«

»

Print this Post

Somnul rațiunii magistraților naște monștrii justiției

Într-o sentință penală pronunțată de Tribunalul București, secția I Penală, se poate citi următorul text: ”Chiar dacă decizia Curții Constituționale a României nr.450/2016 produce ope legis (wow!! – n.n.), în condițiile art.147 alin. 1 din Constituție, o încetare pentru viitor a efectelor juridice ale dispozițiilor declarate neconstituționale (antrenând, în cazul cauzelor nedefinitiv judecate, analiza modificării condițiilor de incriminare în procesul de identificare a legii penale mai favorabile conform art.5 C.pen.), ea nu poate fi considerată echivalentă cu o lege penală de dezincriminare în sensul art.4 C.pen., cu aplicabilitate retroactivă, întrucât nu poate suplini prin ea însăși voința legiuitorului ( originar – Parlament sau delegat – Guvern) de a dezincrimina parțial infracțiunea de abuz în serviciu prin exceptarea din sfera de aplicare a art.297 alin 1 C.pen. a actelor normative cu putere inferioară legilor, ordonanțelor și ordonanțelor de urgență, voință exprimată doar prin punerea de acord a prevederilor penale constatate neconstituționale cu dispozițiile Constituției”.

Textul îi aparține domnului judecător Bădiță Petre-Valentin. Să îl considerăm prin ipoteză ca valabil și să vedem ce spune de fapt.

Domnul Bădiță reține că art.297 alin 1 C.pen. contravine dispozițiilor Constituției României în măsura în care, prin aplicarea lui, cineva este pedepsit pentru săvârșirea unui abuz în serviciu fără ca să fi încălcat o lege, ordonanță sau ordonanță de urgență. Nu numai că aceasta este opinia Curții Constitușionale, dar și bunul simț comun spune că nu poate fi o faptă ilegală fapta care nu încalcă o lege, după cum nu poate fi infracțiune fapta pe care legea nu o califică astfel.

De aici, domnul Bădiță merge mai departe și afirmă că dispoziția legală neconstituțională nu mai poate fi temei pentru condamnarea cuiva, după ce neconstituționalitatea a fost oficial constatată. Aceasta nu numai pentru că bunul simț (adică o logică formală minimă) o impune, ci și întrucât art.147 alin 1 din Constituție o dispune. Într-adevăr, impecabil!

La acestea domnul judecător mai adaugă că o decizie a Curții Constituționale nu echivalează cu modificarea legii neconstituționale. Din nou, adevărat! Curtea Constituțională nu poate lua locul puterii legislative, respectiv legiuitorului (originar sau delegat). Punerea de acord a legii criticate cu textul Constituției , astfel cum au fost interpretate și confruntate/comparate de Curtea Constituțională, revine, deci, Parlamentului (sau, după caz, Guvernului).

Când punerea de acord va fi avut loc, prin manifestarea de voință corespunzătoare a legiuitorului, legea penală astfel corectată se va aplica retroactiv tuturor celor aflați la închisoare prin lucrarea vechiului text neconstituțional, în baza principiului retroactivității legii penale mai favorabile, consacrat atât de Constituție, cât și de C.pen. . Până atunci, conchide domnul judecător Bădiță, legea penală neconstituțională nefiind modificată de legiuitor – cu alte cuvinte, neexistând o lege penală nouă – nu are ce retroactiva. Victimile condamnărilor neconstituționale rămân, deci, la închisoare, iar contestațiile lor la executare se resping. ”Curat neconstituțional, dar umflați-i!” – repetă, fără să vrea, replica faimoasă din ”Scrisoarea pierdută” , acest Bădiță Pristanda al statului de drept strâmb, care este România de azi. Istoria pare a se repeta dar ceea ce la Caragiale a fost comedie, acum este tragedie.

Ni-l putem imagina pe domnul Bădiță întorcându-se acasă, în mijlocul familiei care îl așteaptă cu drag, mândru de raționamentul său juridic. A urmat legea cu vigoare și a ajuns printr-o argumentare logico-juridică fără cusur la o concluzie ”imbatabilă”. În silogismul juridic construit de dânsul nu există nicio fisură. Poate dormi, deci, liniștit.

Oare chiar așa să fie ?! Desigur, mai este o mică problemă: concluzia sentinței penale analizate îi lasă în închisoare pe niște nevinovați, anulându-le, astfel, dreptul fundamental la libertate, dar asta, gândește același judecător Bădiță, excede competența judecătorului care privește aplicarea legii iar nu evaluarea efectelor morale, sociale, economice, etc. ale aplicării ei.

