Și totuși, ce se petrece? (2)

 

Întotdeauna hegemonii care nu au putut controla un teritoriu, au folosit, în lupta cu rivalii care îl controlau, strategia încurajării naționalismului comunității etno-culturale trăitoare acolo.

 

Naționalismul era convingerea acestor comunități că sunt discriminate din cauza identității lor, circumscrise de un trecut comun, și că abolirea acestei discriminări, absolut necesară pentru îmbunătățirea vieții prezente a membrilor lor, precum și pentru valorificarea șanselor vizând dobândirea unui mareț viitor comun, depinde de edificarea unei organizări politice proprii – statul național – aptă a le permite să se conducă prin ele însele și să le garanteze libertatea, demnitatea, bunăstarea, securitatea și durabilitatea. Procesul afirmării unei asemenea organizări politice de sinestatatoare se numește autodeterminare.

 

Apărarea respectivei organizări, care treptat își transformă baza etnică într-una civică, națiunea etnică devenind națiune civică iar statul-națiune devenind din stat etnic stat civic, se numește suveranism. Comunitatea umană, adică poporul, alcătuind ansamblul părților la contractul colectiv prin care statul național s-a constituit și i s-au stabilit regulile de funcționare, își exercită puterea în conducerea acestuia utilizând un sistem de organizare numit democrație.

 

Imperialismul clasic înseamnă angajarea unei puteri politice majore în administrarea directă a unor teritorii și a comunităților locuitoare acolo, respectiva putere percepând de la acele comunități, prin exploatarea teritoriilor lor, o rentă imperială, în schimbul accesului lor la civilizația ei, astfel universalizată. Imperialismul contemporan sau neoimperialismul nu mai administrează direct, ci controlează teritorii și popoare prin intermediul propriilor lor forme de organizare politică, impunându-le acestora reguli de funcționare conforme cu o ordine globală a cărei logică, fundamentând o mișcare de tip concurențial aparent liberă, face ca în jocul schimbului de activități hegemonul să câștige permanent. Egalitatea inegalilor într-o lume a concurenței libere cu frontiere spiritualizate, asigură acum hegemonului colectarea rentei imperiale, acesta nemaiobligându-se să își universalizeze nivelul de trai, ci doar să păzească, la nevoie manu militari, pacea; adică să asigure stabilitatea ordinii universale impuse de el.

 

Pentru aceasta democrația națională se metamorfozează într-o oligarhie deghizată, devenind o impostură populistă, iar suveranitatea națională este substituită printr-o puzderie de suveranități individuale, definite ca drepturi ale omului. Un om lipsit de identitate dar și de obligații față de o comunitate statală anume, pentru care ubi bene ibi patria (unde este bine acolo este patria). Un om univerasal a cărui dependență de deținătorul real al puterii imperiale (aparent abstracte dar în realitate foarte concrete) este cu atât mai mare cu cât mai liber este saltul său abisal de la solidar la solitar.

 

În atari condiții, hegemonii rivali asociază național-populismul și suveranismul în cadrul unei strategii caracteristice războiului hibrid, vizând subminarea ordinii imperiale concurente. Cele două „bacterii” distrug din interior ordinea supranațională sau suprastatală instituită de un hegemon, schimbând raporturile de putere în favoarea concurenților săi.

 

Acestea fiind spuse, pentru a răspunde la întrebarea cine încurajează emergența pseudopartidelor național-populiste sau suveranist-populiste în cadrul pseudodemocrației românești actuale, simultan cu distrugerea democrației postcomuniste, fie ea și fragilă sau bolnavă, și paralizarea aspirațiilor suveraniste românești reale prin anihilarea partidelor postcomuniste, fie ele și corupte, trebuie să vedem căror agende politice universaliste li s-a aliniat România în prezent și pe cine deranjează aceasta.

 

După prăbușirea URSS în 1991, influența dominatoare a Rusiei asupra României, dobândită la Ialta (1944) și reconfirmată la Potsdam (1945), Paris (1947) și Helisinki (1975), a reculat. Au urmat aproximativ șapte ani de independență și neutralitate binevoitoare pro-occidentală (într-un moment în care Occidentul încă mai era sau măcar părea unit).

