Alegerile germane: populari contra populiști

Alegerile pentru Parlamentul principalului protagonist al UE sunt totdeauna foarte importante. Cele de pe 24 septembrie 2017 sunt cu atat mai importante pentru toata lumea (deci, inclusiv pentru romani), cu cat ele au loc in plina criza europeana, transatlantica si globala.

Germania este astazi principalul obstacol in calea iesirii UE din criza. Problema deficitului democratic european nu sta nici in lipsa de legitimitate electorala a institutiilor europene si nici in lipsa lor de reprezentativitate nationala, ci in actiunea lor politica directionata spre excluderea intereselor majoritatii membrilor, in favoarea intereselor germane. Stagnarea cresterii economice la nivel european nu se poate depasi atata timp cat majoritatea membrilor trebuie sa sustina exporturile germane, distrugandu-si propriile capacitati de productie. Securitatea internationala a majoritatii membrilor nu poate fi garantata cata vreme Berlinul face joc dublu in relatia cu Rusia, generand instabilitate in vecinatatea estica a UE, si escaladeaza tensiunile cu Turcia, in timp ce stimuleaza imigratia arabo-musulmana in Europa. Reforma UE in viziune berlineza se rezuma la ideea „Europei cu mai multe viteze”, conform careia UE ar urma sa arate asemenea unui nucleu dur, strans unit prin adeziunea la agenda politica germana, in jurul caruia vor gravita minuscule natiuni-satelit, supuse austeritatii si lasate fara elite, fara identitate, fara capital national, fara clasa mijlocie si fara autonomie geopolitica. Refuzul unei reforme reale si democratice a UE, subsecvent revenirii la ideea Europei germane (de la cea a Germaniei europene) impinge Europa spre Eurasia si o contrapune Americii, generand tensiuni trans-atlantice si insecuritate globala. Aceasta este Europa germana pe care ne-o ofera doamna Merkel, sustinuta de toti popularii europeni. Ce ne ofera, insa, oponentul actualului cancelar, domnul Martin Schultz? Fix acelasi lucru, plus un discurs social-populist, pigmentat cu unele nuante ipocrit-justitiariste. Nu cunosc detaliile procedeului prin care acest veleitar frustrat a indepartat din drum social-democrati respectabili, precum actualul ministru de externe Sigmar Gabriel, dar propulsarea sa in fruntea SPD si in rolul de candidat al stangii la functia de cancelar este simptomul bolii cronice de care aceasta stanga sufera. Daca tot ce poate propune social-democratia germana este Martin Schultz, inseamna ca stanga democratica germana este pierduta. Rezultatele dezastruoase ale alegerilor din landuri, anticipand si pierderea alegerilor federale, confirma acest diagnostic. Punerea acestei stangi la remorca fortelor conservatoare, dupa alegerile precedente, anticipa o asemenea tendinta coboratoare. Asa se intampla totdeauna. „Marile coalitii” lucreaza in defavoarea partidelor de linia a doua si lasa camp liber buruienii autoritar-populiste. Martin Schultz crede, probabil, ca se va infrupta din voturile acestei buruieni, facand totodata cu ochiul adeptilor Germaniei europene dezgustati de euro-imperialismul actualului cancelar. Nu va reusi. Arogant cu cei slabi, ipocrit si viclean cu cei puternici, dezbinand prin intriga si cultivand tradarea prin promisuni ulterior uitate (a se vedea abandonarea Corinei Cretu pe motiv ca isi „vanduse” colegii, desi ea o facuse tocmai pentru a lasa loc favoritilor lui), bolnav de suspiciune fata de camarazi si inconjurat numai cu yes-man si sicofanti, acest amoral dogmatic (sic!), un tartuffe psedo-socialist, a promovat inventand sau speculand false conflicte in contextul carora sa se victimizeze, pentru a se auto-distribui apoi in rolul demo-seducator de tribun al plebei (a se vedea confruntarile intretinute artificial si ostentativ cu Silvio Berlusconi, Angela Merkel, Paul Nyrup, Rassmusen si multi altii, printre care eu insumi). Daca Germania doamnei Merkel este dominatoare si egoista, ceea ce este neplacut dar lasa loc totusi negocierii si ratiunii, cea a „cancelarului” Schultz este asemenea lui: conflictuala, agresiva si grosolana. Doamne fereste! La urma urmelor, preponderenta doamnei Merkel in actuala UE i-a facut pe nemti sa traiasca bine. Atat de bine incat au inceput sa uite ca binele lor nu este diminuat de politicile europene de coeziune, ci dimpotriva, este amplificat de lipsa acestora, sau ca un razboi in Europa nu mai este exclus. De aceea mesajul nationalist al doamnei Merkel suna mai convingator decat cel demagogic internationalist al domnului Schultz. Pe Schultz nu l-au propulsat numai europenistii, ci si social-democratii care inteleg ca partidul lor se poate reconstrui numai in afara aliantei cu crestin- democratii Angelei Merkel dar si debarasat de pseudo-radicalismul populist al micului grup din jurul actualului sau presedinte si candidat federal. Pe 24 septembrie SPD va scapa si de „marea coalitie” – fapt probabil, dar nu sigur – si de Schultz – fapt aproape sigur. Macar atat! In concluzie, doamna Merkel va obtine un nou mandat – fapt greu de imaginat inainte de a i se fi cunoscut contracandidatul – practic, prin abandon. O victorie pe cat de neprognozata, pe atat de facila. Victoriile facile sunt, insa, urmate de regula de guvernari dificile, caracterizate printr-o legitimitate discutabila si o autoritate contestabila. Aici s-ar putea afla o sansa pentru reemnciparea Romaniei. Fara indoiala, democratia nu mai functioneaza nici in Germania. Singura consolare este ca nemtii sunt astazi suficient de optimisti pentru a nu uita ce au patit cand au ales drept cancelar un caporal frustrat, pentru a alege acum un fotbalist ratat. Totusi este bine ca popularii sunt mai prizati decat populistii. Care ar trebui sa fie raspunsul Romaniei? il vad pe trei planuri: pe de o parte, consolidarea aliantei dintre cele trei mari, sustinuta de SUA; pe de alta parte, pregatirea serioasa a presedintiei UE din 2019, aceasta insemnand mai ales avansarea unei agende Romanesti a refondarii actualei uniuni de state si cetateni ca democratie trans-nationala in care sa fim toti liberi si toti egali; si, in fine, urmarea avertismentului lui Nicolae Titulescu, potrivit caruia romanii nu isi pot permite sa aiba in acelasi timp relatii tensionate si cu Berlinul si cu Moscova. Cel de al doilea punct depinde de doua conditii: ca pana in 2019 sa mai existe UE si sa mai existe Romania. PS: Pe cand scriam acest text, la Coldea TV urmat de un oficios al „industriei anti-coruptie” s-a comunicat stirea ca intr-o reuniune electorala din Germania, Martin Schultz, pentru a-si dovedi ostilitatea fata de coruptie, a amintit multimii ca din acest motiv m-ar fi indepartat pe mine din conducerea Grupului Socialist al PE, afirmand totodata ca, daca ar fi roman, ar iesi si el in strada pentru a protesta impotriva reformelor preconizate de Guvernul roman (social-democrat) in domeniul justitiei. Din fericire nu este roman, iar faptul ca este romanofob nu mai conteaza. Cat priveste lupta cu coruptia, pentru el asta inseamna de fapt, lupta pentru eliminarea concurentilor politici, chiar si prin asasinat politic si executii judiciare. Asa a facut-o pana acum: asa ar face-o iarasi daca ar fi ales. Sunt sigur ca alegatorii germani, inclusiv cei de origine romana, vor dovedi in curand la vot, ca aceasta demagogie nu-i poate seduce. Eu unul, nu pot decat sa- i multumesc lui Martin Schultz pentru ca, dupa ce a pierdut puncte in alegerile europene atacandu-ma si facand presiuni asupra justitiei romane ca sa ma trimita in inchisoare, ma onoreaza cu o noua grosolanie si in alegerile germane. Aceasta face mai mult decat sa devoaleze obsesiile care il bantuie pe trecatorul sef al SPD, ci si sa confirme ca inscenarea de presa, urmata de cea judiciara, menita a ma elimina din viata politica au fost, asa cum sustin surse bine informate, initiata, pregatita si ordonata la Berlin.

