Când Franța va cădea, UE va tremura!

Filosoful francez Emmanuel Todd, în lucrarea intitulată “Inventarea Europei”, aprecia că viitorului federalizării europene va depinde de modul în care fiecare european se va raporta la celălalt, în condițiile în care, sub influența geografiei, mentalitățile naționale circumscriind atât planul religios, cât și planul ideologic, sunt diferite. Pornind de la această observație, Todd își exprima scepticismul cu privire la viitorul UE.

 

Evenimentele dramatice din Franța m-au făcut să îmi reamintesc această teorie.

 

S-a vorbit adesea despre tandemul franco-german ca despre motorul UE. Cu timpul (în special în ultimii două zeci de ani) partea franceză a motorului a fost reparată sau întreținută cu piese germane. Așa se face că ingineria socială germană a ajuns să domine Franța și, prin ea și cu ea, întreaga UE. (Conflictul între Europa germană și membrii est-europeni ai UE se explică și prin aceea că, pe de o parte, aceștia au rămas fideli vechilor lor tradiții egalitare, iar pe de altă parte, că sub influență anglo-americană, după destrămarea blocului sovietic, au aderat, în principiu, la un sistem de organizare liberal și inegalitar.)

 

În consecință, societatea franceză, caracterizată de o organizare de tip liberal și egalitar, s-a văzut obligată să adopte (odată cu ansamblul instituțiilor europene) modelul german, autoritar și inegalitar. În țara „libertății”, autoritatea puterii centrale a ajuns să apese tot mai greu cetățeanul, impunându-i nu doar să accepte austeritatea, dar și să exalte corectitudinea politică necesară pentru a spune că îi place tot ceea ce altminteri detestă. În țara „egalității”, polarizarea averilor și subțierea clasei mijlocii au ajuns să exaspereze cetățeanul nu numai sub aspect existențial, ci și sub aspect psiho-politic. În țara „fraternității”, migrația, încurajată de puterea politică cu scopul de a-l readuce la obediență pe cetățeanul autohton, prin dumping social și mită electorală, tinde să distrugă coeziunea culturală și solidaritatea națională.

 

Această modificare forțată de paradigmă a speriat și, în consecință, a nevrozat o mare parte a societății franceze. Identitatea unui popor nu se poate schimba printr-un simplu discurs ori printr-un decret.

 

UE nu a învățat nimic, se pare, din experiența Imperiului Austro-Ungar care, cu mult mai mult decât ea, reușise să aibă o piață internă unică, un pașaport unic, un buget unic, o monedă unică, o politică externă și de securitate unică, o armată unică, dar s-a prăbușit întrucât nu a știut să asigure conviețuirea unei civilizații unice cu o indentitate culturală plurală. Președintele Macron a importat această eroare în politica națională franceză și a dus-o la paroxism. De aici și paroxismul revoltei.

 

Emmanuel Macron a obținut victoria în alegeri întrucât a fost perceput ca unul care va schimba ordinea politică anchilozată a statului birocratic anațional și schizofrenia bicefalismului semi-prezidențial post-gaullist. Când colo el a încercat să schimbe identitatea națională a statului; sau mai exact să lase statul fără nici o identitate. Asta explică prăbușirea sa (deocamdată numai în sondaje) și a neo-bonapartismului său (deocamdată numai în stradă).

 

Întrucât proiectul prezidențial francez avea nevoie de un vehicul, iar partidele tradiționale nu puteau transporta așa ceva, s-a trecut la organizarea unei formațiuni de laborator. Veleitari grăbiți, frustrați ai propriei nevolnicii, oportuniști ai tuturor anotimpurilor, aventurieri ai globalizării, șovinisti ai bunăstării, expirați ai stângii caviar, dogmatici ai neoliberalismului, fundamentaliști neoconservatori etc s-au adunat pentru a pune „Franța în marș”. În marș către ce? Către o utopie post-națională. O utopie care, ca oricare alta, era lipsită de bază și se putea impune numai prin forță. O formă fără fond, un acoperiș fără stâlpi de rezistență, un copac fără rădăcini. Era limpede că un asemenea edificiu se va prăbuși la prima furtună.

