Un Summit între trei mări și două luntrii

Despre incompatibilitatea viziunilor americană și germană cu privire la organizarea statelor membre ale UE din Mittel Europa, am vorbit. Din acest punct de vedere, teza potrivit căreia dimensiunea europeană și cea transatlantică a Inițiativei celor trei mări ar fi inseparabile este cu totul inexactă. Ea este o ipocrizie adoptată ca alibi pentru promovarea celei dintâi în detrimentul celei din urmă.

Faptul s-a dovedit și la recent încheiatul și cu desăvârșire ratatul Summit de la București al amintitei inițiative, sabotată cu rafinament de Președintele Iohannis. Mesajul Președintelui Donald Trump a făcut cât se poate de clar acest lucru atunci când, fără a spune un cuvințel despre UE sau despre Germania (noul „partener” al statelor dintre cele trei mări, ivit pe malurile Dâmboviței ca un „deus ex machina”), a arătat că pentru SUA Trimariumține de domeniul securității iar nu al cooperării economice, și că strategia americană privind independența energetică a Europei de est, bazată pe diversificarea reală a surselor de aprovizionare, se bate cap în cap cu strategia germană ghidată de ideea monopolului ruso-german asupra sistemului de distribuție.

Referirea la „reducerea barierelor în calea unui comerț liber, echitabil și reciproc avantajos în Europa Centrală și de Est” constituie la rândul ei, un apropo mai mult decât transparent la opoziția Washingtonului față de protecționismul euro-germanic, văzut ca o adevărată conspirație între exportatorii europeni, în primul rând germani, și oligarhia bruxelleză, îndreptată împotriva consumatorului american. În opinia americană, acest protecționism servește doar intereselor germane și condamnă națiunile est și central europene la menținerea decalajelor nu numai de dezvoltare, ci și de libertate, dintre ele și protagoniștii profitori ai UE.

Președintele Iohannis avea dreptate să califice acest mesaj ca fiind „excepțional”, adică ieșit din comun. El anula, practic, agenda românească a Summitului cu cele trei puncte sau trei obiective formale ale sale: dezvoltarea economică regională prin cooperarea investitorilor privați, întărirea coeziunii UE și consolidarea legăturilor transatlantice. Primul punct era redefinit astfel, din perspectiva partenerului transatlantic, ca ținând de domeniul arhitrecturii de securitate, iar nu al afacerilor comerciale, iar incompatibilitatea celorlalte două, astfel demonstrată, lăsa gazda română fără susținere pentru originala sa teorie a inseparabilității lor, abandonată în brațele unei UE aflate într-o stare simbolic revelată de dispariția Președintelui Comisiei europene, decrepitul Jean-Claude Junker, de la locul de întâlnire cu Premierul României (aberant și ofensator programată pentru numai cincisprezece minute în sala de așteptare a aeroportului Băneasa), precum și de imaginea avionului acestuia în incapacitate tehnică de a-și lua zborul către zările de soare pline ale Bruxellesului. Mâna lui Dumnezeu își arată semnele pe căile cele mai neașteptate.

Exită totuși și o coincidență de abordări între SUA și UE, chiar dacă motivele lor sunt opuse.

SUA vede în Trimarium soluția pentru împiedicarea apariției unui bloc euro-atlantic construit în jurul axei Berlin-Moscova. Aceasta pune statele implicate, și în special România și Polonia, într-o relație de confruntare, fie și numai virtuală, cu puterile regionale învecinate, Germania și Rusia. În această confruntare Președintele Trump nu le garantează că le va apăra, ci numai că le oferă mijloacele spre a se apăra singure. Ceea ce nu este prea liniștitor; dar nu este nici puțin, sub condiția ca solidaritatea celor doisprezece să fie reală și nici unul să nu aibă agende ascunse promovabile pe seama celorlalți. Lucru puțin probabil.

Germania și Europa germană privesc posibil la Trimarium ca la un preambul al trecerii la UE cu mai multe viteze. Dacă tot s-au autodefinit ca grup al statelor retardate și au decis să se dezvolte prin ele însele, participantele la Inițiativa celor trei mări pot fi incluse fără probleme în categoria membrilor UE de rangul doi. Asta desigur, cu condiția ca proiectul să fie unul geoeconomic iar nu geopolitic. Dacă ar fi așa, rezultatul ar fi tocmai facilitarea antantelor geopolitice germano-ruse.

Astfel ajungem să vedem cu ochii noștri lupta și unitatea contrariilor, și să recunoaștem că există o dialectică a relațiilor internaționale.

Dl Junker, a salutat din vârful buzelor evenimentul de la București, evident, nu la vreuna din sesiunile plenare, ci la dineul oferit la Palatul Cotroceni, sugerând că America este cea mai bine plasată ca să finanțeze abundent dezvoltarea și convergența economică a statelor dintre cele trei mări. De ce ar face-o însă SUA dacă asta ar ajuta numai la consolidarea coerenței concurentului euro-germanic?

Convergența și coeziunea tuturor membrilor săi este chiar una dintre principalele misiuni ale UE, înscrisă explicit în tratatele europene. Tocmai de aceea statele central și est europene, printre care și România, au dorit să intre în UE. Acuma li se spune să se descurce singure, eventual cu ajutor american?! Fondurile europene de coeziune la ce servesc? La îmbogățirea bogaților?!

Pe de altă parte, de ce ar investi UE în Trimarium dacă astfel s-ar naște un bloc de state răsăritene care să dobândească aptitudinea de a negocia de pe poziții de forță cu restul uniunii, eventual promovând agende americane sau americanofile?! Și care s-ar putea chiar înțelege cu Rusia (la fel ca SUA) peste capul Bruxellesului, dar mai ales al Berlinului?!

Desfășurat în această admosferă marcată de nenumărate variabile și contradicții, nu este de mirare că Summitul de la București nu a ajuns la nici o hotărâre concretă. Imposibilitatea adoptării unor asemenea hotărâri era evidentă dinainte, odată ce întâlnirea urma să se desfășoare între președinții unor republici parlamentare, deci persoane fără puteri executive, beneficiari de fonduri bugetare iar nu furnizori de asemenea fonduri. De aceea Inițiativa a fost și descrisă, în cele din urmă, ca o „platformă informală”; cu alte cuvinte incapabilă de decizii angajatorii.

Exact în acest punct ar fi putut să se exprime inteligența diplomatică românească. Respectiv prin includerea în ecuație a guvernelor, iar nu a Germaniei, și prin crearea unui mecanism operativ cu caracter permanent care să lucreze între Summituri, zi de zi și ceas de ceas, la realizarea sinergiei politice și a interoperabilității tehnice a participanților. Astfel Trimarium ar fi căpătat pas cu pas capacitatea nu de a se opune unuia sau altuia dintre actorii regionali și globali, în numele intereselor unuia sau unora dintre aceștia, ci de a negocia cu eficiență, în nume propriu, asocierile cu ei, asocieri a căror variabilitate ar fi exprimat tocmai eternitatea intereselor lor vitale.

În loc să o facă, Președintele Iohannis a preferat să confiște Summitul pentru a-l utiliza ca armă în lupta sa internă cu Guvernul și pentru a servi interesele germane în disputele externe cu noile orientări internaționale americane, mimând că moare de grija parteneriatului transatlantic.