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/alegerile-germane-populari-contra-populisti/

Practica ilegală nu poate fi izvor de drept

Recent opinia publică a fost informată în legătură cu hotărârea judecătorilor Secției penale a ÎCCJ, Ștefan Pistol și Ana-Maria Dascălu, prin care aceștia au statuat că principiul unui proces corect ar fi compatibil cu folosirea unor probe ilegale în vederea condamnării inculpatului. În susținerea acestui punct de vedere cei doi au formulat următoarea judecată cu valoare de principiu: ”chiar dacă regula este că probele ilegal obținute trebuie excluse, jurisprudența a admis, în unele situații, chiar și probe obținute ilegal, aceste situații devenind veritabile excepții de la regulă ……”.

Detaliile speței în contextul căreia a fost exprimată această poziție nu au niciun fel de importanță atât timp cât ea este prezentată în termenii unei adevărate cutume, izvorâtă dintr-o practică judecătorească generală și constantă. O practică având, în opinia celor doi judecători, capacitatea de a modifica dispozițiile exprese ale legii de procedură penală.

Că o abatere de la lege poate fi calificată metaforic ca o excepție de la regula obligației de a respecta legea, s-ar putea accepta. Ne place să credem – și în mod normal, așa este – că respectarea legii este regula, iar încălcarea ei, excepția. A face, însă, din încălcarea legii, adică din ilegalitate, izvor de drept, și a spune că o ilegalitate, fie ea și săvârșită de judecători, repetată suficient, modifică legea, ori că o soluție ilegală devine legală prin repetarea ei, iar aceasta chiar în foarte sensibilul domeniu al dreptului penal, este altceva; anume este o aberație juridică și o monstruozitate morală.

Să mai reținem că prin modul în care se exprimă, cei doi judecători înainte pomeniți mai spun încă două lucruri: că acestă aberație și această monstruozitate au fost practicate în întreaga lor activitate judecătorească, atunci când a fost cazul, și că ele reprezintă monedă curentă în prestațiile autorității / puterii judecătorești în ansamblul său.

În sinteză, două sunt argumentele pe care se bazează această infamie judiciară: pe de o parte, suntem avertizați că dacă am elimina din judecarea unei cauze probele ilegale vinovații ar ajunge să scape de pedeapsă; pe de altă parte, suntem liniștiți spunându-ni-se că probele ilegale nu vor duce la condamnare decât în coroborare cu probe legale care le confirmă sau sunt confirmate de ele. Niciunul dintre aceste argumente nu stă în picioare. Să le analizăm pe rând, după ce vom fi reamintit că legea română (dar și dreptul european) interzice în mod strict folosirea în procesul penal a probelor obținute prin încălcarea legii, respectiv cu neobservarea dispozițiilor legale privind condițiile obținerii și administrării lor.

Desigur, prinderea și pedepsirea tuturor celor vinovați de săvârșirea unei ilegalități este obiectivul procesului judiciar. Atingerea acestui obiectiv este, însă, subsumată principiului potrivit căruia mai bine scapă o mie de vinovați, decât să fie pedepsit un singur nevinovat. Este limpede: libertatea reprezintă o valoare superioară dreptății; căci libertatea se definește și în termeni absoluți, în timp ce dreptatea doar în termeni relativi. În acest sens este mai nedreaptă pedepsirea unui nevinovat decât scutirea de pedeapsă a unui vinovat. Cel puțin potrivit mentalității caracterizând democrația liberală.

De aceea se spune că prin neadministrarea unei probe ilegale ar scăpa de pedeapsă vinovații, este egal cu a spune că o persoană este vinovată înainte ca proba să fie administrată. Judecătorii Pistol și Dascălu exprimă mentalitatea dominantă cel puțin la nivelul ÎCCJ, potrivit căreia asupra suspectului planează prezumția de vinovăție, iar nu cea de nevinovăție; toți suspecții sunt, astfel, vinovați, cu precizarea că de unii statul s-a ocupat, trimițându-i la pușcărie, în timp ce de alții nu s-a ocupat încă și de aceea sunt încă liberi. Aceasta este mentalitatea unui stat polițienesc.

De ce probele ilegal obținute nu pot fi folosite în proces ?

