«

»

Print this Post

Republica parlamentară contra absolutismului prezidențial

 

Decizia prin care a fost soluționat conflictul juridic de natură constituțională dintre Președinte și Guvern, referitor la demiterea șefei DNA, este absolut corectă. Unii au calificat-o drept istorică; alții drept revoluționară.  Ea este istorică în măsura în care este revoluționară și este revoluționară în măsura în care pune capăt, cel puțin sub aspect formal, regimului neo-cezarist (prezidențialist) ilegitim instaurat de fapt în România, împotriva ordinii constituționale decretate de revoluția din 1989-1991. (Căci evenimentele din 22-25 decembrie 1989 nu au epuizat revoluția, schimbarea fundamentală presupusă de aceasta terminându-se, în ceea ce a avut esențial, odată cu adoptarea Constituției din 1991.)

 

Mă grăbesc a preciza că satisfacția produsă mie de această decizie nu are legătură cu înlăturarea dnei Kovesi din fruntea DNA. Aceasta este cu atât mai puțin importantă  cu cât nu soluționează problema viciilor de concepție din care s-a născut o instituție aberantă. Abuzurile DNA vor continua indiferent cine se va afla la conducere.

 

Nu mă interesează nici umilirea DNA ca titular oficial al combaterii corupției prin lege. Dimpotrivă cred că este important ca instituțiile implicate în lupta împotriva corupției să fie întărite și credibilizate. Lucrul se poate realiza numai prin reformele potrivite și printr-o selecție de cadre corectă. Decizia CCR crează doar premisele atingerii acestor ținte, fără a oferi propriu-zis soluția de aplicat.

 

Bucuria mea vine din aceea că decizia despre care vorbim reabilitează Constituția noastră – Constituția revoluției din 1989 – confirmând caracterul parlamentar al republicii și anulând efectele loviturii de stat continuate prin care s-au proclamat gradual (cu un punct maxim în 2012 și anii următori) republica (semi)prezidențială și bicefalismul executivului („șeful statului” fiind lider politic iar șeful guvernului administrator tehnic).

 

Dacă în discursul politic, dar și cel jurisprudențial și academic, barbar și nerușinat politizate, s-a vorbit despre regim semiprezidențial, în practică, în condițiile lipsei unui sistem de control constituțional specific semiprezidențialismului, capabil să evite sau să sancționeze abuzurile prezidențiale, s-a ajuns la aberația ca Președintele să fie considerat titular al întregii politici a statului, fără nici un control parlamentar sau contraponderi, având Guvernul ca o simplă anexă tehnică. Sub pretextul că „reprezentarea” statului îl transformă în decident unic al politicii externe a celui reprezentat, și că în exercițiul reprezentării, bazate nemijlocit și exclusiv pe votul popular, poate dispune toate măsurile care vizează siguranța națională – inclusiv limitarea libertății presei, supravegherea și excluderea adversarilor politici, cenzura deciziilor de oportunitate ale oricărei persoane cu competențe administrative directe sau indirecte (demnitari, funcționari publici sau chiar persoane private în legătură cu aceștia), controlul instituțiilor de forță, serviciilor secrete și autorității judiciare – regimul așa zis semiprezidențial a depășit chiar prezidențialismul democratic, de tip american, pentru a se ajunge la un adevărat absolutism prezidențial. Un absolutism acceptat și susținut de democrațiile euro-atlantice în măsura în care a asigurat renunțarea servilă a statului român la suveranitate, la valorile și interesele naționale românești, în favoarea agendelor geopolitice străine, transformând integrarea în ordinea globală, în proces de colonizare.

 

Fără dubiu, Constituția din 1991, adoptată în focul unor dezbateri ideologice și negocieri politice aprinse, în care nostalgiile de stânga și cele de dreapta s-au confruntat cu viziunea asupra viitorului unei Românii democrate, deschise, libere, demne și în sincronie, ca spațiu al latinității orientale, cu valorile europene occidentale, a optat pentru o republică parlamentară, socotind că aceasta este cea mai potrivită pentru români. S-ar putea ca astăzi unii, nici atât de frumoși (la propriu și la figurat) precum se socotesc, nici atât de liberi precum se simt, să creadă că un alt fel de republică ne trebuie. Dacă o doresc, au a se lupta pe față pentru modificarea Constituției folosind căile legale. Până atunci această Constituție trebuie respectată. Într-o democrație insurecția nu are legitimitate, iar linia de demarcație între revoltă și trădare, între protest și lovitura de stat este foarte subțire.

