Alianța Vestului sau orgoliul păgubos al slugii harnice față cu stăpânul leneș (text scris pentru ziarul România liberă)

Alianța celor patru orașe din Transilvania, Crișana și Banat, respectiv Cluj, Oradea, Arad și Timișoara, ar fi o inutilitate simpatică, dacă ea nu ar alimenta ideea că, vezi Doamne, România ar fi un stat creat artificial care adună în frontierele sale populații și regiuni având o cultură și o civilizație compatibile cu cele occidental-europene, alături de altele aparținând lumii euro-asiatice. În realitate, însă, Alianța Vestului nu este decât o altă expresie a stupidului „anti-miticism regățean” alimentat de ifosele cezaro-crăiești ale unor cercuri ardelene cu afaceri în spațiul germanic și nostalgia statutului de slugă de pe vremea dublei monarhii.

 

Faptul că sunt români care se lasă ispitiți de asemenea himere arată că secesionismul românilor ardeleni din categoria amintită, este mai periculos decât secesionismul maghiar. Cel din urmă are practic zero șanse să ajungă fapt împlinit și nu are cum duce la dezmembrarea României. Cel dintâi, însă, ar putea prinde viață, mai ales că sunt destule capitale europene dispuse să îl susțină.

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/alianta-vestului-sau-orgoliul-pagubos-al-slugii-harnice-fata-cu-stapanul-lenes-text-scris-pentru-ziarul-romania-libera/

Pactul pentru migrație de la Marrakech (text scris pentru ziarul România Liberă)

Pactul de la Marrakech este expresia unei încercări a Europei franco-germane de a se salva de dezastrul demografic și democratic prin care trece, cu prețul abandonării identității culturale a națiunilor membre ale UE.

 

În măsura în care SUA au declarat că se opun Pactului și nu îl vor semna, iar Rusia nu este o țară de destinație pentru imigranții plecați din lumea sărăciei și crizelor, este limpede că principala țintă a aranjamentelor de la Marrakech este UE. În afara achiziției de forță de muncă ieftină cu care să practice dumpingul social, pe termen scurt, actualii protagoniști ai UE – Germania și Franța – vor să își asigure voturi cu care să contracareze ascensiunea partidelor antiglobaliste din spațiul lor național, iar pe termen lung, prin această adevărată inginerie culturală urmăresc dominarea întregului spațiu unional.

 

România susține că documentul care se va semna nu este obligatoriu. Aceasta în ciuda faptului că se preconizează transformarea sa într-o Rezoluție a Adunării Generale ONU. Chiar dacă nici aceasta nu va fi obligatorie din punct de vedere juridic, ea ne va constrânge din punct de vedere politic. Altminteri de ce s-ar zbate atâția să negocieze și promoveze documentul?

 

Guvernul român a fost forțat să semneze Pactul pentru migrație cu speranța că astfel tandemul franco-german va renunța la obiecțiunile privind preluarea președinției rotative a Consiliului UE de către România și cu gândul secret de a-l supune ulterior cenzurii parlamentare (deși procedura nu o cere în acest caz) care să îl aneantizeze. O politică a disperării unui executiv subminat permanent atât în țară, cât și în străinătate.

 

Angajamentul public al Președintelui Iohannis în direcția susținerii lui, asumat în fața Președintelui Macron și a cancelarului Merkel, cu prilejul recentei vizite efectuate în Franța pentru a aniversa un secol de la încheierea Primului Război Mondial, a fost perceput, însă, de SUA ca un al doilea gest incompatibil cu parteneriatul strategic româno-american, după sabotarea Inițiativei celor trei mări prin aducerea forțată în peisaj a Germaniei. Până la plata facturii Pactului pentru migrație, România are deja de plătit Americii taxa pe duplicitate. Casa Albă a decis, se pare, să congeleze relațiile cu Bucureștiul până când aici se va fi instalat o conducere responsabilă cu adevărat românească.

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/pactul-pentru-migratie-de-la-marrakech-text-scris-pentru-ziarul-romania-libera/

Rusia pleadeză „vinovat”?!

Dimitri Peskov, purtătorul de cuvânt al Președintelui Vladimir Putin, a confirmat la o întâlnire cu jurnaliștii că ar fi primit, în ianuarie 2016, două e-mailuri din partea lui Michael Cohen, fostul avocat privat al Președintelui Donald Trump, prin care era rugat să aranjeze o întâlnire cu șeful administrației prezindențiale ruse, Serghei Ivanov, ca să discute posibilitatea ridicării unui Turn Trump la Moscova. Cu câteva zile înainte, dl Cohen își recunoscuse vina de a fi mințit Congresul în legătură cu această afacere, pe care o urmărise în timpul alegerilor prezidențiale din 2016.