Jocul unor oficine mediatice iohanniste din aceste zile a deconspirat încă și mai mult acest joc. Astfel, mercenari de presă au încercat să ne convingă că în timp ce la Summit, dl Președinte, chipurile, a lucrat în sprijinul unui proiect american (deci american era proiectul iar nu european), „demonul” Liviu Dragnea, prin nu știu ce întâlniri, se orienta spre China. Asta în timp ce, aceiași jurnaliști, dădeau maximă vizibilitate unor atacuri imunde din presa de scandal americană la adresa celui propus de Casa Albă ca nou ambasador al SUA la București, acuzat că acum câteva decenii ar fi hărțuit sexual o secretară.

Navigând neinspirat prin furtunile celor trei mări, România a căzut între cele două luntrii în care a vrut să se așeze simultan. Este singura concluzie realistă a Summitului de la București. Îi putem mulțumi pentru asta domnului Președinte Klaus Werner Iohannis.

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/un-summit-intre-trei-mari-si-doua-luntrii/

„Protocoalele SRI” și desființarea efectelor lor

Dacă privești trecutul fără patimi și fără prejudecăți, observi că ticăloșiile cele mai mari au pornit de la proiecte banale care abia pe parcurs, într-un mediu toxic, s-au malignizat. Așa trebuie să fi stat lucrurile și cu „protocoalele SRI”.

 

La început, probabil, a fost vorba despre ideea că întreaga suflare trebuie să coopereze pentru apărarea siguranței naționale. În acest scop, între serviciile de informații, care alcătuiau sistemul imunitar al statului, și restul instituțiilor statului, informația trebuia să circule, în așa fel încât, păstrându-se discreția necesară eficienței operațiunilor, puterea dată de cunoașterea realității să întărească întreaga alcătuire statală și să îi garanteze succesul. Ce era rău într-o asemenea cooperare?

 

Asta susțin astăzi dnii Maior, Coldea, Dumbravă, dar și Livia Stanciu, Ionuț Matei, Cristina Tarcea și alții făcuți din aceeași odioasă plămadă, arhitecți și constructori ai statului subteran criminal. (Formulă pe care o prefer celei de „stat paralel”.) Aceștia uită, însă, să spună că pornind de la o intenție pioasă, au pavat cu ea drumul către infernul în care au împins națiunea română și din care aceasta nu mai știe astăzi cum să iasă.

 

Cotitura a început acolo unde gestionarii cooperării și-au dat seama că firele informative care îi leagă pot fi folosite pentru a transforma puterea statului într-o putere personală prin care ei dobândeau capacitatea de a controla statul și, după nevoi, de a-l vinde în profit propriu.

 

O atare putere ar fi rămas, însă, doar virtuală, dacă în rețea nu ar fi fost integrată autoritatea judecătorească. Inițial „cooperarea” s-a redus la un transfer de informații către cei responsabili cu urmărirea penală, procurorii. La urma urmelor ce era rău ca aceștia să fie informați și să primească astfel ajutor în identificarea eventualilor infractori? Oricum, dacă doreau să îi neutralizeze pe răufăcătorii astfel descoperiți, trebuiau să strângă probe convingătoare pe care să le prezinte apoi judecătorilor, în cadrul unor proceduri legale și echitabile. Proba care nu era legală nu servea la nimic; iar proba care nu era prezentată nu avea nici o influență căci practic nu exista. Protocoalele nu făceau deci nici un mare rău. Păreau încă onorabile.

 

Atunci, după expresia de acum faimoasă a generalului Dumbravă, SRI și-a dat seama că retragerea sa din „câmpul tactic” odată cu transferul informației către organul de urmărire penală este prematură, făcând tot efortul inutil. Statul putea fi controlat numai prin informația transformată în sentință judecătorească sau cel puțin susceptibilă să se transforme într-o astfel de sentință. Atât timp cât rechizitoriile bazate pe probe invizibile erau respinse de judecători, influența „apărătorilor siguranței naționale”, exercitată prin intermediul procurorilor era zero. Așadar, rigorile eficienței cereau și înregimentarea judecătorilor. Astfel chiar judecătorii puteau fi controlați și obligați să nu mai achite infractorii pentru rațiuni de „corectitudine juridică” formală.

 

SRI a decis atunci să rămână în „câmpul tactic” până la victoria finală asupra „răului”. În acest scop s-au alcătuit „echipele mixte” iar ofițerii de informații au trecut la efectuarea actelor de urmărire penală. Ceea ce confunda atribuțiile și bloca sistemul de control și contraponderi (checks and balancies) care este garanția principală a democrației.

 

Informațiile secrete nu puteau fi însă furnizate acuzaților și apărătorilor lor întrucât, așa cum ne învață Dna Cristina Tarcea, aceasta ar fi dus la deconspirarea surselor și ar fi compromis sistemul de culegere a datelor. Prin urmare, judecătorii au început să judece pe baza unor „probe” necunoscute acuzaților și care nu mai puteau fi verificate prin contraprobe. Avantajul era însă acela că astfel, chipurile, infractorii erau prinși și pedepsiți mai ușor. Ce este rău în pedepsirea celor fărădelege?! Important este ca „apărătorii legii” să știe cine a încălcat legea și cine nu, iar nu apărătorii acuzaților.

 

Așa a fost distrusă, însă, prin încălcarea dreptului la apărare, nu doar posibilitatea de a depista probele înșelătoare, ci mai ales garanția că nici un nevinovat nu va fi pedepsit, adică garanția esențială a guvernării prin lege, a statului de drept.

 

Iar dacă realitatea informației tot nu era verificată și verificabilă, de ce să nu se fabrice informație, în măsura în care „cauza” o cerea? Dacă informația înseamnă putere, de ce să ne mulțumim numai cu puterea pe care natura ne-o furnizează și să nu ne sporim puterea producând informație? De la condamnări bazate pe probe secrete s-a trecut la condamnări bazate pe probe false. Așa s-a ajuns ca un sistem imoral să devină ilegal, și sistemul ilegal să devină criminal.

 

Toți acești pași, făcuți în numele luptei împotriva corupției, decretate șiret ca amenințare la adresa securității naționale, au avut nevoie, dincolo de o atare acoperire ideologică, de protecție politică. Ea a venit de la Președintele jucător, Traian Băsescu.

 

Acesta a înțeles că numai procurându-și un asemenea instrument poate suplini puterea executivă formală pe care Constituția i-o refuzase, cu o putere reală, cu atât mai redutabilă cu cât, fiind secretă, ea avea și caracter monopolist; era numai a lui și a statului său subteran, în afara oricărei limitări și a oricărui control. Avea să afle, după încheierea mandatului său, că un asemenea sistem are capacitatea de a se autonomiza și că se lasă folosit numai în măsura în care îl poate folosi pe cel care crede că îl stăpânește. Așa se face că băsismul i-a supraviețuit lui Băsescu, în acest scop chiar sacrificându-l.

 

Probabil că toate acestea ar fi rămas să producă urmări rele numai în sfera micilor lupte politice locale și a suferințelor interne, dacă mediul înconjurător nu ar fi favorizat transformarea unei bronșite politicianiste cronice în cancer pulmonar geopolitic. Și dinnou, totul a pornit de la decizii aparent rezonabile.