 

Decizia CCR, restabilind republica parlamentară, se bazează pe o argumentație care va conduce la concluzii identice ori de câte ori Constituția prevede o pocedură de numiri sau revocări în / din funcții la propunerea Guvernului prin decret prezidențial. Deci inclusiv numirile și rechemările de ambasadori. Cum este, de pildă, ambasadorul României în SUA, care se pare că, plecând de la confuzia între stat și Președinte, refuză să promoveze politica Guvernului, ca instituție abilitată în mod expres de Constituție cu realizarea politicii externe a statului în întregul ei, sub controlul exclusiv al Parlamentului. Pentru identitate de rațiune, identitate de soluție.

 

De asemenea, Decizia CCR exclude dreptul de veto al Președintelui în toate ocaziile în care trebuie să instrumenteze propuneri ale Guvernului, rolul său în aceste situații fiind unul de control procedural și de oficializare simbolică. Numai o asemenea abordare este compatibilă cu exercitarea funcției de mediator între stat și societate, precum și între puterile statului, încredințată Președintelui de Constituție în mod expres și explicit.

 

În plus, Decizia CCR confirmă faptul că procurorii, chiar dacă se numesc magistrați ca și judecătorii, sunt de fapt funcționari publici cu un statut special, deci subordonați ierarhic executivului, prin intermediul ministrului justiției. Ei se bucură, desigur, de autonomie în instrumentarea cazurilor încredințate lor spre urmărire (tot Constituția o dispune), dar aceasta trebuie să aibă loc în cadrul principiilor și priorităților de politică generală fixate de Guvern, în aplicarea programului său aprobat de reprezentantul suprem al națiunii care este Parlamentul, iar nu Președintele.

 

Spun unii că astfel Președintele României a fost deposedat de puteri. De care puteri? – întreb eu. De acelea pe care și le-a asumat, le-a confiscat ori i le-au dăruit cercuri oculte de interese din țară și din afara țării? Puterile Președintelui sunt cele specifice medierii așa cum i le-a atribuit Constituția. CCR l-a deposedat astăzi doar de puterile însușite abuziv. Tocmai prin aceasta decizia ei este istorică.

 

Aud susțineri potrivit cărora astfel rolul Președintelui a devenit decorativ. Este decorativ rolul Președintelui Germaniei, al Austriei, al Portugaliei, al Italiei? Și chiar dacă ar fi așa, acesta este rolul pe care i l-a conferit Constituția din 1991, scrisă cu sângele martirilor revoluției și adoptată de popor prin referendum. Dacă cineva nu era de acord trebuia să o spună atunci, nu acum.

 

Să fim însă serioși! A fi mediator între puterile statului și între stat și societate nu este un rol decorativ. Este un rol strategic chiar dacă, tocmai fiind strategic, nu se exercită la vedere în fiecare zi. A face primul control de legalitate al procedurii în adoptarea tuturor deciziilor esențiale pentru administrarea (intereselor) statului și a putea amâna punerea în aplicare a celor suspecte de imprudență, neglijență sau neconformitate cu valorile consacrate de Constituție, până la epuizarea unui proces obligatoriu de regândire a lor, nu este puțin lucru. A calibra politica puterilor statului prin chemarea poporului la referendum, este un atribut de-a dreptul imperial. Pentru micromanagementul afacerilor cotidiene avem o armată de politicieni și birocrați. Pentru a oferi poporului un simbol viu care să sintetizeze sau să personifice statul, cu elementele sale de identitate care ne unesc și motivează coeziunea națională, nu există decât Președintele. Cel puțin acel Președinte descris de Constituția la încălcarea căreia cheamă astăzi strada – reală și virtuală.

 

Se mai zice că prin această hotărâre s-a ignorat voința milioanelor de români care l-au votat pe actualul Președinte. (Așa se zicea și în 1991, că o Constituție fundamentând un regim parlamentar l-ar ultragia pe Președintele Iliescu, de parcă pentru un anume președinte era făcută.) Trec peste faptul că aceste milioane sunt cu mult mai puține decât acelea care au votat Constituția, și atrag atenția că aceia care l-au ales ca Președinte pe dl Klaus Iohannis nu i-au dat un mandat imperativ de a o schimba, așa ceva fiind interzis chiar de Constituție, ci unul general bazat pe ideea respectării Constituției. De fapt, pe această Constituție Președintele ales a depus jurământul.

 

Oricum, chiar de ar fi așa, printre voturile acordate lui Klaus Iohannis se află și votul meu, iar eu nu mă simt deloc ignorat sau frustrat de decizia CCR.

 

La turul întâi al precedentelor alegeri prezidențiale nu am făcut un secret că îl sprijin pe dl Teodor Meleșcanu iar asta pentru că îl vedeam, iar dânsul se angajase în acest sens, ca pe un președinte de tranziție al cărui rol ar fi fost să reabiliteze caracterul parlamentar al regimului de guvernământ al României.