Primul răspuns este acela că asemenea probe sunt rezultatul încălcării drepturilor omului. Ilegalitatea poate consta în violarea secretului corespondenței ori convorbirilor telefonice, a vieții private, a domiciliului, a dreptului la imagine etc. Pentru a aduce limitări unor asemenea drepturi, obținute în urma unor secole de luptă, lacrimi, sânge și suferințe, trebuie să existe temeiuri solide, înrădăcinate adânc în interesul colectiv al ordinii și siguranței publice. Existența respectivelor temeiuri se impune a fi cercetată și atestată de persoane special împuternicite în acest sens și potrivit unei proceduri speciale. Aici avem de-a face, într-adevăr, cu o excepție de la regulă, și tocmai pentru că este vorba de aplicarea unor prevederi legale excepționale, ele sunt de strictă interpretare, înțelesul lor neputând fi extins după înclinațiile primitiv-dictatoriale ale unor magistrați lipsiți de o minimă cultură democratică. Asemenea judecători nu pot sau nu vor să înțeleagă că a folosi o probă obținută ilegal prin încălcarea drepturilor omului este egal cu a accepta respectiva încălcare și deci, cu a fi complice la ea (tot așa cum este complice la furt cel care acceptă să folosească un bun despre care știe că este furat). Or, drepturile fundamentale ale omului sunt o valoare superioară oricărei alte valori apărate de legea penală; căci omul este măsura tuturor lucrurilor.

Pe de altă parte, regularitatea obținerii probelor este garanția concludenței lor. Procedura legală pentru producerea și administrarea probelor nu este un simplu ritual de la care ”vigilența jurisprudențială” admirată de judecătorii Pistol și Dascălu se poate abate în serviciul ”justiției reale” cu caracter absolut, ci reprezintă un set de reguli gândite în așa fel încât proba să reflecte în cel mai înalt grad realitatea. Cu alte cuvinte, orice modalitate de obținere a probelor, în afara celor prescrise de lege, dă naștere prezumției că acele probe sunt înșelătoare și de aceea nu pot fundamenta concluzii dincolo de orice dubiu rezonabil. O astfel de prezumție este absolută și, deci, nu poate fi răsturnată în niciun fel ( inclusiv prin coroborare cu alte probe) atât timp cât interdicția recurgerii la probe ilegale este stabilită prin norme imperative ale legii.

Teza acoperirii viciilor probei ilegale prin coroborare cu probele legale nu rezistă nici în fapt, nici în drept. Dacă probele legale sunt suficiente pentru stabilirea adevărului, de ce mai este nevoie de probele ilegale ? Dacă probele legale sunt insuficiente, această insuficiență nu poate fi decât întărită prin incapacitatea probelor ilegale de a înlătura dubiile înrădăcinate în chiar modalitatea dobândirii lor.

Desigur, jurisprudența, devenită cutumă judiciară, poate fi izvor de drept. Chiar dacă am trece peste rezerva că acest lucru se poate petrece și în dreptul penal     (și de procedură penală), încă nu putem ignora faptul că, în concursul dintre cutumă și norma legală imperativă, norma legală are întâietate. Jurisprudența poate completa, detalia sau explica legea dar nu poate să o contrazică direct, să meargă împotriva ei și astfel să legalizeze ilegalitatea; aceasta în niciun caz în materie penală și procesuală unde ordinea legală este imperativă.

Luminile, sau mai degrabă întunericul, judecătorilor Ștefan Pistol, Ana-Maria Dascălu și ale altora, prea mulți, ca ei, nu pot fi izvor de drept. Cel puțin nu în ceea ce noi înțelegem prin stat de drept, adică în statul guvernat prin lege și în care se manifestă domnia legii. Ne putem imagina câți oameni nevinovați zac în pușcărie ca urmare a aplicării unor concepții precum cele afirmate fără jenă de cei doi (eu însumi fiind una dintre victimile lor) .

Așa putem înțelege, de asemenea, că faimosul binom SRI-DNA nu ar fi însemnat nimic decât în și prin trinomul alcătuit împreună cu ÎCCJ; căci nu procurorii condamnă (chiar dacă presiunile lor asupra judecătorilor sunt adesea insuportabile și justifică înființarea unui parchet special dedicat exclusiv cercetării infracțiunilor săvârșite de magistrați), ci judecătorii.

Lumea Justiției a cerut Comisiei parlamentare de control a SRI să se sesizeze pornind de la hotărârea judecătorilor Pistol și Dascălu, analizată aici, din perspectiva colaborării vinovate între autoritatea judiciară și SRI. Credem că trebuie mai mult. Este necesară implicarea Inspecției Judiciare, ca prim pas către sesizarea Parchetului și deferirea justiției a celor doi, după caz, pentru cercetare abuzivă (căci acceptarea conștientă a unor probe ilegale este același lucru cu ticluirea de probe mincinoase) și pentru represiune nedreaptă (căci a condamna pe cineva pe baza unor probe de care ești conștient că sunt ilegale și, deci, neconcludente, este același lucru cu a condamna cu bună știință pe un nevinovat).

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/practica-ilegala-nu-poate-fi-izvor-de-drept/

Scrisoare deschisă în atenția tuturor celor implicați și interesați

Scrisoare deschisă în atenția tuturor celor implicați și interesați

Referitor:

Propunerile de reformă ale Ministrului Justiției și criticile aduse acestora.

 

 

Stimate doamne,

Stimați domni,

Compatrioți, prieteni,

 

Ministrul de Justiție al României, profesorul Tudorel Toader, a lansat în aceste zile o mini-reformă a sistemului judiciar românesc. Ajustările propuse la legislația actuală sunt minimale, necesare și de bun-simț. Îndelung așteptate, ele sunt conforme standardelor europene în materie și reprezintă un progres indiscutabil pe calea întăririi independenței judecătorilor, inclusiv a apărării lor împotriva abuzurilor comise de procurori, a garantării caracterului echitabil al proceselor și respectului pentru drepturile omului, a creșterii calității profesionale și morale a corpului magistraților, a depolitizării numirilor în conducerea principalelor instutuții ale Ministerului Public prin sporirea competențelor CSM în acest domeniu. Propunerile în discuție urmează a fi înaintate Parlamentului, care va decide cu privire la transformarea lor în lege.

Pe acest fundal, valul de critici interne și externe lansate împotriva ministrului și a ideilor sale apare ca surprinzător, nedrept, disproporționat și subversiv. Aceste critici include și răspândesc informații mincinoase, sunt manipulatorii și partizane, abuzive și chiar ilegale. Calificativul ”ilegal” privește modalitatea de manifestare prin demonstrații neautorizate, dar mai ales intervențiile inacceptabile ale unor oameni politici și diplomați străini, precum și ale reprezentanților Comisiei Europene.

