O altă ordine înseamnă alte alianțe

 

„Nimeni nu este hărăzit să fie prietenul permanent sau dușmanul permanent al Angliei; Anglia are numai interese permanente.” – spunea lordul Palmerston în secolul XIX. O cugetare care se potrivește și României în secolul XXI.

  1. Când imediat după prăbușirea sistemului mondial bipolar, România a părăsit CAER și Pactul de la Varșovia – sau mai exact acestea au părăsit România, prin autodesființare – noua politică de alianțe a Bucureștiului apărea a fi ușor de conceput în condițiile unipolarismului spontan subsecvent. Precum Adam în Rai, care avea doar opțiunea căsătoriei cu Eva, dacă nu voia să intre în izolarea de care totdeauna a avut groază, România nu putea alege de nevastă, adică de aliat, decât America.

Pe atunci, mai exact în anii 1990, SUA era o „putere europeană”doar vag contestată de Germania, abia reunificată, și de Franța abia ieșită din umbra domniei ultimului său monarh, Francois Mitterand. Spre sfârșitul acestui deceniu sau al secolului XX, premierul britanic Tony Blair formula chiar o doctrină în care susținea virtuțile unipolarismului, iar politologi de prestigiu precum Robert Kagan, vorbeau despre ordinea globală ca despre un „dar” al „imperiului necesar”, cum numea SUA Madeleine Albright, pacea, prosperitatea și fericirea lumii fiind așezate stabil pe trei picioare reprezentate de armata americană, libertatea comerțului impusă de americani și drepturile omului (indestructibil legate de statul de drept și organizarea democratică a societății) păzite de americani. UE accepta că depinde din punctul de vedere al securității militare de SUA și nu concepea vreo desprindere de strategia transatlantică forjată și implementată de NATO. Consensul de la Washington (fondat pe neoliberalism și neoconservatorism) părea clădit pentru eternitate, iar stânga europeană intona imnul celei de „a treia căi”, dedicat glorificării lui, prin vocile celor trei tenori Tony Blair al Marii Britanii, Lionel Jospin al Franței și Gerhard Schroder al Germaniei, juni primi ai guvernelor respective.

A merge la Paris, cum a făcut România în prima parte a deceniului nouă, nu supăra Berlinul, după cum a te apropia de Berlin, cum a făcut-o în cea de a doua parte a aceluiași deceniu, nu te depărta de Paris. Iar aceasta nu supăra Londra, care cocheta chiar cu ideea adoptării Euro în timp ce cultiva „relația specială” cu Washingtonul. Un Washington care era atât de deasupra și atât de în toate încât Francis Fukuyama vedea cum istoria ajunge la stația sa terminus într-o imensă îmbrățișare multiculturală. Așa se explică și declarația din 1997 a ministrului de externe român care, în vizită la Departamentul de Stat preciza, fapt consemnat de New York Times, că România a venit să spună ce poate oferi ea Americii, iar nu să întrebe ce îi poate oferi America ei. La care adăuga că românii preferă să intre în NATO ca parteneri ai SUA, decât să devină parteneri ai SUA doar ca membri ai NATO.

  1. Lucrurile s-au schimbat radical între timp. Această schimbare poate fi sintetizată îndouă observații majore: a) dacă ultimul deceniu al secolului XX și primul deceniu și jumătate al secolului XXI au fost vremea globalizării, ceea ce le-a permis unora să creadă că am ajuns la sfârșitul istoriei (istorie de lupte tribale, feudale și naționale), după această perioadă, printr-un fenomen de recul, se trece la (re)naționalizarea ordinii mondiale; b) dacă în perioada globalizării accentul s-a mutat de le independență la interdependență, integrarea regională cu caracter de uniune politică negând, cel puțin ca tendință, suveranismul, acum se revine la concurența liberă a națiunilor suverane și la concertarea acestora în cadrul unor alianțe cu geometrie variabilă, apte a păstra ordinea universală (adică a garanta pacea) prin asigurarea echilibrului puterilor în concurs. În esență, după o încercare de unificare (caracteristică inclusiv pentru ordinea bipolară, și desigur, pentru cea unipolară, care vremelnic i-a urmat) intrăm într-o nouă perioadă de fragmentare a lumii.

Acest nou curs este impus chiar de către cei care au proiectat și dominat ordinea anterioară, și care au obosit să îi fie gardian – respectiv SUA. Prin Paul Kennedy, America aflase de mult că toate imperiile mor atunci când pentru o perioadă prea lungă de timp cheltuielile pentru securitate le depășesc semnificativ pe acelea pentru dezvoltare. Acum ea descoperă că, potrivit faimoasei remarci a lui Giusseppe di Lampedusa, pentru a se salva ca putere dominantă la nivel global, adică pentru a nu își schimba actualul statut, totul trebuie schimbat. O schimbare „ghepardiană”, dar schimbare.

Astfel, „globalismul democratic” profesat în diverse perioade de toate puterile fără colonii (SUA, Germania, Rusia) ar urma să facă loc „conservatorismului autoritar”„monismul valorilor”„pluralismului identitar”Neoconservatorismul va ceda locul realismului.Nu se va mai urmări uniformizarea culturală și transferul forțat al modelului de organizare socială al protagoniștilor globali, tuturor statelor lumii (așa cum o făceau „talibanii drepturilor omului” sau „industria anticorupției”). Efortul principal va viza acumularea de putere necesară câștigării întrecerii libere dintre actorii globali și vremelnicii aliații ai acestora – globali, regionali sau globali. Ideea UE cu mai multe viteze trebuie citită de acum și ca o expresie a acestei transformări.

