«

»

Print this Post

România în criza siriană de ieri și de azi

Anul 2013

 

  1. Anul 2013 a cunoscut prima criză a armelor chimice siriene, SUA decizând, sub imperiul indignării publice abil amorsate de cercurile neo-conservatoare interesate, dar și al calculelor geopolitice, să intervină militar pentru „sancționarea” Siriei.
  2. La solicitarea unor diplomați americani cu care eram în contact informal, am analizat situația pornind de la expunerea asupra proiectatei intervenții militare americane în Siria, prezentată de către Secretatul de Stat John Kerry, în Senatul SUA.
  3. Esența analizei mele a fost reluată în articolul „Siria va fi Irakul Președintelui Obama”, publicat în Corectpolitics pe 30 august 2013, urmat de articolul „Trufia democrațiilor cu mușchi”, publicat pe același portal, pe 6 septembrie 2013, în procesul renunțării la soluția armată, pentru a-i oferi un suport teoretic. Redau articolele mai jos, cu mențiunea că, dacă schimbăm datele și numele unora dintre personaje, observațiile și raționamentele de atunci sunt identice cu cele care se fac ori pot fi făcute astăzi.
  4. Pe 1 septembrie 2013, aflând că decidenții americani, prinși într-un adevărat blocaj intelectual și psihopolitic, nu sunt dispuși la reconsiderarea hotărârii de a interveni militar, am decis să îi scriu o scrisoare Înaltului Reprezentant UE pentru Politica Externă și Securitate, Cathy Ashton, în care să îi expun soluția mea și să o îndemn la un demers pe lângă membrii Consiliului de Securitate al ONU. (După redactarea scrisorii, fiind duminică, m-am dus la Snagov, unde fusesem invitat la masă de către jurnalistul Sorin Roșca-Stănescu, și unde, spre a-mi scuza întârzieriea și nu numai, mi-am prezentat ideea în fața celorlalți oaspeți care au primit-o cu aprobare dar și cu mult scepticism.)
  5. Pe 2 septembrie 2013 scrisoarea a ajuns oficial la ÎR/VP Ashton; neoficial am comunicat-o unor oficiali americani (prin intermediul contactelor mele de la Washington D.C.), cancelarului german Angela Merkel (prin intermediul lui europarlamentarului Elmar Brok, apropiat acesteia), misiunilor Rusiei și Chinei la Bruxelles, Președintelui României și altora presupus interesați. Redau mai jos traducerea din limba engleză în limba română a scrisorii.
  6. În aceeași zi (2 septembrie 2013) am primit de la Washington confirmarea că scrisoarea este evaluată ca document oficial intern al UE (identificat ca “documentul Ashton/Severin”.)
  7. În discuțiile neoficiale cu persoane aflate pe canalele de comunicare pe care mă mișcam, am mai sugerat ca SUA și/sau UE să ceară Rusiei ca aceasta să prezinte soluția avută în vedere Președintelui sirian Bassar al Assad, spre a ne asigura de acceptarea ei. În cazul unui anticipat răspuns pozitiv, mai sugeram organizarea unor negocieri politice între toți cei interesați cu participarea SUA, UE și Rusiei. Ceea ce s-a făcut. Adăugam că asemenea evoluții trebuiau și puteau fi folosite și pentru a deschide perspectiva negocierilor cu Iranul pe tema programului nuclear al acestuia. Ceea ce s-a întâmplat.
  8. La puțină vreme, sosit la Londra spre a se coordona în chestiunea bombardării Siriei, într-o conferință de presă, spre stupefacția generală, Secretarul Kerry a anunțat că mai există totuși posibilitatea evitării războiului prin predarea benevolă a arsenalului chimic de către Siria, comunității internaționale. (Consilierii mei, care urmăreau conferința de presă, m-au anunțat atunci entuziasmați că SUA și-au însușit soluția propusă de mine iar a doua zi, pe pagina lor de fb, doi dintre participanții la prânzul din 1 septembrie de la Snagov au scris că soluția incredibilă îmi aparține.)
  9. Peste câteva zile, la un Summit de la Sankt Petersburg, soluția a fost discutată între Angela Merkel și Vladimir Putin, precum și între Barak Obama și Vladimir Putin, în întâlniri private, formula fiind agreată de toți și aplicată apoi întocmai.
  10. Trei săptămâni mai târziu, întors de la Adunarea Generală a ONU de la New York, unde se întâlnise cu John Kerry, ministrul român al afacerilor externe, Titus Corlățean, le-a spus consilierilor săi că în spatele soluționării pașnice a crizei siriene se aflau demersurile mele. (Pe atunci eu eram un europarlametar român fără partid și fără imunitate, supus anchetei penale a DNA în regimul protocoalelor SRI-DNA-ÎCCJ.)