Desigur, orice propunere – deci și acelea formulate de domnul Tudorel Toader – poate fi îmbunătățită. De asemenea, nu se poate cere tuturor să accepte sau să laude soluțiile avansate în pachetul legislativ la care ne referim. A critica și a exprima dezacordul sau dorința de ameliorare, este una, în timp ce a dezinforma, a agita spiritele, a crea panică, a bloca un proces democratic mutând în stradă o dezbatere al cărei loc se găsește în Parlament, a implica străinătatea într-o chestiune ținând de suveranitatea națională, este alta.

În aceste condiții toți cei care sunt în măsură să o facă trebuie chemați pentru a susține demersurile Ministrului Justiției, pentru a apăra dreptul suveran de legiferare al Parlamentului și pentru a salva demnitatea și securitatea națională.

 

Domnilor Președinți Emil Constantinescu și Ion Iliescu,

Mă adresez Dvs. înaintea oricui altcuiva întrucât ați exercitat, din voința poporului român, funcția de garant al drepturilor constituționale și ați personificat națiunea română. Tocmai pentru refuzul de a ceda poftelor ilegitime ale celor care doreau să domine statul român, domnul Emil Constantinescu a fost silit să renunțe la reînnoirea mandatului său prezidențial.

Cu autoritatea morală de care vă bucurați, în țară și în străinătate, vă rog să vă adresați public liderilor europeni de prim rang, naționali și comunitari, pentru a protesta împotriva minciunilor colportate cu referire la reformele preconizate, a modului arogant și discriminatoriu în care este tratată România ca stat membru al UE, a modului abuziv în care se recurge la MCV – un mecanism lipsit, în prezent, de bază legală europeană – pentru a face din România un stat european de mâna a doua.

O scrisoare trimisă de Dvs. Președintelui Consiliului European, Președintelui Comisiei Europene și Președintelui Parlamentului European, solicitând recunoașterea dreptului nostru legal cu al celorlalte state membre, de a ne organiza justiția în raport de nevoile și specificul nostru, ar produce, cu siguranță, o reacție pozitivă, aptă a anihila acțiunea antidemocratică și antinațională a unora dintre succesorii Dvs..

 

Domnule Ioan-Mircea Pașcu, vicepreședinte al Parlamentului European,

Doamnelor europarlamentar Renate Weber și Norica Nicolai,

Domnule europarlamentar Victor Boștinaru,

Aveți posibilitatea ca prin întrebări parlamentare și prin contact direct, să îl determinați pe Comisarul european pentru justiție, domnul Frans Timmermans, să dea explicații cu privire la acuzația că în România independența justiției și lupta împotriva corupției sunt puse în pericol. De asemenea, aveți posibilitatea de a interpela Comisia Europeană cu privire la tonul amenințător adoptat la adresa României, precum și la felul abuziv în care se recurge la MCV în detrimentul unui stat membru.

Puteți organiza audieri și dezbateri în acest sens. Puteți demonta public minciunile. Puteți anihila intoxicările. Puteți opri agresiunea la adresa țării ai cărei cetățeni v-au trimis la Bruxelles încredințându-vă destinul. Puteți pune pe pupitrele voastre din PE steagul României alături de cel al UE, pentru a protesta împotriva discriminării și umilinței la care este supusă țara noastră și pentru a spune, implicit, că nu ne este frică și că nu vom ceda. Nu permiteți doar trădătorilor de neam să vorbească despre România în forurile europene.

Cum admiteți ca niște eurobirocrați cu interese obscure să cheme la ordine Guvernul român, reproșându-i păcate închipuite? UE este confruntată în prezent cu primejdia euroscepticismului care îi poate atrage sfârșitul. În loc să contracareze acest pericol, instituțiile europene par mai preocupate de îngenucherea României, păsându-le prea puțin că astfel transformă un popor pro-european într-unul euro-ostil. Aveți capacitatea să frânați, dacă nu chiar să opriți acest curs al lucrurilor. Vă rog să o faceți așa cum, altădată, o făceam împreună.

 

Doamnă Comisar European Corina Crețu,

Știm prea bine amândoi că unul dintre principiile pe baza cărora lucrează Comisia Europeană este cel al colegialității. Știm, de asemenea, că membrii Comisiei se consultă și se ajută între ei la nevoie.

Pornind de aici, de ce nu apărați România de atacurile nedrepte îndreptate împotriva ei? Știu că în postul pe care îl ocupați trebuie să arătați loialitate intereselor comune europene și să nu vă lasați împinsă de subiectivisme naționale. Este oare marginalizarea, demonizarea și terorizarea României în interesul comun al membrilor UE? Eu cred că, dimpotrivă, discriminarea, excluderea și umilirea României sunt potrivnice idealurilor europene.

Spuneți colegilor Dvs. că atunci când un stat membru este nedreptățit, celelalte state, fiecare în parte și toate la un loc, sunt în pericol; și odată cu ele viitorul Europei unite.

 

Domnule Ministru al Afacerilor externe, Teodor Meleșcanu,

Este momentul să convocați la MAE pe ambasadorii străini care încălcând uzanțele diplomatice și procedurile dreptului internațional, și-au permis să aducă reproșuri publice României, lucru cu atât mai grav cu cât aceste reproșuri sunt și nefondate. Am lăudat o asemenea atitudine față de ambasadorul SUA luată cu ceva timp în urmă. Se pare că este necesar să o repetați și extindeți la alți diplomați străini care au uitat prevederile Convenției de la Viena privind raporturile diplomatice dintre statele suverane.

Cu aest prilej ați putea cere să vi se prezinte argumentele care susțin alegațiile potrivit cărora România nu și-ar respecta angajamentele internaționale și ar îngenuchea justiția.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a condamnat România în repetate rânduri pentru caracterul inechitabil al proceselor judiciare și suprapopularea penitenciarelor, dând în vileag abuzuri scandaloase ale prea multor magistrați români. Iată, însă, că atunci când România vrea să îndrepte lucrurile, nu este lăsată să o facă. De ce? Unde se va ajunge în acest mod?

Este imperios necesar să clarificați situația creată, să restabiliți adevărul și să salvați demnitatea noastră națională!