 

În ochii oponenților lui Donald Trump, mobilizați de Partidul Democrat și finanțați, printre alții, de George Soros, aceasta ar fi demonstrat conflictul de interese în care s-ar fi găsit candidatul republican la președinția SUA, cu potențial de intervenție a Rusiei în alegerile americane. În replică, Președintele Trump a afirmat că Michael Cohen minte spre a-și ușura, prin denunțuri favorabile adversarilor Casei Albe, previzibila și justificata pedeapsă pentru fapte de corupție de care se face vinovat.

 

Pe acest fundal, confirmarea venită de acolo de unde nimeni nu se aștepta, respectiv de la Moscova, reprezintă, în principiu, o lovitură teribilă dată taberei trumpiste, ea permițând Democraților, imediat după inaugurarea, în ianuarie 2019, a Camerei Reprezentanților, unde au dobândit de curând majoritatea, declanșarea procedurii de „impeachment”  (demitere) a șefului executivului american. Este adevărat că pentru ducerea la bun sfârșit a unui asemenea demers va fi nevoie de votul Senatului, iar acolo Președintele are o majoritate solidă. Chiar și fără finalizare, însă, scandalul va fi susceptibil fie să blocheze politica externă a Casei Albe fie, dimpotrivă, să o împingă către gesturi excesive (de ex declanșarea unei confruntări majore cu Iranul, similare intervenției militare a administrației Clinton în Irak, în plin scandal Lewinski) care fie să dezamăgească fie să sperie electoratul, în orice variantă compromițând șansele dlui Trump de a obține un al doilea mandat.

 

Să fie oare Rusia interesesată într-o asemenea evoluție a evenimentelor? Majoritatea analiștilor au fost tentați să răspundă afirmativ la această întrebare, sugerând că, dacă existența unor conivențe tainice ale Președinelui Trump cu rușii rămâne încă de dovedit, un acord anti Trump, fie și numai tacit, al Democraților cu Moscova se manifestă deja la vedere; Rusia și Democrații fiind deopotrivă doritori să pună capăt impetuozității impredictibile a actualului Președinte american în încercarea sa de redefinire a ordinii globale. Nu împărtășim această concluzie.

 

Este adevărat că subminarea lui Donald Trump convine Germaniei. O Germanie care, în timp ce alimentează cu argumentele neoconservatorilor americani confruntarea dintre Washington și Moscova, dezvoltă o cooperare strategică tot mai extinsă cu Rusia, definită mai ales pe terenul ultrasensibil al securității energetice.

 

Antanta germano-rusă, aparent exclusiv economică, are două ținte politice excepționale: pe de o parte, întărirea controlului politic al UE de către Germania prin șantaj energetic; pe de altă parte, scoaterea Ucrainei din jocul distribuției de resurse energetice și lăsarea acesteia nu numai fără importante încasări financiare, ci și fără relevanță geopolitică, spre folosul Rusiei. (Așa se explică și politica germano-rusă vizând multiplicarea conductelor de distribuție, în nordul și în sudul Europei, implicând un trafic peste nevoile de consum ale acesteia, dacă tranzitul ucrainean s-ar menține.)

 

Oricâte interese ar avea în comun, Germania nu este totuși, același lucru cu Rusia. Nu se poate ca Președintele Putin să nu observe că, de fapt, prin obiectivele sale geopolitice și prin național-suveranismul său declarat, de factură similară celui putinian, Președintele Trump este împins de necesități spre un acord strategic, iar nu spre o confruntare tactică cu Rusia. Este imposibil, de asemenea, ca el să nu înțeleagă că, așa cum America nu poate accepta un pact ruso-german, tot așa intrigile germane vizează evitarea unui parteneriat strategic americano-rus; și să nu realizeze că dacă înțelegerea cu Germania îi conferă, în contextul actual, doar avantaje la nivel regional (căci rolul Europei / UE în lume a scăzut imens), apropierea de SUA aduce câștiguri globale.

 

Este adevărat, „țeava ruso-germană” va scoate la un capăt gazul rusesc care va energiza Europa germană, iar la celălalt, tehnologia occidentală care va elibera Rusia de gazodependență. Un schimb avantajos, însă, doar pe termen scurt. În trecut, pe măsură ce, în siajul unui astfel de aranjament, părțile contractante au devenit mai încrezătoare în propriile forțe, s-a ajuns la război între ele.

 

Oricât de mare va fi fost în istorie atracția germană pentru Rusia, nemiloasa geografie a obligat-o pe aceasta să se alieze în cele din urmă cu America pentru a stăvili hegemonismul german, două săbii imperiale neputând să încapă în prea îngusta teacă europeană. Rușii, a căror doctrină de securitate încă mai include principiul „niciodată un alt iunie 1940”, nu au cum uita această istorie.