 

Anul 2018

 

  1. În aprilie 2018, cu cinci ani după evenimentele redate mai sus, s-a produs, în condiții identice, cea de a treia criză a armamentului chimic sirian. (În acest context, pe unul dintre dintre canalele de televiziune române am putut auzi pe un distins analist român al cărui nume îmi scapă, susținând că bombardamentul american din 2018 este legitim și necesar pentru a repara greșeala impardonabilă a administrației Obama de a nu bombarda Siria în 2013!!! Sluga, tot slugă…)
  2. Pe 14 aprilie 2018 SUA, „în coordonare cu Marea Britanie și Franța”, efectuează un bombardament-sancțiune cu rachete de croazieră împotriva pozițiilor deținute de guvernul legitim al Siriei, recunoscut de ONU, socotind că acesta, într-un gest criminal altminteri inutil și total inexplicabil cu mijloacele logicii, ar fi folosit armele chimice oficial predate în 2013, împotriva propriei populații civile. Justificat din punct de vedere moral sau nu, acest atac, pornit de la o premisă nedovedită și coordonat cu doar trei aliați (deci fără consultările prealabile obligatorii cu partenerul strategic român), nu își găsește nici o bază (sau cel mult o bază atât de precară încât echivalează cu fărădelegea) în dreptul internațional actual. Rachetele americane au produs puține daune infrastructurilor siriene dar au distrus integral dreptul internațional până atunci încă viu, chiar dacă muribund. Este inutil să plângem sau să ne revoltăm. Trebuie trecut la reinventarea lui.
  3. În aceeași zi, doi secretari generali, cel al NATO și al ONU, adoptă două poziții diametral opuse: cel dintâi exprimă (nu este clar dacă având sau nu acordul tuturor aliaților) susținerea totală pentru acțiuniea militară americano-britanico-franceză; cel din urmă, deplânge în cuvinte atent alese victoria dreptului forței asupra forței dreptului și avertizează asupra consecințelor periculoase ale acesteia.
  4. Tot atunci, Președintele și Guvernul României își exprimă servil și inutil, nenuanțat și necondiționat, solidaritatea – adică coresponsabilitatea – cu bombardarea Siriei (stat în care România, spre deosebire de aliații săi, avusese înțelepciunea să își mai țină deschisă ambasada).

 

Desigur, ticăloșii noștri sunt mai buni decât ticăloșii lor. În lumea ticăloșilor, însă, nota de plată a ticăloșiilor este achitată de cei buni; mai ales atunci când aceștia nu se opun răului. 

 

 

ANEXA I:

 

Siria va fi Irakul președintelui Obama?

 

Problema nu este ce ne vor spune că au văzut experții trimiși în Siria spre a inspecta situația armelor chimice deținute de această țară, ci dacă li se va permite să spună ce au văzut, precum și dacă decidenții politici vor ține cont de ceea ce li se va spune. Perspectiva nu este prea veselă dacă avem în minte acea lecție a istoriei care ne învață că politicienii nu învață lecțiile istoriei.

 

Reprezentanții administrației americane au declarat că logica indică Guvernul sirian ca fiind utilizatorul armelor chimice împotriva civilior. Ceea ce ar pune în mișcare executarea obligației de intervenție umanitară a comunității internaționale în scopul protejării populației inocente și vulnerabile.

 

În plină confuzie siriană, singurul lucru care apare tot mai limpede este că se intenționează ca și de astă dată lipsa “armei fumegânde” (a probei directe) să fie suplinită prin “argumente logico-politice”. (Ne explicăm mai ușor astfel simpatia democrațiilor euro-atlantice pentru justiția românească bazată exclusiv pe “argumente logico-juridice”.)

 

Trecând peste faptul că logica a încetat de mult să mai caracterizeze acțiunile omenirii, să admitem prin ipoteză raționamentul potrivit căruia armele chimice pot fi utilizate doar de cel care le-a creat, le posedă și le are sub control. În condițiile războiului civil care a devastat și continuă să devasteze Siria, mai poate sta, însă, în picioare prezumtia că Guvernul oficial controlează utilizarea întregului arsenal militar al statului? Răspunsul, pe care tot logica îl dă acestei întrebări, este negativ. Nesupunerea civilă, intrinsecă logicii războiului civil, arată că autoritatea formală a pierdut capacitatea de a controla statul. Cum se poate atunci să ții responsabil pe unul care este incapabil să facă tocmai ceea ce i se reproșează că ar fi făcut? Mai degrabă i s-ar putea imputa neîndeplinirea obligației de a interzice accesul terților la armamentul formal aflat în administrarea sa. Acuzație de care autoritățile siriene ar putea scăpa invocând forța majoră și logica exonerării de răspundere consecutivă ei. O forță majoră a cărei insurmontabilitate a fost întărită chiar de acuzatorii occidentali prin sprijinul dat rebelilor, indiferent de motivele lui.