 

Pe acest fundal, războiul hibrid s-a putut desfășura în voie. Unii zic că rușii au intervenit spre a da o lovitură mortală Europei politice care creștea la ușa lor luându-le aerul și lumina. Prăbușirea celei de a V-a republici franceze, servește însă mai degrabă SUA și politicii Președintelui Trump, ostilă federalizării Europei și liberalizării migrației. Dacă în secolul al XVIII-lea, Anglia a dat o mână de ajutor discretă la alungarea Bourbonilor, este rândul Americii să pună umărul la doborârea Macronilor. Că o fi una, că o fi alta, sau poate chiar amândouă (căci o eventuală antantă ruso-americană pentru o ordine globală, cere ca, în prealabil, să se pună ordine în curtea europeană din spatele casei comune) fără fitil străin combustibilul isteriei franceze nu ar fi luat foc.

 

Operațiunea s-a montat cu instrumentele rețelelor sociale de comunicare, deja testate în țări periferice precum România. Fără internet revolta nu ar fi fost atât de amplă, manipularea atât de eficientă, contaminarea atât de rapidă și violența atât de pronunțată și de productivă. Internetul își dovește astfel capacitatea de a fi o armă de distrugere în masă, a cărei „neproliferare” va face mai mult ca sigur în curând obiectul dreptului internațional calibrat de o nouă Sfântă Alianță a puterilor conservatoare.

 

Ceea ce se întâmplă în Franța nu este o revoluție, căci nu există nici un proiect pentru o schimbare de sistem. Aceasta este o răscoală. O explozie de furie a marginalizaților și perdanților globalizării. Regimul îi va supraviețui, căci orice regim este răsturnat numai de propriile sale elite, iar nu de victimele sale.

 

El va ieși însă castrat. Emmanuel Macron s-a vrut a fi un lider-erou tipic pentru statul-spectacol de tradiție franceză. Cu panașul jumulit, „eroul” nu va mai putea face de acum nici un pas fără să stârnească râsul. Or, eroii trebuie să stârnească respect și admirație, iar nu râsete. Râsul este numai pentru liderii „microni”.

 

Chiar dacă nu își va pierde funcția, Președintele Macron își va pierde grandoarea. Și fără grandoare nu poți conduce Franța și nu poți face din ea protagonist european.

 

Prin căderea Franței, UE suferă, deci, în aceste zile o mare lovitură. La fel cu proiectul francez de moșire a unui alt partid european zis liberal, la care tocmai se remorcase „tehnocratul” Dacian Soros; pardon, Cioloș. Este un moment potrivit pentru revenirea în UE a perfidului Albion, cu euroscepticismul său subversiv.

 

Pe Bulevardul Champs Elysées, lângă Petit Palais, se găsește o statuie a Generalului De Gaulles, pe soclul căreia sunt înscrise următoarele cuvinte care potrivit unora îi aparțin acestuia, iar potrivit altora lui Voltaire: „Există un pact de douăzeci de ori secular între măreția Franței și libertatea lumii”. Dacă este așa, putem spune că măreția Franței, odată prăbușită sub lucrarea eșecului macronian, va face libertatea Europei, dacă nu chiar a întregii lumi, și în orice caz cea a UE, teribil de precară. Cu atât mai mult cu cât Germania, marcată la rându-i de o imensă criză de lideri și de credibilitate, intră în războiul pentru succesiunea Angelei Merkel.

 

Toate acestea sunt vești proaste pentru România, al cărei sistem de securitate, bazat pe apartenența la UE și aderarea la NATO, scârțâie din toate încheieturile. Nu este departe ziua în care și partenerul strategic american, sătul de nevolnicia liderilor români, ne va spune, așa cum SUA au mai spus României la finele celui de al Doilea Război Mondial: „Înțelegeți-vă cu rușii!” Iar atunci…

 

Îl putem parafraza, deci, pe Napoleon I avertizând: „Când Franța va cădea, UE va tremura!” Și la marginea ei, România. Este de ce.