 

Și de ce ar uita-o? Ca intrând într-o confruntare cu administrația democrată neoconservatoare de după Trump să înlesnească ridicarea Chinei în spatele său? Ori ca, sleindu-și energiile în disputele transatlantice, să lase ea, cea pravoslavnică, teren liber de expansiune Iranului șiit în Orientul Mijlociu și Asia Centrală, pe care le-a tratat totdeauna ca pe un hinterland? Sau pentru a da mână liberă Turciei să își tranșeze rivalitatea cu Arabia Saudită și să readucă puterea otomană, într-o variantă revizuită, la frontierele sale din Marea Neagră și Caucaz?

 

Nu Donald Trump și nu realismul politic Republican a creat probleme geostrategice Rusiei, ci dinastia Clinton și neoconservatorimul post-național Democrat, care astăzi vor să și-i facă pe ruși „tovarăși de drum” în rezistența împotriva schimbării la față a Americii și implicit a emergenței unei ordini mondiale multipolare. Pentru SUA lui Donald Trump nu Rusia, ci China este rivalul strategic. În concursul chino-american Rusia este, în mod natural, alături de America. Ea este obiectiv neutră în disputa americano-germană. Rivalitatea cu America apare numai în Orientul Mijlociu. Aici ele au însă și adversari comuni; ceea ce face posibilă o înțelegere.

 

Iată de ce, sprijinul rusesc dat Democraților americani împotriva administrației Trump pare o inepție de care rușii, mari jucători de șah, nu par a fi capabili.

 

Dacă este așa, declarațiile dlui Peskov sunt menite mai degrabă să îl împingă la acțiune pe Președintele Trump, tocmai prin aparenta sa împingere la zid. În primul rând să îl facă să înțeleagă că nu se mai poate ca un conflict local, precum cel din Ucraina, să împiedice progresul cooperării strategice a actorilor globali.

 

Până acum în relația cu rușii Donald Trump a deschis fereastra dar nu a scos capul afară. Este momentul să nu mai amâne, îi transmite Kremlinul. Altminteri, cu sau fără intervenție ruseacă, al doilea mandat va fi pierdut. Spre răul Rusiei, spre răul SUA, dar și spre răul României care s-ar găsi pe direcția principală a unei ciocniri americano-ruse, ca și în cleștele unui nou pact ruso-german.

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/rusia-pleadeza-vinovat/

O altă ordine înseamnă alte alianțe

 

„Nimeni nu este hărăzit să fie prietenul permanent sau dușmanul permanent al Angliei; Anglia are numai interese permanente.” – spunea lordul Palmerston în secolul XIX. O cugetare care se potrivește și României în secolul XXI.

  1. Când imediat după prăbușirea sistemului mondial bipolar, România a părăsit CAER și Pactul de la Varșovia – sau mai exact acestea au părăsit România, prin autodesființare – noua politică de alianțe a Bucureștiului apărea a fi ușor de conceput în condițiile unipolarismului spontan subsecvent. Precum Adam în Rai, care avea doar opțiunea căsătoriei cu Eva, dacă nu voia să intre în izolarea de care totdeauna a avut groază, România nu putea alege de nevastă, adică de aliat, decât America.

Pe atunci, mai exact în anii 1990, SUA era o „putere europeană”doar vag contestată de Germania, abia reunificată, și de Franța abia ieșită din umbra domniei ultimului său monarh, Francois Mitterand. Spre sfârșitul acestui deceniu sau al secolului XX, premierul britanic Tony Blair formula chiar o doctrină în care susținea virtuțile unipolarismului, iar politologi de prestigiu precum Robert Kagan, vorbeau despre ordinea globală ca despre un „dar” al „imperiului necesar”, cum numea SUA Madeleine Albright, pacea, prosperitatea și fericirea lumii fiind așezate stabil pe trei picioare reprezentate de armata americană, libertatea comerțului impusă de americani și drepturile omului (indestructibil legate de statul de drept și organizarea democratică a societății) păzite de americani. UE accepta că depinde din punctul de vedere al securității militare de SUA și nu concepea vreo desprindere de strategia transatlantică forjată și implementată de NATO. Consensul de la Washington (fondat pe neoliberalism și neoconservatorism) părea clădit pentru eternitate, iar stânga europeană intona imnul celei de „a treia căi”, dedicat glorificării lui, prin vocile celor trei tenori Tony Blair al Marii Britanii, Lionel Jospin al Franței și Gerhard Schroder al Germaniei, juni primi ai guvernelor respective.