 

La finele Războiului Rece și al sistemului mondial sovietic, liberă și independentă, dar singură și izolată, România a fost obligată să schimbe frontul și să își găsească aliați printre foștii adversari. În componența prețului pretins de aceștia a fost inclusă și încetarea (contra)spionajului la adresa lor, de înlocuit cu un sistem de cooperare în materie informativă.

 

În măsura în care cooperarea era o idee rezonabilă, încetarea culegerii de informații pe frontul occidental era o prostie sinucigașă. Inițial, liderii politici români postcomuniști au încercat să se opună, fiind imediat etichetați ca „neo-comuniști” și „cripto-comuniști”. Apoi, pe măsură ce câștigarea puterii în țară a devenit tot mai dependentă de sprijinul extern, s-a cedat terenul pas cu pas, ajungându-se până la crima deconspirării agenților acoperiți ai României din spațiul euro-atlantic.

 

Renunțarea la informare în favoarea cooperării a dus inexorabil la subordonare. O subordonare păgubitoare sub aspect național românesc, dar profitabilă sub aspect personal.

 

Ajungând vârf de lance al cooperării cu aliații oficiali ai României, „statul subteran” și-a consolidat puterea punându-și serviciile la dispoziția acestora. Ei având o veche experiență în folosirea mafiei naționale pentru promovarea agendelor lor politice internaționale. Astfel crima de drept comun a ajuns crimă politică, respectiv trădare de neam. Din „stat mafiot”, deci antidemocratic, „statul subteran” s-a transformat în stat antinațional.

 

Acum se discută despre denunțarea „protocoalelor SRI” sau despre anularea lor prin lege. O discuție naivă, absurdă și inutilă. Dacă nu cumva avem de a face cu o altă diversiune.

 

Denunțarea poate fi operată numai de către cei care sunt părți la protocoale și ea operează numai pentru viitor. Fiind secrete, nici nu știm care sunt înțelegerile de denunțat. Mai mult, unele sună foarte tehnic și neutru, abia aplicarea lor abuzivă fiind penală. Aici mai degrabă vorbim de abuz în serviciu decât de protocoale abuzive.

 

Anularea are efecte pentru trecut, căci ea vizează sancționarea unei ilegalitați existente la data încheierii protocoalelor și care le-a viciat nașterea răpindu-le capacitatea de a produce efecte licite. Reaua credință în aplicarea lor, intervenită, deci, ulterior încheierii, nu le afectează validitatea. (Mala fides superveniens non nocet.)

 

Fiind o problemă de ilegalitate, nulitatea se constată iar nu se decretează; or aceasta se face de judecător, iar nu de legiuitor.

 

Prin lege s-ar putea stabili numai scoaterea în afara legii a unor asemenea înțelegeri și forme de cooperare, dar legea nu retroactivează. O asemenea lege ar avea ca urmare tocmai legalizarea protocoalelor deja încheiate și executate înainte de adoptarea ei.

 

Desigur, o lege care să facă imposibile în viitor asemenea orori este bine venită, dar ea trebuie să pornească de la observația că ele au fost ilegale și în trecut. Or, dacă au fost ilegale, o Ordonanță de urgență, impusă de situația de criză existentă, ar trebui fie să constituie un parchet special competent să înceapă urmărirea penală, cel puțin in rem, în legătură cu faptele având ca obiect încheierea și executarea „protocoalelor SRI”, fie să extindă această competență la nivelul tuturor parchetelor din România, astfel încât orice procuror să se poată autosesiza. (Căci or mai exista și niște procurori probi în România). Complementar și obligatoriu, vor trebui indicate și instanțe speciale care să judece rechizitoriile promovate la capătul acestor urmăriri penale. Dacă vor judeca chiar executorii protocoalelor mai bine ne lăsăm păgubași.

 

În același timp, fără a ne mai pierde timpul cu legiferarea desecretizării, când însăși secretizarea unei proceduri având efecte judiciare a fost ilegală, sau cu abrogarea unor acte ilegale ab initio, trebuie amnistiate toate faptele care au fost vizate de „protocoalele SRI”. Nu toate protocoalele (și abundența deconspirării lor este tot o diversiune), ci numai acelea având legătură cu justiția. Justiția nu are dreptul la asemenea forme de cooperare și actul de justiție care numai ipotetic a fost influențat de ele trebuie desființat.

 

Ulterior, de dragul reconcilierii și al păcii sociale, se va putea discuta și despre amnistierea faptelor penale comise de magistrați sau ofițerii de informații prin încheierea și / sau executarea protocoalelor cu pricina.

 

În fine, prin aceeași OUG, este imperios să se instituie, cu observarea normelor Consiliului Europei, o procedură de lustrație care să conducă, nu ca pedeapsă, ci ca măsură de igienă cu caracter profilactic, la excluderea din magistratură a acelor persoane care au dovedit entuziasm, încrâncenare, imaginație maladivă și perseverență în încălcarea drepturilor omului prin folosirea instrumentelor create de odioasele protocoale.

 

Acestea nu sunt măsuri morale cu caracter platonic, ci pași reali către restabilirea supremației legii (a statului de drept), precum și către redobândirea suveranității noastre naționale. În lipsa lor „Protocoalele SRI” își vor produce dezastruasele efecte la nesfârșit, trecând din ce în ce mai vicioase, de la un puseu de revoltă nevolnică împotriva „statului paralel” la altul.

 

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/protocoalele-sri-si-desfiintarea-efectelor-lor/

„Caracterul pro-european” și „caracterul transatlantic” al Inițiativei celor trei mări

Într-o scrisoare trimisă publicației Q Magazine, Președinția României face, cu ipocrizie, afirmația că „Inițiativa celor trei mări” ar avea un dublu caracter – european și transatlantic – caracterizat printr-o unitate „inseparabilă”. În pregătirea Summitului Inițiativei de la București, care urmează a avea loc în aceste zile, Președintele român, dl Klaus Iohannis, substituindu-se ministrului de externe, ar fi lucrat pentru întărirea acestei unități. În realitate, forțând unitatea contrariilor, cu bună știință, el a compromis proiectul. Un proiect care nu are nimic de a face cu interesele Germaniei și agenda sa geostrategică.

 

Într-un comentariu anterior, pe baza unui interviu acordat de cunoscutul politolog american George Friedman publicației poloneze Recspospolita, am arătat că, dincolo de acțiunea politică concretă a Președintelui american Donald Trump, îndreptată spre slăbirea coeziunii interne a UE, curentele principale de gândire geopolitică americană remarcă divergența intereselor strategice și a stilului de management politic ale SUA și UE. De aici ideea unei construcții subregionale, de tipul Inițiativei celor trei mări, având ce principali stâlpi de rezistență Polonia și România. Aceasta ar trebui să se opună planului de dominație germană a Europei, să facă imposibilă realizarea unui bloc euro-asiatic edificat în jurul binomului germano-rus și totodată să compenseze dezavantajele distanței geografice, dar și de sensibilitate geopolitică, care desparte Europa centrală, de est și de sud-est, de America.