  1. Regulile jocului – dreptul internațional – vor fi respectate doar în măsura în care servesc intereselor puterii, și durabilitatea lor va fi garantată numai prin păstrarea echilibrului între puterile concurente. Dreptatea celui mai tare va fi, dinnou, cea mai dreaptă (sic!), puterea nemaifiind limitată de lege, ci de o altă putere comparabilă.În acest sens, John Bolton, consilierul pentru problemele securității naționale al Președintelui SUA, Donald Trump, a publicat recent un amplu studiu intitulat „Is There Really ‘Law’ in International Affairs?” („Există cu adevărat lege / drept în relațiile internaționale?” / „Putem vorbi oare cu adevărat de drept în relațiile internaționale?”). Ultimul paragraf al acestui studiu glăsuiește astfel: „Dacă li se pune întrebarea, ‘dreptul internațional bate constituțiile naționale?’, cei mai mulți juriști vor spune ‘desigur!’. Cu toate acestea, cei mai mulți cetățeni americani vor fi în mod categoric de altă părere. Ar trebui să fim fără jenă, fără scuze și fără compromisuri hegemoni ai constituționalismului american. Dreptul internațional nu este superior Constituției și nu o înlătură. Restului lumii s-ar putea să nu îi placă această abordare, dar abandonarea ei este primul pas către abandonarea Statelor Unite ale Americii. Dreptul internațional nu este lege; este o serie de aranjamente politice și morale care rezistă sau pier potrivit propriilor merite și nimic altceva. Este doar teologie și superstiție deghizate ca lege.”

În măsura în care nici o superputere nu va mai interveni automat, în virtutea unui rol autoasumat dar și cvasiunanim acceptat de „jandarm mondial”, spre a impune prin forță respectarea reglilor convenite și fiecare va acționa potrivit intereselor sale naționale, ordinea, respectiv predictibilitatea și stabilitatea modului de operare și a sensului de deplasare a subiecților de drept internațional, va fi asigurată prin limitarea reciprocă a grupurilor de putere costituite ad hoc în funcție de congruența intereselor celor care le devin membri.Într-o ordine statică, precum cea care a caracterizat primul sfert de veac postbipolar, țintele, de regulă tactice, se aleg în funcție de mijloace, stabilitatea lor fiind determinată de valorile principiale care le circumscriu. Într-o ordine dinamică, precum cea care urmează – impusă de oboseala „imperiului necesar” american, renașterea imperialismelor europene, emergența a noi puteri globale (în special China, dar și India) și criza globală a democrației – mijloacele se aleg în funcție de ținte, de regulă strategice, fără ca valorile să mai joace vreun rol semnificativ. Dacă până acum interesele se deghizau ca valori, de acum interesele se vor manifesta la vedere.

  1. În aceste condiții principalele puteri ale lumii urmăresc două obiective contradictorii.

Pe de o parte, este vizată fărâmițarea statelor care ar putea aspira la un rol de protagonist în alcătuirea viitoarelor centre de putere și a agendelor lor, astfel încât respectivele state să devină deopotrivă controlabile și tranzacționabile. Aceasta va îngădui protagoniștilor să realizeze acordul fin al balanței, adaptând cu promptitudine dinamica raportului de putere în funcție de dinamica intereslor. În acest sens o Românie mare și puternică este de nedorit pentru Germania, Franța sau chiar Olanda. Ca și pentru Rusia, de altfel.

Pe de altă parte, există nevoia păstrării unui număr suficient de mare de jucători sau echipe de jucători relevanți pentru ca alianțele cu impact asupra echilibrului de putere să se poată alcătui cu viteza optimă. Iată de ce SUA și China pot fi intresate ca România, singură sau împreună cu Polonia, Ungaria, Serbia ș.a., să constituie un obstacol suficient de important atât în calea expansionismului hegemonilor tradiționali europeni, cât și a asocierii lor menite să domine Eurasia.

  1. Iată criterii care trebuie avute în vedere pentru a răspunde la întrebarea „cu cine să ne aliem?”

Dacăprincipalii actori globali ai momentului sunt SUA, China și Rusia, iar zonele de interes prioritar pentru acești trei mari actori sunt, în ordine, Asia de Est (China), Golful Persic și Europa, România va trebui să spere în stoparea ascensiunii chineze, dacă dorește ca SUA să rămână implicată în protejarea securității europene, sau în continuarea ascensiunii chineze, dacă dorește ca Rusia să fie absorbită de tranșarea rivalității cu China și să renunțe la dominarea Europei.

În încercarea de soluționare a acestei dileme se impune reamintit faptul că orice ordine are ca scop realizarea unei păci durabile la nivel global. Or, ceea ce avem astăzi este mai degrabă o dezordine mondială caracterizată de un multipolarism asimetric. Aceasta încurajează agresiunea celor mai puternici și induce nevroze celor mai slabi.

Omenirea trece prin această dezordine mergând de la unipolarismul post bipolar către un nou „concert al națiunilor”.  Obiectivul nu are cum fi altul decât realizarea unui multipolarism simetric garantat de geometria variabilă a alianțelor.

Precedentul „concert al națiunilor”, așa numita Sfântă Alianță, a adus împreună marile puteri ale timpului cu scopul de a garanta frontierele, dar și de a rezista împotriva mișcărilor revoluționare, respectiv mișcărilor antisistem.

