«

Print this Post

Singurul antidot al urii este iubirea

Ura a năpădit astăzi România și o sufocă. Ea ne dezbină și ne ucide. Ne ucide ca indivizi și ca neam.

Sunt gânduri care m-au asaltat citind recentele texte – căci sunt mai multe – prin care unui lider politic, căruia altminteri nu am motive să îi aduc laude, i se urează să „crape”; adică i se dorește moartea. Asemenea urări am primit și eu, printre altele sub forma interogației retorice destul de explicite: „De ce nu mori?”

Întreb la rândul meu: de unde atâta ură?

Nu poți urî pe altul atât de mult încât să îi dorești moartea doar pentru că îți este concurent politic sau a administrat averea comună altfel decât ți-ai dorit-o sau prețuiește alte valori decât cele pe care le predici tu. Chiar dacă acela (ți-)a greșit, ceea ce se cade să ceri nu este moartea păcătosului, ci îndreptarea lui. Cel puțin asta se așteaptă de la un popor care se declară creștin în proporție de peste 90%.

În 1991, ca reprezentant al Guvernului român am vorbit la ceremonia inaugurării sediului Institutului Teologic din Iași. Instituție care avea în proiect și refacerea unității duhovnicești a românilor de pe ambele maluri ale Prutului prin pregătirea păstorilor întru iubire ai fraților basarabeni. Atunci, citând cuvintele rostite de împăratul Iulian Apostatul, „Vicisti, o, Galilee!” („Învins-ai, o, Galileanule!”) , am spus că acel eveniment mărturisește victoria credinței în pace și dragoste, asupra celor care propagă moartea și ura. Cu un sfert de secol mai târziu constat cu durere că acea victorie, chiar dacă nu a fost iluzorie, a fost vremelnică și reversibilă.

O asemenea ură emanând din toți porii societății noastre, care a deformat înțelesul frumoasei urări „la mulți ani!”, făcându-l să nu se mai refere la viață, ci la pușcărie, se poate explica numai prin absolutizarea urii de sine. Numai cei care se urăsc pe ei înșiși, pot proiecta asupra altora asemenea sentimente atât de josnice, de crude și de primitive. Este ura de sine a celor care nu mai cred în nimic, care își evaluează viața ca pe un eșec total, care nu mai înțeleg sensul existenței lor, care simt libertatea ca pe o insuportabilă povară, care nu mai comunică nici cu Dumnezeu, nici cu semenii, nici cu sine. Când răul celuilalt te bucură, când, mai mult decât atât, dorești răul celuilalt, oricât de rău ar fi fost acela, problema nu este cu el, ci cu tine.

O asemenea societate este ușor de dezbinat și astfel de dominat. Într-o asemenea societate factorii de coeziune dispar și astfel coerența comunitară se rupe. Mai departe este simplu: îi demonizezi pe cei care încă mai pot iubi și îi decorezi pe cei care sunt purtătorii urii. Este rețeta sigură cu care omori o națiune.

Antidotul acestei otrăvi este numai iubirea. Aceea cu care trebuie să îi anihilăm inclusiv pe cei care ne doresc sau ne fac răul.

Am cunoscut oameni care au suferit nedreptăți imense, în închisori și în afara lor, cărora li s-a frânt elanul vieții exact la vârsta la care în mod normal decolezi către un destin aparent radios, care au suferit umilințe și calomnii odioase, și totuși nu au urât; iar ideea de dreptate nu s-a amestecat la ei cu cea de răzbunare. Unii mi-au fost rude. Pe alții i-am întâlnit în tumultul vieții publice. Cu gândul la exemplul lor, dar mai ales cu inima strânsă în fața spectacolului urii dezlănțuite din chiar aceste zile, când, conștient și inconștient, niște descreierați al căror merit se reduce la strădania de a se fi născut mai târziu, vor să confiște destinul țării legitimându-și veleitatea prin demonizarea celor care au construit România antedecembristă, dar și a celor care au revoluționat sistemul antedecembrist, nu îmi pot reprima impulsul de a reaminti tuturor splendidele versuri aparținând regretatului Corneliu Coposu, așezate sub titlul „Rugă”:

„Cerne Doamne liniștea uitării
Peste nesfârșita suferință.
Seamănă întinderi de credință
Și sporește roua îndurării.
Răsădește Doamne dragostea și crinul
În ogorul năpădit de ură
Și așterne peste munți de zgură
Liniștea, iertarea și seninul!”
Aceasta este și ruga mea. Amin!

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/singurul-antidot-al-urii-este-iubirea/

5 comments

Skip to comment form

  1. serbanfl

    Înțeleg că dumneavoastră chiar dovediți, citând din C.Coposu, că sunteți capabil de iubire față de toți ce au susținut lozinca principală a „maidanului” românesc – SĂ NU -I LĂSĂM P’Ă ĂȘTIA SĂ FACĂ CEVA, CĂ SE VA ZICE C-AU FĂCUT COMUNIȘTII!
    Eu pot să iert, dar nu pot uita și iubi chiar necondiționat. Nu de altceva, dar scenariul se repetă întotdeauna, până se învață lecția,
    P.S. Pentru a evita cofuziile – câteva date biografice.
    Sunt fiu de preot, iar bunicul matern a fost primar PNȚ. În 1941 legionarii au vrut să-l omoare pe bunicul meu (PNȚ era considerat partid de stânga) – norocul lui a fost c-a apucat să ajungă la Nae Ionescu, care-i era văr și care l-a salvat.