 

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/cand-franta-va-cadea-ue-va-tremura/

Alianța Vestului sau orgoliul păgubos al slugii harnice față cu stăpânul leneș (text scris pentru ziarul România liberă)

Alianța celor patru orașe din Transilvania, Crișana și Banat, respectiv Cluj, Oradea, Arad și Timișoara, ar fi o inutilitate simpatică, dacă ea nu ar alimenta ideea că, vezi Doamne, România ar fi un stat creat artificial care adună în frontierele sale populații și regiuni având o cultură și o civilizație compatibile cu cele occidental-europene, alături de altele aparținând lumii euro-asiatice. În realitate, însă, Alianța Vestului nu este decât o altă expresie a stupidului „anti-miticism regățean” alimentat de ifosele cezaro-crăiești ale unor cercuri ardelene cu afaceri în spațiul germanic și nostalgia statutului de slugă de pe vremea dublei monarhii.

 

Faptul că sunt români care se lasă ispitiți de asemenea himere arată că secesionismul românilor ardeleni din categoria amintită, este mai periculos decât secesionismul maghiar. Cel din urmă are practic zero șanse să ajungă fapt împlinit și nu are cum duce la dezmembrarea României. Cel dintâi, însă, ar putea prinde viață, mai ales că sunt destule capitale europene dispuse să îl susțină.

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/alianta-vestului-sau-orgoliul-pagubos-al-slugii-harnice-fata-cu-stapanul-lenes-text-scris-pentru-ziarul-romania-libera/

Pactul pentru migrație de la Marrakech (text scris pentru ziarul România Liberă)

Pactul de la Marrakech este expresia unei încercări a Europei franco-germane de a se salva de dezastrul demografic și democratic prin care trece, cu prețul abandonării identității culturale a națiunilor membre ale UE.

 

În măsura în care SUA au declarat că se opun Pactului și nu îl vor semna, iar Rusia nu este o țară de destinație pentru imigranții plecați din lumea sărăciei și crizelor, este limpede că principala țintă a aranjamentelor de la Marrakech este UE. În afara achiziției de forță de muncă ieftină cu care să practice dumpingul social, pe termen scurt, actualii protagoniști ai UE – Germania și Franța – vor să își asigure voturi cu care să contracareze ascensiunea partidelor antiglobaliste din spațiul lor național, iar pe termen lung, prin această adevărată inginerie culturală urmăresc dominarea întregului spațiu unional.

 

România susține că documentul care se va semna nu este obligatoriu. Aceasta în ciuda faptului că se preconizează transformarea sa într-o Rezoluție a Adunării Generale ONU. Chiar dacă nici aceasta nu va fi obligatorie din punct de vedere juridic, ea ne va constrânge din punct de vedere politic. Altminteri de ce s-ar zbate atâția să negocieze și promoveze documentul?

 

Guvernul român a fost forțat să semneze Pactul pentru migrație cu speranța că astfel tandemul franco-german va renunța la obiecțiunile privind preluarea președinției rotative a Consiliului UE de către România și cu gândul secret de a-l supune ulterior cenzurii parlamentare (deși procedura nu o cere în acest caz) care să îl aneantizeze. O politică a disperării unui executiv subminat permanent atât în țară, cât și în străinătate.

 

Angajamentul public al Președintelui Iohannis în direcția susținerii lui, asumat în fața Președintelui Macron și a cancelarului Merkel, cu prilejul recentei vizite efectuate în Franța pentru a aniversa un secol de la încheierea Primului Război Mondial, a fost perceput, însă, de SUA ca un al doilea gest incompatibil cu parteneriatul strategic româno-american, după sabotarea Inițiativei celor trei mări prin aducerea forțată în peisaj a Germaniei. Până la plata facturii Pactului pentru migrație, România are deja de plătit Americii taxa pe duplicitate. Casa Albă a decis, se pare, să congeleze relațiile cu Bucureștiul până când aici se va fi instalat o conducere responsabilă cu adevărat românească.

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/pactul-pentru-migratie-de-la-marrakech-text-scris-pentru-ziarul-romania-libera/

Rusia pleadeză „vinovat”?!