Noua Sfântă Alianță va avea aceeași misiune, căci astăzi nu se pune numai problema rivalității dintre SUA și China, ci și a contestării vechiului model democratic național, aflat în criză, de către mișcările antisistem active pretutindeni – în SUA, Franța, Germania, Austria etc, iar nu doar în România. Pentru ca statele să participe la un asemenea efort și să realizeze un alt consens va trebui găsit un alt Metternich care să adune puterile la masa negocierilor. Nu trebuie să uităm, însă, că organizarea Congresului de la Viena a avut loc după înfrângerea lui Napoleon și a Imperiului francez. Astăzi China este pentru ordinea lumii, ceea ce în secolul XIX a fost Franța.

Ar trebui oare să ducem și să câștigăm un război cu China înainte de a fi capabili să construim o nouă ordine mondială? Nu există oare nici o altă soluție? Nu ar fi oare preferabil ca ascensiunea Chinei să se realizeze alături de noi iar nu împotriva noastră?Accesul la bunăstare oferă putere, dar taie și apetitul pentru aventurile războinice.

Dacă Rusia, spre deosebire de China, nu mai este un pericol pentru ordinea europeană și mondială, înseamnă că ea ar putea fi un aliat util al SUA împotriva Chinei.Prețul pe care SUA vor trebui să îl plătească pentru acest parteneriat va consta cel mai probabil în abandonul NATO. Astfel România va pierde umbrela de securitate oferită de SUA / NATO.

Ce se întâmplă însă Europa? Ea pare a nu mai conta pe marea tablă de șah a lumii. O UE slabă va conduce către un nou pact ruso-german care va fi urmat foarte probabil de un nou război european.

Iată de ce Romania, chiar dacă este sau tocmai pentru că este o putere mică, trebuie să încerce a-și găsi propriul drum către securitatea națională, în primul rând în vecinătatea sa, fiind tot mai clar că în caz de nevoie nici SUA nici UE nu vor fi interesate sau nu vor fi capabile să vină spre a o salva.De pe această poziție ea poate reveni la tradiționalul său balans între puterile globale, inserându-se astfel util în strategia generală a echilibrului puterilor și obținând de fiecare dată premiul cuvenit pentru aceasta.

De la unilaterlism la multivectorialism în politica de alianțe! Iată drumul impus României de tranziția ordinii mondiale de la unipolarismul global, la fragmentarea multipolară.

 

 

 

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/o-alta-ordine-inseamna-alte-aliante/

Nevoia solidarității naționale în vremea fragmentării globale

 

  1. La o întâlnire organizată în chiar aceste zile de Ministrul de externe în funcție, Teodor Meleșcanu, cu un număr important de foști șefi ai diplomației române din ultimii treizeci de ani, toți cei prezenți au fost de opinie că majoritatea reproșurilor aduse României de către interlocutorii săi externi nu reprezintă decât alibiuri pentru o politică având cu totul alte cauze reale. Identificarea acestora este esențială pentru găsirea antidotului eficient.Altminteri ne pierdem vremea într-o defensivă tactică eternă fără vreo perspectivă de a schimba situația strategică. Or, în asemenea condiții, oricât de multe bătălii s-ar câștiga în apărare, pierderea războiului este inevitabilă.

 

Pe plan metodologic, este evident că România are nevoie să iasă din defensivă, care nu poate fi o opțiune infinită, și să declanșeze urgent o contraofensivă. Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că trebuie să începem a crea probleme celor care ne crează probleme. Numai după aceea se poate ajunge la negocieri rezonabile bazate pe principiul do ut des– „îmi dai, îți dau”.

 

Ca să putem ști ce probleme putem încerca să creem altora este obligatoriu să știm ce probleme au ei de rezolvat, ce ținte reale urmăresc să atingă. Altminteri putem ajunge să creem probleme false care să irite mai mult decât să sperie, și să dramatizăm discuția, în loc să îi conferim caracterul rațional și pozitiv dorit.

 

  1. Din această perspectivă două macro-observații se impun: a) dacă ultimul deceniu al secolului XX și primul deceniu și jumătate al secolului XXI au fost vremea globalizării, ceea ce le-a permis unora să creadă că am ajuns la sfârșitul istoriei (istorie de lupte tribale, feudale și naționale), după această perioadă, printr-un fenomen de recul, se trece la (re)naționalizarea ordinii mondiale; b) dacă în perioada globalizării accentul s-a mutat de le independență la interdependență, integrarea regională cu caracter de uniune politică negând, cel puțin ca tendință, suveranismul, acum se revine la concurența liberă a națiunilor suverane și la concertarea acestora în cadrul unor alianțe cu geometrie variabilă, apte a păstra ordinea universală (adică a garanta pacea) prin asigurarea echilibrului puterilor în concurs. În esență, după o încercare de unificare (caracteristică inclusiv pentru ordinea bipolară, și desigur, pentru cea unipolară, care vremelnic i-a urmat) intrăm într-o nouă perioadă de fragmentare a lumii.

 

Acest nou curs este impus chiar de către cei care au proiectat și dominat ordinea anterioară, și care au obosit să îi fie gardian – respectiv SUA. Prin Paul Kennedy, America aflase de mult că toate imperiile mor atunci când pentru o perioadă prea lingă de timp cheltuielile pentru securitate le depășesc semnificativ pe acelea pentru dezvoltare. Acum ea descoperă că, potrivit faimoasei remarci a lui Giusseppe di Lampedusa, pentru a se salva ca putere dominantă la nivel global, adică pentru a nu își schimba actualul statut, totul trebuie schimbat.