 

De prin 1998-1999 România începe să se supună ordinii mondiale unipolare, adică să intre în sfera de influență americană. La început a fost parteneriatul strategic (1997) care a vizat o asociere bazată pe principiul egalitații suverane, al coordonării și cooperării reciproc avantajoase, și al valorilor partajate. De aici s-a alunecat pe panta unei politici de aliniere servilă care s-a amplificat, întreruptă din când în când de puseuri suveraniste, până în 2004, când parteneriatul s-a transformat în protectorat (fapt evident cam de prin anii 2007-2009), înainte de a ajunge de-a dreptul vasalitate (dupa 2012).

 

Observând cum puterea americană se apropie de granițele sale, stabilind unilateral o ordine pe care refuza să o negocieze, Rusia a reacționat încurajând suveranismul românilor ca formă de opoziție la Pax americana.

 

Începutul secolului XXI marchează două procese cu consecințe geopolitice importante pentru România: divizarea Occidentului euro-atlantic sau decuplarea agendelor strategice ale SUA (susținută de Marea Britanie) și Europei germane, pe de o parte, și resuscitarea Rusiei ca putere regionala cu ambiții globale, pe de altă parte. În acest context, istoria anilor 2014-2015 consemnează bascularea României din tabăra americană în cea germană. Aceasta ca rezultat al unui concurs de putere extern iar nu al unui acord între părțile interesate.

 

De aceea, pe măsura consolidării influenței germane, o Americă retranșată în câteva puncte de rezistență (Deveselu, Kogălniceanu, Băneasa și Știrbei Vodă), se vede la rându-i obligată să revină discret la susținerea suveranismului românesc. Cu atât mai mult cu cât un atare suveranism poate servi și ca scut împotriva unei noi expansiuni a influenței ruse la gurile Dunării și în Balcani. (Pirueta strategică respectivă i-a uitat în jungla politicii dâmbovițene pe samuraii atlanticismului integral care, rămași fără instrucțiuni, continuă în confruntări televizate lupta cu “diversiunea naționalistă a rusofililor” sau cu „denigratorii rusofili ai industriei anticorupției”.)

 

Se conturează astfel o convergență strategică americano-rusă în România, susținută de solidaritatea intereselor geopolitice. O atare concluzie surprinde. Se știa doar că noul Sfânt Imperiu Roman de Națiune Germană este cel care căuta, pe urmele lui Bismarck și Gorceakov, dar și ale lui Ribbentrop și Molotov, pactul de neagresiune cu a Treia Romă. Parcă Moscova de NATO se simțea amenințată iar nu de UE.

 

Realitatea nu poate fi decât alta. Încă de la începutul anilor 2000, când a venit la putere Vladimir Putin, analiștii ruși au conchis că NATO este doar o amenințare simbolică pentru Rusia (NATO este o alianță defensivă de state suverane dependente militaricește de puterea SUA, care niciodată nu au purtat vreun război convențional împotriva rușilor), în timp ce un nou Reich, reîncarnat sub forma Statelor Unite ale Europei germane, constituie o putere limitrofă de pericol potențial maxim, a cărei emergență este de netolerat.

 

Geostrategia rusă în Europa a fost sintetizată de un fost lider sovietic în cuvintele: “anul 1941 nu se va mai repeta!” Formula este valabilă și azi. Geostrategia americană interzice controlul Europei de Germania.

 

În acest punct Rusia și SUA se întâlnesc. O întâlnire cu consecințe asupra „întâlnirii” germano-române. Punctul de întâlnire devine astfel punct de ciocnire. De aici rezultă o Românie anațională, sau cel puțin fără agendă națională, și pseudosuverană, epuizată în agitația permanentă a unei pseudodemocrații populate de pseudopartide național și suveranist-populiste.

 

Logica unei asemenea situații indică drept reacție a „puterii dominante”, ușor de vândut celor exasperați de confuzia politică națională, ordinea „interanționalistă” o unei dictaturi „tehnocrate” – adică militare – la vedere. Dacă nu sesizăm că la finalul acestui parcurs așteaptă deja războiul, înseamnă că suntem ori orbi ori nebuni.