 

Vom încerca acum să verificăm ipoteza oficială a Președintelui Iohannis, cercetând punctul de vedere german. O vom face reluând mai multe afirmații apărute pe rețelele sociale, ca reacție la poziția exprimată de Președintele României, ea însăși o replică la articolul „Summitul inițiativei celor trei mări sau cronica unui avort anunțat”, publicat în Q Magazine.

 

De ce sunt relevante aceste afirmații? Pe de o parte, pentru că ele sunt extrem de coerente și vin – cum se putea altfel în războiul nostru hibrid? – de la cvasi-anonimi; persoane cu un nume oarecare, dar fără chip, al căror singur element de identificare (absolut necesar pentru receptorii profesioniști, cărora, desigur, li se adresează în fapt) este acela de a-și fi făcut studiile (ex: „Publizistik / Univ Wien”) în lumea germanică. Pe de altă parte, chiar dacă nu ar fi vorba despre o identitate de acoperire și autorul cugetărilor citate ar fi real, el exprimă ceea ce a auzit și învățat în timpul studiilor sale, făcându-se astfel cutia de rezonanță a gândirii germanice în materie. Vom arăta la sfârșit cât de consecventă este această gândire, prin prezentarea unui document german elaborat pe timpul celui de al treilea Reich.

 

Iată așadar citatele promise:

 

Ce-mi place să văd cum avortează diavolii iubitori de război!

 

Pacea pe planeta Terra poate fi asigurată numai de frăția între Rusia și Germania, și această frăție, o știe orice tractorist din occident, ar duce la moartea Satanelor Unite ale Americii, țara care în istoria ei de 242 de ani a dus războaie timp de 227 de ani; ceea ce este o dovada criminalității diabolice a acestei țări conduse de mafia financiară care și în prezent agresează ilegal țări ca Siria, Yemenul, Afganistanul și țări africane.

 

Ar fi bine de menționat că moartea acestui „vârf de lance” îndreptat împotriva Rusiei și a Germaniei va aduce bogăție și prosperitate întregii Eurasii, începând de la Lisabona și terminand cu Vladivostok-ul!

 

Așa că moartea acestei inițiative diabolice a “celor trei mări” trebuie salutată ca fiind o mare victorie a păcii !

 

Nici domnii Merkel și Putin nu ar fi putut scrie mai bine. Deci asta s-a dorit cu Inițiativa, din perspectiva mentalității tot mai prevalente în Europa germană. Și asta s-a obținut. Cu sprijinul evident al Președintelui României.

 

Alt comentariu:

 

„…așa zisul Pact Ribbentrop – Molotov care era de fapt pactul Hitler – Stalin (care îl are ca părinte pe Karl Haushofer, inventatorul geo-politicii moderne, și cel care l-a convins pe Hitler că este bine să se alieze cu Stalin) preconiza o uniune care ar fi fost soluția pentru pace; asta dacă Hitler ar fi respectat acest pact și nu ar fi atacat URSS-ul (la îndemnul bestiilor anglo-americane care l-au ajutat să se ridice din noroi până la functia de Cancelar).

 

În prezent cele două state nu mai sunt despărțite de ideologii diferite și fanatizante, ci sunt ambele state democratice unite de interese comune, pentru că industria germană nu poate supraviețui fără resursele enorme ale Rusiei (la fel de valabil și pentru Imperialismul american, dar ăștia vor să ieie totul cu japca) și Rusia nu poate ajunge la dezvoltare și la bunăstare fără tehnologia germană.

 

…În curând România va fi absorbită cu forța în super-statul numit Federația Europeană, adică în noul Imperiu Franco-German, și astfel își va pierde statalitatea…

 

În acest context geo-politic în care vedem o Americă agresivă care duce războaie de agresiune ilegale de 30 de ani non stop (ceea ce nici Hitler nu și-a permis) și care vrea să subjuge toată planeta, dar în primul rând să distrugă Europa, atât economic cât și prin arma migrației, plus rolul destructiv al NATO, a încerca să desparți Rusia de Germania, cum dorește să facă Grupul Intermarium, este un act de agresiune politică îndreptat împotriva acestor două mari puteri (una economică și cealaltă militară). Să vezi niște păduchi cum se unesc la București ca să planuiască cum să atace urșii, este echivalent cu un act de sinucidere, dorit bineînțeles de SUA, care vrea să distrugă atât Europa cat și Rusia. Asta ca să scape de concurența tehnologiei germane și să puna laba pe resursele Rusiei.

 

În concluzie această adunare a “păduchilor” care se unesc să amenințe Germania și Rusia, trebuie văzută ca un act ostil păcii și ca o provocare la război.”

 

Probabil, dispariția României nu este dorința comentatorului, dar, în optica școlii de gândire germane pe care o reprezintă, aceasta este decizia implacabilă a istoriei. O istorie căreia grupul Intermarium (sau Inițiativa celor trei mări) încerca zadarnic și contraproductiv a i se opune.

 

Ceea ce ne duce la un alt citat, mai concesiv dar cu aceleași concluzii:

 

Trebuie să înțelegem faptul că atât “Marele Licurici” cât și “micul licurici” au cam aceleasi intentii; adică asigurarea supraviețuirii Imperialismului, fie el american sau german. Diferența este că imperialismul american vrea să obțină resursele Rusiei printr-un război de agresiune, pe când imperialismul german, prea slab ca să poată duce un război împotriva Rusiei, dorește să acceseze resursele Rusiei prin colaborare frățească bazată pe interese comune.

 

În acest context degeaba-l criticați pe Iohannis că preferă orientarea către “licuriciul german”, adică orientarea către pace și bunăstare, atât timp cât oferta “licuriciului american” este să ne împingă să devenim carne de tun în războiul pentru interesele imperialismului american!

 

…a doua unire a României împotriva Rusiei, cu noii hitleriști americani care au aceleași planuri ca hitleriștii originari, ar putea avea cel mai tragic sfârșit imaginabil, și anume distrugerea totală a României și a poporului român… Pe când unirea cu “micul licurici” german, căruia în WW2 i-au fost smulși colții otrăviți, va duce la pace și prosperitate și va face ca Uniunea Eurasiatică să fie cea mai mare putere mondială pe care nimeni nu va avea curajul să o atace vreodată!

 

Aceste teze, distilate din gândirea lumii germanice în care autorul aparent ne atrage atenția că a studiat, sau pe care autorul real dorește să le aducă la cunoștința publicului românesc, spun, în esență, că pacea și prosperitatea lumii vor fi realizate doar în contextul unui monopolarism euroasiatic. Nu este vorba despre o ordine multipolară, ci despre un unipolarism plural constituit în jurul tandemului ruso-german – un alt „mare licurici”, dar bicefal și pașnic.

 

Această ordine tot imperială va fi, dar ea va oferi posibilitatea alegerii între imperiul războinic – „licuriciul marțial” american – și imperiul pașnic – „licuriciul prietenos” germano-rus; între puterea „hard”, bazată exclusiv pe sabie, și imperiul „soft” care asociază cumva sabia, nu atât cu morala, cât cu bunăstarea generală. Dacă „imperiul prietenos” pe care îl promiteau liderii naziști Europei germane postbelice, era monocultural (doar germanic), acest nou imperiu ar fi unul multi sau cel puțin bi cultural – german și rus. În fapt, o alianță a puterilor continentale îndreptată împotriva puterilor maritime (SUA și Marea Britanie post Brexit).