 

Există, însă, și o altă linie logică posibil de urmat. Este vorba despre cea care pornește de la întrebarea “qui prodest?”. Odată admis că în haosul războiului civil oricine avea acces la armamentul chimic sirian – guvernul, rebelii, organizațiile teroriste străine pescuitoare în ape tulburi, susținători fanatizați și disperați ai regimului pe care acesta nu-i mai poate ține în frâu etc. – devine natural să te întrebi cui a servit utilizarea armelor chimice? Răspunsul logic este simplu: celor interesați de internaționalizarea conflictului sirian.

 

Guvernul sirian știa prea bine că utilizarea armelor chimice înseamnă trecerea unei linii roșii care va atrage intervenția externă, punându-i chiar pe aliații săi în imposibilitatea de a-l mai susține. În plus, în momentul în care s-a recurs la arma chimică, Damascul începuse să încline balanța de putere în favoarea sa, în timp ce contestatarii săi, fără sprijin militar extern, se apropiau de capătul puterilor. Deci Guvernul oficial nu avea nici un interes să recurgă la un tip de armament interzis. Este logic! Nu-i așa?

 

Dincolo de logica siriană există, însă, și o logică occidentală. Ea explică ambarasarea actuală a Occidentului. Și avem în vedere în special SUA, fără de care o intervenție militară eficientă este aproape imposibilă.

 

Să începem cu raționamentele de tip neo-conservator. Potrivit acestora, comportamentul extern al unui stat ține de natura ordinii sale interne. Cum aceasta nu se poate schimba prin “inginerie socio-politică” iar organizațiile internaționale nu îi pot controla eficient opțiunile, democrațiile care au capacitatea de a interveni spre a impune corecțiile necesare, au și legitimitatea de a o face. Astfel ar fi salvgardate stabilitatea și securitatea la nivel global. Cum SUA au puterea necesară punerii în practică a unor asemenea concepții, ele au făcut din neo-conservatorism ideologia călăuzitoare a “intervențiilor lor umanitare” și expresia strategică a mesianimului lor. Republicanii și democrații diferă între ei numai la nivelul nuanțelor. Principiile neo-conservatoare sunt înscrise în gena culturală americană și circumscrise de istoria formării națiunii americane.

 

De aici apar câteva consecințe esențiale. În primul rând, repulsia societății americane față de orice regim dictatorial, precum regimul actualului Președinte sirian Assad. O atare repulsie este atât de mare încât s-a ajuns a se crede că oricine se opune unui dictator este neaparat democrat și că orice democrat este automat prieten al Americii. În al doilea rând, în calitatea lor de “Nou Ierusalim cu dinți”, SUA sunt convinse nu numai de misiunea lor civilizatoare la nivel global, ci și de faptul că orice slăbiciune arătată în îndeplinirea acestei misiuni nu face decât să îi încurajeze pe cei care îi contestă valorile, reducând astfel șansele victoriei americane ori făcându-o mai costisitoare.

 

Iată de ce Președintele Obama are dificultăți în a le spune americanilor că mulți dintre cei care luptă pentru dărâmarea odiosului regim dictatorial din Siria sunt niște dictatori poate mai răi și totodată inamicii jurați ai Americii, ai valorilor ei și ai modelului de viață american. În același timp, Washingtonul se teme că lipsa de reacție față de utilizarea armelor chimice ar fi un semnal în atenția tuturor adversarilor săi din lume, sugerând că puterea SUA este în declin și încurajând la manifestări antiamericane. De aici următoarea dilemă: dacă se acționează în forță împotriva elementelor fundamentaliste din rândul rebelilor (admițând că o asemenea intervenție chirurgicală poate fi realizată cu succes în condițiile haosului sirian) societatea americană nu ar mai înțelege nimic și nu ar susține acțiunea întrucât nu i-ar mai vedea baza morală; dacă se acționează împotriva Guvernului Assad se face exact ceea ce s-a vrut a se evita până acum, respectiv se internaționalizează conflictul armat spre profitul forțelor fundamentaliste, în aceeași măsură anti-regim și anti-democrate, dar și anti-americane și anti-occidentale. Nu este nici o îndoială că aceste forțe, odată învingătoare, nu vor ezita să folosească arma chimică și împotriva democațiilor euro-atlantice pe care acum le cheamă în ajutor.