 

Pentru cei care vor să înțeleagă ce ni se întâmplă, în această logică pot găsi un răspuns valabil. Pornind de la el pot fi imaginate reacții sau remedii. Specialiști în forme care câteodată produc fond, românii ar putea eventual găsi, ca altădată în trecutul lor, o cale pentru a transforma pe nevăzute suveranismul de vitrină care li se va permite în interesul altora, într-un suveranism real care să lucreze pentru ei. Astfel, în loc să își înstrăineze țara, ar româniza interesele străine care se înfruntă pe teritoriul ei. Desigur, asta în măsura în care mai există ceva viu și autentic în națiunea română.

 

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/si-totusi-ce-se-petrece-2/

Și totuși, ce se petrece? (1)

 

Demolarea marilor partide politice postdecembriste / postcomuniste – PSD și PNL (PDL) – a intrat în ultima fază. Aceste partide au ajuns în situația cea mai delicată: deranjează mai mult decât servesc. Pe cine? Pe cei care – entități statale sau parastatale – sunt interesați de dominarea României, în contextul luptei pentru controlul spațiului european.

 

De ce nu mai pot servi? Pentru că și-au epuizat creditul social. Nici măcar cei care mai votează pentru ele nu mai cred în ele. Compromise (pe drept sau pe nedrept), nu mai au nici o posibilitate rezonabilă de a reface legătura de încredere între ele și societate – sau cel puțin dintre ele și masa critică a populației. Asemenea partide nu mai sunt ascultate și urmate. Pe cale de consecință, ele nu mai pot acționa ca o curea de transmisie eficientă între locuitorii cvasicoloniei românești și stăpânii acesteia. De aceea sunt inutile.

 

De ce încă mai deranjează? Din trei motive.

 

În primul rând, pentru că în suprastructurile partidelor respective (în special în PSD) a supraviețuit un număr încă mare de lideri profesioniști (fie ei și proveniți din structuri oculte constituind „factorul intern” al rezistenței naționale) care, cu toate jurămintele de vasalitate, pot întoarce oricând armele împotriva „puterilor suzerane”. Aceasta chiar în ciuda masivelor epurări la care a fost supusă clasa politică în ultimii ani, operate prin intervenția „industriei anticorupției” cu instrumentarul său justițiar-populist. Dimpotrivă, cu cât mai mulți lideri naționali „globalizați” au fost sacrificați pe altarul globalismului, cu atât mai mult s-a născut în ei disponibilitatea unirii într-un front național antiglobalist.

 

În al doilea rând, pentru că partidele în discuție au o infrastructură politică formată din așa-numitele baronate locale, care au interese adverse agendelor globale și care s-au dovedit practic imposibil de controlat. Acești oligarhi locali pot sili oricând conducerile centrale la promovarea unei politici naționale.

 

În al treilea rând, pentru că aceleași partide dispun de un electorat captiv încă substanțial care, fiindu-le fidel, totodată presează continuu asupra lor împingându-le instinctiv în direcția interesului național. În orice moment zăgazurile puse la vârf împotriva unei asemenea presiuni a bazei pot ceda. Și atunci „rătăcirea din urmă va fi mai rea decât cea dintâi”.

 

Să îți asumi riscul unei redeșteptări naționale forțate a unor partide incapabile să gestioneze sentimentele populare, este inacceptabil pentru orice operator politic interesat în controlul hegemonic al României. Iată de ce PSD și PNL (PDL) trebuie distruse rapid.

 

Democrația – inclusiv cea formală – cere însă prezența pe scena publică a unor partide care chipurile să se întreacă între ele și să coaguleze masa în jurul unor iluzii alternative. Oamenilor trebuie să li se dea sentimentul că pot alege, precum și cel că își pot schimba alegerea atunci când constată că ceea ce au ales nu le place. Iată de ce, în paralel cu executarea partidelor curentului principal, au fost scoase pe piață tot felul de partidulețe al căror apel popular se supune testului.