 

În această ordine România nu va mai exista, decât, cel mult, ca o colonie sau ca un protectorat. Alternativa este dispariția totală a națiunii române, în cazul în care aceasta ar alege ca pe continentul ruso-asiatic să se constituie ca avanpost atlanticist, împreună cu Polonia și alții. Apare astfel cu claritate de ce SUA nu pot accepta nici în ruptul capului dominarea continentului european de o antantă germano-rusă, de ce pentru Germania o asemenea antantă este garanția obligatorie a accesului la rolul de superactor global și de ce un intermarium sprijinit pe pilonii polonez și român constituie asigurarea Americii că o asemenea antantă nu se va realiza, în timp ce pentru Germania este condamnarea la statutul de putere regională obligată fie a se supune regulilor democrației transnaționale europene ca land al Republicii Federale Europene, fie a reveni sub tutelă americană fie a se așeza la remorca binomului americano-rus.

 

Inițiativa celor trei mări este expresia unei viziuni americane, incompatibilă cu cea germană. Asocierea Germaniei și teza ipocrită că prin stimularea asocierii săracilor UE așezați între celel trei mări (Baltică, Neagră și Adriatică) se urmărește asigurarea dezvoltării lor economice, când aceasta s-ar putea realiza tocmai în cadrul UE (desigur o UE fără două viteze și fără subdiviziuni de castă), ascund de fapt obiectivul de a confisca strategia regională americană și a o zădărnici din interior.

 

Această abordare este coerentă cu planul german de colonizare a României din 4 noiembrie 1940, căruia acum câțiva ani, când l-am descoperit, i-am dedicat o analiză separată și pe care îl reproduc acum integral ca anexă la prezentul text. (Documentul se găsește la Arhivele Naționale ale României, Fondul Microfilme SUA, rola 258, cadrul 1405523, el fiind recuperat din arhivele naziste de armata americană, fără a i se fi putut identifica însă, din pacate, autorul.)

 

Ceea ce în analiza precendentă nu avea de ce fi subliniat, dar a devenit relevant între timp, este pasajul care vorbește despre rolul Grupului Etnic German (desființat prin Tratatele de Pace și al cărui succesor este astăzi, potrivit Statutului său și asumării oficiale consemnate de instanțelele judecătorești, Forumul Democratic al Germanilor din România, prezidat la momentul „deschiderii” acestei succesiuni de actualul Președinte al României, Dl Klaus Werner Iohannis). Dincoace de Carpați, adică în Transilvania, membrii săi trebuiau să transforme teritoriul într-un „district german” (idee aflată în spatele evenimentelor de la Tg Mureș din martie 1990 și întreținută astăzi de anumite grupuri clujene), iar dincolo de Carpați, adică în Vechiul Regat, să rezolve problemele guvernării curente.

 

Cu siguranță că acest punct de vedere este împărtășit la Berlin. Nu neapărat însă și la Moscova. Aceasta nu este propagandă rusească, ci germană. Rusia își joacă atuurile la două capete, aducându-și aminte că, în timpurile moderne, înțelegerile sale cu Germania s-au terminat totdeauna printr-un război, care au adus-o în tabăra americană. O tabară de unde Președintele Trump dă acum semne că dorește o resetare a jocului global.

 

Ce bine ne-a făcut o alianță germano-rusă în 1940, am văzut. Sărind târziu în barca alianței americano-ruse ne-a fost destul de rău și cu asta. Să fi fost oare mai bine să fi mers cu alianța americano-rusă de la început?

 

Înainte de 1940 am preferat garanțiile franco-britanice. S-a dovedit că atunci când garantul este prea departe din punct de vedere geografic, el poate fi prea departe și ca sensibilitate geostrategică. Ca atare, nu te sufocă cu dragostea, dar nici nu este capabil să se achite de promisiuni atunci când rivalii săi din vecinătatea ta sunt hotărâți să te domine. Garanțiile din depărtare trebuie deci consolidate prin garanții din apropiere, pentru a nu te trezi prins în cleștele unei alianțe adverse a marilor puteri din vecinătatea apropiată, până când aliații depărtați să considere că intervenția lor este necesară, legitimă, fezabilă și viabilă.

 

Confruntați cu multe dileme, putem identifica, totuși câteva certitudini și anume: 1. Că viziunea SUA (a puterilor maritime în general) asupra arhitecturii de securitate în Europa centrală, de est și de sud est, este structural incompatibilă cu cea a Germaniei (a puterilor de uscat, în general). 2. Că, deși se preface că vrea imposibilul, adică să le concilieze pe cele două, în realitate Președintele Iohannis a optat pentru viziunea germană. 3. Că Președintele Iohannis a pus în aplicare, pe ascuns, opțiunea sa – bună sau rea – depășindu-și prerogativele constituționale și fără a avea consultări cu cei care au fost democratic desemnați să proiecteze și realizeze politica externă a României.

 

Adepții acestei politici prezidențiale ne spun că dacă tot suntem condamnați să fim o colonie, mai bine este să fim colonia puterii pașnice care ne trimite să lucrăm la bucătărie, decât a puterii războinice care ne cere să săpăm tranșee sub ploaia obuzelor.  Ei se bazează pe argumentul că Germania este irevocabil și iremediabil o putere „soft” de care nu avem deci a ne teme, dar uită că Rusia, fără alianța cu care Germania nu poate domina continentul, iar Europa germană nu se poate naște, este o putere „hard”. Ceea ce ignoră ei, mai ales, este că suntem în război.

 

Până a ști care variantă (americană sau germană, căci nu despre Rusia este vorba) ne aduce pace și prosperitate, și care război, trebuie să constatăm că între protagoniștii lor războiul deja a început și el aduce deja mizerie României, pe teritoriul căreia parțial se poartă sub forma confruntării româno-române. Este vorba despre un război hibrid ale cărui semne le vedem în violențele de pe străzile României, în haosul absurd din partidele românești, în blocajul inept al instituțiilor statului etc. Le vedem în bătăliile pentru acapararea resurselor din Marea Neagră. Le vedem în cimitirele umplute de justiția selectivă. Le vedem în cavalcada dezinformării și sarabanda trădărilor.

 

Dilema nu este deci referitoare la alegerea între război și pace, ci la alegerea între strategiile de ieșire din război. Problema noastră nu mai este cum să evităm războiul, ci cum să ieșim din el. Dacă se poate, întregi.

 

 

 

 

ANEXĂ:

 

Raport nazist din 1940 despre Romania

 

 

 

Romania de pe cele doua parti ale Carpatilor reprezinta doua entitati deplin diferite. Transilvania si Banatul sunt marcate de Europa Centrala; Valahia, Moldova si tinuturile de la gurile Dunarii sunt mai degraba oriental-asiatice. Inca din secolul al X-lea, cultura taraneasca si oraseneasca a Imperiului a ajuns pana la arcul carpatic. De cealalta parte a Carpatilornu s-a putut cladi ceva asemanator, de aici incepe un spatiu colonial care nu este capabil sa traiasca intr-un mod propriusi este influentat de formele exterioare.

