«

»

Print this Post

România – republică parlamentară II. Apel la istorie

2. De la concepte să trecem acum la istorie. Prima Constitutie post-comunista a României a fost redactată, dezbătută și adoptată în a doua parte a anului 1990 și pâna spre sfârșitul anului 1991, când poporul a fost chemat să o consacre prin referendum. Ca ministru al reformei în cea mai mare parte a acestui interval, am participat intens la elaborarea ei. O nouă lege fundamentală era în mod natural obiectul reformei principale a statului și a sistemului de organizare socială. Așa se face ca pot depune mărturie asupra a ceea ce a fost, s-a vrut și s-a realizat.

2.1.           Din start a fost exclusă ipoteza republicii prezidentiale. Toata lumea a fost de acord ca după un regim autoritar, cu un președinte foarte puternic, este nevoie de un sistem mai descentralizat, mai pluralist și mai reprezentativ pentru o societate cu o structură complexă.

 

Disputa s-a născut cu privire la alegerea între republica parlamentară și cea semi-prezidențială, într-o prima etapă având succes ideea promovată de Guvern (in numele căruia vorbeam) favorabilă republicii parlamentare. Aceasta idee a intrat, însă, în conflict cu opțiunea Președintelui Iliescu (și, mai ales, a cercurilor de interese ancorate de el) care pleda pentru semi-prezidentialism.

 

De fapt, Presedintele și oamenii săi contemplau posibilitatea unui pumn prezidențial de fier, îmbrăcat într-o manușă de catifea semi-prezidențială. Împrejurare care m-a determinat atunci să îl întreb dacă nu cumva preferă să fie prim-ministru, și să îl suspectez că vede în institutia prezidențială un fel de continuator al partidului unic care “este in toate” dar nu răspunde pentru nimic.

 

Pe fondul adâncirii tensiunilor dintre Palatul Cotroceni și Palatul Victoria, Presedintele Senatului, dl. Alexandru Birlădeanu, a propus excluderea reprezentantului Guvernului de la lucrările Adunării Constituante, argumentând că elaborarea legii fundamentale este încredințată exclusiv acesteia și de aceea excede sfera relațiilor dintre executiv și legislativ. Mi se îngăduia să particip dar numai ca invitat fără dreptul, altminteri recunoscut miniștrilor, de a interveni în dezbateri oricând considerau necesar. De aceea am continuat lucrul intr-o semi-clandestinitate, incluzandu-mi consilierul (dl. Mihai Constantinescu) in comisia de experți care formula “tezele Constitutiei” și redacta efectiv textul acesteia, iar pe de altă parte, conferind cu președintele respectivei comisii (profesorul Antonie Iorgovan), uneori alături de alți membrii ai ei, in biroul meu de la Palatul Victoria sau la sediul său din clădirea Senatului.

 

2.2.           Inainte de a se ajunge la acest mod de operare, am avut ocazia sa ma adresez plenului Constituantei, intamplator chiar in legatura cu rolul Presedintelui țării. Am spus atunci că Guvernul și partidul de guvernământ (al cărui lider oficial era Petre Roman) sprijină “republica parlamentară” ca echivalent al monarhiei constituționale, cu un Președinte asemenea unui monarh ales la fiecare patru ani (sic!). Am adăugat la aceasta că Președintele trebuie să aibă exact drepturile stabilite pentru “capul” (nu “șeful”) statului in timpul Reginei Victoria a Marii Britanii și anume: dreptul de a fi consultat, dreptul de a incuraja si dreptul de a avertiza.

Discursul meu a primit aplauzele firavei opoziții de atunci, dar a impartit in trei majoritatea fesenista: entuziasti (gruparea Roman), revoltati (gruparea Iliescu) si perplecsi (restul). In numele a ceea ce avea să devină minipartidul “FSN 20 mai”, un deputat, pe nume Falca, m-a acuzat cu o falca in cer si una-n pamant, nici mai mult nici mai putin, decăt că “il  insult pe domnul Iliescu”. Ceea ce mi-a prilejuit o reactie in care afirmam ca avem de adoptat o Constituție pentru o națiune și nu pentru o anumită persoană fizică.

In mijlocul acestei aprinse dispute m-am trezit cu liderul national-liberal Dan – Amadeo Lazarescu, erudit istoric si fin cunoscator al monarhiei britanice, asezandu-se langa mine pe banca guvernului. M-a felicitat pentru discurs (o parte din ideile mele erau, de fapt, inspirate de un studiu al dlui. Lazarescu dedicat lordului Palmerston) dar m-a avertizat cu de acum celebra sa repulsie aristocratica față de “prostime”, că majoritatea membrilor Constituantei  nu avea echipamentul intelectual necesar pentru a accepta propunerea mea. In consecință, m-a indemnat textual să accept a “plăti o taxă prostiei” și să reformulăm impreună textul meu spre a il face digerabil.

Așa a iesit primul articol al capitolului dedicat de Constitutie institutiei Presedintelui, pe care, din câte imi aduc aminte, l-am rugat chiar pe distinsul istoric liberal să il prezinte plenului ca pe o formula de compromis, chipurile apta a satisfice pe toata lumea. Astfel, a fost si deocamdata a ramas scris ca “presedintele reprezinta statul”, fara  a se preciza unde, cand si in raport cu cine, ceea ce arata ca “reprezentarea”  are înțelesul de “simbolizare” , precum si că “Presedintele mediază intre puterile statului și intre stat și societate”.