 

Astfel, „globalismul democratic”profesat în diverse perioade de toate puterile fără colonii (SUA, Germania, Rusia) ar urma să facă loc „conservatorismului autoritar”; „monismul valorilor”, „pluralismului identitar”. Neoconservatorismul va ceda locul realismului.Nu se va mai urmări uniformizarea culturală și transferul forțat al modelului de organizare socială al protagoniștilor globali, tuturor statelor lumii (așa cum o făceau „talibanii drepturilor omului” sau „industria anticorupției”). Efortul principal va viza acumularea de putere necesară câștigării întrecerii libere dintre actorii globali și vremelnicii aliații ai acestora – globali, regionali sau globali. Ideea UE cu mai multe viteze trebuie citită de acum și ca o expresie a acestei transformări.

 

  1. Regulile jocului – dreptul internațional – vor fi respectate doar în măsura în care servesc intereselor puterii, și durabilitatea lor va fi garantată numai prin păstrarea echilibrului între puterile concurente. Dreptatea celui mai tare va fi, dinnou, cea mai dreaptă (sic!), puterea nemaifiind limitată de lege, ci de o altă putere comparabilă.În acest sens, John Bolton, consilierul pentru problemele securității naționale al Președintelui SUA, Donald Trump, a publicat recent un amplu studiu intitulat „Is There Really ‘Law’ in International Affairs?” („Există cu adevărat lege / drept în relațiile internaționale?” / „Putem vorbi oare cu adevărat de drept în relațiile internaționale?”). Ultimul paragraf al acestui studiu glăsuiește astfel: „Dacă li se pune întrebarea, ‘dreptul internațional bate constituțiile naționale?’, cei mai mulți juriști vor spune ‘desigur!’. Cu toate acestea, cei mai mulți cetățeni americani vor fi în mod categoric de altă părere. Ar trebui să fim fără jenă, fără scuze și fără compromisuri hegemoni ai constituționalismului american. Dreptul internațional nu este superior Constituției și nu o înlătură. Restului lumii s-ar putea să nu îi placă această abordare, dar abandonarea ei este primul pas către abandonarea Statelor Unite ale Americii. Dreptul internațional nu este lege; este o serie de aranjamente politice și morale care rezistă sau pier potrivit propriilor merite și nimic altceva. Este doar teologie și superstiție deghizate ca lege.”

 

În măsura în care nici o superputere nu va mai interveni automat, în virtutea unui rol autoasumat dar și cvasiunanim acceptat de „jandarm mondial”, spre a impune prin forță respectarea reglilor convenite și fiecare va acționa potrivit intereselor sale naționale, ordinea, respectiv predictibilitatea și stabilitatea modului de operare și a sensului de deplasare a subiecților de drept internațional, va fi asigurată prin limitarea reciprocă a grupurilor de putere costituite ad hocîn funcție de congruența intereselor celor care le devin membri.Într-o ordine statică, precum cea care a caracterizat primul sfert de veac postbipolar, țintele, de regulă tactice, se aleg în funcție de mijloace, stabilitatea lor fiind determinată de valorile principiale care le circumscriu. Într-o ordine dinamică, precum cea care urmează – impusă de oboseala „imperiului necesar” american, renașterea imperialismelor europene, emergența a noi puteri globale (în special China, dar și India) și criza globală a democrației – mijloacele se aleg în funcție de ținte, de regulă strategice, fără ca valorile să mai joace vreun rol semnificativ. Dacă până acum interesele se deghizau ca valori, de acum interesele se vor manifesta la vedere.

 

  1. În aceste condiții principalele puteri ale lumii urmăresc două obiective contradictorii.

 

Pe de o parte, este vizată fărâmițarea statelor care ar putea aspira la un rol de protagonist în alcătuirea viitoarelor centre de putere și a agendelor lor, astfel încât respectivele state să devină deopotrivă controlabile și tranzacționabile. Aceasta va îngădui protagoniștilor să realizeze acordul fin al balanței, adaptând cu promptitudine dinamica raportului de putere în funcție de dinamica intereslor. În acest sens o Românie mare și puternică este de nedoritpentru Germania, Franța sau chiar Olanda. Ca și pentru Rusia, de altfel.

 

Pe de altă parte, există nevoia păstrării unui număr suficient de mare de jucători sau echipe de jucători relevanți pentru ca alianțele cu impact asupra echilibrului de putere să se poată alcătui cu viteza optimă. Iată de ce SUA și China pot fi intresate ca România, singură sau împreună cu Polonia, Ungaria, Serbia ș.a., să constituie un obstacol suficient de important atât în calea expansionismului hegemonilor tradiționali europeni, cât și a asocierii lor menite să domine Eurasia.

 

Iată criterii care trebuie avute în vedere pentru a răspunde la întrebarea „cu cine să ne aliem?”.

 

  1. Economia României crește în prezent peste media UE. O spun statisticile europene. De ce? Nu neapărat pentru că este bine guvernată, ci pentru că este bogată și bine alcătuită sub aspect geopolitic.

 

Dacă frontiera Schengen s-ar muta de pe granița de vest a României pe cea de est, un număr semnificativ de mijloace de transport care deplasează pe piața internă europeană produse realizate în România (să spunem, autoturisme), ar reduce numărul de ore petrecute pe drum (nemaipierzând timp cu formalitățile de control frontalier) făcând astfel mărfurile românești mai competitive. Aceasta ar determina deplasarea investițiilor din Europa spațiului Schengen către România, mărind șomajul acolo și profiturile aici. (Ceea ce ar putea determina și revenirea multor emigranți economici români în țară.) De aceea, din punctul de vedere al multor operatori politici occidentali, România nu trebuie să intre în zona europeană de liberă circulație; iar pentru a fi ținută afară trebuie menținut MCV ca probă că românii sunt corupți și de aceea nu li se poate încredința paza frontierelor externe ale UE. E clar?