 

În plus, a-l ataca pe Assad înseamnă a intra în conflict cu Rusia (cel mai angajat susținător al actualului regim sirian, din motive geo-politice, militare, economice și de orgoliu post-imperial); dar a-i ataca pe insurgenți echivalează cu a face jocul Rusiei și a da avans exigențelor ei într-o regiune de importanță strategică pentru SUA. Aceasta într-un moment în care granița spațiului euro-atlantic cu cel euro-asiatic rămâne fluidă și vulnerabilă (situația Ucrainei, ca și cea a Balcanilor de Vest sunt emblematice), aliații europeni ai Washingtonului (probabil cu excepția Marii Britanii) sunt tot mai nesiguri (de loc surprinzător, Germania s-a aliniat cu Rusia în cazul sirian, în timp ce Turcia vede în el ocazia reafirmării ambițiilor neo-otomane) iar principalul aliat din Orientul Apropiat, Israelul, se simte tot mai amenințat în mijlocul uraganului născut din iluzia “primăverii arabe”.

 

Dacă ne gândim și la incapacitatea dovedită a SUA de a câștiga păcile consecutive războaielor câștigate, înțelegem de ce un război în Siria este o aventură potențial catastrofală pentru americani, aventură față de care eșecul irakian pălește. Istoria este plină, însă, de războaie sinucigașe în care și-au dus națiunile tocmai liderii cei mai puțin doritori de război, atunci când aceștia, lipsiți de tăria interioară necesară spre a merge împotriva curentului, s-au lăsat dominați de un context nefericit și de prejudecățile aferente lui. Ar fi culmea ca laureatul Premiului Nobel pentru Pace, Barak Obama, să fie acela care aruncă America într-un alt război devastator, pornind de la acuzații nedovedite sau de la probe neconcludente și fără acordul ONU (căci Rusia și China vor bloca un asemenea acord). Un lucru cu atât mai rău cu cât, de astă dată, intervenția ar avea loc direct în sprijinul fundamentaliștilor islamici anti-americani (sic!).

 

O ieșire din impas sau un compromis fericit ar viza, așadar, nu o intervenție împotriva sau în favoarea unuia dintre beligeranți ci împotriva depozitelor de arme de distrugere în masă. Întrucât Guvernul Assad nu le mai controlează, ele ar trebui distruse prin intervenție externă, eventual solicitată sau acceptată măcar de autoritățile de la Damasc și preferabil aprobată de Consiliul de Securitate ONU. Cum se poate aplica tehnic această soluție? Greu de spus. Va exista în marile capitale înțelepciunea necesară acceptării unei asemenea remize care nu va rezolva șarada siriană dar va spori securitatea regională și globală? Vom vedea.

 

Până atunci să consemnăm consternați poziția României, care își face un merit din proclamarea lipsei de poziție. Guvernul și Președintele, confundând, nu neaparat inocent, loialitatea cu servilismul, sunt, iată, pentru o dată de acord (o singură dată nu este o cutumă) că România va adopta poziția aliaților, oricare va fi aceasta. În competiția pentru captarea bunăvoinței Occidentului, Palatul Victoria și Palatul Cotroceni uită că buna credință implică nu numai loialitatea ci și sinceritatea. După expresia lui Nicolae Iorga, „prieten adevărat este cel care îți spune adevărul iar nu cel care îți încurajează nebuniile.” Or, o alianță care nu se bazează și pe sinceritate, pe avertismentele prietenilor, pe aportul de inteligență al aliaților, deci din care lipsește buna-credință, este condamnată eșecului, transformându-se în vasalitate. Poate – cine știe – ne salvează Parlamentul! Deși mă îndoiesc foarte.

 

 

 

ANEXA II:

 

Trufia democrațiilor cu mușchi

 

  1. Am urmărit cu sufletul la gură audierile din Senatul SUA referitoare la decizia Președintelui Barak Obama de a pedepsi Siria pentru că în războiul civil (în fine, se recunoaște că este vorba despre un război civil iar nu despre o revoluție democratică) care macină această nefericită țară, au fost folosite arme chimice. Am făcut-o cu bună credință și compasiune. Am rămas cu sentimentul că în trecut am mai văzut asemenea dezbateri și m-am întrebat dacă repetând aceleași raționamente, ca și procedeul deducerii argumentelor din concluzii (sic!), vom putea obține alte rezultate.

 

Dilema siriană pare mai simplă decât cea irakiană. În Irakul lui Sadaam Hussein întrebarea era dacă există sau nu arme de distrugere în masă. În Siria lui Bashir al Assad existența armei chimice și chiar utilizarea ei sunt admise de toată lumea – opoziție și autoritățile oficiale înseși. Întrebarea este cine le-a folosit?