A merge la Paris, cum a făcut România în prima parte a deceniului nouă, nu supăra Berlinul, după cum a te apropia de Berlin, cum a făcut-o în cea de a doua parte a aceluiași deceniu, nu te depărta de Paris. Iar aceasta nu supăra Londra, care cocheta chiar cu ideea adoptării Euro în timp ce cultiva „relația specială” cu Washingtonul. Un Washington care era atât de deasupra și atât de în toate încât Francis Fukuyama vedea cum istoria ajunge la stația sa terminus într-o imensă îmbrățișare multiculturală. Așa se explică și declarația din 1997 a ministrului de externe român care, în vizită la Departamentul de Stat preciza, fapt consemnat de New York Times, că România a venit să spună ce poate oferi ea Americii, iar nu să întrebe ce îi poate oferi America ei. La care adăuga că românii preferă să intre în NATO ca parteneri ai SUA, decât să devină parteneri ai SUA doar ca membri ai NATO.

  1. Lucrurile s-au schimbat radical între timp. Această schimbare poate fi sintetizată îndouă observații majore: a) dacă ultimul deceniu al secolului XX și primul deceniu și jumătate al secolului XXI au fost vremea globalizării, ceea ce le-a permis unora să creadă că am ajuns la sfârșitul istoriei (istorie de lupte tribale, feudale și naționale), după această perioadă, printr-un fenomen de recul, se trece la (re)naționalizarea ordinii mondiale; b) dacă în perioada globalizării accentul s-a mutat de le independență la interdependență, integrarea regională cu caracter de uniune politică negând, cel puțin ca tendință, suveranismul, acum se revine la concurența liberă a națiunilor suverane și la concertarea acestora în cadrul unor alianțe cu geometrie variabilă, apte a păstra ordinea universală (adică a garanta pacea) prin asigurarea echilibrului puterilor în concurs. În esență, după o încercare de unificare (caracteristică inclusiv pentru ordinea bipolară, și desigur, pentru cea unipolară, care vremelnic i-a urmat) intrăm într-o nouă perioadă de fragmentare a lumii.

Acest nou curs este impus chiar de către cei care au proiectat și dominat ordinea anterioară, și care au obosit să îi fie gardian – respectiv SUA. Prin Paul Kennedy, America aflase de mult că toate imperiile mor atunci când pentru o perioadă prea lungă de timp cheltuielile pentru securitate le depășesc semnificativ pe acelea pentru dezvoltare. Acum ea descoperă că, potrivit faimoasei remarci a lui Giusseppe di Lampedusa, pentru a se salva ca putere dominantă la nivel global, adică pentru a nu își schimba actualul statut, totul trebuie schimbat. O schimbare „ghepardiană”, dar schimbare.

Astfel, „globalismul democratic” profesat în diverse perioade de toate puterile fără colonii (SUA, Germania, Rusia) ar urma să facă loc „conservatorismului autoritar”„monismul valorilor”„pluralismului identitar”Neoconservatorismul va ceda locul realismului.Nu se va mai urmări uniformizarea culturală și transferul forțat al modelului de organizare socială al protagoniștilor globali, tuturor statelor lumii (așa cum o făceau „talibanii drepturilor omului” sau „industria anticorupției”). Efortul principal va viza acumularea de putere necesară câștigării întrecerii libere dintre actorii globali și vremelnicii aliații ai acestora – globali, regionali sau globali. Ideea UE cu mai multe viteze trebuie citită de acum și ca o expresie a acestei transformări.

  1. Regulile jocului – dreptul internațional – vor fi respectate doar în măsura în care servesc intereselor puterii, și durabilitatea lor va fi garantată numai prin păstrarea echilibrului între puterile concurente. Dreptatea celui mai tare va fi, dinnou, cea mai dreaptă (sic!), puterea nemaifiind limitată de lege, ci de o altă putere comparabilă.În acest sens, John Bolton, consilierul pentru problemele securității naționale al Președintelui SUA, Donald Trump, a publicat recent un amplu studiu intitulat „Is There Really ‘Law’ in International Affairs?” („Există cu adevărat lege / drept în relațiile internaționale?” / „Putem vorbi oare cu adevărat de drept în relațiile internaționale?”). Ultimul paragraf al acestui studiu glăsuiește astfel: „Dacă li se pune întrebarea, ‘dreptul internațional bate constituțiile naționale?’, cei mai mulți juriști vor spune ‘desigur!’. Cu toate acestea, cei mai mulți cetățeni americani vor fi în mod categoric de altă părere. Ar trebui să fim fără jenă, fără scuze și fără compromisuri hegemoni ai constituționalismului american. Dreptul internațional nu este superior Constituției și nu o înlătură. Restului lumii s-ar putea să nu îi placă această abordare, dar abandonarea ei este primul pas către abandonarea Statelor Unite ale Americii. Dreptul internațional nu este lege; este o serie de aranjamente politice și morale care rezistă sau pier potrivit propriilor merite și nimic altceva. Este doar teologie și superstiție deghizate ca lege.”