 

Pentru a fi „sigure” asemenea partide nu trebuie să aibă, însă, o legătură directă și intimă cu populația. Aceasta le-ar putea da impulsul și forța pentru a promova, la un moment dat, o politică autonomă. De aceea, ele trebuie să fie partide de lider. Nici de cadre (întrucât nu li se cere să performeze în aplicarea unei agende proprii), nici de mase (întrucât puterea celor fără de putere este periculoasă, fiind imprevizibilă), ci de lider. Poporul votează pentru că îl inspiră liderul prin carisma lui. Un lider care se adresează inimii iar nu minții. Când inima obosește sau o ia razna, omori liderul și dispare partidul; pentru ca alt partid, cu liderul său, apărut ca un deus ex machina, să îi ia locul. Simplu, sigur și eficient!

 

Este ceea ce vedem, fără a înțelege prea bine, de câțiva ani încoace. Tot felul de formațiuni care apar de nicăieri, propulsate de forțe nevăzute, pentru a fi lăsate la fel de repede să cadă de îndată ce se constată că nu au o capacitate suficientă de coagulare a emoțiilor populare. De când televiziunile „independente” s-au înecat în propria paranoie, iar organizațiile „societății în uniforme civile” s-au deconspirat ca agenți ai unor interese străine, pierzându-și cu toate capacitatea de fi rampe de lansare pentru asemenea actori politici, s-a trecut (sau poate revenit) la metoda moșirii liderilor în stradă; adică pe „maidan”. Maidanizarea României înseamnă plămădirea unor lideri de ipsos prin efectul crizelor de isterie provocată, a unor „moașe” tinere, frumoase și libere (de rațiune). Pe trunchiul acestora se construiesc partide de mucava.

 

O problemă majoră a celor care pun la cale asemenea strategii este însă birocratizarea lor și, într-o anumită măsură, militarizarea. Or, nici birocraților nici militarilor nu le plac interlocutorii cu prea multă personalitate sau cu înclinații către fanatism. De aceea, partide precum PMP (dependent de personalitatea hiperdominantă și conflictuală a lui Traian Băsescu) sau M10 (excrescență a dogmatismului malefic al Monicăi Macovei) sunt sabotate, respectiv lăsate fără oxigen.

 

Distrugerea liderilor carismatici lasă însă întreaga strategie fără ingredientul esențial. Cum să faci ca un partid de lider să existe și să performeze fără un lider atrăgător? Din această dilemă „păpușarii” mai mult sau mai puțin globali nu au cum ieși. Pe cozile de topor nu se poate conta la infinit căci cel care a trădat va mai trăda.

 

Oricum, până una, alta, devine limpede că ceea ce ni se va propune va fi un partid național-populist, pornindu-se de la ideea că pe principiul acțiunii-reacțiunii, după ce, seduși de promisiunea sindicalizării necazurilor și redistribuției profiturilor, au înghițit globalizarea cu polonicul, românii, ajunși a se alege cu internaționalizarea resurselor lor și naționalizarea pierderilor celorlalți, vor recula către naționalism. Vom avea, deci, un partid naționalist de stânga și unul naționalist de dreapta; unul național-egalitarist iar altul național-corporatist, dar ambele autoritariste. Într-un cuvânt, fasciste.

 

Cine sunt însă cei care planifică astfel viitorul României? Acestei întrebări vom încerca să îi răspundem într-un episod viitor al acestei analize.           

 

 

 

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/si-totusi-ce-se-petrece-1/

Președintele-jucător ca material didactic

 

La puține zile după prima alegere a domnului Traian Băsescu în funcția de Președinte al României, am ținut la Fundația „Nicolae Titulescu” din București, în prezența unui public numeros și distins, o conferință în care apreciam că respectiva alegere nu este o victorie a democrației, ci a neo-cezarismului, anticipând că autoritar-populismul celui care avea să fie un „președinte-jucător”, va dăuna grav României. În ce măsură am avut dreptate îi las pe cei de azi să aprecieze.

