«

»

Print this Post

România – republică parlamentară III. Să revenim la Constituție

3. Reamintirea dezbaterilor ideologice și a luptelor politice care au însoțit procesul de elaborare și adoptare a Constituției României este importantă pentru a înțelege prin utilizarea “interpretării istorice” ce spune legea fundamentală a țării noastre. Vor fi însă, desigur, unii care vor cita adagiul marelui jurist Mihail Eliescu, zicand “confidentele legiuitorului nu ma intereseaza”. Cu alte cuvinte, puțin îmi pasă de ceea ce au avut in minte sau au discutat in taină autorii Constituției. Contează numai ce a iesit în public, respectiv ce este scris pe hârtie și a fost adoptat prin vot. Dacă punând cap la cap dispozitiile constitutionale rezulta institutii si distributii de putere conturând o republică semiprezidentiala, mărturiile potrivit cărora altceva s-a dorit nu prezintă nici cea mai mică importanță. Așa este. Numai că in mod obiectiv, norma de drept constitutional pozitiv indică fără posibilitate de tăgadă că România este o republică parlamentară, iar nu semiprezidențială. In cel mai rău caz, o republica parlamentară cu un preșendinte având puteri oarecum sporite, dar nu mai mult de atât.

3.1. Subliniez din nou că esențial pentru calificarea unei republici ca fiind „semiprezidențiale“ este bicefalismul puterii executive, unul dintre șefii acesteia fiind mai important intrucât el este ales direct de către popor și nu răspunde decât în fața acestuia la alegeri (Președintele), în timp ce celălalt este mai puțin important intrucât este desemnat de cel dintâi și confirmat de Parlament, funcționând sub controlul ambilor și putând fi demis de oricare dintre ei (Primul- Ministru). Prin urmare, pentru a avea o republică semiprezidențială este necesar, printre altele, ca Președintele să facă parte din puterea executivă. Ori, in România, nu este cazul. Art.80 (2) al Constitutiei este cum nu se poate mai limpede: “Președintele exercită funcția de mediere intre puterile statului, precum și intre stat și societate.” Nu trebuie să fi foarte perspicace, nici din cale afară de logic, nici expert în drept pentru a înțelege că o persoană / institutie cu rol de mediator intre cele trei puteri ale statului (legislativă, executivă și judecatorească), nu are cum aparține vreuneia dintre acestea; deci, nici celei executive. Art. 80 trebuie coroborat cu art.102 care spune: “Guvernul, potrivit programului său de guvernare aprobat de Parlament, asigură realizarea politicii interne și externe a țării.” Așadar, nici o vorbă despre Președinte. La un moment dat țara nu poate avea două politici interne și externe. (Evident, dacă vorbim despre o țara normală.) Potrivit textului constitutional citat, singurul program de guvernare, care include atat politica internă cât și pe cea externă, se aprobă de Parlament (iar nu de Președinte) și se execută de Guvern (iar nu de Președinte ori sub indrumarea sau supravegherea sa). De aceea Parlamentul exercită controlul politic asupra activitatii Guvernului, la limită putându-l demite prin procedura moțiunii de cenzură. Este vorba de același Parlament care poate declanșa procedura de demitere a Președintelui prin suspendarea acestuia și care nu poate fi dizolvat de Președinte decât atunci când se ajunge la un blocaj politic major ducând la imposibilitatea formării Guvernului. Prin urmare, nici vorbă de bicefalismul executivului. Executivul României este unitar și pus sub comanda unică. Cel mult s-ar putea vorbi de un anume pluralism în raport cu Banca Națională care are plenitudinea deciziei in materia politicii monetare și de credit. Orice altă competență conferită de Constitutie Președintelui trebuie interpretată in așa fel incât să fie compatibilă cu calitatea sa principală de mediator și cu statutul său de persoană aflată în afara executivului (ca, de altfel, și în afara celorlalte puteri ale statului).

3.2. Portivit art.80 (1) din Constitutie, “Președintele României reprezintă statul român”, adică statul din puterile căruia nu face parte și ale căror funcții nu le exercită. Nu se poate deduce decât că aceasta reprezentare – deopotrivă in relatiile cu cetățenii români si in cele cu străinii, căci legea nu distinge – are caracter simbolic. După cum numai simbolica poate fi și calitatea de “garant al independentei nationale, al unitatii si integritatii teritoriale a țării”. Cum oare ar putea garanta in mod real Președintele aceste valori, neavând la dispozitie nici un instrument executiv, decât personificându-le in simbol și exaltându-le in discurs?