 

Dacă am plasa discuția pe terenul securității, răspunsul la întrebarea din urmă nu ar mai fi indispensabil. Indiferent cine le-a folosit, faptul că Guvernul oficial nu poate garanta paza lor, respectiv nerecurgerea la ele fără o justificare legală, ar fi suficient spre a legitima o reacție internațională adecvată. America, în special, și Occidentul, în general, țin, însă, să pedepsească iar nu doar să se pazească; să dea lecții de morală iar nu doar să aplice măsuri de protecție; să-și dovedească superioritatea (morală) iar nu doar să rezolve o problemă. De aceea nu le este suficientă definirea amenințării; le este necesară și găsirea “vinovatului”.

 

Potrivit administrației americane vinovat este Guvernul sirian. Informațiile culese de serviciile americane de specialitate ar fi elocvente și covârșitoare în acest sens. Care informații? Care dovezi? Ele nu pot fi prezentate decât în spatele ușilor închise. Este de înțeles. Prin urmare, trebuie să credem serviciile respective pe cuvânt. Le-am crede dar tot atât de ferm ne-au asigurat ele că regimul lui Sadaam Hussein deține arma nucleară. Câți oameni au murit (inclusiv americani nevinovati) și cu cât s-a diminuat securitatea planetei în căutarea acelor arme, pe care nimeni nu le-a mai găsit?

 

Desigur, se poate susține, ca și în cazul Irakului, că și dacă regimul Președintelui Assad nu este vinovat de folosirea armei chimice, el are atâtea păcate încât orice pedepsire a sa, inclusiv pentru ceea ce nu a făcut, este bine venită. Trecând peste obiecția că justiția prin compensație (adică pedepsirea cuiva pentru fapte pe care nu le-a comis în contraponderea faptelor comise care au rămas nepedepsite) este la fel de rea, dacă nu mai rea, ca injustiția, se ridică întrebarea dacă nu cumva slabirea actualului regim sirian echivalează cu întărirea opoziției fundamentalist religioase care ambiționeaza să îi ia locul?

 

Acestei întrebări administrația Obama îi răspunde printr-un „nu” hotărât. Nici vorbă! Opoziția democrată se consolidează continu. Dovadă stau liderii săi care voiajează în Europa și în SUA vorbind o engleză impecabilă și ținând un discurs politic corect. În plus, statul sirian modern a fost unul laic. În consecință, suntem asigurați, plecarea actualei dictaturi seculare nu va face decât să elibereze spațiul public pentru afirmarea încă și mai puternică a secularismului “tradițional” sirian. Acesta va înnăbuși din fașă fundamenalismul musulman. Miopie sau autoamăgire? Tot așa s-a zis și despre Tunisia, Libia sau Egipt. Ce s-a întâmplat în realitate, se cunoaște.

 

Oricum, ni se mai spune, eșecul din Irak sau Afganistan nu va fi repetat în cazul Siriei, întrucât intervenția militară va fi scurtă și nu va implica trimiterea de trupe la sol. Dinnou, autoamagire! Se știe prea bine, deja, că lungimea unui război poate fi măsurată cu precizie doar la sfârșitul iar nu la începutul său. Și în Coreea sau în Vietnam s-a crezut că totul se va termina rapid și nu a fost de loc așa.

 

Cât privește concepția militară adoptată, ea pare cel puțin discutabilă.  Potrivit liderilor americani, acțiunea de pedepsire sau de descurajare se va limita la bombardamente aeriene îndreptate asupra depozitelor de armament chimic. Astfel regimul va fi pus în imposibilitatea de a îl mai folosi – dacă l-a folosit vreodată sau dacă, într-adevăr, ar vrea să îl folosească. O asemenea strategie se bazează pe îndeplinirea a două condiții esențiale: pe de o parte, tehnologia militară aptă a asigura precizia loviturilor; pe de altă parte, acuratețea informațiilor cu privire la ținte. Dacă prima condiție are mari șanse de a fi îndeplinită (deși orice mașinărie, oricât de perfecționată, poate da și rateuri), satisfacerea celei de a doua lasă loc îndoielii. Aceasta cu atât mai mult cu cât țintele sunt mișcătoare (armele în cauză pot fi lesne mutate dintr-un loc în altul) iar dacă nu neapărat sirienii, măcar unii dintre aliații lor (să îi amintim doar pe ruși) au și știința și mijloacele pentru a aplica eficiente măsuri de intoxicare și dezinformare a adversarului. Să ne imaginăm scandalul internațional și revolta panarabă care ar izbucni în cazul nefericit în care, în loc să nimerească depozitele de armament, rachetele americane ar nimeri vreun spital sau vreo școală. Cota de popularitate a Al Queda, a Hezbolah și a altora din aceeași plămadă, ar crește imediat, direct proporțional cu creșterea gradului de insecuritate a americanilor de pretutindeni.

