave pe care trebuie sa si le rezolve daca vrea sa evite tulburari sociale ce pot merge, la limita, pana la divizarea tarii. Daca se asociaza UE, Ucraina, este adevarat, nu va beneficia de subventii dar va primi un certificat de calitate privind fiabilitatea sistemului sau social-economic, acces la pietele europene populate de consumatori solvabili si o garantie politica de solidaritate europeana care vor putea fi valorificate pe piata financiara internationala, permitandu-i accesul la credite in conditii avantajoase. Daca se asociaza cu Uniunea euro-asiatica (adica cu Rusia), Ucraina va obtine energie si materii prime la preturi de favoare, precum si acces la piata rusa unde – nu este, totusi, de ignorat – se gasesc concurentii (oligarhii) predatori ai agentilor economici ucraineni. Prima varianta pare, cel putin pe termen mediu si lung, mai favorabila decat varianta a doua dar, in lipsa celei dintai, nici cea din urma nu este de refuzat. A le refuza pe amandoua inseamna revolutie sociala, haos politic si razboi de secesiune.
Pentru UE, o Rusie fara Ucraina in Uniunea euro-asiatica este un vecin puternic, un actor regional cu vocatia intrarii intr-un sistem multipolar de echilibru global si o federatie ce trebuie si poate sa se democratizeze. Cu o asemenea Rusie UE poate negocia si stabili, in conditii reciproc avantajoase, un parteneriat aprofundat cu semnificatie strategica. O Rusie dominand Uniunea euro-asiatica din care ar face parte si Ucraina, este un imperiu functionand inevitabil pe baze autoritare, prea mare spre a fi ignorat dar si prea ambitios spre a putea fi parte intr-un parteneriat echitabil si stabil cu UE. O asemenea Rusie va fi mereu tentata sa isi exporte problemele interne, va fi incapabila de democratizare reala si va alimenta permanent dorinta Occidentului de a-i stavili impetuozitatea.
La fel se vad lucrurile si privind dinspre Beijing. Astazi China, putere globala emergenta, are nevoie sa dezvolte o “antanta cordiala” cu Rusia. Aceasta poate servi armoniei unei ordini multipolare. Daca se va trezi, insa, cu un nou imperiu rus la granitele sale, China se va comporta cu totul altfel. Teoretic, interesul sau ar fi sa substituie parteneriatului cu Rusia o alianta cu UE, prin care sa o incercuiasca si ingradeasca pe aceasta. Practic, o asemenea strategie va intampina cel putin obstacolul psiho-politic reprezentat de faptul ca Rusia a redevenit imperiu tocmai cu sprijinul UE (mai exact, al Germaniei). O Europa germana nu are de ce speria China; nici o Rusie-putere regionala, fie ea si cu ifose imperiale. Un condominiu germano-rus controland spatiul euro-asiatic nu o poate lasa, insa, indiferenta si calma. De aceea, ea va fi tentata sa gaseasca alte solutii decat alianta cu UE; solutii nu neaparat mai eficiente sau mai putin costisitoare dar cu certitudine mai realiste. Iata motivul pentru care China are interesul fundamental ca la Vilnius deplasarea Ucrainei catre vest precum si independenta si unitatea sa nationala sa fie consacrate si consolidate prin semnarea Acordului de asociere cu UE.
Daca la Vilnius Rusia va “obtine” Ucraina, ea va pierde, deci, sansa unui parteneriat atat cu UE cat si cu China; dar si acestea se vor gasi cu un imperiu in vecinatatea lor si, deci, cu o noua si mai complicata situatie geo-politica de gestionat.
O intrebare fundamentala este si aceea referitoare la viitorul UE, in masura in care la Vilnius semnarea Acordului de asociere cu Ucraina va fi refuzata ca urmare a vetoului german; un veto ascunzand intelegerea germano-rusa. (Caci nu sta nimeni sa creada povestile cu combaterea “justitiei selective” din Ucraina prin eliberarea Iuliei Timoshenko.)
Ca esecul Summitului de la Vilnius – esec al carui criteriu este nesemnarea Acordului cu Ucraina – va duce la prabusirea credibilitatii UE ca actor regional si global, precum si, pe cale de consecinta, la moartea Parteneriatului estic, este limpede. Care dintre statele aflate in vecinatatea comuna a UE si Rusiei (Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Georgia, Moldova si Ucraina) vor mai avea motive sau resurse de putere spre a mai miza pe asocierea cu UE si pe integrarea europeana? La granita sa estica UE va ramane doar cu niste vecini frustrati, intrati, de voie de nevoie, sub hegemonia Kremlinului si alcatuind o noua structura imperiala rusa.