Valahia si Moldova au fost dependente de imperiile german, turc si rus si din pacate la dorinta acestor puteri au devenit state „independente”. „Natiunea romana” nu este nici in ziua de azi nimic altceva decat o legenda a istoriografiei.Pana in secolul al XIX-lea nu a existat, de fapt, decat o viata vegetativa a micului popor de tarani si pastori valahi care numara cu putin peste un milion de oameni si care niciodata nu au avut o clasa conducatoare proprie, ci niste profitori patriarhali care se schimbau adesea.

Inmultirea de zece ori a acestei populatii in secolele XIX si XX s-a reusit prin aparitia sistemului industrial european, care a transformat stepele in terenuri agricole. Aceasta mare sansa economica s-a transformat, ca la toti primitivii, intr-o crestere a populatiei. De aici a rezultat un numar mai mare si o clasa de mari proprietari lacomi care nu aveau nici o legatura cu pamantul si cu masele muncitoare; fara sa existe un popor si cu atat mai putin o natiune.

Putinul care are legatura cu vointa poporului vine din Transilvania.In cercurile romanilor emigrati aici ca forta de munca, in urma contactului strans cu cultura marcilor de granita ale Imperiului a aparut dorinta de a da o viata mai buna neamului propriu. Insa, pana in ziua de azi s-a ramas la stadiul de dorinta. Aceasta nu putea sa fie altfel, spune Garda de Fier, deoarece clasa conducatoare straina orientata doar spre castig a nimicit toate incercarile de imbunatatire. Faptul ca turcii, grecii, evreii si alti straini au devenit zeii idealului imbogatirii fara limite si acceptarea coruptiei ca sistem au facut ca aceste dorinte idealistice sa nu aiba nici o sansa. Abia revolutia din 1940 a dat ocazia unei renasteri a poporului roman pentru o viata de natiune independenta.

Ar fi o greseala acceptarea necritica a acestei teze a Garzii de Fier. Este adevarat ca miscarea lui Codreanu este cea mai puternica expresie de sanatate si vointa proprie care a aparut in randurile populatiei Romaniei. Putem astfel vedea ca exista aici substante ale unei rase vrednice. Este insa indoielnic ca acestea sunt destul de puternice pentru a crea un stat si a transforma o populatie intr-un popor.

In primul rand nu exista un conducator si nici o clasa conducatoare. Codreanu si 17.000 de comandanti subordonati au fost inlaturati si „poporul” nu s-a miscat. Revolutia nu a fost facuta de Garda de Fier, ci de Antonescu, un general despre care se poate spune ca este un barbat curajos. Lovitura de stat i-a reusit deoarece inamicii sai au fost niste nemernici lasi. Si chiar si asa, Antonescu nu ar fi reusit nimic, daca prabusirea politicii externe a vechiului sistem nu i-ar fi pus in mana toate atuurile. Revolutiile adevarate au drept urmare modificarea politicii externe.

Noua Romanie, insa, traieste de la inceput pe baza atotputernicei bunavointe a Axei, chiar si din punctul de vedere al politicii interne. Anume nu impotriva unor puteri straine a trebuit Antonescu sa cheme trupele germane, ci impotriva propriei sale armate si impotriva rezistentei din cadrul aparatului de stat pentru ca, intr-adevar, nu avea la indemana forte proprii care sa-i fie alaturi. Intr-o tara ai carei ofiteri, functionari si intelectuali aproape fara exceptie sunt obisnuiti sa traiasca din tradare,acest barbat care, inainte de toate, pretinde cinste, s-a confruntat imediat cu o dusmanie crescanda. De asemenea trebuie evitata luarea drept realitate a viselor gardistilor. Noua Romanie va avea nevoie pentru totdeauna, din punct de vedere al politicii externe, de sprijinul trupelor germane, iar din punctul de vedere al politicii interne pentru cel putin cateva decenii.

Garnizoanele germane din Romania ii dau Reich-ului garantia ca nu vor aparea dezordini in sud-estul spatiului sau vital care ar fi paguboase din punct de vedere politic si pentru situatia aprovizionarii sale. Multumita capacitatii populatiei romanesti de a rabda de foame, mica supraproductie agrara a Romaniei va fi la dispozitia Reich-ului si petrolul isi va gasi drumul spre Reich cata vreme acesta va curge. Astfel prin aceste exporturi romanesti se pare ca vor fi asigurate lipsurile industriei germane.

Apare, acum, intrebarea daca Reich-ul trebuie sa se multumeasca cu atat. Nu ar fi mai degraba in interesul sau sa foloseasca pe deplin bogatiile naturale si forta de munca din aceasta tara apropiata? Recolta medie la hectar in Romania este doar putin mai mare decat jumatate din media Reich-ului, in ciuda faptului ca terenul este in general cu mult mai bun decat cel din Germania. De asemenea nu sunt folosite nici pe departe toate oportunitatile agricole ale Romaniei. Tratatul Wohlthat a indicat numeroase cai prin care sa fie folosite puterile economice ale Romaniei si sa fie insufletite schimburile comerciale. Tratatul este in continuare in vigoare si piedicile politice care se opuneau punerii lui in aplicare au disparut. Fara indoiala ca mijloacele prevazute in tratat pot fi folosite acum mai bine, insa este nevoie de un discipol dornic de invatatura si care sa fie capabil de dezvoltare, asupra caruia sa se faca simtite efectele pedagogice. Insa aceasta viziune trebuie mai intai analizata in mod corect.

Intreaga dezvoltare istorica pasiva de pana acum a Romaniei vorbeste impotriva unei posibilitati de acest fel. Cunoscatorii tarii ne asigura ca populatia Romaniei nu este una ambitioasa si ca, in mod oriental-slav, se multumeste cu astampararea foamei in loc sa se straduiasca sa isi asigure toate cele necesare. Religiozitatea moarta a bisericii ortodoxe o intareste in aceasta atitudine. Faptul ca credinta ortodoxa se gaseste alaturi de ideea nationala si de cea de ordine in ideologia Miscarii Legionare ne face sa nu ne asteptam la nici un fel de schimbare.

Daca se doreste ca Romania sa nu fie doar pastrata, ci sa fie folosita pe deplin, acest lucru nu poate avea succes doar prin consiliere, ci prin metode coloniale.Pentru aceasta, este nevoie ca in locul proprietatilor taranesti minuscule, prost exploatate, sa apara mari mosii care sa fie administrate dupa metode moderne sub conducere germana. Apoi, trebuie ca forta de lucru care acum leneveste sa fie ocupata intensiv pe model colonial cu agricultura si trebuie alcatuite mari armate de muncitori care sa refaca sistemul de drumuri extrem de inapoiat. Industriile care necesita forta de munca intensiva trebuie sa fie transferate din Reich in Romania.

In acest fel i se va da poporului german din Romania o sansa de implicare care sa ii dea si constiinta ca joaca un rol important in cadrul Reich-ului. Poporul german din Romania a devenit de putina vreme o corporatie de drept public.Ei se pot alatura drapelului Reich-ului si pot sa isi satisfaca serviciul militar in regimente proprii. Prin aceasta se reuseste ca Reich-ul sa nu cedeze acest vechi post de granita, ci sa il pastreze si, cum este de dorit, sa il dezvolte.Tara de dincoace de Carpatipoate, prin munca sasilor transilvaneni, sa primeasca din nou caracterul unui district german. De asemenea, grupul etnic germanofera o rezerva necesara de oameni cunoscatori ai tarii care sa fie folositi pentru rezolvarea problemelor de cealalta parte a Carpatilor.