 

În anii 1990-1991 am participat la lupta pentru instaurarea republicii parlamentare cu fidelii autoritarismului prezidențial anterior. După adoptarea acestuia prin Constituție, Președintele Iliescu s-a îndepărtat de la el pentru a crea în fapt o republică semiprezidențială, președintele Constantinescu nu a avut tăria să restabilească regimul parlamentar și supremația constituțională a Parlamentului, iar președintele Băsescu a aruncat pur și simplu la coș Constituția impunând printr-o lovitură de stat mascată republica prezidențială care, așa cum am mai spus, lipsită de un sistem adecvat de control și contraponderi, a alunecat în autoritarism și a instaurat teroarea de stat.

 

În turul doi raționamentul meu a fost acela că, în condițiile alegerii între doi candidați inadecvați, cea mai adecvată soluție pentru revenirea la litera și spiritul Constituției era împărțirea puterii între partidul de guvernământ și cel prezidențial. Speram ca din ciocnirea acestora să piardă autoritarismul băsescian pe care nici unul dintre cei rămași în cursă nu era pregătit să îl lichideze atât timp cât spera că îl poate folosi în interes propriu.

 

În subsidiar, mai socoteam că, lipsit propriu zis de partid și sprijinit din afară de Germania, care nu era creatoarea și beneficiara trinomului SRI-DNA-ICCJ (moșit de SUA), dl Iohannis ar putea el însuși proceda la debăsificare și la restabilirea regimului parlamentar. Asta nu s-a întâmplat întrucât “industria anticorupției” a fost preluată, prin Președintele Iohannis, de Germania și și-a continuat opera de vasalizare a statului român prin distrugerea elitelor și a capitalului național. S-a ajuns ca SUA și Germania să își consume rivalitatea pe teritoriul și pe spatele României folosind aceeași armă și trăgându-o pe rând unul din mâna altuia. Trinomul, asemenea „românului imparțial”, s-a bucurat să fie slugă la doi stăpâni, știind că astfel poate fura de la amândoi.

 

Ceea ce nu s-a făcut prin voință politică prezidențială a început a se face, iată, prin conflictul constituțional dintre Președintele uzurpator al puterilor constituționale, și două dintre aceste puteri (legislativul și executivul) care, fie și din interes iar nu din principialitate, au refuzat supunerea. Nu pot decât să mă bucur de asta și să constat că raționamentul meu principal, dacă nu și speranța mea subsidiară, a fost corect.

 

Dacă dl Dragnea și PSD ar putea avea avantaje din revenirea la normalitatea constituțională, așa cum pare să îi obsedeze pe unii, cu atât mai bine pentru ei. Nu fac parte dintre aceia care, pentru a scăpa de Dragnea, sunt gata să renunțe la democrație, justiție liberă și Constituția pentru care au luptat.

 

Nu ne place Guvernul României. Din păcate este singurul tip de Guvern pe care și-l poate permite o colonie. Dacă vrem un altul trebuie să redevenim independenți. Restabilirea Constituției este un prim pas către recâștigarea independenței de stat și către revenirea românilor de la statutul de supuși la cel de cetățeni. De aceea, dincolo de orice alte consecințe, dacă prin decizia CCR câștigă Constituția, câștigul este al nostru, al fiecărui cetățean român.

 

Nu trebuie însă să ne culcăm pe umărul bucuriei. Războiul nu s-a terminat. Acum s-a câștigat o bătălie. Desigur importantă, dar nu ultima. Succesul de azi trebuie să ne mobilizeze arătându-ne că se poate.

 

Cu siguranță acest succes îi va mobiliza și pe adversari. Să nu-l lăsăm a ne demobiliza pe noi. Bătălia internă și externă pentru România, în contextul războiului hibrid global, se dă pe viață și pe moarte. Obiectul adevărat al confruntării nu este modelul de republică, ci obținerea și menținerea puterii, respectiv împărțirea puterii între stat și cetățeni, între români și străini.

 

Republica parlamentară a fost reconfirmată și resuscitată numai în paginile deciziei CCR și ale Monitorului Oficial. Instituțiile absolutismului prezidențial sunt încă în picioare. Susținătorii lor externi sunt mai puțini și mai tăcuți dar nu au capitulat. Batalioanele de asalt nu se împiedică de Constituția noastră democrată pentru a-și impune concepția lor autoritaristă. De la violențele lor de limbaj la violențele fizice nu mai este decât un pas.

 

Având această convingere, să refacem solidaritatea noastră națională în numele adevăratei libertăți și democrații, și să pășim mai departe, cu sentimentul legitimității noastre recuperate, până la victoria finală!

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/republica-parlamentara-contra-absolutismului-prezidential/

Leave a Reply