 

MCV mai are și un alt rol. El trebuie să facă în așa fel încât justiția română să îi pună pe liderii politici români în situația de a a-și salva libertatea personală cedând suveranitatea națională dată lor spre administrare, și capitalul românesc în situația de a ceda avuție națională corporațiilor multinaționale. Așa se explică de ce rapoartele MCV nu au nici o legătură cu realitatea justiției românești iar informațiile date de autoritățile naționale sunt cu rea credință ignorate. De ce corupții români sunt urmăriți în timp ce corupătorii străini sunt premiați. De ce corupții internaționaliști (precum Klaus Iohannis) sunt protejați, admițându-li-se chiar și derapajele antisemite sau încălcarea tratatelor internaționale, în timp ce „corupții” naționaliști, fie ei și nedovediți (precum Adrian Năstase), sunt trimiși la închisoare.

 

Mai sunt, desigur, și fregate sau avioane de luptă cu iamici inexistenți de vândut, și combinate petrochimice de falimentat, și concesiuni pentru exploatarea resurselor energetice de procesat în țări bogate la capitolul capacităților de producție dar sărace la cel al materiilor prime, și porturi de scos din competiție, și flote navale de scufundat, și produse agricole locale de lăsat fără piață, și… Acestea sunt mici afaceri în planul imediat, cu efecte mari în plan îndepărtat. Nu le putem refuza pe toate; dar nici accepta pe toate.

 

Dincolo de pretexte sau de alibiuri, toate vizează scoaterea din jocul global a României prin reducerea puterii ei naționale, într-un moment în care la nivelul ordinii globale puterea se fragmentează.

 

  1. Pentru a se ajunge la aceasta, se procedează la fragmentarea internă a României.

 

O metodă este aceea a izolării regiunilor istorice una de alta și a măririi decalajelor de dezvoltare dintre ele.De aceea, fie prin manipularea „statului de drept” cu sprijinul „industriei anticorupției”, fie prin promovarea icompetenței și trădării la pupitrul deciziei, se interzice construcția de infrastructuri de transport strategice (autostrăzile sunt cel mai evident exemplu) în România. Tot așa se explică concentrarea investițiilor străine în Transilvania, sub cuvânt că (un alt mit artificial creat) acolo ar exista o cultură a muncii și cinstei superioară Vechiului Regat.

 

O altă metodă este aceea a dezbinării sociale și a urii de masă.Printr-o propagandă abilă, întreținută de ong-uri subversive și lideri politici cumpărați, ca și printr-o rețea mediatică antrenată în dezinformare, s-a ajuns nu doar la inducerea unei nevroze interne paroxistice care exclude posibilitatea agreerii unei agende naționale minime, ci și la antrenarea românilor pe plan extern într-o luptă dementă împotriva propriei lor țări. În condițiile unei asemenea fragmentări a spațiului public intern, conceperea și realizarea unei politici externe unitare și, prin aceasta eficiente, sunt imposibile.

 

Prin urmare, înainte de orice altceva se impune ca România și românii să își fixeze ca prioritate absolută solidaritatea națională.Unirea românilor pe hartă sau în simboluri constituționale este o iluzie dacă ea nu are loc în mințile și în inimile lor. Or tocmai de acolo a fost izgonită, în așa fel încât fragmentarea reală a națiunii române să fie sincronică cu fragmentarea globală.

 

Reconstituirea solidarității naționale trebuie să înceapă de acolo de unde a început dezbinarea: din conștiințe și simțăminte. La o asemenea operă putem contribui cu toții, fiecare acționând la locul unde se află sau valorificând mijloacele puse la dispoziție de rețelele sociale. Avem aici un „proiect de țară” conceput de țară pentru țară și realizabil prin țară.

 

Fără aceasta nici un program de politică externă – ca de altfel, nici un program național – nu poate da roade.

 

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/nevoia-solidaritatii-nationale-vremea-fragmentarii-globale/

MCV nu produce efecte juridice!

 

Problema obligativității concluziilor Raportului MCV trezește controverse pe rețelele sociale. Cei interesați de un anumit răspuns sau cei căzuți cu bună credință în eroare se lasă pacăliți de o decizie a CCR din 2012, care afirma că potrivit Constituției României toate obligațiile decurgând din acte ale UE sunt executorii.

Întrebarea este dacă MCV constituie un instrument valabil în dreptul UE sau nu? Lucru pe care CCR nu a dorit să îl verifice în 2012 și l-a luat ca de la sine înțeles. Dl Zegrean nu putea să îl contrazică pe dl Băsescu, care tocmai intervenise la Bruxelles ca MCV să nu fie abolit.

Raportul MCV nu produce efecte juridice cu începere din 1 ianuarie 2010, când valabilitatea clauzei de salvgardare, al cărei accesoriu era, a expirat. Chiar și înainte de acea dată, efectele respective nu constau în obligații de rezultat, ci doar în obligații de diligență definibile în baza principiului cooperării loiale între membrii UE. Dacă tințele desemnate prin rapoartele MCV nu ar fi fost atinse și din această cauză s-ar fi ajuns la concluzia că justiția română nu se situează la nivelul standardelor europene, s-ar fi putut activa clauza de salvgardare și la limită, prin procedura stabilită de aceasta, suspenda calitatea de membru al României.