Aceste sarcini pot fi indeplinite fara sa fie atinsa suveranitatea formala a Romaniei (caracteristicile cele mai importante ale suveranitatii oricum ii lipsesc acestui stat) si fara ca sa fie blocate posibilitatile de dezvoltare ale puterilor vrednice din randul populatiei romanesti. Modalitatea de actiune trebuie sa fie o impunere pe cale pasnica.Nu ar trebui sa fie dificil de obtinut sprijinul guvernului roman pentru infiintarea unor mosii model si, treptat, numarul acestor mari mosii sa fie crescut. De asemenea nu ar trebui sa fie intampinate obstacole de netrecut pentru punerea sub regie germana a constructiilor de drumuri si canale. Nu este nevoie de mijloace violente pentru penetrarea industriala. Exista destul capital in Reich care cauta oportunitati si care printr-o organizatie centrala de intermediere in mod planificat sa fie orientat catre Romania.

Printr-o politica romaneasca bazata pe realitati – si nu pe programul imposibil de realizat al unei minoritati de gardisti – fiecare va primi ceea ce i se cuvine: masele capabile de dezvoltare, o mai buna supraveghere si alimentare ca pana acum; germanii vor primi conducerea in ceea ce priveste interesele Reich-ului si foloasele cuvenite pentru contributia si responsabilitatea lor politico-militara; fortele vrednice de origine romaneasca vor primi participarea la guvernare si administrare, conducerea productiei si a comertului.

Misiunea militara germana din Romania trebuie sa apere ordinea, astfel incat sa nu mai fie posibile dezordinile. Reich-ul german nu trebuie sa lase sa ii scape posibilitatile coloniale care se gasesc la usa sa.

4 noiembrie 1940”

 

 

 

 

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/caracterul-pro-european-si-caracterul-transatlantic-al-initiativei-celor-trei-mari/

Principiul continuității în exercitarea autorității

Jurnalistul Răzvan Savaliuc, în mai multe articole publicate în Lumea Justiției, atrage atenția asupra unui pericol real: constatând că șefii Inspecției judiciare care au dat prin rapoartele lor bătăi de cap corifeilor justiției selective și protagoniștilor industriei anti-corupției, au ajuns la capătul mandatului lor, fără să li se fi desemnat în mod oficial urmașii, CSM va numi interimari din categoria fidelilor „statului paralel”. Pornindu-se de aici, Ministrul justiției, prof Tudorel Toader, este somat să promoveze o Ordonanță de Urgență care să completeze lacunele actualei legislații în sensul în care persoana căreia îi expiră mandatul va rămâne să exercite prerogativele funcției deținute anterior până la desemnarea unui succesor conform procedurilor legale. Lipsa unei asemenea Ordonanțe este, în opinia reputatului jurnalist, fie o gafă fie, mai rău, un abandon laș.

 

Dl. Savaliuc are dreptate să tragă clopotele de alarmă, punând astfel presiune asupra Ministrului justiției și Guvernului. O face, probabil, și alertat de informația nepublică potrivit căreia săptămâna trecută ministrul Toader a trimis proiectul OUG respective în vederea adoptării de către Guvern, pentru ca numai peste câteva zile, din motive încă obscure, să îi retragă sprijinul.

 

Acestea fiind spuse, este necesar, însă, ca alertând publicul spre a obține presiunea unei mase critice aptă a determina luarea măsurii guvernamentale utile, să nu inducem acestuia o convingere greșită susceptibilă a face acceptată ca fatalitate o eventuală decizie abuzivă a CSM.

 

Cu alte cuvinte, dacă în lipsa OUG amintit, CSM va numi în locul actualilor șefi ai Inspecției Judiciare, cu titlu interimar, alte persoane decât pe cele care până acum au fost titulare ale mandatului respectiv, se va comite o încălcare a principiului continuității în exercițiul autorității. Potrivit acestuia, titularul unui mandat privind exercitarea autorității publice va continua să îndeplinească atribuțiile aferente lui și după expirarea sa, până la desemnarea legală a altui titular.

 

Principiul este motivat prin necesitatea de a evita vacanța autorității. Societatea are permanentă nevoie de a fi condusă de persoane legitimate de ea în acest scop. Administrarea afacerilor publice nu poate cunoaște pauză. Puterea publică nu poate rămâne nici un moment fără gestionar. Și nimeni nu poate fi mai legitim să o gestioneze, în cazul unui hiatus de fapt între sfârșitul unui mandat și începutul altuia, decât cel legal desemnat pentru exercitarea mandatului expirat. La numirea unui alt interimar se recurge numai atunci când fie vechiul titular nu este obiectiv în starea de a-și continua misiunea, fie întârzierea în desemnarea unui nou titular este imputabilă chiar celui vechi.

 

Acest principiu a fost consacrat explicit de Constituție cu privire la mandatul parlamentar. Astfel, mandatul unui parlamentar se exercită chiar și după alegerea unui nou Parlament, până când membrii acestuia depun jurământul și astfel mandatul lor intră în vigoare. Pentru identitate de rațiune același principiu trebuie aplicat și în cazul mandatelor de rang inferior, la care Constituția nu avea de ce să se refere în mod expres, dacă prin lege specială nu se dispune altfel.

 

Într-o lume normală, o asemenea interpretare nu are de ce fi neapărat consacrată prin lege sau ordonanță. România nu trăiește însă vremuri normale. De aceea, alături de Răzvan Savaliuc, eu însumi cred că o reglementare expresă este urgent utilă. Utilă, dar nu și necesară; adică nu și indispensabilă. Dacă ea nu va veni, actualii titulari vor trebui menținuți în funcție, de drept, cu titlu interimar, până la titularizarea altora. Lumea trebuie să înțeleagă că orice altă atitudine a CSM este abuzivă și că ea va avea fi sancționată potrivit legii.

 

Un lucru mai este important, totuși, de adăugat. Menținerea cu caracter interimar a actualilor șefi ai Inspecției judiciare nu poate fi înțeleasă ca o formă de ignorare sau de iertare a servilismului lor din perioada în care trinomul SRI-DNA-ÎCCJ părea de neatins. Curajul dovedit ulterior, atunci când ei înșiși s-au aflat sub amenințarea justiției politizate, este de apreciat, desigur. Tocmai de aceea nu trebuie lăsat ca interimatul să ajungă pe mâinile unor slugoi incorigibili ai puterii subterane ilegitime. Dar…

 

Nimeni nu trebuie să își facă iluzii. La judecata de apoi (și o am în vedere pe cea de pe Pământ, care se apropie, iar pe cea din Ceruri, care va veni ulterior) fiecare va aduce cu sine faptele sale bune și pe cele rele, iar ele, după cuvântul Evangheliei, vor fi puse în balanță fiind cântărite după caz spre „învierea vieții sau învierea osândei”. Aviz nu atât celor care au fost, cât mai ales celor care vor veni.

 

 

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/principiul-continuitatii-exercitarea-autoritatii/

Pe gratis sau pe bani?