 

Dincolo de acestea trebuie amintit că singura victorie militară reală este cea consacrată de infanterist pe teren. Fără ea totul rămâne un simplu exercițiu demonstrativ cu final deschis, apt a-i frustra pe toți – amici și inamici, deopotrivă. Singurii satisfăcuți vor fi reprezentanții complexului militar-industrial american care vor primi câteva comenzi noi dar și cei ai industriei similare rusești chemată să înlocuiască armele distruse de bombardamentele americane. Iată o neașteptată contribuție a Siriei la ieșirea din recesiune a puterilor globale; precum și o altă confirmare a regulii potrivit căreia războiul pentru pace nu aduce pacea dar aduce creșterea economică a celor care au, pe seama morții biologice a celor care nu au.

 

  1. Cel mai solid argument în susținerea principială a intervenției militare a fost cel legat de costurile inacțiunii. Dacă avantajele intervenției nu sunt foarte clare, s-a spus că dezavantajele pasivității ar fi evidente și copleșitoare. Acestea ar consta în încurajarea dată tuturor adversarilor SUA și, în general, ai păcii și democrației, precum Coreea de Nord sau Iranul dar și Al Queda sau Frăția musulmană, de a acționa în disprețul ordinii mondiale și de a recurge la arme de distrugere în masă spre a-și promova agenda. În acest sens Președintele Obama a adăugat că nu numai SUA ci un mare număr de state a convenit să interzică utilizarea armei chimice. Dacă încălcarea acestei interdicții ar rămâne fără răspuns, întreaga ordine internațională și credibilitatea comunității internaționale ar fi puse în discuție.

 

O atare demonstrație se bazează pe raționamente psihologice. Ea este corectă din perspectiva psihologiei americane. Nu însă și din perspectiva psihologiei arabe sau, mai general, asiatice. Aceasta este una din marile vulnerabilități ale planificării strategice americane. Ea pleacă de la premisa greșită că și ceilalți gândesc, simt și reacționează ca americanii. Or, nu este așa!

 

Într-adevăr orice american ar lua autoreținerea unei mari puteri ca semn de slăbiciune și ar fi tentat să profite de ocazie. Dimpotrivă, el ar fi inhibat la vederea mușchilor adversarului. La ce bun să trezești motanul care doarme când tu ești un biet șoricel?! Aceasta este atitudinea Occidentului obișnuit să domine și de aceea obișnuit să prețuiască și să respecte puterea.

 

Orientul se comportă altfel având o altă psihologie. Ea vine cumva de la longevitatea sa care, creindu-i convingerea legitimei perenități, îl face să se raporteze altfel la factorul timp. De asemenea, își are originea în relația diferită între eficiență și onoare; cea din urmă fiind considerată ca superioară celei dintâi. La urma urmei, când totul este pierdut singurul lucru care mai poate fi salvat este onoarea. (A spus-o cândva și un rege francez, Francisc I.) Obișnuit să fie dominat, Orientul definește victoria ca pe o combinație între supraviețuire și demnitate; iar demnitatea se măsoară și se probează prin capacitatea de a-l sfida sau a-l provoca pe cel mai puternic, știind foarte bine că în confruntarea directă te va învinge. Te va îngenunchea dar nu te va ucide; căci Occidentul nu are nici forța dar mai ales nici interesul să o facă. Hegemonul occidental are nevoie de supuși dar fiecare zi de viață în plus a supusului relativizează dacă nu chiar diminuează în expresie absolută securitatea și prin aceasta, valoarea puterii occidentale. Pe termen lung victoria este a celui slab asupra celui puternic.

 

Din perspectivă orientală Occidentul ar învinge tocmai dacă nu ar răspunde provocării Orientului; dacă l-ar sfida prin reținere și smerenie; dacă, în loc să încerce a-l strivi prin forța sa, ar asocia-o pe aceasta cu cea a oponentului controlânu-i apoi mișcarea prin dozajul elanului rezultat; dacă, în loc să caute a-i diminua puterea prin confruntare violentă directă, i-ar îngrădi capacitatea de manevră prin poziționări subtile. Orientul știe că Occidentul poate câștiga oricând războiul dar nu poate câștiga pacea; iar atunci când reușește să impună vreo pace strâmbă aceasta nu este decât o pauză tensionată care îl poartă de la un război la altul spre exasperarea și în pofida intereselor sale strategice. Căci dacă pentru Occident timpul înseamnă bani și a-l economisi înseamnă a câștiga, pentru Orient timpul este azilul în care își găsesc adăpost cei care au răbdare întrucât averea lor nu se măsoară în bani ci în mândria de a rezista. Iată motivul pentru care trufia musculoasă a Occidentului nu a redus cu nimic sfidările Orientului la adresa sa. Dimpotrivă, le-a încurajat. Și le va încuraja în continuare.