Dimitri Peskov, purtătorul de cuvânt al Președintelui Vladimir Putin, a confirmat la o întâlnire cu jurnaliștii că ar fi primit, în ianuarie 2016, două e-mailuri din partea lui Michael Cohen, fostul avocat privat al Președintelui Donald Trump, prin care era rugat să aranjeze o întâlnire cu șeful administrației prezindențiale ruse, Serghei Ivanov, ca să discute posibilitatea ridicării unui Turn Trump la Moscova. Cu câteva zile înainte, dl Cohen își recunoscuse vina de a fi mințit Congresul în legătură cu această afacere, pe care o urmărise în timpul alegerilor prezidențiale din 2016.

 

În ochii oponenților lui Donald Trump, mobilizați de Partidul Democrat și finanțați, printre alții, de George Soros, aceasta ar fi demonstrat conflictul de interese în care s-ar fi găsit candidatul republican la președinția SUA, cu potențial de intervenție a Rusiei în alegerile americane. În replică, Președintele Trump a afirmat că Michael Cohen minte spre a-și ușura, prin denunțuri favorabile adversarilor Casei Albe, previzibila și justificata pedeapsă pentru fapte de corupție de care se face vinovat.

 

Pe acest fundal, confirmarea venită de acolo de unde nimeni nu se aștepta, respectiv de la Moscova, reprezintă, în principiu, o lovitură teribilă dată taberei trumpiste, ea permițând Democraților, imediat după inaugurarea, în ianuarie 2019, a Camerei Reprezentanților, unde au dobândit de curând majoritatea, declanșarea procedurii de „impeachment”  (demitere) a șefului executivului american. Este adevărat că pentru ducerea la bun sfârșit a unui asemenea demers va fi nevoie de votul Senatului, iar acolo Președintele are o majoritate solidă. Chiar și fără finalizare, însă, scandalul va fi susceptibil fie să blocheze politica externă a Casei Albe fie, dimpotrivă, să o împingă către gesturi excesive (de ex declanșarea unei confruntări majore cu Iranul, similare intervenției militare a administrației Clinton în Irak, în plin scandal Lewinski) care fie să dezamăgească fie să sperie electoratul, în orice variantă compromițând șansele dlui Trump de a obține un al doilea mandat.

 

Să fie oare Rusia interesesată într-o asemenea evoluție a evenimentelor? Majoritatea analiștilor au fost tentați să răspundă afirmativ la această întrebare, sugerând că, dacă existența unor conivențe tainice ale Președinelui Trump cu rușii rămâne încă de dovedit, un acord anti Trump, fie și numai tacit, al Democraților cu Moscova se manifestă deja la vedere; Rusia și Democrații fiind deopotrivă doritori să pună capăt impetuozității impredictibile a actualului Președinte american în încercarea sa de redefinire a ordinii globale. Nu împărtășim această concluzie.

 

Este adevărat că subminarea lui Donald Trump convine Germaniei. O Germanie care, în timp ce alimentează cu argumentele neoconservatorilor americani confruntarea dintre Washington și Moscova, dezvoltă o cooperare strategică tot mai extinsă cu Rusia, definită mai ales pe terenul ultrasensibil al securității energetice.

 

Antanta germano-rusă, aparent exclusiv economică, are două ținte politice excepționale: pe de o parte, întărirea controlului politic al UE de către Germania prin șantaj energetic; pe de altă parte, scoaterea Ucrainei din jocul distribuției de resurse energetice și lăsarea acesteia nu numai fără importante încasări financiare, ci și fără relevanță geopolitică, spre folosul Rusiei. (Așa se explică și politica germano-rusă vizând multiplicarea conductelor de distribuție, în nordul și în sudul Europei, implicând un trafic peste nevoile de consum ale acesteia, dacă tranzitul ucrainean s-ar menține.)

 

Oricâte interese ar avea în comun, Germania nu este totuși, același lucru cu Rusia. Nu se poate ca Președintele Putin să nu observe că, de fapt, prin obiectivele sale geopolitice și prin național-suveranismul său declarat, de factură similară celui putinian, Președintele Trump este împins de necesități spre un acord strategic, iar nu spre o confruntare tactică cu Rusia. Este imposibil, de asemenea, ca el să nu înțeleagă că, așa cum America nu poate accepta un pact ruso-german, tot așa intrigile germane vizează evitarea unui parteneriat strategic americano-rus; și să nu realizeze că dacă înțelegerea cu Germania îi conferă, în contextul actual, doar avantaje la nivel regional (căci rolul Europei / UE în lume a scăzut imens), apropierea de SUA aduce câștiguri globale.