În context ați putea cere ambasadorului SUA – care, de fapt, nu mai reprezintă nici administrația americană și nici Congresul, și cu atât mai puțin America în întregul ei, ci interesele de afaceri ale unor cercuri neo-conservatoare – să explice dacă sediul instituției în care își desfășoară activitatea a fost dobândit prin exploatarea unor acte de corupție condamnate de justiția română sau dacă justiția română, atât de mult apărată de domnia sa, a trimis la închisoare oameni nevinovați cu care a cooperat în dobândirea acelui sediu. Altminteri, pentru a-l determina pe domnul ambasador Klemm să respecte Convenția de la Viena, va fi necesar să vă adresți direct Secretarului de Stat american, Rex Tillerson care pe 3 mai anul curent declara că ”dacă vom presa excesiv pe alții să adopte neapărat valorile la care noi am ajuns după o lungă istorie proprie, aceasta va crea obstacole reale capacității noastre (a SUA) de a ne promova interesele de securitate națională și interesele noastre economice”.

Românii nu au nimic împotriva valorilor americane, cei mai mulți dintre ei respectându-le și dorind chiar să le adopte. Noi nu putem accepta, însă, ca în numele acestor valori să fim umiliți și deposedați de identitatea și valorile noastre – culturale, materiale și morale.

 

Doamnă Angela Cristea, șeful reprezentanței UE la București,

Este trist pentru mine ca român și european în același timp, sau ca european din România, dacă doriți, care are contribuții dovedite atât în ceea ce privește intrarea României în UE, cât și în privința construcției și reformării UE, să observ cum un alt român, format și promovat în această țară, ajunge să își terfelească în limbajul de lemn al eurocrației, propria-i patrie, de pe poziția de Reprezentant al unei comunități / federații europene în care ar trebui să fim membri cu drepturi depline.

Am înțeles că vă îngrijorează reformele propuse de Ministrul Justiției al țării noastre. Ar fi fost minunat să ne spuneți concret care anume reformă și în ce mod vedeți că ar limita independența unei justiții despre care, altminteri, primim zilnic dovezi că ”scârțâie din toate încheieturile”??! Ca român și euroapartcik nu vă preocupă cumva și faptul că încrederea poporului român în această justiție s-a prăbușit? Nu vă afectează faptul că prin erorile și abuzurile ei România a fost transformată într-o nevertebrată politică în care decizia administrativă este blocată, clasa mijlocie distrusă, capitalul național lichidat, elitele eliminate????

Desigur, acestea nu sunt motive de preocupare pentru șefii Dvs. din oligarhia bruxelleză; dacă nu cumva sunt motive de satisfacție. De nu le puteți rezista din poziția Dvs. actuală – mini-influentă și maxi-remunerată – puteți, totuși, demisiona. Ar fi o formă de rezistență pasivă și un protest simbolic prin care chiar de ați pierde totul, v-ați păstra onoarea. Și aceasta nu este deloc puțin. Onoarea reprezentantului UE în România este, în plus, importantă atât pentru România, cât și pentru UE.

 

Domnule Președinte PSD, Liviu Dragnea,

Sunteți președintele celei mai mari formațiuni politice parlamentare. Pentru cunoscătorii politicii este clar că aceasta nu vă aduce confort, ci riscuri și răspunderi. Cu atât mai mult cu cât duceți povara unei condamnări penale, fără îndoială abuzive dar nu mai puțin reale. Ei i se adaugă presiunea nervoasă și mediatică a unui alt proces în curs de desfășurare care, în mod normal, dacă actualul sistem al justiției selective își va continua opera distructivă, vă va aduce cât de curând în penitenciar, acolo unde mulți vă așteaptă cu ”drag”.

În atari circumstanțe, mișcările tactice prin care încercați să îi lăsați mereu pe alții (acum pe Ministrul Justiției) a scoate castanele din foc pentru Dvs. nu înșeală pe nimeni. În schimb, vă vulnerabilizează suplimentar pe Dvs și, cu mult mai grav, vulnerabilizează partidul, guvernul și, mai presus de orice, țara.

Ministrul Justiției, ale cărui timiditate politică și încetineală în reformă le-am criticat, a propus, în sfârșit, un set de schimbări. Ele sunt cu siguranță parțiale și poate insuficiente dar reprezintă un început esențial. Trebuie să îl susțineți public și fără echivoc. Trebuie să aduceți în spatele său – în Parlament, în partid, în media și, la nevoie, chiar pe stradă – toate resursele politice și administrative de care dispuneți. Numai așa, acționând spre binele tuturor, vă veți putea salva de abuzurile adversarilor care vor să vă pedepsească pentru ce nu ați făcut rău și veți putea spera la clemența prietenilor care cred că trebuie să răspundeți drept pentru ceea ce veți fi făcut strâmb.

Frica este un rău sfetnic pentru liderii politici. Cei care nu și-o pot domina și astfel scăpa de lașitate, fac mai bine să plece până nu este chiar prea târziu pentru toate și pentru toți.

 

Stimate doamne, stimați domni,

Compatrioți și prieteni,

 

Transformarea justiției într-un instrument de luptă împotriva democrației și a libertății individuale și naționale nu este o strategie nouă. Reformele pornite de ministrul Tudorel Toader vizează tocmai zădărnicirea unei asemenea strategii.

Cei ce se simt amenințați de respectivele reforme reacționează cu toate mijloacele pe care le posedă, inclusiv dezinformarea, manipularea și exploatarea ignoranței oamenilor de bună-credință. Ei nu se vor da înapoi de la nimic, chiar dacă aceasta ar duce națiunea română la dispariție.

Ce fac, însă, ceilalți? Ce facem noi?

Putem să ne recunoaștem erorile. Putem primi suferința. Nu putem, însă, accepta dispariția.

De aceea trebuie să acționăm la rândul nostru. Ceea ce este cu putință în plan imediat, este să dăm, fiecare cum poate și știe – inclusiv pe rețelele sociale – semn că eforturile reformatoare ale profesorului Toader – fie ele și imperfecte ori parțiale – sunt susținute de marea masă a românilor. Să dăm semnul hotărârii noastre de a apăra dreptul Parlamentului României, oricât de criticabil ar fi el, de a legifera; respectiv, de a proclama că legile României nu se fac nici de procurori, nici de ambasadori, nici de magistrați, nici de eurobirocrați.