În măsura în care nici o superputere nu va mai interveni automat, în virtutea unui rol autoasumat dar și cvasiunanim acceptat de „jandarm mondial”, spre a impune prin forță respectarea reglilor convenite și fiecare va acționa potrivit intereselor sale naționale, ordinea, respectiv predictibilitatea și stabilitatea modului de operare și a sensului de deplasare a subiecților de drept internațional, va fi asigurată prin limitarea reciprocă a grupurilor de putere costituite ad hoc în funcție de congruența intereselor celor care le devin membri.Într-o ordine statică, precum cea care a caracterizat primul sfert de veac postbipolar, țintele, de regulă tactice, se aleg în funcție de mijloace, stabilitatea lor fiind determinată de valorile principiale care le circumscriu. Într-o ordine dinamică, precum cea care urmează – impusă de oboseala „imperiului necesar” american, renașterea imperialismelor europene, emergența a noi puteri globale (în special China, dar și India) și criza globală a democrației – mijloacele se aleg în funcție de ținte, de regulă strategice, fără ca valorile să mai joace vreun rol semnificativ. Dacă până acum interesele se deghizau ca valori, de acum interesele se vor manifesta la vedere.

  1. În aceste condiții principalele puteri ale lumii urmăresc două obiective contradictorii.

Pe de o parte, este vizată fărâmițarea statelor care ar putea aspira la un rol de protagonist în alcătuirea viitoarelor centre de putere și a agendelor lor, astfel încât respectivele state să devină deopotrivă controlabile și tranzacționabile. Aceasta va îngădui protagoniștilor să realizeze acordul fin al balanței, adaptând cu promptitudine dinamica raportului de putere în funcție de dinamica intereslor. În acest sens o Românie mare și puternică este de nedorit pentru Germania, Franța sau chiar Olanda. Ca și pentru Rusia, de altfel.

Pe de altă parte, există nevoia păstrării unui număr suficient de mare de jucători sau echipe de jucători relevanți pentru ca alianțele cu impact asupra echilibrului de putere să se poată alcătui cu viteza optimă. Iată de ce SUA și China pot fi intresate ca România, singură sau împreună cu Polonia, Ungaria, Serbia ș.a., să constituie un obstacol suficient de important atât în calea expansionismului hegemonilor tradiționali europeni, cât și a asocierii lor menite să domine Eurasia.

  1. Iată criterii care trebuie avute în vedere pentru a răspunde la întrebarea „cu cine să ne aliem?”

Dacăprincipalii actori globali ai momentului sunt SUA, China și Rusia, iar zonele de interes prioritar pentru acești trei mari actori sunt, în ordine, Asia de Est (China), Golful Persic și Europa, România va trebui să spere în stoparea ascensiunii chineze, dacă dorește ca SUA să rămână implicată în protejarea securității europene, sau în continuarea ascensiunii chineze, dacă dorește ca Rusia să fie absorbită de tranșarea rivalității cu China și să renunțe la dominarea Europei.

În încercarea de soluționare a acestei dileme se impune reamintit faptul că orice ordine are ca scop realizarea unei păci durabile la nivel global. Or, ceea ce avem astăzi este mai degrabă o dezordine mondială caracterizată de un multipolarism asimetric. Aceasta încurajează agresiunea celor mai puternici și induce nevroze celor mai slabi.

Omenirea trece prin această dezordine mergând de la unipolarismul post bipolar către un nou „concert al națiunilor”.  Obiectivul nu are cum fi altul decât realizarea unui multipolarism simetric garantat de geometria variabilă a alianțelor.

Precedentul „concert al națiunilor”, așa numita Sfântă Alianță, a adus împreună marile puteri ale timpului cu scopul de a garanta frontierele, dar și de a rezista împotriva mișcărilor revoluționare, respectiv mișcărilor antisistem.

Noua Sfântă Alianță va avea aceeași misiune, căci astăzi nu se pune numai problema rivalității dintre SUA și China, ci și a contestării vechiului model democratic național, aflat în criză, de către mișcările antisistem active pretutindeni – în SUA, Franța, Germania, Austria etc, iar nu doar în România. Pentru ca statele să participe la un asemenea efort și să realizeze un alt consens va trebui găsit un alt Metternich care să adune puterile la masa negocierilor. Nu trebuie să uităm, însă, că organizarea Congresului de la Viena a avut loc după înfrângerea lui Napoleon și a Imperiului francez. Astăzi China este pentru ordinea lumii, ceea ce în secolul XIX a fost Franța.

Ar trebui oare să ducem și să câștigăm un război cu China înainte de a fi capabili să construim o nouă ordine mondială? Nu există oare nici o altă soluție? Nu ar fi oare preferabil ca ascensiunea Chinei să se realizeze alături de noi iar nu împotriva noastră?Accesul la bunăstare oferă putere, dar taie și apetitul pentru aventurile războinice.