 

Este adevărat, „țeava ruso-germană” va scoate la un capăt gazul rusesc care va energiza Europa germană, iar la celălalt, tehnologia occidentală care va elibera Rusia de gazodependență. Un schimb avantajos, însă, doar pe termen scurt. În trecut, pe măsură ce, în siajul unui astfel de aranjament, părțile contractante au devenit mai încrezătoare în propriile forțe, s-a ajuns la război între ele.

 

Oricât de mare va fi fost în istorie atracția germană pentru Rusia, nemiloasa geografie a obligat-o pe aceasta să se alieze în cele din urmă cu America pentru a stăvili hegemonismul german, două săbii imperiale neputând să încapă în prea îngusta teacă europeană. Rușii, a căror doctrină de securitate încă mai include principiul „niciodată un alt iunie 1940”, nu au cum uita această istorie.

 

Și de ce ar uita-o? Ca intrând într-o confruntare cu administrația democrată neoconservatoare de după Trump să înlesnească ridicarea Chinei în spatele său? Ori ca, sleindu-și energiile în disputele transatlantice, să lase ea, cea pravoslavnică, teren liber de expansiune Iranului șiit în Orientul Mijlociu și Asia Centrală, pe care le-a tratat totdeauna ca pe un hinterland? Sau pentru a da mână liberă Turciei să își tranșeze rivalitatea cu Arabia Saudită și să readucă puterea otomană, într-o variantă revizuită, la frontierele sale din Marea Neagră și Caucaz?

 

Nu Donald Trump și nu realismul politic Republican a creat probleme geostrategice Rusiei, ci dinastia Clinton și neoconservatorimul post-național Democrat, care astăzi vor să și-i facă pe ruși „tovarăși de drum” în rezistența împotriva schimbării la față a Americii și implicit a emergenței unei ordini mondiale multipolare. Pentru SUA lui Donald Trump nu Rusia, ci China este rivalul strategic. În concursul chino-american Rusia este, în mod natural, alături de America. Ea este obiectiv neutră în disputa americano-germană. Rivalitatea cu America apare numai în Orientul Mijlociu. Aici ele au însă și adversari comuni; ceea ce face posibilă o înțelegere.

 

Iată de ce, sprijinul rusesc dat Democraților americani împotriva administrației Trump pare o inepție de care rușii, mari jucători de șah, nu par a fi capabili.

 

Dacă este așa, declarațiile dlui Peskov sunt menite mai degrabă să îl împingă la acțiune pe Președintele Trump, tocmai prin aparenta sa împingere la zid. În primul rând să îl facă să înțeleagă că nu se mai poate ca un conflict local, precum cel din Ucraina, să împiedice progresul cooperării strategice a actorilor globali.

 

Până acum în relația cu rușii Donald Trump a deschis fereastra dar nu a scos capul afară. Este momentul să nu mai amâne, îi transmite Kremlinul. Altminteri, cu sau fără intervenție ruseacă, al doilea mandat va fi pierdut. Spre răul Rusiei, spre răul SUA, dar și spre răul României care s-ar găsi pe direcția principală a unei ciocniri americano-ruse, ca și în cleștele unui nou pact ruso-german.

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/rusia-pleadeza-vinovat/

O altă ordine înseamnă alte alianțe

 

„Nimeni nu este hărăzit să fie prietenul permanent sau dușmanul permanent al Angliei; Anglia are numai interese permanente.” – spunea lordul Palmerston în secolul XIX. O cugetare care se potrivește și României în secolul XXI.

  1. Când imediat după prăbușirea sistemului mondial bipolar, România a părăsit CAER și Pactul de la Varșovia – sau mai exact acestea au părăsit România, prin autodesființare – noua politică de alianțe a Bucureștiului apărea a fi ușor de conceput în condițiile unipolarismului spontan subsecvent. Precum Adam în Rai, care avea doar opțiunea căsătoriei cu Eva, dacă nu voia să intre în izolarea de care totdeauna a avut groază, România nu putea alege de nevastă, adică de aliat, decât America.