Decizia CCR din 2012 privea aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actele aderării și din tratate. MCV și concluziile sale nu fac obiectul unor asemenea obligații.

Nici un tratat (TUE sau TFUE) nu vorbește despre MCV și nu instituie vreo procedură pentru adoptarea acestuia. Tratatul de aderare a României nu vorbește nimic despre MCV, ci include doar clauza de salvgardare cu valabilitate de trei ani de la data aderării (deci până la 1 ianuarie 2010), al cărui accesoriu ar fi putut fi considerat că este.

Decizia CCR din 2012 este un alt produs odios și inept al epocii Băsescu, epocă în care MCV a fost creat din inițiativa României și cu încălcarea principiului atribuțiunii din dreptul UE (potrivit căruia Comisia nu poate primi competențe decât prin acordul tuturor statelor membre, iar nu pe baze bilaterale) pentru răfuiala cu adversarii politici. Nu văd ce consecințe practice ar putea avea azi o asemenea hotărâre.

Anul acesta CCR a spus că legile a căror suspendare ni se cere acum prin raportul MCV sunt conforme cu Constituția României. Aceasta a permis intrarea lor în vigoare, căci tratatele europene sunt deasupra legilor naționale, dar nu și a Constituțiilor naționale. Astfel, Decizia CCR din 2012 implicit a fost corectată.

Lovitura de grație o dă însă chiar pagina oficială de internet a UE, unde se precizează că recomandările MCV (toate recomandările Comisiei, de altfel) nu sunt obligatorii. Obligatoriu este numai acquis-ul comunitar, iar concluziile MCV nu constituie un asemenea aquis. Dacă ar constitui, ar fi obligatorii pentru toate statele membre. Punct!

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/mcv-nu-produce-efecte-juridice/

Viorica Dăncilă recidivează

 

După prestația demnă din Parlamentul de la Strasbourg de luna trecută, Primul Ministru Viorica Dăncilă a „recidivat” ieri formulând un protest categoric ca reacție la atitudinea de rea credință a instituților europene față de România, și respingând atât acuzele cât și solicitările cuprinse în Rezoluția PE și Raportul MCV referitoare la situația statului de drept din țara noastră.

 

ROMÂNIA RESPINGE ULTIMATUMUL UE

 

Vorbind în numele întregii națiuni române (trădătorii, evident, autoexcluzându-se din această categorie), dna Dăncilă a declarat: „Trebuie să spun că sunt dezamăgită și revoltată. Dezamăgită pentru că nu e corect că argumentele României nu sunt luate în considerare. Am mers în PE, am vorbit cu dl Timmermas și am spus lucruri pe care nu poate spune că nu le știe, și mă refer la protocoale…. I-am oferit argumente juridice. Nu am văzut ca măcar unul dintre aceste argumente să fie reflectat în MCV și îmi pun întrebarea care e rostul acestor 18 întrebări de la dl Timmermans? De ce pui aceste întrebări cuiva dacă nu te interesează ce răspunde? Cred că nu mai putem accepta ca românii să fie certați sau să li se ceară lucruri care nu se cer altora în Europa. Sunt proeuropeană, am fost europarlamentar 9 ani, nimeni nu mă poate bănui că nu vreau ca România să meargă pe calea europeană. Dar în același timp trebuie să avem tăria și demnitatea să ne apărăm țara.

 

Subliniind că așa zisele recomandări făcute României de a nu-și pune în aplicare legile care au trecut testul constituționalității, sau de a păstra, respectiv numi, în fruntea unor instituții din sistemul judiciar doar persoane agreate de birocrația bruxelleză, sunt „inadmisibile”, dna Dăncilă a spus, în fapt, că Rezoluția PE și Raportul CE vor rămâne fără urmări în România.Ele nici nu ar fi fost în măsură să producă efecte juridice, adică obligații pentru statul român, decât dacă autoritățile române ar fi acceptat-o voluntar. Ceea ce, se înțelege, nu va fi cazul.

 

Teoretic, mingea s-ar afla acum în terenul UE. Practic s-a declanșat un război al surzilor. În prag de alegeri parlamentare europene și de formare a unei noi Comisii, dar și de debut al președinției rotative a Consiliului UE, care revine tocmai României, în lipsa unei răsturnări prin forță a Guvernului român, acest război are premise să continue pentru cel puțin un an și jumătate, doi.

 

 

SE IMPUNE DENUNȚAREA MCV

 

Guvernul României nu ar trebui, însă, să se angajeze într-o asemenea confruntare de uzură, ci să treacă de la vorbe la fapte, obligând Comisia fie să se prezinte în fața CJUE pentru o decizie referitoare la baza legală a acțiunilor sale, fie să capituleze anticipând că abuzurile săvârșite nu vor putea fi validate de judecătorii europeni. Pentru aceasta este necesară denunțarea MCV, a cărui valabilitate a încetat în 2010, odată cu expirarea clauzei de salvgardare inclusă în tratatul de aderare a României la UE.

 

Luarea de poziție a Premierului Dăncilă a atins, fără îndoială, corzi sensibile în sufletele românilor. Cei mai mulți s-au regăsit în cuvintele sale și au reacționat entuziast la mesajul său deopotrivă european și național, de atașament față de valorile europene dar și de afirmare inflexibilă a demnității naționale. Pe acest val, Viorica Dăncilă ar trebui să conducă Guvernul spre transformarea discursului în acțiune.