Pe acest drum este esențial să arătăm țării și lumii că nu ne este frică și că, la rându-ne vom rezista. Vom rezista în instituțiile în care muncim; vom rezista în orașe și în sate; vom rezista pe rețelele de socializare; vom rezista pe străzi, pe câmpii și în munți. Va fi rezistența unui neam întreg iar nu a unei mâini de rătăciți, trădători sau de acoperiți. Niciodată nu vom capitula.

Adrian Severin

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/scrisoare-deschisa-atentia-tuturor-celor-implicati-si-interesati/

Scrisoare adresată primului vicepresedinte al Comisiei Europene, domnul Frans Timmermans

Către Comisia Europeană

Domnului Frans TIMMERMANS

Comisar pentru Justiție și Afaceri Interne

Prim-vicepreședinte al CE

 

 

 

Domnule Comisar / Dragă Frans,

 

 

După cum ai fost informat desigur, Ministrul român al Justiției, profesorul Tudorel Toader, a lansat în aceste zile o mini-reformă a sistemului judiciar din România. Ajustările propuse la legislația actuală sunt necesare, minime și de bun-simț. Ele sunt de mult așteptate și sunt conforme cu toate standardele europene în materie, astfel cum au fost codificate în Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Carta Europeană a Drepturilor Fundamentale, Documentul OSCE de la Copenhaga, tratatele europene, precum și în directivele UE și recomandările Comisiei de la Veneția pentru democrație prin drept.

În esență, propunerile legislative ale profesorului Toader (personalitate a lumii academice române, fără o afiliere politică formală, membru al Comisiei de la Veneția, cu certe convingeri democrate) vizează întărirea independenței judecătorilor (în prezent, adeseori, supuși presiunii unor procurori având o agendă politică proprie), sporirea garanțiilor pentru echitatea procesului judiciar și eliminarea riscurilor de justiție selectivă sau de violare a drepturilor omului prin abuzuri judiciare, creșterea calității profesionale și morale a corpului magistraților (judecători și procurori), depolitizarea actului de numire a conducerii principalelor instituții judiciare prin sporirea competențelor Consiliului Suprem al Magistraturii (care din instanță de aviz va deveni instanță de decizie în numirea conducerii Ministerului Public). Toate aceste măsuri urmează a fi înaintate Parlamentului României care va decide cu privire la transformarea lor în lege. O lege care este de competența exclusivă a statului român suveran, care nu se intersectează cu acquis-ul comunitar și nu intră în domeniul competențelor exclusive sau partajate atribuite UE prin tratate.

Pe acest fundal, reacția Comisiei Europene față de propunerile avansate de ministerul român al justiției este surprinzătoare, nedreaptă, ilegală și, în cele din urmă, inacceptabilă.

În primul rând, luarea de poziție a Comisiei (direct și prin reprezentanța sa din București), cu conotații amenințătoare, emite în spațiul public o minciună. Este un neadevăr absolut să afirmi că reforma minimală avută în vedere ar compromite lupta împotriva corupției și independența justiției, fiind totodată o depărtare de la respectarea angajamentelor asumate de România față de UE. Deocamdată, în afara acuzelor generale, nu a fost oferit niciun argument concret care să justifice intervenția Comisiei. Mi-e teamă, dragă Frans, că în jurul tău se află consilieri care nu servesc cu loialitate nici șefului lor, nici adevărului, nici idealurilor europene.

Cum poate fi împotriva independenței justiției o măsură care nu permite acelorași procurori care sesizează instanțele de judecată cu rechizitorii, să fie și cei care să îi pună sub urmărire penală pe judecătorii care le judecă și eventual le resping acele rechizitorii?! Cum poate fi tratată ca politizare a justiției decizia de a acorda Consiliului Suprem al Magistraturii iar nu șefului statului (ales politic) puterea de a numi șefii principalelor parchete?! Cum poate fi calificată ca îndepărtându-se de la standardele europene trecerea inspecției judiciare din subordinea celor care trebuie să îi inspecteze, în cea a Ministerului Justiției, așa cum este cazul în Franța și în alte democrații consolidate ale Europei?!

Cineva ți-a oferit informații false și te-a compromis făcându-te să iei poziție pe temeiul lor. Acum se impune verificarea acestor informații și sancționarea celor care au răspândit minciuna.

În al doilea rând, intervenția Comisiei este abuzivă; mai exact, ilegală. Comisia nu are nicio competență să cenzureze organizarea justiției în statele membre, atât timp cât principiile fundamentale ale statului de drept nu sunt încălcate. Dacă în România asemenea principii sunt încălcate sau sunt în pericol, Comisia trebuie să spună care anume și în ce fel.

În măsura în care se invocă Mecanismul de Cooperare și Verificare (MCV), o știm foarte bine amândoi că acest instrument nu avea bază legală decât ca accesoriu al clauzei de salvgardare inclusă în tratatul de aderare a României la UE. Această clauză a expirat la 1 ianuarie 2010. Prin urmare, de șapte ani Comisia acționează în ilegalitate. Dacă unii au îndoieli în această privință, putem întreba Curtea Europeană de Justiție.

Faptul că România a acceptat prelungirea MCV-ului nu acoperă ilegalitatea întrucât, potrivit tratatelor europene, niciunul din statele membre nu poate atribui unilateral Comisiei competențe pe care celelalte state nu le atribuie. Nici cooperarea consolidată nu se poate realiza printr-un acord bilateral între un membru și Comisie.

În al treilea rând, Comisia discriminează România. Într-adevăr, este discriminatoriu să aplici României un regim – cel al MCV – care nu se aplică niciunui alt membru (cu excepția Bulgariei).

Este, totodată, discriminatoriu să aduci acuzații României pentru modalități de organizare a justiției care au fost adoptate și funcționează în alte state membre ( am menționat mai înainte exemplul Franței) și cărora nu li se aduce niciun reproș. De ce nu cereți Franței să își schimbe sistemul, înainte de a o cere României, Președintele francez fiind, de altfel, foarte preocupat de starea statului de drept pretutindeni unde merge în Europa ca să facă lobby pentru mărfurile franceze?!

Ce justifică această discriminare, cu excepția regretabilei lipse de reacție a autorităților române?

În al patrulea rând, atitudinea Comisiei la adresa României este ofensatoare. Atitudinea de tutelă, critica arogantă (cu atât mai mult cu cât este și mincinoasă), amenințările (fie ele și voalate) nu pot fi acceptate de o națiune demnă și de un stat încă suveran, așa cum vreau să cred că încă mai sunt poporul meu și țara mea. Sunt convins că Olanda, țara ta, le-ar respinge cu indignare. România nu poate face altfel.