 

La acestea ar mai fi de adăugat o observație majoră. Președintele Obama a justificat intervenția militară prin obligația (morală) de a apăra ordinea (de drept) mondială. Respectiva ordine nu este, însă, una supra-statală ci una inter-statală; ea își are originea în consensul națiunilor iar nu în exercitarea unei puteri supranaționale. În consecință, dacă unele state, oricât de multe și de importante ar fi, au interzis folosirea armei chimice, au făcut-o numai pentru ele și în relațiile dintre ele. Statele în cauză nu puteau decide obligații pentru Siria, care nu este parte la amintita convenție. În plus, interdicția operează în cazul în care părțile la convenție se războiesc între ele iar nu cu un stat terț sau în chiar sânul lor, într-o confruntare civilă. Cel puțin acestea sunt principiile pe care se clădește în prezent dreptul internațional.

 

Dacă SUA doresc schimbarea acestor principii spre a face ca unele state, atingând nivelul unei anumite mase critice (stabilită în termenii populației, suprafeței, PIB-ului sau cheltuielilor militare pe cap de locuitor, contribuției la schimburile economice internaționale etc.), să își impună regulile și opțiunile celorlalte state, atunci ele trebuie să admită că oricine are dreptul la o abordare similară. Astfel, spre exemplu, dacă statele bogate deținătoare ale armei nucleare au dreptul să oblige statele sărace a nu utiliza arma chimică, atunci și cele din urmă vor avea dreptul de a le obliga pe cele dintâi să își distrugă arsenalele nucleare. Pornind de aici, fiecare va avea dreptul de a-l pedepsi pe celălalt pentru nerespectarea regulilor care i s-au impus. Cei dintâi vor folosi dronele; cei din urmă, „oameni-bombă” sau bombe-capcană. Din păcate o atare ipoteză nu este pur teoretică și nu ține de ficțiune. Lumea de azi începe să arate tot mai mult astfel. Din nefericire!

 

Are omenirea, oare, nostalgia cruciadelor? Ni se pare, oare, că revenirea la practica evenghelizării păgânilor prin tortură este o soluție pentru construcția unei oridini chipurile bazate pe valori? Credem, oare, că exportul de revoluție, adică exportul de sistem prin mijloace violente, este calea pentru a uni lumea pe baza unei concepții unice de organizare socială și sub soarele unei cauze comune? Avem, oare, argumente spre a susține că secularismul, toleranța și respectul diversității sunt principii exclusiv interne care nu mai funcționează și de care ne putem dispensa în relațiile inter-naționale? Ne putem, oare, gândi că există zone în care dreptul forței este preferabil forței dreptului? Dacă este așa trebuie să ne pregătim pentru o ordine de tranziție de tip hobbsian, în care toată lumea se va război cu toată lumea, fiecare folosind mijloacele de care dispune.

 

Nimeni nu poate spune cum va arăta globul pământesc în finalul acestei lupte a fiecăruia împotriva tuturor. Este perfect posibil, însă, ca prin ea să ajungem la sfârșitul istoriei. Nu, însă, neapărat la acel sfârșit descris de Fancis Fukuyama, când războaiele, conflictele în general, nu-și mai au rostul întrucât toți supraviețuitorii se închină aceluiași Dumnezeu, ci la situația în care războiul încetează din lipsă de combatanți, adică din lisă de supraviețuitori. Este finalul spre care ne poate împinge trufia democrațiilor cu mușchi; mai ales atunci când nu se mulțumesc cu rolul de jandarmi globali ci vor să fie și moraliști universali.   

 

 

 

Anexa III:

 

 

In atentia Dnei Catherine Ashton

Înaltul Reprezentant al Uniunii Europene pentru afaceri externe şi politica de securitate / Vice-Presedintele Comisiei Europene

 

                                                                                            Bruxelles

                                                                                                  2 septembrie 2013

                                   

Subiect: Situatia din Siria

 

Stimata Doamna Înalt Reprezentant / Vicepreședinte

 

Nu există nici o îndoială că în războiul civil în curs de desfășurare din Siria, s-au folosit arme chimice. Cum au fost utilizate acestea sau de către cine, nu mai contează. Folosirea lor însăși este motiv suficient pentru ca o reacție adecvată a comunității internaționale să fie legitimă. Natura, mijloacele și magnitudinea acestei reacții este ceea ce contează acum cu adevărat.

 

Fără a mai lua în calcul investigațiile și probele viitoare, ceea ce se cunoaște deja și este demonstrat constituie o reală problemă de securitate și ca problemă de securitate trebuie tratată. Nu există nici un motiv și, pentru moment, nici o nevoie de a lega această problemă cu o alta care să implice discuții asupra vinovăției, responsabilității, represiunii sau pedepsei.