 

Viorica Dăncilă a dovedit că are forța de a vorbi ca un bun român. Trebuie să dovedească a o avea și pe aceea de a acționa ca un bun român.

 

Neîndoielnic că o are. Este necesar doar să o arate, spunând încă o dată, în acest an centenar, celor care vor să ne domine, că „pe aici nu se trece!”. Acum ori niciodată!

 

 

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/viorica-dancila-recidiveaza/

Guvernul va supraviețui!

Data de 15 noiembrie 2018 a fost stabilită de către oculta hegemonilor vest-europeni ca dată limită pentru răsturnarea Guvernului Dăncilă și înlocuirea lui fie cu un executiv de tehnicieni, tip Cioloș, fie cu unul de așa-zisă „uniune națională”, condus de un agent al Franței sau de unul al Germaniei. Acesta va trebui să exercite președinția rotativă a UE în prima jumătate a anului 2019, atunci când cadrul bugetar multianual va trebui convenit iar Brexitul finalizat, în condițiile în care Parlamentul va intra în alegeri, iar Comisia va intra pe ultima sută de metri a mandatului său.

 

Perioada va fi critică și pentru cancelarul german Angela Merkel, obligată să se apere pe baricadele unui guvern aflat la discreția partidului a cărui președinție este constrânsă să o părăsească peste doar câteva săptămâni, precum și pentru Președintele francez Emmanuel Macron, în curs de bricolare a unui mare partid globalist cu nucleu franco-flamand, etichetat ca liberal. Cea dintâi se grăbește să își pună la adăpost moștenirea iohannistă din România. Cel din urmă, să împingă la guvernarea României o grupare politică dispusă să mărșăluiască în cadența muzicii comandate de el.

 

Așa se explică mizeria care se va turna în capul României în această săptămână. Am trimis factorilor de decizie din România opinia mea în legătură cu ceea ce este de făcut. Aici voi încerca să explic scenariul care ne-a fost rezervat pentru a contribui astfel la calmarea spiritelor și zădărnicirea manipulării.

 

Pe fondul unor realizări concrete obținute pe plan socio-economic, România nu se află în prezent în ceea ce Lenin numea „o situație revoluționară”. În lipsa acesteia strada nu se poate mobiliza suficient iar acțiunea ei, oricât de violentă ar fi, nu poate avea succes.

 

Spre a spijini crearea unei stări de spirit propice unei lovituri de stat, „Europa” va declanșa începând de azi un amplu baraj de artilerie propagandistică. Parlamentul European va vota Rezoluția referitoare la starea justiției din România. Comisia Europeană va da publicității Raportul privind rezultatele aplicării Macanismului de Cooperare și Verificare (MCV) în domeniul justiției. În termeni pugilistici se poate spune că României i se va aplica stânga la ficat și dreapta la figură.

 

În context se vor invoca și criticile formulate de GRECO (un grup de state care, în numele luptei împotriva corupției, și-au autoatribuit dreptul de a da lecții altora și a se amesteca în treburile lor), ca și recomandările Comisiei de la Veneția (o structură tehnică a Consiliului Europei fără nici o competență în emiterea de directive cu valoare obligatorie). României i se va cere imperativ să se supună verdictelor acestora. Să se supună sau…ce?

 

Dincolo de conținutul acestor documente care este discriminatoriu, inexact (mincinos) și potrivnic chiar principiilor și valorilor pe care autorii lor pretind că le apără, totul este o mare cacialma.

 

În ciuda a ceea ce nu încetează să scrie sau spună presa română, Rezoluția PE nu se dezbate și nu trece prin procedurile prealabile plenului menite a conduce la adoptarea unui punct de vedere instituțional unitar, cu putere mai mult sau mai puțin constrângătoare. Potrivit regulilor de procedură aplicabile ei, această rezoluție este un proces-verbal al discuțiilor avute anterior pe marginea informațiilor comunicate de Comisie și Consiliu. De aceea și considerentele documentului sunt mult mai ample și mai concrete decât concluziile. Primele adună tot ceea ce s-a spus, fără ca opiniile astfel exprimate să constituie un ansamblu coerent. Celelalte aproximează cel mai mic numitor comun al dorințelor deduse din dezbateri. În atari condiții nu se pot propune termene sau sancțiuni. Și nici nu se propun. Prin urmare, consecințe zero.

 

Despre Raportul MCV trebuie spus doar că el este lipsit nu numai de efecte angajatorii, ci chiar de bază legală. Mai exact este produsul unei proceduri ilegale (desfășurată, în plus, cu o totală lipsă de transparență și cu o absolută rea-credință) care nu obligă și nu poate obliga România la nimic. Accesoriu al clauzei de salvgardare introdusă în tratatul de aderare a României la UE, acest mecanism a expirat odată cu validitatea clauzei respective, respectiv la 1 ianuarie 2010. El continuă să funcționeze prin abuzul eurocraților și, după caz, trădarea sau lașitatea autorităților române, care nu îndrăznesc să îl denunțe notificând caducitatea sa.

 

Pentru ca avizele Comisiei de la Veneția să aibă un efect juridic sau politic oarecare, ele trebuie să parcurgă o procedură specială care le transformă din simple opinii ale unor experți în decizii cu putere fie numai politică fie și juridică. Această procedură constă în trimiterea avizului către Comitetul de miniștri al Consiliului Europei, sau/și către Adunarea Parlamentară a acestuia, unde și România este reprezentată, urmând ca acestea să și le însușească așa cum au fost formulate sau cu modificări. Există și posibilitatea respingerii lor cu totul.