Pe atunci, mai exact în anii 1990, SUA era o „putere europeană”doar vag contestată de Germania, abia reunificată, și de Franța abia ieșită din umbra domniei ultimului său monarh, Francois Mitterand. Spre sfârșitul acestui deceniu sau al secolului XX, premierul britanic Tony Blair formula chiar o doctrină în care susținea virtuțile unipolarismului, iar politologi de prestigiu precum Robert Kagan, vorbeau despre ordinea globală ca despre un „dar” al „imperiului necesar”, cum numea SUA Madeleine Albright, pacea, prosperitatea și fericirea lumii fiind așezate stabil pe trei picioare reprezentate de armata americană, libertatea comerțului impusă de americani și drepturile omului (indestructibil legate de statul de drept și organizarea democratică a societății) păzite de americani. UE accepta că depinde din punctul de vedere al securității militare de SUA și nu concepea vreo desprindere de strategia transatlantică forjată și implementată de NATO. Consensul de la Washington (fondat pe neoliberalism și neoconservatorism) părea clădit pentru eternitate, iar stânga europeană intona imnul celei de „a treia căi”, dedicat glorificării lui, prin vocile celor trei tenori Tony Blair al Marii Britanii, Lionel Jospin al Franței și Gerhard Schroder al Germaniei, juni primi ai guvernelor respective.

A merge la Paris, cum a făcut România în prima parte a deceniului nouă, nu supăra Berlinul, după cum a te apropia de Berlin, cum a făcut-o în cea de a doua parte a aceluiași deceniu, nu te depărta de Paris. Iar aceasta nu supăra Londra, care cocheta chiar cu ideea adoptării Euro în timp ce cultiva „relația specială” cu Washingtonul. Un Washington care era atât de deasupra și atât de în toate încât Francis Fukuyama vedea cum istoria ajunge la stația sa terminus într-o imensă îmbrățișare multiculturală. Așa se explică și declarația din 1997 a ministrului de externe român care, în vizită la Departamentul de Stat preciza, fapt consemnat de New York Times, că România a venit să spună ce poate oferi ea Americii, iar nu să întrebe ce îi poate oferi America ei. La care adăuga că românii preferă să intre în NATO ca parteneri ai SUA, decât să devină parteneri ai SUA doar ca membri ai NATO.

  1. Lucrurile s-au schimbat radical între timp. Această schimbare poate fi sintetizată îndouă observații majore: a) dacă ultimul deceniu al secolului XX și primul deceniu și jumătate al secolului XXI au fost vremea globalizării, ceea ce le-a permis unora să creadă că am ajuns la sfârșitul istoriei (istorie de lupte tribale, feudale și naționale), după această perioadă, printr-un fenomen de recul, se trece la (re)naționalizarea ordinii mondiale; b) dacă în perioada globalizării accentul s-a mutat de le independență la interdependență, integrarea regională cu caracter de uniune politică negând, cel puțin ca tendință, suveranismul, acum se revine la concurența liberă a națiunilor suverane și la concertarea acestora în cadrul unor alianțe cu geometrie variabilă, apte a păstra ordinea universală (adică a garanta pacea) prin asigurarea echilibrului puterilor în concurs. În esență, după o încercare de unificare (caracteristică inclusiv pentru ordinea bipolară, și desigur, pentru cea unipolară, care vremelnic i-a urmat) intrăm într-o nouă perioadă de fragmentare a lumii.

Acest nou curs este impus chiar de către cei care au proiectat și dominat ordinea anterioară, și care au obosit să îi fie gardian – respectiv SUA. Prin Paul Kennedy, America aflase de mult că toate imperiile mor atunci când pentru o perioadă prea lungă de timp cheltuielile pentru securitate le depășesc semnificativ pe acelea pentru dezvoltare. Acum ea descoperă că, potrivit faimoasei remarci a lui Giusseppe di Lampedusa, pentru a se salva ca putere dominantă la nivel global, adică pentru a nu își schimba actualul statut, totul trebuie schimbat. O schimbare „ghepardiană”, dar schimbare.