In seara acelei zile, cu râsul cald si subtilitatea intelectuala caracteristica lui, Mihai Constatinescu a venit in biroul meu si mi-a spus: “Bravo! Formidabil! Ati câștigat! Avem republică parlamentară! Câtă vreme Presedintele se afla in afara executivului si evident, nu poate nici legifera si nici nu poate fi judecator, el rămâne fara putere de decizie. Va trebui sa se limiteze la administrarea procedurilor. Toate celelalte atributii pe care i le va mai conferi Constitutia urmează să respecte aceste limite si sa se interpreteze in interiorul lor. Asta este republica parlamentară, fără să mai fie nevoie să o numim astfel!” .

2.3.           Ulterior am rediscutat problema cu Antonie Iorgovan si, pare-mi-se cu Valer Dorneanu și Florin Vasilescu.Cu totii am convenit că, de vreme ce in continut institutiile erau construite dupa modelul republicii parlamentare, nu are nici un rost ca in textul propriu-zis al Constitutiei sa mentionam si felul republicii, fiind suficient sa indicam că forma de organizare a statului este cea republicana. Aceasta cu atât mai mult cu cât varianta hibrida de republica semiprezidentiala nu este stabilizata din punct de vedere teoretic, ea cunoscand multe subvariante care o apropie când de republica prezidentiala, când de cea parlamentară. Așadar, in lipsa unei definitii ferme si unanim acceptate a semiprezidentialismului, trimiterea la acest concept nu ajuta cu nimic, important fiind modul in care erau construite institutiile statului si cum se delimitau competentele lor, respectiv cum se asigura coerenta competentelor atribuite fiecareia dintre ele. Așa s-a ajuns la textul art.1.2 din Constitutia României care sună simplu: “Forma de guvernamant a statului român este republică”.

 

2.4.            O noua criza avea sa apara ulterior in legatura cu modul in care urma sa fie ales Presedintele. Guvernul si partidul de guvernamant doreau alegerea indirecta de catre Parlament, tipica pentru republica parlamentara. Presedintia dorea alegerea directa prin vot universal. Am acceptat formula alegerii directe dupa ce mi s-a explicat ca aceasta este practicata si in republicile parlamentare (ex. Portugalia), este adevarat, cu titlu exceptional.Doar in republicile prezidentiale si semiprezidentiale, tinand seama de puterile extinse acordate Presedintelui, alegerile directe sunt esentiale.

 

La timpul respectiv, ca titular al reformei, am construit si o argumentare teoretica a compromisului la care am ajuns, argumentare la care astazi nu se mai refera nimeni. Astfel, am aratat ca, neavand la dispozitie instrumente executive pentru a isi indeplini functia de mediator, functie la care se face apel si care devine activa in special in momentele de criza, disputa si tensiune, Presedintele trebuie sa dispuna de o mare autoritate morala. O asemenea autoritate nu poate fi conferita decât prin alegerea directa de către popor.

 

Formuland aceste teze, in care mai cred incă si astazi, am avut totdeauna in cuget teama ca discrepanta dintre competentele constitutionale ale Presedintelui (avand caracter strategic) si puterea politica obtinuta prin votul popular (oferind tentatii tactice) va naste tensiuni consecutive dorintei titularilor functiei de a-si aduce autoritatea la nivelul legitimitatii in termeni politici reali. Cu alte cuvinte, ca amintitii titulari isi vor depasi limitele competentelor constitutionale in incercarea de a se transforma din Presedinti-mediatori in Presedinti-jucatori. Ceea ce din pacate au făcut toți cei patru deținători postcomunisti  ai mandatului prezidential de până acum, in grade diferite, nivelul maxim fiind atins de dl. Traian Basescu. Cei mai aproape de “fișa postului” au fost Presedintele Iliescu in ultimul său mandat și Președintele Emil Constantinescu. Președintele Iohannis paseste hotărât pe drumul deschis de predecesorul său.

 

2.5.           In fine, cu privire la competentele tematice speciale ale Presedintelui, de fiecare dată s-a mentionat că ele intervin numai in siajul deciziilor Parlamentului sau Guvernului, ceea ce pentru orice interpretare de buna-credinta excludea un drept de cenzura prezidentiala, implicand doar un drept de opinie. Referitor la atributul de a prezida sendintele unor institutii, atunci când participa la ele, am convenit că este de bun simț să îi conferim un asemenea rol din simple ratiuni de politețe (după cum argumenta cu elocinta expertul constitutionalist si consilierul prezidential Florin Vasilescu) și nimic mai mult. Argumentul era intr-adevar de bun simț dar, din nefericire, bunul simț nu poate fi legiferat; il ai sau nu il ai. Or, legile, inclusiv Constitutia, oricat de bine redactate ar fi, se adreseaza oamenilor onesti si rezonabili, iar nu celor mânați de intenții maligne și de gustul abuzului.

 

2.6.           Nu există lege care să nu poată fi abuzată. Un plus de prudență ar fi fost, însă, necesar pentru a evita derapajele interpretarii textului constitutional. Este adevarat, pe de alta parte, că încercarea de a redacta texte mai detaliate ar fi eșuat, foarte probabil, în contextul raportului de forțe care a impus compromisul.

 

Oricum, toate compromisurile acceptate atunci, nu au putut compromite principiile așezate la temelia Constitutiei noastre. Ele au fost compromise de abuzurile prea ușor tolerate de partidele politice, de marea masă a populației, de presă și de mediile academice, unii dintre reprezentantii acestora decizând să dea o lectură greșită legii fundamentale in speranta de a-și procura astfel unele avantaje personale sau, cel puțin, din dorința de a nu il indispune pe vreunul dintre deținătorii vremelnici ai puterii.

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/romania-republica-parlamentara-ii-apel-la-istorie/

Leave a Reply