Ca Ucraina se va rupe intr-o parte vestica – rurala si nationalista, incompatibila cu structurile vest-europene dar pentru care revenirea sub dominatia rusa este inacceptabila – si o parte estica (Malorusia) – industrializata si rusofona, pentru care refuzul UE va fi ultimul argument al optiunii sale pro-ruse – este foarte probabil. Ca orice fisiune si aceasta se va realiza cu degajarea unei uriase energii avand o formidabila putere de distrugere a stabilitatii regionale.
Ceea ce pare mai putin vizibil dar va fi greu evitabil este pretul platit de Germania (si prin ea de UE) pentru optiunea sa de doua ori tradatoare. Pe de o parte, este vorba despre tradarea intereselor vitale de securitate ale membrilor rasariteni ai UE. Strategia nationala a acestora (poate cu exceptia Ungariei, care, de regula, a preferat si prefera intrarea intr-o formula strategica triunghiulara cu Rusia si Germania) a fost bazata intotdeauna pe ideea de securitate geo-politica. Cu alte cuvinte, nationalismul lor nu a fost atat etno-cultural cat geo-politic. In masura in care acestia isi vor simti securitatea amenintata prin politica UE impusa de Germania, nu vor mai avea nici un motiv sa nu contemple iesirea din actuala uniune si formarea uneia distincte de la Marea Baltica la Marea Neagra, extinsa eventual pana la Marea Egee. Daca, dupa Vilnius, UE isi va pierde credibilitatea si autoritatea in lume, Germania si le va pierde in UE. Miopia politica a Germaniei ar putea declansa, deci, la Vilnius, procesul de rupere a UE.
Pe de alta parte, este vorba despre tradarea intereselor vitale de securitate ale Chinei, cu care Germania a dezvoltat in ultimii ani un parteneriat strategic de facto, uneori chiar in detrimentul coeziunii UE si al asa zisei sale politici externe comune. Cata vreme Rusia ramane o putere regionala, Germania poate cumula parteneriatul sau rus cu cel chinez. Daca Germania accepta, insa, parteneriatul (desigur asimetric si de aceea, pe termen lung, toxic) cu o Rusie neo-imperiala, ea va fi obligata sa renunte la parteneriatul cu China; sau, mai exact, China va fi obligata sa renunte la parteneriatul cu Germania. Intr-un asemenea context, Europa ruso-germana s-ar putea vedea confruntata cu alianta dintre China, SUA (daca nu cumva America va vedea in China rivalul principal – ceea ce, in conditiile caderii UE, va fi improbabil – sau daca nu va alege sa-i lase pe ceilalti actori globali sa se contracareze intre ei fara participarea sa directa) si Uniunea est-europeana (incluzand, evident, ceea ce va mai ramane din Ucraina si probabil Turcia). S-ar reveni, astfel, la un alt bipolarism care nu ar fi comod pentru nimeni.
Lumea nu va cunoaste o asemenea evolutie daca Germania – motorul principal al UE, va solutiona dilema alegerii intre parteneriatul cu Rusia si cel cu China prin a da prioritate celui din urma. Aceasta ar insemna, totodata, sa dea prioritate UE si parteneriatului cu Rusia prin UE. De asemenea ar insemna sa sustina (sustinere careia nici o alta tara membra a UE nu i se va putea opune) semnarea Acordului de asociere cu Ucraina (precum si parafarea acordurilor similare cu Moldova si Georgia) la Summitul de la Vilnius si prin aceasta pastrarea influentei UE in vecinatatea sa estica – imediata si extinsa.
Asadar, succesul Summitului de la Vilnius depinde (si) de puterea de convingere a Chinei – cea care acolo va fi absenta fizic dar prezenta moral. Este in interesul pe termen lung al tuturor (inclusiv al Romaniei) ca ea sa stie si sa vrea sa isi exercite aceasta putere. Summitul China-UE si Summitul China-EEC vor fi doua excelente ocazii si doua instrumente adecvate spre a o face.

 

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/trei-summit-uri-europene-si-toate-chinezesti/

Leave a Reply