Astfel, „globalismul democratic” profesat în diverse perioade de toate puterile fără colonii (SUA, Germania, Rusia) ar urma să facă loc „conservatorismului autoritar”„monismul valorilor”„pluralismului identitar”Neoconservatorismul va ceda locul realismului.Nu se va mai urmări uniformizarea culturală și transferul forțat al modelului de organizare socială al protagoniștilor globali, tuturor statelor lumii (așa cum o făceau „talibanii drepturilor omului” sau „industria anticorupției”). Efortul principal va viza acumularea de putere necesară câștigării întrecerii libere dintre actorii globali și vremelnicii aliații ai acestora – globali, regionali sau globali. Ideea UE cu mai multe viteze trebuie citită de acum și ca o expresie a acestei transformări.

  1. Regulile jocului – dreptul internațional – vor fi respectate doar în măsura în care servesc intereselor puterii, și durabilitatea lor va fi garantată numai prin păstrarea echilibrului între puterile concurente. Dreptatea celui mai tare va fi, dinnou, cea mai dreaptă (sic!), puterea nemaifiind limitată de lege, ci de o altă putere comparabilă.În acest sens, John Bolton, consilierul pentru problemele securității naționale al Președintelui SUA, Donald Trump, a publicat recent un amplu studiu intitulat „Is There Really ‘Law’ in International Affairs?” („Există cu adevărat lege / drept în relațiile internaționale?” / „Putem vorbi oare cu adevărat de drept în relațiile internaționale?”). Ultimul paragraf al acestui studiu glăsuiește astfel: „Dacă li se pune întrebarea, ‘dreptul internațional bate constituțiile naționale?’, cei mai mulți juriști vor spune ‘desigur!’. Cu toate acestea, cei mai mulți cetățeni americani vor fi în mod categoric de altă părere. Ar trebui să fim fără jenă, fără scuze și fără compromisuri hegemoni ai constituționalismului american. Dreptul internațional nu este superior Constituției și nu o înlătură. Restului lumii s-ar putea să nu îi placă această abordare, dar abandonarea ei este primul pas către abandonarea Statelor Unite ale Americii. Dreptul internațional nu este lege; este o serie de aranjamente politice și morale care rezistă sau pier potrivit propriilor merite și nimic altceva. Este doar teologie și superstiție deghizate ca lege.”

În măsura în care nici o superputere nu va mai interveni automat, în virtutea unui rol autoasumat dar și cvasiunanim acceptat de „jandarm mondial”, spre a impune prin forță respectarea reglilor convenite și fiecare va acționa potrivit intereselor sale naționale, ordinea, respectiv predictibilitatea și stabilitatea modului de operare și a sensului de deplasare a subiecților de drept internațional, va fi asigurată prin limitarea reciprocă a grupurilor de putere costituite ad hoc în funcție de congruența intereselor celor care le devin membri.Într-o ordine statică, precum cea care a caracterizat primul sfert de veac postbipolar, țintele, de regulă tactice, se aleg în funcție de mijloace, stabilitatea lor fiind determinată de valorile principiale care le circumscriu. Într-o ordine dinamică, precum cea care urmează – impusă de oboseala „imperiului necesar” american, renașterea imperialismelor europene, emergența a noi puteri globale (în special China, dar și India) și criza globală a democrației – mijloacele se aleg în funcție de ținte, de regulă strategice, fără ca valorile să mai joace vreun rol semnificativ. Dacă până acum interesele se deghizau ca valori, de acum interesele se vor manifesta la vedere.

  1. În aceste condiții principalele puteri ale lumii urmăresc două obiective contradictorii.

Pe de o parte, este vizată fărâmițarea statelor care ar putea aspira la un rol de protagonist în alcătuirea viitoarelor centre de putere și a agendelor lor, astfel încât respectivele state să devină deopotrivă controlabile și tranzacționabile. Aceasta va îngădui protagoniștilor să realizeze acordul fin al balanței, adaptând cu promptitudine dinamica raportului de putere în funcție de dinamica intereslor. În acest sens o Românie mare și puternică este de nedorit pentru Germania, Franța sau chiar Olanda. Ca și pentru Rusia, de altfel.

Pe de altă parte, există nevoia păstrării unui număr suficient de mare de jucători sau echipe de jucători relevanți pentru ca alianțele cu impact asupra echilibrului de putere să se poată alcătui cu viteza optimă. Iată de ce SUA și China pot fi intresate ca România, singură sau împreună cu Polonia, Ungaria, Serbia ș.a., să constituie un obstacol suficient de important atât în calea expansionismului hegemonilor tradiționali europeni, cât și a asocierii lor menite să domine Eurasia.