 

Când Președintele Traian Băsescu a lansat „strategia marilor licurici” și a proclamat nașterea Axei Washington-Londra-București, creind impresia că așează România în mod absolut pe coordonatele neo-conservatorismului transatlantic, am elaborat o analiză care conchidea că respectiva axă se termină, de fapt, la Moscova. Ideea era aceea că alinierea noastră exclusivă, ostentativă și unilaterală la agenda americană, primită mai degrabă cu răceală de „licuricii euro-atlantici” și cu abia disimulată iritare de protagoniștii Europei germane, este mai mult retorică și că, prin supraîncălzirea parteneriatului strategic româno-american, este menită să servească mai degrabă Rusiei decât României. Prognoza a fost confirmată. Recente „scurgeri” de informații din arhivele contraspionajului olandez, indicând colaborarea cel puțin antedecembristă a fostului președinte român cu serviciile secrete sovietice, par a-i oferi și o explicație „instituțională”.

 

După ce SUA l-au salvat pe fidelul lor aliat bucureștean de consecințele referendumului prin care fusese demis din funcția de Președinte al României, vice-președintele american Joe Biden i-a făcut acestuia o vizită pe final de mandat. Cu acel prilej, la o conferință comună de presă, pe fondul aprecierilor superlative referitoare la conlucrarea cu domnul Băsescu, oaspetele i s-a adresat direct pentru a-l asigura că Washingtonul îi va simți absența. Într-un comentariu de la vremea respectivă, am tradus aceste cuvinte ca pe un mesaj care spunea că America își încheiase socotelile cu românul și nu mai dorea să audă ceva despre el.

 

Este evident că Traian Băsescu nu a avut o interpretare similară. Primind cu justificată revoltă semnele abandonului extern, precum și pe cele, mult mai dureroase, ale schimbărilor de macaz operate de către foștii săi subordonați interni, Președintele-jucător de altădată le-a strigat de le-au țiuit urechile celor de care crezuse că se folosește dar care, în realitate, l-au folosit, că, deși nu mai este președinte, a rămas jucător. Intoxicat cu otrava trădării, cel care decapitase cu securea justițiar-populismului elitele naționale, le-a comunicat „licuricilor” mai mari sau mai mici, locali sau globali, asemenea unui alt Alexandru Lăpușneanu, că de se va scula pe mulți îi va popi și el.

 

Astfel, a trecut masiv la devoalarea mizeriei din justiție și serviciile secrete, riscând să compromită instrumente pe care prietenii „licurici” contează în opera de guvernare a României. A denunțat corupția cercurilor de afaceri străine, punând astfel în pericol capacitatea acestora de a-și maximiza profiturile prin sărăcirea României. A condamnat ingerințele puterilor străine în afacerile interne ale României, dând apă la moară curentelor naționaliste, altminteri denunțate ca făcând jocul Rusiei. A creat un vehicul politic – PMP – care, beneficiind de talentul său combativ, părea să aibă capacitatea de a intra în Parlament și de a influența acolo, în mod necontrolat, jocurile politice dâmbovițene.

 

Președintele Emil Constantinescu, de îndată ce i s-a spus să tragă pe dreapta, s-a conformat fără crâcnire. Neputând accepta să își vândă țara dar înțelegând că nu are nici suficiente resurse spre a o salva, s-a retras în liniștea Olimpului academic. După ce a pierdut alegerile din 1996, Președintele Ion Iliescu, fără a reclama vreun act de trădare, a făcut drumul la Canossa și abia apoi a revenit în funcție, îngrijindu-se să distingă între a prezida și a guverna. Președintele Traian Băsescu, asemenea unor omologi din țări vecine pe care nu îi mai numesc, după ce s-a bucurat de coabitarea cu peștii mari în acvariul puterii globale, crezându-se egalul acestora, a vrut fie să îi sancționeze pentru ingratitudine, fie să își caute propriul drum fără a ține seama de avertismentele lor.

 

Așa se explică, fără îndoială, dezvăluirile din arhivele olandeze. Foarte bine articulate, ele oferă o imagine aptă a-i omorâ de invidie pe cei mai mari adepți ai teoriei conspirației; imagine care se pliază impecabil pe toate prejudecățile cognitive turnate de decenii în mințile românilor. Nu pot spune că informațiile care în zilele din urmă ne-au fost servite pe masă sunt exacte. Nu pot nici afirma că sunt false. Pe de altă parte, nu vreau să speculez pe marginea lor. O vor face cu certitudine alții.