3.3. Tot simbolică este și funcția Președintelui de comandat suprem al forțelor armate (art.92.1). Textul este preluat din Constitutia Regatului României potrivit căruia Regele era “capul oștirii”. Evident era vorba despre un comandament simbolic, șeful efectiv al armatei fiind Șeful Marelui Stat Major. Simbolurile nu sunt, insă, lipsite de importanta, mai ales atunci când țara trece prin momente dificile si imnul national, drapelul, stema, Presedintele reprezintă semne in jurul cărora se adună poporul pe deasupra intereselor de moment sau a politicilor de partid. Chiar fiind “comandant suprem”, Președintele nu poate mobiliza armata decât cu “aprobarea prealabilă a Parlamentului” (art.92.2), iar măsurile urgente pe care le ia in caz de agresiune armată îndreptată împotriva țării, trebuie aduse neintârziat la cunoștința Parlamentului (art.92.3) care se convoacă de drept in 24 ore de la declanșarea agresiunii, pentru a le aproba.

3.4. Un indicator important al puterii președinților este acela al capacității lor de a dizolva Parlamentul. În cazul României, Președintele nu poate proceda la dizolvare și la convocarea de noi alegeri pentru ratiuni de oportunitate politica aflate la aprecierea sa. Constitutia româna îi permite acest lucru numai din motive procedurale și anume atunci când se constată că raportul de forțe dintre partidele parlamentare nu conduc, dupa mai multe incercari, la formarea unei majoritati care sa genereze un Guvern (art.89). Cum țara nu poate rămâne neguvernată, singura solutie este intoarcerea la popor si revenirea jucatorilor la linia de start. Aceasta nu este o prerogativa specifica republicilor semiprezidentiale, ea fiind regasită in cazul tuturor republicilor parlamentare. Tocmai pentru a evita ajungerea la o asemenea situatie de blocaj, art.103 (1) il obligă pe Președinte să declanșeze procedura de formare a Guvernului prin desemnarea unui candidat pentru funcția de Prim-Ministru, numai prin consultări care să constate existenta sau cel puțin probabilitatea existenței unei majorități parlamentare gata să îl susțină. Atunci când un partid a obținut in alegeri majoritatea absolută a mandatelor parlamentare, “consultările” vor avea loc numai cu acesta. In lipsa unei asemenea majoritati unitare, “consultarile” vor cauta identificarea unei majoritati plurale. Acesta este, deci, rolul “consultarilor” iar nu acela de a-i da posibilitatea Presedintelui să impună Premierul care îi place. Curtea Constitutionala a stabilit ca Președintele ar avea posibilitatea să îl respingă pe candidatul partidului / partidelor o singură dată, facând o analogie (fie ea si forțată) cu prerogativa prezidentiala de a retrimite o lege Parlamentului o singură dată înainte de promulgare. Pe linia aceleasi analogii, partidele îndreptatite pot retrimite aceeasi propunere de premier, care de astă dată nu mai poate fi refuzată, tot așa cum Parlamentul poate retrimite legea returnată de Presedinte fără a o fi amendat in lumina sugestiilor formulate de acesta. În ambele cazuri nu este vorba de un drept de cenzura, ci despre “dreptul de a avertiza” cu privire la presupusele vulnerabilități sau slăbiciuni ale deciziei luate de partidele parlamentare și respectiv de Parlament în ansamblul lor.

3.5. Despre atributiile Presedintelui in domeniul politicii externe nu mai vorbesc intrucat am facuto pe larg in lucrarea mea “Romania: subiect sau obiect la geopoliticii?” publicata in 2015 la Editura Compania, capitolul “Cine concepe si cine raspunde pentru actiunea externa a Romaniei?” (pag 335-340). Ma rezum la a repeta aici ca teza larg raspandita in si de catre presa romana, potrivit careia Presedintele este titularul politicii externe a Romaniei (ca, de altfel, si al aceleia de aparare si siguranta nationala) constituie un fals patent. Constitutia il cheama pe Presedinte sa se exprime in legatura cu acest domeniu și totodată să indeplinească o funcție protocolară (de reprezentare) și una procedurală (de semnare a documentelor negociate de Guvern sau de autentificare a “propunerilor” Guvernului). Atât și nimic mai mult. Legile care au extins aceste atribuții sunt neconstituționale și oricum nu schimbă caracterul parlamentar al republicii. Nu voi relua nici discutia legată de consecințele alegerii directe a Președintelui în plan constitutional (cu privire la natura republicii) și in planul practicii politice (cu privire la dezechilibrul aparent dintre legitimitate și autoritate). Am subliniat cele necesare anterior.