A fost plătit sau nu dl Rudolph Giuliani ca să își scrie scrisoarea, deja faimoasă, trimisă Președintelui României, Președinților Parlamentului și Prmului Ministru? Iată o splendidă temă tipic diversionistă; lung prilej de vorbe și de ipoteze menit a deturna atenția de la fondul documentului și semnificația reală a gestului. 

Anticomuniștii români din stradă și presă se pare că sunt adepții muncii voluntare. (!) Ce nu este pe gratis nu este bun, le pute. Eu, având experiența muncii fără bani din anii comunismului, credeam că în capitalism este invers.

Moraliștii economiei de piață acuză faptul că “scrisoarea a fost cumpărată”.

Ce s-o înțelege oare prin asta? Dacă eu plătesc un specialist pentru a formula un punct de vedere pe o anumită temă, înseamnă că acel punct de vedere nu are valoare? Poate nu știați, dar furnizarea de idei contra cost este practica obișnuită în lumea capitalistă. Se numește consultanță. De fapt, și comuniștii spuneau “nici muncă fără pâine (adică neplătită) nici pâine fără muncă (adică bani nemunciți). 

Dacă cineva l-a plătit pe dl Giuliani pentru a analiza situația justiției din România și a formula niște propuneri sau chiar și numai a verifica corectitudinea unor propuneri deja făcute de alții, nu înseamnă că dânsul a acceptat contra cost să scrie lucruri în care nu crede. Or, chiar dacă a admis că a fost plătit pentru munca prestată (cine muncește pe gratis?), nu s-a dezis de conținutul scrisorii. Deci, plătit sau nu, acelea sunt părerile lui.

Păreri care pentru noi nu prezintă nici o noutate, căci românii cunosc bine, de mult și pe pielea lor tot ceea ce dl Giuliani abia acum a descoperit. Este doar reconfortant să știm că și personalități din țara care a investit enorm în “industria anticorupției” producatoare de abuzuri judiciare pe bandă rulantă în România, au început să vadă adevărul și să își reevalueze opțiunile. 

Propunerile pe care le face dl Giuliani în scrisoarea sa sunt pertinente. O rezervă ar putea fi formulată doar în ceea ce privește recurgerea la magistrații străini pentru a evalua daunele produse de justiția selectivă și a indica remediile necesare. Asemenea magistrați ar fi bineveniți dar numai ca asistenți ai specialiștilor români. Dincolo de aceasta, orice propunere este utilă și trebuie să mulțumim pentru ea. Mai ales dacă este făcută cu bună credință. 

Faptul că propunerea de terapie, ca și diagnosticul, este contra cost nu afectează prezumția de bună credință. Doctorului nu îi plătim oare ca să ne identifice boala și să ne propună un tratament?

Pentru a lua măsurile propuse, Guvernul și Parlamentul României nu aveau nevoie de aprobarea dlui Giuliani sau a Americii. Este dreptul lor să le ia. De aceea, scrisoarea în discuție nu are a fi privită ca o dezlegare. 

În măsura în care ea prefigurează o politică oficială, aceasta nu se anunță a fi una a carității, ci tot a interesului care așează “America first”. Așa cum am mai spus-o, nu ni se vestește ieșirea din regimul colonial, ci doar trecerea de la “domniile fanariote” la “domniile pământene”. Ceea ce ar fi, totuși, un progres pe drumul către independența pe care, în cele din urmă, cumva va trebui să ne-o câștigăm singuri. Altfel câinele de bună voie nu pleacă de la măcelărie. 

Așadar, până la proba contrară – și redactarea unei opinii contra cost nu este o asemenea probă – scrisoarea dlui Giuliani este expresia respectabilă a concluziilor unui expert reputat, trase din analiza informațiilor puse la dispoziția lui și pe care în mod normal le-a verificat potrivit regulilor artei. În ce măsură asta va ajuta la înțelepțirea guvernării noastre, rămâne de văzut. 

Pe mine mă interesează însă altceva și anume dacă fiind avocat al Președintelui Trump și apropiat al Casei Albe, dl Giuliani putea decide să își trimită concluziile celor mai importanți lideri ai României, stat aliat al SUA, fără știința acestuia? Răspunsul este: nu putea. Am verificat și toți cei întrebați mi-au confirmat acest lucru.

Prin urmare, dl Giuliani a formulat un punct de vedere împărtășit de Casa Albă și pe care Președintele SUA a acceptat, fie și tacit, să îl facă cunoscut liderilor români. Doar asta contează.

De ce nu a transmis Președintele Trump acest punct de vedere pe un canal oficial? Pentru cei care cunosc SUA și situația ei politică internă răspunsul este simplu. Întrucât respectiva opinie nu indică doar o resetare a relațiilor cu România (ceea ce ne frământă pe noi), ci și abandonul dramatic al doctrinei neoconservatoare pe care s-a bazat neoimperialismul american de la încetarea Războiului Rece până azi (deci aproape treizeci de ani), în favoarea realismului politic. Or, mai ales în contextul divizării politice care caracterizează astăzi SUA și în mijlocul campaniei pentru alegerile parțiale din Congresul american, asemenea piruete sunt precedate de lansarea unor baloane de încercare. Astfel se pregătește opinia publică și se testează reacția partenerilor implicați în proces, reducându-se riscul unui eșec cauzat de oficializarea prematură a unei decizii politice temerare. 

Dacă guvernanții României nu vor da un răspuns corespunzător deschiderii americane, inițiativa nu va deveni niciodată publică. Ea va fi promovată, eventual, pe căile discrete ale serviciilor mai mult sau mai puțin “inteligente”. 

Întrebat de o presă internațională suspect de interesată în faptul divers al trimiterii unei scrisori de către o persoană privată liderilor unei relativ mici țări îndepărtate din Estul sălbatic, implicați în hărțuieli politice nesfărșite,  dl Giuliani va răspunde, desigur, că textul nu implică administrația americană, reprezentând doar o poziție personală. Tocmai de aceea nu l-a semnat dl Trump. Departamentul de Stat sau Ambasada SUA la București vor spune același lucru. Mai ales că acolo încă mai supraviețuiesc rețelele birocratice de inspirație conservatoare lăsate în urmă ca un câmp de mine personale, de administrațiile precedente.

Cu cât presa (în special americană și bruxelleză) insistă mai mult să clarifice acest aspect, cu atât mai mult îmi dau seama că ea știe că de fapt despre asta este vorba și vrea să împingă Casa Albă, fie la o angajare insuficient pregătită, fie la o delimitare care să îi restrângă spațiul de mișcare în viitor. 

Cu cât se neagă mai mult și mai insistent legătura dintre scrisoarea dlui Giuliani și Casa Albă, cu atât mai mult cred în versiunea opusă. Aceasta în special ca urmare a constatării că negația nu neagă fondul mesajului, ci doar validitatea formei.

Eu în această cheie citesc scrisoarea dlui Giuliani.

Citindu-o, nici nu mă bucur nici nu mă întristez. O analizez pentru ca prin analiza mea să îi ajut pe cei care au decizii de luat în România, să le ia în cunoștință de cauză. Atât. Și pentru asta nu mă plătește nimeni.

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/pe-gratis-sau-pe-bani/

Older posts «

» Newer posts