«

»

Print this Post

Politica externă ca sinteză a interesului național

 

România nu poate avea două politici externe în același timp. 

Președintele personifică statul dar nu îl personalizează. El reprezintă statul dar, potrivit Constituției noastre, responsabil de realizarea politicii externe este Guvernul, care se mișcă în limitele mandatului conferit lui de Parlament, prin votul de încredere dat programului de guvernare. 

Atribuțiile prezidențiale în domeniul politicii externe sunt limitate, de ordin procedural și dependente de inițiativele Guvernului și aprobarea Parlamentului. Președintele nu poate reprezenta decât politica externă a Guvernului astfel cum a fost aprobată de Parlament. El oficializează dar nu legitimează. El nu este izvorul politicii externe, ci doar chipul ei. El nu mandatează executivul (din care nu face parte), ci execută mandatul dat de popor în limitele stabilite de Constituție.

În virtutea rolului de mediator, Președintele României poate încuraja demersurile de politică externă ale Guvernului, poate avertiza Guvernul asupra a ceea ce crede că este greșit sau riscant în politica externă a acestuia, poate facilita crearea consensului național în sprijinul politicii externe a Guvernului, dar nu are dreptul și nici instrumentele legale și instituționale pentru a modifica sau bloca acțiunea externă guvernamentală. 

În exercițiul politicii externe Guvernul acționează în numele și în contul României, având plenitudinea de competență în acest domeniu. 

Nici un text din Constituție nu spune altceva și nu poate fi interpretat altfel. Dacă anumite majorități parlamentare trecătoare, în dorința de a schimba ordinea constituțională, au adoptat legi ordinare care derogă de la textul legii fundamentale, acestea sunt lipsite de validitate ca fiind neconstituționale. Nimeni nu le poate nici invoca nici aplica. 

Pe cale de interpretare pot fi atașate unor texte vagi, consecințe pe care se poate presupune că legiuitorul constituțional le-a gândit fără a le exprima explicit, dar nu este admisibil ca asemenea interpretări să meargă împotriva unor dispoziții explicite sau să fie incompatibile cu esența funcției prezidențiale, care este aceea de mediator. În acest sens, Președintele prezidează dar nu guvernează.

Revenind la politica externă (împreună cu ultimul său recurs, care este politica de apărare), trebuie spus că în orice moment este obligatoriu ca ea să sintetizeze interesele vitale, esențiale ale națiunii și să le promoveze în lume în numele și cu sprijinul întregii națiuni. Orice altă politică (economică, socială, financiară, industrială, agrară, culturală etc.) poate privilegia, da precedență sau discrimina pozitiv anumite comunități și anumite interese, în măsura în care se consideră că ele ar fi mai demne de protecție decât altele. În politica externă statul nu cunoaște însă, nu poate cunoaște concursul de interese. Politica externă proclamă și servește un singur interes: interesul întregii națiuni, interesul integral, interesul național; astfel cum acesta este definit într-un moment istoric sau altul de reprezentanții aleși ai națiunii. 

A intra în războiul altora este o decizie susceptibilă de discuții. Aceasta poate fi adecvată sau inadecvată. 

România a intrat chiar recent în Irak sau Afganistan, în războaie care nu erau ale ei. Pentru a obține garanții de securitate, ea s-a angajat, în cadrul NATO, să intre în razboaiele aliaților săi cu terții. Istoria va verifica dacă aceste implicări i-au profitat sau nu. 

A te implica în războaiele dintre străini este una, iar a-i implica pe străini în razboaiele tale interne este alta. În primul caz implicarea poate rezolva o problemă. În al doilea, nu poate decât genera nenorociri. Nenorociri constând în compromiterea relației națiunii cu străinii implicați de o parte sau alta a baricadei lăuntrice; nenorociri constând în grave pierderi de suveranitate, căci străinii nu se implică niciodată fără să perceapă un preț. 

Asistăm în aceste zile la situația nefericită în care interesele personale – individuale, de grup sau de partid – invadează politica externă subordonându-si interesul național. Nu au dreptate cei care spun că noi ne-am implicat în războiul dintre arabi și israelieni, sau în controversele dintre americani și europeni. În realitate i-am implicat pe toți aceștia în luptele noastre politice interne. Spre paguba tuturor. A noastră și a lor.

Este în interesul actorilor externi să stea departe de războiul nefast româno-român. Este în interesul nostru să încetăm internaționalizarea disputelor noastre interne. O asemenea internaționalizare nu este o parte a soluției, ci o parte a problemei. Anume partea letală. 

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/politica-externa-ca-sinteza-interesului-national/

Leave a Reply