3.6. Ceea ce se mai cere de adaugat este referirea la art.100 (2) al Constitutiei, care dispune ca in indeplinirea atributiilor sale tangente la sfera executivului, Presedintele actioneaza prin decrete prezidentiale care trebuie contrasemnate, pentru a produce efecte, de Primul Ministru. Asadar, desi, spre deosebire de Premier, este ales direct, Presedintele nu poate face nimic in domeniul politicii externe (art.91), al celei de aparare (art.92), al celei de ordine publica si siguranta nationala (art.93) si al decorarilor, avansarilor in grade militare si numirilor (art.94) fara acordul Guvernului si, dupa caz, aprobarea Parlamentului. Faptul ca CAST a devenit din sistem de coordonare si colaborare a unor institutii lipsite de un conducator comun (care nu se subordoneaza ierarhic una alteia), un al doilea Guvern si chiar Parlament al tarii, cu caracter semiocult, functionanad in logica statului politienesc, nu este vina Constitutiei, ci consecinta violarii ei in litera si spirit. Este vorba de acelasi tip de viol care a condus la decesul “Presedintelui – mediator” si la nasterea “Presedintelui – jucator”.

3.7. Cum se explică în asemenea caz legenda “republicii semiprezidentiale”? O legendă oferind alibiul “erorii comune”, loviturii de stat prin care democrația republicană s-a convertit in dictatură mafiotă. După căderea Guvernului Roman, in toamna anului 1991, unii dintre aceia care participaseră la redactarea Constitutiei si îi cunoșteau foarte bine natura, dar care, spre a domoli ingrijorarile Presedintelui Ion Iliescu, l-au asigurat ca i se ofera o guvernare semi-prezidentiala, văzându-se lipsiți de acoperire politică, au definit in lucrarile elaborate de ei (fie memorii, fie scrieri știintifice) produsul constitutional altfel decât stiau ca el este in realitate. Aici isi au partial sursa erorile literaturii de specialitate făcută de profesionisti care nu aveau cum să se înșele, dar care au considerat ca o mica inselaciune de forma le poate asigura un mare confort de fond. Pe de alta parte, interpretarea gresita a Constitutiei a fost perpetuata de presa. In unele cazuri, din motive de superficialitate si incompetenta. In altele din motive tinand de interesele patronilor de presa. Daca erorile stiintifice au ratacit elita, cele mediatice au intoxicat masa. Pe o atare baza, liderii politici cu inclinatii neo-cezariste (in primul rand Traian Băsescu) au folosit prerogativele oferite de o republica, vezi Doamne, semiprezidentiala, pentru a prelua fraiele guvernarii si a guverna de maniera autoritara. Este uluitor si revoltator să constați astăzi că o eroare de intrepretare – spontană sau provocată – a condus la aruncarea peste bord a unei Consttituții democrate, cu tot cu garanțiile institutionale oferite de ea.

Inclusiv din această cauză România piere. Pentru a o recupera sau salva trebuie să începem prin restabilirea ordinii constitutionale, prin revenirea la Constitutia din 1991 (modificată in 2003), adică la “republica parlamentară”. Pe acest drum primul pas este acela de a redescoperi și a reconfirma forma de guvernământ a statului consacrată de legea fundamentală hrănită cu sângele revoluționarilor din 1989, anulând alibiul semiprezidențialist al adepților extremei drepte (neofasciste) care ne duc spre o nouă disctatură.

Textul de față se vrea o modestă incercare in acest sens.

ADRESA: http://crct.ro/nrVi

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/romania-republica-parlamentara-iii-sa-revenim-la-constitutie/

1 comment

  1. dezideriududas

    TCF – 18
    Trebuie să reiau seria dvs. « România – republică parlamentară » cu creionul în mână. . Din nou, informații excepționale , care pot explica, matematic, “coloana infinită” a neputinței actuale ( invers ca simbol, Brâncuși spunea că a opus Coloana infinita, labirintului – relatare Grid Modorcea : « Coloana fără de sfârșit este negarea Labirintului », citat din cartea « Apocalipsa după Brâncuși », editura « Semne » București 2001, pag. 51….) ! Sunt convins, această serie de articole nu putea fi scrisă decât din închisoare…..Afară, dupa 20 de ani ( invers ca în Occident / la Dumas…. ), efectul “pesterii lui Platon” e devastator…..Mai cred și că materialul dvs. va fi studiat în marile școli de drept românești zeci de ani de-acum incolo….Sper, nu sute …și mai sper, nu și la nivel international….Ar însemna că România și lumea, dacă nu vor involua, în cel mai bun caz vor stagna.

Leave a Reply