Nu cred că te îndoiești de atașamentul meu față de idealurile Europei unite. Poți să te îndoiești de altele, dar nu ai niciun motiv să crezi că proiectul european îmi este indiferent. Am lucrat și luptat împreună pentru o Europă politică și socială în care să fim cu toții liberi și cu toții egali.

România și-a definit interesele naționale în context european și, spre deosebire de alți membri, mai vechi sau mai noi, nu a creat niciun fel de dificultăți în promovarea proiectelor de adâncire a integrării, de construcție a unei democrații transnaționale, de realizare a unei adevărate federații europene de state-națiune așezată pe temelia valorilor care definesc democrația, supremația legii și drepturile omului. Respectăm interesele Europei în România dar vrem să fie respectate și interesele României în Europa; iar unul dintre aceste interese privește dreptul nostru de a fi respectați și de a ne guverna așa cum credem noi că este mai bine, potrivit convingerilor, nevoilor și tradițiilor noastre; desigur, cu respectarea tratatelor UE și rămânând loiali partenerilor și aliațiilor noștri.

Îmi amintesc cu câtă pasiune și convingere ai apărat interesele Olandei privind ceea ce voi percepeați a fi o justă reprezentare a agendei voastre în Parlamentul European. Am venit atunci la Haga, împreună cu colegul Alain Lamassoure, în calitate de raportori europeni și am găsit, inclusiv la rugămintea ta, o soluție echitabilă pentru ca mândria și interesele respectabile ale țării tale să se reflecteze într-o repartizare a puterii parlamentare pe națiuni de o manieră justă, fezabilă și durabilă.

Mă aștept ca astăzi să tratezi în același mod și țara mea. Nu favorizând-o, ci oferindu-I respectul și dreptatea pe care le merită, în conformitate cu valorile în care amândoi am crezut cândva și în apărarea cărora am luptat pe aceiași parte a baricadei.

UE se află într-un moment greu în care se confruntă cu euroscepticismul și cu secesionismul. UE este în criză de creștere, de identitate, de credibilitate și de conducere. Democrația europeană este în deficit. Războiul în Europa nu mai este exclus în timpul vieții noastre. Iată de ce UE are nevoie de reforme profunde și curajoase; ca și justiția română.

Dacă nu vei susține acest efort reformator, preferând hărțuirea națiunii române din rațiuni tactice imorale, România va fi împinsă în tabăra eurosceptică; spre nenorocirea ei, poate, dar cu siguranță spre nenorocirea Europei.

Te respect prea mult și țin prea mult la ideea europeană, așa cum îmi iubesc țara, pentru a nu-ți spune adevărul. În plus, nu am inhibițiile care determină actualul Guvern român să tacă în fața insultei și a nedreptății.

Cu aceste sentimente și gânduri sper că mesajul meu va ajunge acolo unde trebuie. Rămân în așteptarea unei reacții corecte, prompte, raționale și pozitive. Întrucât nu sunt, deocamdată, în situația de a mă deplasa la Bruxelles, rămân disponibil în România pentru o discuție mai aprofundată, dacă și când o vei găsi necesară.

Cu veche și nedezmințită prietenie, al tău

Adrian Severin

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/scrisoare-adresata-primului-vicepresedinte-al-comisiei-europene-domnul-frans-timmermans/

România este coaptă pentru dictatură

La ceas de seară românilor li s-a arătat Muma Pădurii la postul Dezinformarea TV. Luând chipul Monicăi Macovei, ea a transmis două mesaje esențiale: 1) norodul trebuie să iasă în stradă pentru a protesta împotriva guvernului chiar înainte ca acesta să greșească, întrucât, oricum, va greși iar după aceea protestul va fi tardiv; 2) nu este cazul să se conteze pe procedurile opoziției parlamentare pentru că orice moțiune antiguvernamentală ar promova opoziția în Parlament, aceasta nu are șanse să treacă la vot.

Cu alte cuvinte, cei care nu au adunat suficiente voturi pentru a crea o majoritate parlamentară nu au a duce lupta politică în Parlament, ci pe stradă; căci – nu-i așa ? – minoritatea nu-i majoritatea, la fel cum iarna nu-i ca vara. Potrivit sondajelor, dar și testelor politice concrete, numărul persoanelor frustrate care, din abisurile societății, răspund pozitiv unui asemenea mesaj, atinge o cotă de aproximativ 5 – 10% din electoratul activ. Puțin pentru a destabiliza o democrație matură și funcțională. Mai mult decât suficient pentru a bloca ”guvernarea neputinței” născută din travaliul steril al unei democrații eșuate.

În penitenciarul unde mă aflu am îdentificat – printre deținuți și personalul salariat – persoane care pot forma două sau trei guverne mai performante decât cele aflate la cârma țării în ultimii ani sau luni. Oameni mai hotărâți, mai curajoși, mai vizionari, mai altruiști și chiar având o morală mai fermă decât tot ce au putut scoate partidele de guvernământ pentru a forma un executiv, în cel mai bun caz, asemenea berzei chioare care așteaptă ca Dumnezeu să îi facă cuib. (Valul de creștere economică pe care pare a-l călări Guvernul, nu are nicio legătură cu activitatea – sau mai degrabă, pasivitatea – acestuia și, ca orice val, nu este durabil.) Or, ce fel de democrație este aceea care își are elitele în pușcărie ?

PSD nu (mai) este nici partid, nici social, nici democrat. Nu este partid întrucât criteriul său de coeziune nu este atașamentul față de anumite valori. Fetișizarea programului politic, prezentat ca o carte tehnică iar nu ca o agendă strategică (așa cum ar trebui să fie), dincolo de tactica propagandistică, devoalează derapajul tehnocratic al unei entități politice fără identitate care administrează dar nu mobilizează, gestionează dar nu emoționează, are legitimitate (electorală) dar nu are capacitate (managerială) , are autoritate (formală) dar nu are credibilitate (reală), are vârf (și acela divizat) dar nu are bază (partinică). PSD nu mai este un partid mare cu un electorat mare, și nici măcar un partid mic cu un electorat mare, ci un electorat fără partid. Cotele mari de susținere populară din sondaje arată doar că electoratul stângii există, chiar dacă partidul stângii a dispărut, transformându-se într-o confederație de clanuri corupte ai căror lideri de imagine nu duc viața stângii, nu au aspirațiile stângii, nu au limbajul stângii, nu au sentimentele stângii, limitându-se să plângă cu lacrimi de crocodil pe umărul săracului, în timp ce se înfruptă din caviarul oligarhiilor hrăpărețe, își construiesc palate de marmură, zburdă în limuzine și plutesc în iahturi de lux, toacă averi prin cazinourile stațiunilor de fițe de aiurea. Această stângă-caviar nu este decât dovada faptului că ideile stângii au în continuare capacitatea de a inspira și câștiga masa, în timp ce partidele stângii au pierdut orice contact cu ea și nu mai au niciun apel social autentic.