 

Procedura nu a fost urmată. Dacă ar fi fost, concluziile ar fi fost altele. Nu pentru că România ar fi făcut opoziție, dar s-ar fi ridicat împotrivă state mai demne, mai lucide și mai curajoase decât reprezentanții ei, precum Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia, Italia, Grecia etc.

 

Despre GRECO nici nu merită vorbit. Aceasta nici nu există în ordinea de drept internațional stricto sensu. Iar de ficțiuni narcisiste nu avem de ce ne ocupa.

 

Cum se explică atunci toată tevatura aceasta? De ce România este umilită prin critici nedrepte, nefondate și nedovedite, care nu duc la nici o măsură concretă? De ce toată această coreografie înșelătoare la punerea în scenă a căreia contribuie din plin și Monica Macovei, în PE, Corina Crețu, în CE, și Klaus Iohannis însuși, în Consiliul European?

 

Foarte simplu. Pentru a se creea confuzie în România, acolo unde la primire așteaptă Cioloș, Barna, Orban, Ponta, Firea și alții din același aluat, precum și batalioanele de asalt ale societății „în civil” apărătoare a „statului de drepți”. Acțiunile destabilizatoare ale acestora primesc un superb și indispensabil combustibil de la aceste rapoarte, rezoluții și recomandări cu aer de condamnare la moarte.

 

„Dacă vrei ca o minciună să fie crezută, fă-o cât mai gogonată!” – spunea maestrul nazist al dezinformării, Joseph Goebbels. Este exact metoda aplicată de autorii documentelor internaționale amintite. Referirea la „reacția disproporționată” a jandarmeriei române față de „pașnicele violențe” (sic!) ale demonstranților neautorizați care luaseră cu asalt sediul Guvernului, fiind doar una dintre ele.

 

Tocmai enormitatea minciunii este, însă, aceea care îi face pe oamenii de bun simț să își zică: „Ceva tot trebuie să fie adevărat căci altminteri nu se putea ca un om normal și repspectabil să spună lucruri atât de fanteziste cu atâta seriozitate!” „Probabil că Dragnea chiar că vrea să o omoare pe Firea ca să poată desființa Bucureștiul și să îl predea, astfel desființat, rușilor.” (sic!) „Este imposbil ca un om serios ca Timmermans, cu burtă și cu barbă albă, să nu ia în seamă deloc explicațiile Guvernului român atunci când o ține de-a surda că legile justiției și abolirea lazărocrației la Ministerul Public, compromit lupta împotriva corupției.” Acești oameni, în majoritate din categoria pasivilor sau nehotărâților, vor putea astfel fi determinați să susțină sau măcar să accepte lovitura de stat.

 

Dar și ceilalți români, rezonabili și chiar mulțumiți de viața lor, sub asaltul acestei propagande ostile vor ajunge să spună că este mai bine să cadă Guvernul și să se termine odată scandalul, decât să trăiască sub teroarea acestei lovituri de stat continui. Un popor adus la nevroză face inacceptabilul inevitabil, iar situația sa i se pare cu atât mai intolerabilă cu cât în realitate este mai bună.

 

Intimidarea organelor de ordine închide cercul. Cuplul de forțe reprezentat de instituțiile europene și procuratura română, macină voința jandarmeriei, ai cărei comandanți sunt puși sub aberante și umilitoare acte de urmărire penală. În nici un caz nu se caută vinovații de presupuse excese, ci timorarea celor chemați și deciși să apere Constituția României cu prețul propriei lor integrități corporale.

 

Parola a care declanșează operațiunea a fost lansată: „România nu este pregătită pentru a prelua președinția UE!” Sunt cuvintele rostite de însuși Președintele Iohannis. Cel care, involuntar autocritic, tocmai recunoscuse că un infractor a ajuns în vârful statului.

 

Dacă nu ar fi strigăt de declanșare a insurecției, și această afirmație tot caracter autocritic ar avea, întrucât Președintele este cel care, exploatând o decizie partizană a CCR-Zegrean, a monopolizat, chipurile „ca reprezentant al statului”, relația României cu UE. Nu este domnia sa pregătit să prezideze UE? Nu numai că nu este, dar potrivit Constituției României, ca și tratatelor europene, nu are nici instrumentele nici dreptul să o facă. Dacă nu se grăbește, lucrul va deveni evident. De aceea este în schimb pregătit de o altă lovitură de stat.

 

Vestea – bună pentru unii și proastă pentru alții – este aceea că Guvernul va supraviețui. Nu pentru că este atât de ferm, ci pentru că este elastic. Nu pentru că este atât de abil, ci pentru că este calm. Nu pentru că se avântă, ci pentru că amână. Nu pentru că este mânat de elanuri eroice, ci pentru că este dominat de conformismul prudent.

 

La aceste explicații se adaugă altele trei. Pentru că nu toți actorii globali au interesul ca România să se dizolve în UE sau să cadă sub blestemul protagoniștilor Europei politice, reducându-se la un simplu satelit al acestora. Pentru că forțele de ordine române, „factorul intern”, nu sunt contaminate în întregime de lașitate și trădare, și vor acționa la nevoie pe măsura sfidării. Și cel mai important, pentru că mai sunt și români care departe de zgomotul zilnic, s-au organizat și s-au pregătit pentru ceea ce este mai rău. Aceștia vor susține și salva și cel mai de nesusținut Guvern care are singura calitate de a fi românesc.

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/guvernul-va-supravietui/