Dacă Rusia, spre deosebire de China, nu mai este un pericol pentru ordinea europeană și mondială, înseamnă că ea ar putea fi un aliat util al SUA împotriva Chinei.Prețul pe care SUA vor trebui să îl plătească pentru acest parteneriat va consta cel mai probabil în abandonul NATO. Astfel România va pierde umbrela de securitate oferită de SUA / NATO.

Ce se întâmplă însă Europa? Ea pare a nu mai conta pe marea tablă de șah a lumii. O UE slabă va conduce către un nou pact ruso-german care va fi urmat foarte probabil de un nou război european.

Iată de ce Romania, chiar dacă este sau tocmai pentru că este o putere mică, trebuie să încerce a-și găsi propriul drum către securitatea națională, în primul rând în vecinătatea sa, fiind tot mai clar că în caz de nevoie nici SUA nici UE nu vor fi interesate sau nu vor fi capabile să vină spre a o salva.De pe această poziție ea poate reveni la tradiționalul său balans între puterile globale, inserându-se astfel util în strategia generală a echilibrului puterilor și obținând de fiecare dată premiul cuvenit pentru aceasta.

De la unilaterlism la multivectorialism în politica de alianțe! Iată drumul impus României de tranziția ordinii mondiale de la unipolarismul global, la fragmentarea multipolară.

 

 

 

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/o-alta-ordine-inseamna-alte-aliante/

Nevoia solidarității naționale în vremea fragmentării globale

 

  1. La o întâlnire organizată în chiar aceste zile de Ministrul de externe în funcție, Teodor Meleșcanu, cu un număr important de foști șefi ai diplomației române din ultimii treizeci de ani, toți cei prezenți au fost de opinie că majoritatea reproșurilor aduse României de către interlocutorii săi externi nu reprezintă decât alibiuri pentru o politică având cu totul alte cauze reale. Identificarea acestora este esențială pentru găsirea antidotului eficient.Altminteri ne pierdem vremea într-o defensivă tactică eternă fără vreo perspectivă de a schimba situația strategică. Or, în asemenea condiții, oricât de multe bătălii s-ar câștiga în apărare, pierderea războiului este inevitabilă.

 

Pe plan metodologic, este evident că România are nevoie să iasă din defensivă, care nu poate fi o opțiune infinită, și să declanșeze urgent o contraofensivă. Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că trebuie să începem a crea probleme celor care ne crează probleme. Numai după aceea se poate ajunge la negocieri rezonabile bazate pe principiul do ut des– „îmi dai, îți dau”.

 

Ca să putem ști ce probleme putem încerca să creem altora este obligatoriu să știm ce probleme au ei de rezolvat, ce ținte reale urmăresc să atingă. Altminteri putem ajunge să creem probleme false care să irite mai mult decât să sperie, și să dramatizăm discuția, în loc să îi conferim caracterul rațional și pozitiv dorit.

 

  1. Din această perspectivă două macro-observații se impun: a) dacă ultimul deceniu al secolului XX și primul deceniu și jumătate al secolului XXI au fost vremea globalizării, ceea ce le-a permis unora să creadă că am ajuns la sfârșitul istoriei (istorie de lupte tribale, feudale și naționale), după această perioadă, printr-un fenomen de recul, se trece la (re)naționalizarea ordinii mondiale; b) dacă în perioada globalizării accentul s-a mutat de le independență la interdependență, integrarea regională cu caracter de uniune politică negând, cel puțin ca tendință, suveranismul, acum se revine la concurența liberă a națiunilor suverane și la concertarea acestora în cadrul unor alianțe cu geometrie variabilă, apte a păstra ordinea universală (adică a garanta pacea) prin asigurarea echilibrului puterilor în concurs. În esență, după o încercare de unificare (caracteristică inclusiv pentru ordinea bipolară, și desigur, pentru cea unipolară, care vremelnic i-a urmat) intrăm într-o nouă perioadă de fragmentare a lumii.

 

Acest nou curs este impus chiar de către cei care au proiectat și dominat ordinea anterioară, și care au obosit să îi fie gardian – respectiv SUA. Prin Paul Kennedy, America aflase de mult că toate imperiile mor atunci când pentru o perioadă prea lingă de timp cheltuielile pentru securitate le depășesc semnificativ pe acelea pentru dezvoltare. Acum ea descoperă că, potrivit faimoasei remarci a lui Giusseppe di Lampedusa, pentru a se salva ca putere dominantă la nivel global, adică pentru a nu își schimba actualul statut, totul trebuie schimbat.