Așa se explică și de ce, atunci când forțele antisistem – antidemocratice și antinaționale – ies în stradă, Guvernul PSD-ALDE și liderii săi parlamentari preferă să vorbească despre ”perfecționarea comunicării” când, în realitate, problema este ”acceptarea confruntării”. Fuga de confruntare, refuzul laș al acesteia chiar acolo unde provocarea are loc – adică pe stradă – nu este semnul înțelepciunii politice, ci al miopiei și timidității strategice, asociate cu tranzacționismul moral și grija prioritară pentru cadavrele din șifonier. Cel care fuge nu învinge niciodată; și cel care învinge, niciodată nu fuge.

Lucrurile nu stau mai bine nici cu PNL. La rândul său, acesta nu este nici partid, nici național, nici liberal. Ce fel de politică națională este aceea care acceptă și susține fără șovăire supunerea față de prioritățile străinătății interesate în feudalizarea României, în distrugerea elitelor ei politice, economice, culturale, academice, diplomatice, etc., în lichidarea capitalului național românesc, în transformarea națiunii române într-o piață de desfacere și a poporului român într-o populație de vasali?! Ce fel de politică liberală este aceea care, după ce neagă ”România eternă”, neagă și ”România modernă”, și care, sub cuvânt că luptă împotriva corupției, ucide drepturile și libertățile fundamentale ale omului și cetățeanului, și, sub cuvânt că apără statul de drept, subminează democrația pluralistă?! De la ”prin noi înșine” la ”pentru noi înșine” : iată aportul de originalitate al unor oameni care și-au trădat până și identitatea istorică; oameni care vor să aibă pentru că nu pot să fie. Cu un program într-un singur punct – ”jos corupția celorlalți” implicând ”sus corupția noastră” , căci, ”corupții noștri sunt mai buni decât corupții lor” – PNL nu are cum fi o alternativă la guvernare și nu are cum aduna voturile cerute pentru formarea unei majorități parlamentare. De aceea își taie ramura pe care stă de sub picioare, arătând simpatie pentru mișcările fascistoide de stradă; sau, mai degrabă, de maidan.

În acest timp, pe când sistemul democratic eșuează, s-a născut, cu un sprijin extern pe cât de interesat pe atât de consistent, o a doua Românie; ori, poate, o a treia, pe lângă acelea ale tandemului celor care au și celor care nu au. Este România terorii care, așa cum arătam la începutul acestei analize, spre a se ridica, alimentează anarhia, aducând pe stradă masa derutată a celor care își scuză ratarea punându-o agresiv doar pe seama vinii celorlalți. Haosul și teroarea fac un cuplu de forțe care omoară deopotrivă libertatea, democrația și legea, în folosul unei oligarhii antisistem de tip neo-feudal formată din diferite grupări aparținând serviciilor secrete, procuraturii și justiției, pe jumătate corupte și pe jumătate fanatice, îmbinând justițiar-populismul, ca ideologie, cu poliția politică, ca metodă de guvernare.

Deși se prezintă ca apărătoare a statului de drept și ca fiind apolitică, deci bazată pe forța moralei iar nu pe exercițiul puterii, această Românie exaltă, în realitate, dreptul forței, sugrumând din fașă – inclusiv cu concursul ocupanților străini – manifestările celor care încearcă să îi opună forța dreptului.

Reacția arogantă, brutală și primitivă a sistemului justiției selective, devenit o grupare politică în sine și pentru sine, cu funcția de braț înarmat al terorii și coadă de topor a puterilor coloniale, la ajustările legislative de bun-simț propuse de ministrul justiției cu scopul de a limita abuzurile magistraților politizați, nu lasă niciun dubiu asupra imposibilității și inutilității dialogului. Sistemul, sponsorizat din afară, nu cedează decât în fața forței. Dreptul singur împotriva forței nu are nicio șansă de victorie. Aceasta nu înțeleg pseudo-elitele democrației decadente care formează astăzi clasa politică legitimistă, mai apăsată de fantomele celor îngropați în grădina din spatele casei, decât de răspunderea față de binele public. Pentru a fi eficient, dreptul trebuie să aibă dinți. Pentru un Guvern legitim aceștia se cheamă jandarmerie, poliție, armată. Fără ei democrația este pierdută; și odată cu ea, libertatea.

Istoria ne arată, însă, că teroarea este, în ciuda aparențelor, un regim instabil. Marea masă a populației nu poate suporta la nesfârșit, în timp ce păpușarii străini, adevărații deținători ai puterii, care pentru o vreme îi sunt sponsori, sfârșesc prin a dori un regim autoritar rațional și pozitiv, capabil în același timp, să anihilize alibiul terorii – haosul, și să introducă o ordine predictibilă compatibilă, dacă nu chiar favorabilă, cu dinamismul pieței și autoguvernarea socială.

Când democrația a murit iar dictatura (preferabil lumintă) nu s-a născut încă, spațiul politic este ocupat de teroare. Este momentul în care România se găsește acum, chiar dacă, poate, teroarea nu a ajuns la paroxism. Dacă forțele democratice reziduale nu vor reuși să domine strada în perioada imediat următoare, și anihilând haosul premeditat, nu vor asocia forța dreptului cu dreptul forței spre a strivi teroarea – ceea ce pare puțin probabil în acest moment – vom putea spune că România este coaptă pentru dictatură. Cel mai probabil o dictatură militară, (desigur, cu păstrarea unor forme democratice fără fond, care să dea poporului supus iluzia libertății și națiunilor imperiale dominante o acoperire morală ), scuzată și prin nevoile de securitate internă ale NATO. După eșecul tehnocraților, speranța militarilor. Fi-va ea oare și o dictatură națională – adică și în interes național ?? Greu de prezis.

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/romania-este-coapta-pentru-dictatura/

Older posts «

» Newer posts