  2. Dezideriu Dudas

    Sunt nivele “tehnocrate” ale iubirii, precum compasiunea, smerenia, umilinta….posibil sa fie intelese mai bine in spatiul ortodox, care ar trebui sa aiba ca si caracteristica un fel de reimprospatare a vechiului, refuz a exacerbarii noului, visul depasirii tuturor infrangerilor axiologice aduse de revolutii, cele care insotesc « victoriile gnoseologice »….Din pacate “tehnocratia” a intervenit mai de demult in religie…..Cruciadele au fost primele mari “victorii tehnocrate” in religie…. « Tehnocratia islamica », cel putin in perceptia « aplicatiei pe Occident », e doar varful aisbergului, din pacate coincident cu actualitatea….Iau in deradere aici termenul pentru ca la noi acesta este grefat doar pe o structurare a neputintei administrative a politicului post-decembrist….Ofer insa si o « cale de fuga » cazului romanesc, prezentand si (alte) determinatii pernicioase, globale si universale, ale tehnocratiei…Contextul abordarii e profund antonimic, iubire-tehnocratie…, exact ca si puntea antonimica ce leaga cele doua concepte aditive ale democratiei, demos-ul si kratos-ul….Aditiv si virtuos la unii, primii care au acces la alchimia proportiilor, vicios la ceilalti, carora nu le mai ramane decat sociologia, la extrem, religia, aici, un fel de Max Weber redivivus ( « spiritul capitalismului », faza practica, tarzie…/ altfel decat la Institutul Roman de Istorie Recenta, unde conta « faza recenta »… )….Am (re)citit si analizat intr-un an toata opera lui C.R. Motru. Nu intelegeam, in afara perceptiei directe, destul de sugestive, de ce acesta revenea cu obstinatie asupra faptului ca Occidentul ( statele dezvoltate de fapt….), la el acasa, incurajeaza stiinte exacte, iar in « teritoriile indepartate », stiintele sociale…Acum inteleg mai bine. Mai ales ca e o forma mai structurata a reflectiei lui Malaparte : tehnica si nu contextul conteaza.

    P.S. Va propun un « exercitiu tehnocratic », circumscris iubirii, daca o percepem in latura ei de determinare publica. Sursa Wiki, idei Max Weber :
    « Formele acțiunii și ale dominației
    4 tipuri ideale fundamentale:
    • Acțiunea tradițională – ține de tradiție, de obiceiuri; majoritatea acțiunilor cotidiene aparțin acestui tip
    • Acțiunea afectivă – determinată de pasiuni; ex: o palmă trasă în mod impulsiv
    • Acțiunea rațională de valoare – este animată de valori de ordin etic, estetic ori religios; ex: aristocratul care își apără onoarea prin luptă
    • Acțiunea rațională de finalitate – este o acțiune instrumentală orientată spre un scop utilitar și care implică o echivalență între scopuri și mijloace; ex: strategul militar care își organizează armata și planul de luptă
    Weber adaugă fiecărui tip de activitate un tip particular de dominare.
    Dominarea: „ocazie de a găsi o persoana gata să se supună unui ordin cu conținut determinat”; determinarea este în mod necesar insoțită de o forma de legitimitate. »

  3. serbanfl

    Referitor la făcătura juridică.
    La PE, spuneau inițiații, s-a făcut aranjamentul cu britanicii pentru că erați un candidat periculos de merituos, la o funcție importantă.
    Pe de altă parte, la vremea respectivă, am înțeles că la PE ași fost repus în drepturi. Numai la noi s-a „continuat” ancheta și s-a ajuns la concluzia că nu este cazul să vi se admită administrarea de probe.

  4. dezideriududas

    De pe blogul unui prieten am ales o urare si o delimitare ( desi, acolo, unde sunteti, sunt multi care l-au cunoscut pe El – iata ca in comunicarea divina nu mai exista in limba romana « formule de politete » – …., nu cred ca si dvs… / Dealtfel cred ca l-au cunoscut mult mai multi din cei «de-afara »….) care cred ca pot asigura o legatura in continuarea dialogului nostru fracturat de realitate.
    URAREA : « Fie ca Anul care vine să fie cu adevărat Nou şi, dacă nu va putea să ne aducă tot ceea ce ne dorim, să ne ia, măcar, ceea ce nu ne mai trebuie în nici un chip ! ».
    DELIMITAREA : “Ticălosul L-a întâlnit pe D-zeu. Preotul încă Îl caută. Să-L căutăm şi noi , fără a încerca să-L găsim. »

    SARBATORI CU BINE SI-UN AN NOU ASIJDEREA ! LA MULTI ANI !

    P.S. Va trimit acest mesaj si pe email si-l voi si redirectiona si unor prieteni. Nu stiu daca blogul dvs. mai poate prelua mesaje nici daca mai primiti emailuri…sau daca, ducandu-va « crucea pana la capat », cum v-ati angajat, aveti forta de a va uita si la ceata care striga in continuare….Nu se pot trimite astfel de mesaje decat din proximitate….

  5. cozubas

    La Multi ani ,sanatate si gandire pozitiva dumneavoastra si familiei dumneavoastra domnule Adrian Severin !

Leave a Reply