  1. Iată criterii care trebuie avute în vedere pentru a răspunde la întrebarea „cu cine să ne aliem?”

Dacăprincipalii actori globali ai momentului sunt SUA, China și Rusia, iar zonele de interes prioritar pentru acești trei mari actori sunt, în ordine, Asia de Est (China), Golful Persic și Europa, România va trebui să spere în stoparea ascensiunii chineze, dacă dorește ca SUA să rămână implicată în protejarea securității europene, sau în continuarea ascensiunii chineze, dacă dorește ca Rusia să fie absorbită de tranșarea rivalității cu China și să renunțe la dominarea Europei.

În încercarea de soluționare a acestei dileme se impune reamintit faptul că orice ordine are ca scop realizarea unei păci durabile la nivel global. Or, ceea ce avem astăzi este mai degrabă o dezordine mondială caracterizată de un multipolarism asimetric. Aceasta încurajează agresiunea celor mai puternici și induce nevroze celor mai slabi.

Omenirea trece prin această dezordine mergând de la unipolarismul post bipolar către un nou „concert al națiunilor”.  Obiectivul nu are cum fi altul decât realizarea unui multipolarism simetric garantat de geometria variabilă a alianțelor.

Precedentul „concert al națiunilor”, așa numita Sfântă Alianță, a adus împreună marile puteri ale timpului cu scopul de a garanta frontierele, dar și de a rezista împotriva mișcărilor revoluționare, respectiv mișcărilor antisistem.

Noua Sfântă Alianță va avea aceeași misiune, căci astăzi nu se pune numai problema rivalității dintre SUA și China, ci și a contestării vechiului model democratic național, aflat în criză, de către mișcările antisistem active pretutindeni – în SUA, Franța, Germania, Austria etc, iar nu doar în România. Pentru ca statele să participe la un asemenea efort și să realizeze un alt consens va trebui găsit un alt Metternich care să adune puterile la masa negocierilor. Nu trebuie să uităm, însă, că organizarea Congresului de la Viena a avut loc după înfrângerea lui Napoleon și a Imperiului francez. Astăzi China este pentru ordinea lumii, ceea ce în secolul XIX a fost Franța.

Ar trebui oare să ducem și să câștigăm un război cu China înainte de a fi capabili să construim o nouă ordine mondială? Nu există oare nici o altă soluție? Nu ar fi oare preferabil ca ascensiunea Chinei să se realizeze alături de noi iar nu împotriva noastră?Accesul la bunăstare oferă putere, dar taie și apetitul pentru aventurile războinice.

Dacă Rusia, spre deosebire de China, nu mai este un pericol pentru ordinea europeană și mondială, înseamnă că ea ar putea fi un aliat util al SUA împotriva Chinei.Prețul pe care SUA vor trebui să îl plătească pentru acest parteneriat va consta cel mai probabil în abandonul NATO. Astfel România va pierde umbrela de securitate oferită de SUA / NATO.

Ce se întâmplă însă Europa? Ea pare a nu mai conta pe marea tablă de șah a lumii. O UE slabă va conduce către un nou pact ruso-german care va fi urmat foarte probabil de un nou război european.

Iată de ce Romania, chiar dacă este sau tocmai pentru că este o putere mică, trebuie să încerce a-și găsi propriul drum către securitatea națională, în primul rând în vecinătatea sa, fiind tot mai clar că în caz de nevoie nici SUA nici UE nu vor fi interesate sau nu vor fi capabile să vină spre a o salva.De pe această poziție ea poate reveni la tradiționalul său balans între puterile globale, inserându-se astfel util în strategia generală a echilibrului puterilor și obținând de fiecare dată premiul cuvenit pentru aceasta.

De la unilaterlism la multivectorialism în politica de alianțe! Iată drumul impus României de tranziția ordinii mondiale de la unipolarismul global, la fragmentarea multipolară.

 

 

 

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/o-alta-ordine-inseamna-alte-aliante/

Older posts «

» Newer posts