Exact în acest sens romanii se întrebau: ”Quid leges sine moribus?” Adică, literal, ”Ce este legea în lipsa moralei?”; în sensul că, o lege bine interpretată și aplicată care ajunge la concluzii șocante pentru conștiința morală a societății nu are nicio valoare, nu este bună. În cazul domnului judecător Bădiță, întrebarea este: Cât de corectă poate fi o sentință care rezultă dintr-un raționament juridic aparent impecabil, având însă ca efect o vădită inechitate ?

Domnul Bădiță Petre-Valentin nu are, însă, conștiință morală. O absență care nu îl tulbură întrucât îi lipsește conștiința profesională aptă a-i stâjeni derapajul moral. Dacă ar fi fost altfel, deranjat de nedreptatea subsecventă a sentinței sale, ar fi făcut apel la imaginația profesională și ar fi observat că jocul textelor de lege îi permite legiuitorului și modificarea tacită a prevederilor declarate neconstituționale. Într-adevăr, un text pe care Curtea Constituțională l-a găsit neconform cu legea fundamentală, este abrogat în 45 de zile de la data acestei constatări dacă legiuitorul nu l-a modificat până atunci. O asemenea abrogare prin efectul legii, iar nu al hotărârii Curții Constituționale, operează numai întrucât puterea legislativă și-a manifestat dorința de a nu acționa în alt sens. Prin urmare, dezincriminarea – totală, parțială sau numai a tezei ambigui susceptibilă de interpretare neconstituțională – rezultă din voința legiuitorului și, potrivit legii, operează retroactiv.

Scârțâie, oare, acest raționament? Nu cred. În orice caz, între două raționamente juridice alternative, un adevărat judecător îl va alege pe acela care conduce la consecințe morale (echitabile) susceptibile să salvgardeze dreptatea și armonia socială, iar nu pe cel care distruge oameni nevinovați, afectează conștiința publică, generează temeri și blocaje sociale, crează confuzie de valori.

Din păcate, domnul Bădiță nu este un caz izolat. ( un alt exemplu este cel al judecătoarei Florentina Dragomir, de la ÎCCJ, care, luând act de împrejurarea că pentru o faptă identică comisă în același timp, un făptuitor a fost condamnat la închisoare, în timp ce altul a fost achitat, diferența explicându-se prin aceea că, dintr-o pură întâmplare, între data condamnării primului și cea a achitării celui de al doilea, Curtea Constituțională stabilise că textul legal aflat la originea inculpării ambilor fusese interpretat și aplicat împotriva normelor constituționale, a refuzat punerea în libertate a celui pe nedrept încarcerat pe motiv că hotărârea Curții Constituționale, potrivit legii, nu retroactivează; ca și cum o sentință care șochează bunul simț poate fi legală, sau ca și când legiuitorul român ar fi fost atât de absurd încât ar fi dorit ca o hotărâre judecătorească să fie valabilă chiar dacă este vădit nedreaptă, ca aplicarea legii să fie impredictibilă depinzând de jocul întâmplării, sau ca oameni condamnați prin încălcarea Constituției să rămână a ispăși o pedeapsă nemeritată. Acesta ar fi nu stat de drept, ci stat de nebuni.) Justiția română este sufocată de așa-ziși magistrați incompetenți și inconștienți care împing în neant întreaga națiune. Somnul rațiunii unor magistrați nepotriviți, nedotați, nechemați pentru o asemenea misiune, dincolo de eventuala lor rea-credință, duce nu numai la nașterea unor monstruozități judiciare, ci și la un dezastru național.

Acești magistrați trebuie să plece cât mai repede. Nu numai ca o măsură de asanare a justiției, ci și ca o măsură de securitate pentru ei înșiși; căci, într-o zi – și ziua aceea nu este prea îndepărtată – poporul pe care au crezut că îl pot amăgi tot timpul, se va trezi și atunci, acolo unde legea nu a putut face dreptate, va face cetatea (cetățenii) cu instrumentele sale specifice – coasa și toporul. Cel puțin, așa ne arată istoria.

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/somnul-ratiunii-magistratilor-naste-monstrii-justitiei/

1 comment

  1. Iordache Marilena

    Tocmai acest mod de a pune problema ar trebui să urgenteze adoptarea legii răspunderii magistraților. Dacă cei condamnați în temeiul unei legi neconstituționale ar ajunge la CEDO știm că ar avea câștig de cauză. Dacă domnul Bădiță ar fi sancționat, statul fiind obligat la recuperarea prejudiciului, oare și-ar menține această logică ???

Leave a Reply