 

Astfel, „globalismul democratic”profesat în diverse perioade de toate puterile fără colonii (SUA, Germania, Rusia) ar urma să facă loc „conservatorismului autoritar”; „monismul valorilor”, „pluralismului identitar”. Neoconservatorismul va ceda locul realismului.Nu se va mai urmări uniformizarea culturală și transferul forțat al modelului de organizare socială al protagoniștilor globali, tuturor statelor lumii (așa cum o făceau „talibanii drepturilor omului” sau „industria anticorupției”). Efortul principal va viza acumularea de putere necesară câștigării întrecerii libere dintre actorii globali și vremelnicii aliații ai acestora – globali, regionali sau globali. Ideea UE cu mai multe viteze trebuie citită de acum și ca o expresie a acestei transformări.

 

  1. Regulile jocului – dreptul internațional – vor fi respectate doar în măsura în care servesc intereselor puterii, și durabilitatea lor va fi garantată numai prin păstrarea echilibrului între puterile concurente. Dreptatea celui mai tare va fi, dinnou, cea mai dreaptă (sic!), puterea nemaifiind limitată de lege, ci de o altă putere comparabilă.În acest sens, John Bolton, consilierul pentru problemele securității naționale al Președintelui SUA, Donald Trump, a publicat recent un amplu studiu intitulat „Is There Really ‘Law’ in International Affairs?” („Există cu adevărat lege / drept în relațiile internaționale?” / „Putem vorbi oare cu adevărat de drept în relațiile internaționale?”). Ultimul paragraf al acestui studiu glăsuiește astfel: „Dacă li se pune întrebarea, ‘dreptul internațional bate constituțiile naționale?’, cei mai mulți juriști vor spune ‘desigur!’. Cu toate acestea, cei mai mulți cetățeni americani vor fi în mod categoric de altă părere. Ar trebui să fim fără jenă, fără scuze și fără compromisuri hegemoni ai constituționalismului american. Dreptul internațional nu este superior Constituției și nu o înlătură. Restului lumii s-ar putea să nu îi placă această abordare, dar abandonarea ei este primul pas către abandonarea Statelor Unite ale Americii. Dreptul internațional nu este lege; este o serie de aranjamente politice și morale care rezistă sau pier potrivit propriilor merite și nimic altceva. Este doar teologie și superstiție deghizate ca lege.”

 

În măsura în care nici o superputere nu va mai interveni automat, în virtutea unui rol autoasumat dar și cvasiunanim acceptat de „jandarm mondial”, spre a impune prin forță respectarea reglilor convenite și fiecare va acționa potrivit intereselor sale naționale, ordinea, respectiv predictibilitatea și stabilitatea modului de operare și a sensului de deplasare a subiecților de drept internațional, va fi asigurată prin limitarea reciprocă a grupurilor de putere costituite ad hocîn funcție de congruența intereselor celor care le devin membri.Într-o ordine statică, precum cea care a caracterizat primul sfert de veac postbipolar, țintele, de regulă tactice, se aleg în funcție de mijloace, stabilitatea lor fiind determinată de valorile principiale care le circumscriu. Într-o ordine dinamică, precum cea care urmează – impusă de oboseala „imperiului necesar” american, renașterea imperialismelor europene, emergența a noi puteri globale (în special China, dar și India) și criza globală a democrației – mijloacele se aleg în funcție de ținte, de regulă strategice, fără ca valorile să mai joace vreun rol semnificativ. Dacă până acum interesele se deghizau ca valori, de acum interesele se vor manifesta la vedere.

 

  1. În aceste condiții principalele puteri ale lumii urmăresc două obiective contradictorii.

 

Pe de o parte, este vizată fărâmițarea statelor care ar putea aspira la un rol de protagonist în alcătuirea viitoarelor centre de putere și a agendelor lor, astfel încât respectivele state să devină deopotrivă controlabile și tranzacționabile. Aceasta va îngădui protagoniștilor să realizeze acordul fin al balanței, adaptând cu promptitudine dinamica raportului de putere în funcție de dinamica intereslor. În acest sens o Românie mare și puternică este de nedoritpentru Germania, Franța sau chiar Olanda. Ca și pentru Rusia, de altfel.

 

Pe de altă parte, există nevoia păstrării unui număr suficient de mare de jucători sau echipe de jucători relevanți pentru ca alianțele cu impact asupra echilibrului de putere să se poată alcătui cu viteza optimă. Iată de ce SUA și China pot fi intresate ca România, singură sau împreună cu Polonia, Ungaria, Serbia ș.a., să constituie un obstacol suficient de important atât în calea expansionismului hegemonilor tradiționali europeni, cât și a asocierii lor menite să domine Eurasia.

 

Iată criterii care trebuie avute în vedere pentru a răspunde la întrebarea „cu cine să ne aliem?”.

 

  1. Economia României crește în prezent peste media UE. O spun statisticile europene. De ce? Nu neapărat pentru că este bine guvernată, ci pentru că este bogată și bine alcătuită sub aspect geopolitic.