 

Pe de altă parte, deja există semne cum că, în căutarea unui răspuns la această provocare, atât UE cât și NATO sunt divizate. Trebuie de asemenea observate și controversele interne din cadrul statelor membre. Or, adâncirea acestor controverse trebuie evitată cu orice preț. Aflându-ne în mijlocul unei crize globale, când solidaritatea și unitatea noastră sunt mai necesare ca niciodată, dezbinarea nu face decât să slăbească Uniunea și alianța noastră transatlantică. Mai mult decât atât, această ruptură diminuează capacitatea noastră de a negocia cu partenerii noștri strategici ruși și chinezi o abordare comună, realistă și eficientă față de Siria.

 

În calitate de europeni avem interesul vital de a nu lăsa SUA singure și izolate în executarea unei acțiuni militare în Siria, precum și de a evita alimentarea unei noi dispute între așa numitele “Europă veche” și „Europă nouă”. Trebuie de asemenea să ne preocupe și insecuritatea crescândă a Israelului, aflat în mijlocul “coșmarului arab” izvorât din “visul primăverii arabe”. 

 

Așadar, sunt convins că, și vă cer și dumneavoastră, Doamnă Înalt Reprezentant, să acceptați punctul de vedere conform căruia o reacție internațională față de problema siriană trebuie să își aibă temelia exclusiv pe terenul securității (siriene, regionale și globale) și trebuie să fie independentă de orice conotații ideologice. Doar o astfel de bază obiectivă, care exclude acuzații unilaterale și care are ca scop asigurarea securității tuturor, ne poate ajuta să construim un consens general pentru o soluție pragmatică și pașnică; o soluție care poate fi și trebuie să fie atât justă, cât și fezabilă și durabilă.

 

Menționând acestea, sugerez ca Dumneavoastră să luați inițiativa de a propune ONU, o Rezoluție privind problema siriană care să fie adoptată de Consiliul de Securitate, preferabil sub patronajul comun al tuturor membrilor permanenți, după cum urmează.

 

Pornind de la incapacitatea deja demonstrată a guvernului sirian de a garanta controlul asupra activelor militare ale țării, Rezoluția trebuie să ceară Siriei să își transfere atât armele de distrugere în masă cât și utilajele esențiale pentru producerea lor, într-un depozit sigur, în unul sau mai multe state terțe, sub supravegherea ONU.Armele care nu pot fi transferate vor fi distruse pe loc de către autoritățile siriene sub supravegherea și cu susținerea ONU.

 

Armele și utilajele depozitate în state terțe vor fi restituite, tot sub supravegherea ONU, către autoritățile siriene legitime, odată ce o soluție politică a crizei actuale este găsită și acceptată de către toate părțile interesate.

 

O coaliție ad-hoc a țărilor dispuse să se implice, va primi un mandat ONU de folosire a mijloacelor militare pentru a proteja implementarea acestei Rezoluții oriunde și oricând, împotriva tuturor celor care vor încerca să îi submineze aplicarea.(Rezoluția poate menționa faptul că o astfel de intervenție militară va fi operată din aer, fără intervenții la sol). Acest mandat va fi acordat în momentul în care guvernul sirian se va angaja să respecte decizia ONU.Aceasta va fi o ultimă șansă pentru actualii lideri sirieni de dovedi o minimă responsabilitate față de comunitatea internațională și securitatea sa.

 

Când cineva deține bunuri periculoase și este incapabil să le păzească, punând astfel în pericol siguranța vecinilor, este de datoria sa să mute bunurile respective într-un alt loc, unde cineva le va putea depozita în siguranță. Dacă proprietarul nu o face, toate părțile terțe afectate au legitimitatea de a interveni în scopul apărării securității colective. Nu este vorba de acuzații, condamnări, sancțiuni, confiscări, interferențe în afacerile interne ale altora sau de impunerea extrateritorialitații deciziilor externe. Este vorba despre protejarea securității locale, regionale și globale spre beneficiul tuturor.

 

În mod normal, membrii Consiliului de Securitate, precum și autoritățile oficiale siriene, cât și toți cei care li se opun cu bună credință dintr-o perspectivă democratică, ar trebui să accepte o astfel de Rezoluție și să lucreze împreună pentru a o implementa. În consecință, sunt încrezător că prin lansarea unei astfel de inițiative și prin promovarea ei pe calea negocierilor adecvate cu aliații și partenerii săi externi, UE va aduce o contribuție semnificativă la neutralizarea pericolului legat de armele siriene de distrugere în masă, evitând implicarea în aventuri militare inutile, care pe lângă pierderile umane și materiale pe care le vor provoca, vor înstrăina, frustra și dezbina atât lumea arabă, cât și alianțele europene și euro-atlantice.

 

Al Dvs, 

 

 

Dr. Adrian Severin (MPE)

 

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/romania-criza-siriana-de-ieri-si-de-azi/

Leave a Reply