 

Dacă frontiera Schengen s-ar muta de pe granița de vest a României pe cea de est, un număr semnificativ de mijloace de transport care deplasează pe piața internă europeană produse realizate în România (să spunem, autoturisme), ar reduce numărul de ore petrecute pe drum (nemaipierzând timp cu formalitățile de control frontalier) făcând astfel mărfurile românești mai competitive. Aceasta ar determina deplasarea investițiilor din Europa spațiului Schengen către România, mărind șomajul acolo și profiturile aici. (Ceea ce ar putea determina și revenirea multor emigranți economici români în țară.) De aceea, din punctul de vedere al multor operatori politici occidentali, România nu trebuie să intre în zona europeană de liberă circulație; iar pentru a fi ținută afară trebuie menținut MCV ca probă că românii sunt corupți și de aceea nu li se poate încredința paza frontierelor externe ale UE. E clar?

 

MCV mai are și un alt rol. El trebuie să facă în așa fel încât justiția română să îi pună pe liderii politici români în situația de a a-și salva libertatea personală cedând suveranitatea națională dată lor spre administrare, și capitalul românesc în situația de a ceda avuție națională corporațiilor multinaționale. Așa se explică de ce rapoartele MCV nu au nici o legătură cu realitatea justiției românești iar informațiile date de autoritățile naționale sunt cu rea credință ignorate. De ce corupții români sunt urmăriți în timp ce corupătorii străini sunt premiați. De ce corupții internaționaliști (precum Klaus Iohannis) sunt protejați, admițându-li-se chiar și derapajele antisemite sau încălcarea tratatelor internaționale, în timp ce „corupții” naționaliști, fie ei și nedovediți (precum Adrian Năstase), sunt trimiși la închisoare.

 

Mai sunt, desigur, și fregate sau avioane de luptă cu iamici inexistenți de vândut, și combinate petrochimice de falimentat, și concesiuni pentru exploatarea resurselor energetice de procesat în țări bogate la capitolul capacităților de producție dar sărace la cel al materiilor prime, și porturi de scos din competiție, și flote navale de scufundat, și produse agricole locale de lăsat fără piață, și… Acestea sunt mici afaceri în planul imediat, cu efecte mari în plan îndepărtat. Nu le putem refuza pe toate; dar nici accepta pe toate.

 

Dincolo de pretexte sau de alibiuri, toate vizează scoaterea din jocul global a României prin reducerea puterii ei naționale, într-un moment în care la nivelul ordinii globale puterea se fragmentează.

 

  1. Pentru a se ajunge la aceasta, se procedează la fragmentarea internă a României.

 

O metodă este aceea a izolării regiunilor istorice una de alta și a măririi decalajelor de dezvoltare dintre ele.De aceea, fie prin manipularea „statului de drept” cu sprijinul „industriei anticorupției”, fie prin promovarea icompetenței și trădării la pupitrul deciziei, se interzice construcția de infrastructuri de transport strategice (autostrăzile sunt cel mai evident exemplu) în România. Tot așa se explică concentrarea investițiilor străine în Transilvania, sub cuvânt că (un alt mit artificial creat) acolo ar exista o cultură a muncii și cinstei superioară Vechiului Regat.

 

O altă metodă este aceea a dezbinării sociale și a urii de masă.Printr-o propagandă abilă, întreținută de ong-uri subversive și lideri politici cumpărați, ca și printr-o rețea mediatică antrenată în dezinformare, s-a ajuns nu doar la inducerea unei nevroze interne paroxistice care exclude posibilitatea agreerii unei agende naționale minime, ci și la antrenarea românilor pe plan extern într-o luptă dementă împotriva propriei lor țări. În condițiile unei asemenea fragmentări a spațiului public intern, conceperea și realizarea unei politici externe unitare și, prin aceasta eficiente, sunt imposibile.

 

Prin urmare, înainte de orice altceva se impune ca România și românii să își fixeze ca prioritate absolută solidaritatea națională.Unirea românilor pe hartă sau în simboluri constituționale este o iluzie dacă ea nu are loc în mințile și în inimile lor. Or tocmai de acolo a fost izgonită, în așa fel încât fragmentarea reală a națiunii române să fie sincronică cu fragmentarea globală.

 

Reconstituirea solidarității naționale trebuie să înceapă de acolo de unde a început dezbinarea: din conștiințe și simțăminte. La o asemenea operă putem contribui cu toții, fiecare acționând la locul unde se află sau valorificând mijloacele puse la dispoziție de rețelele sociale. Avem aici un „proiect de țară” conceput de țară pentru țară și realizabil prin țară.

 

Fără aceasta nici un program de politică externă – ca de altfel, nici un program național – nu poate da roade.

 

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/nevoia-solidaritatii-nationale-vremea-fragmentarii-globale/