 

Ceea ce mi se pare demn de subliniat acum este că, în măsura în care relația Băsescu-KGB ar fi fost reală, ea era cunoscută dinainte de decembrie 1989, de către chiar statele NATO care au sprijinit ascensiunea lui Traian Băsescu iar apoi menținerea lui în prima demnitate de stat a României. Cum au folosit aliații României informația până în acest moment, când Traian Băsescu nu le mai este de trebuință? De ce nu au divulgat-o înainte ca presupusul agent al unui stat terț, Rusia, care dacă nu le era neapărat adversar nici prieten nu le era, să ajungă în fruntea statului român și să controleze instituțiile acestuia care, printre altele, depozitau secrete euro-atlantice? (S-ar putea să găsim aici una din explicațiile decorării șefilor respectivelor instituții în străinătate.) Câteva răspunsuri foarte plauzibile nu sunt greu de formulat.

 

Dacă informațiile sunt false, este datoria guvernului olandez să le infirme. Altfel, tăcerea ar putea fi luată drept confirmare. Ca membru NATO și UE, deci ca stat aliat, Olanda nu poate lăsa în circulație o asemena știre calomnioasă, care în cel mai bun caz subminează încrederea între aliați. Or, deocamdată guvernul de la Haga tace.

 

Dacă informațiile sunt corecte, Olanda trebuie să explice românilor dar și celorlalte națiuni euro-atlantice, cum le-a gestionat și de ce, avându-le, a facilitat sau, cel puțin nu a denunțat, accesul unui presupus agent al fostei URSS la vârful unui stat aliat.

 

În oricare din aceste situații, fostul Președinte-jucător al României joacă astăzi un rol perfect de material didactic. El ne permite să învățăm lecția amară a felului în care marile puteri ale lumii înțeleg să îi trateze pe „prietenii” de care nu mai au nevoie.

 

Indiferent ce ai face, nu există protecție împotriva acestui cinism hegemonic. Cei care și astăzi mai contează pe scutul de protecție oferit de străinii în serviciul cărora își distrug țara și își elimină compatrioții, trebuie să vadă că singurul scut pe care pot conta este acela al unei conștiințe curate. Cei care astăzi mai cred că România trebuie să accepte o conducere străină întrucât toată clasa politică românească este coruptă și incapabilă a guverna țara, au ocazia să constate cât de cinici și imorali sunt străinii care ne cer libertatea în schimbul unei iluzorii bune guvernări.

 

Că informația este adevărată sau falsă, ea a fost lansată cu un singur scop: acela de a compromite o persoană care, dincolo de păcatele ei, potrivit Constituției a personificat România (descalificarea lui este, de aceea și descalificarea noastră), pentru a o reduce la tăcere și a le permite să se descotorosească de ea celor care s-au folosit de ea până la a ajunge a nu le mai fi de trebuință. Cine nu va învăța această lecție o va sfârși pe eșafodul propriei trădări, strivit sub disprețul comun al celor care l-au cumpărat și al celor pe care i-a vândut.

 

 

PS Acest text nu se vrea o condamnare a domnului Traian Băsescu. Eu sunt un luptător iar nu un judecător. Am luptat cu Traian Băsescu și l-am criticat în chiar momentele în care se bucura de o maximă susținere internă și externă. Nu pot lovi însă în adversarul căzut. Eu apăr o cauză și anumite valori dar nu eu sunt acela prin care vine dreptatea în lume. Dreptatea este revenirea la echilibrele primordiale stricate prin faptele noastre nesăbuite și căile ei sunt în afara controlului nostru direct. Mai devreme sau mai târziu, dreptatea se va face. Până atunci nu putem aspira decât la justiție. Adică la restabilirea respectului pentru contractul nostru social și național. În acest scop unitatea noastră trebuie să primeze. Inclusiv prin iertarea și recuperarea celor rătăciți.

 

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/presedintele-jucator-ca-material-didactic/

Ignoranța ignorantului

 

Una dintre trăsăturile cele mai supărătoare ale ignoranților este faptul că își ignoră propria ignoranță. Cu cât ignoranța le este mai mare cu atât convingerea că știu ceea ce nu știu este mai fermă. De aceea, îndoielile celorlalți cu privire la (ne)știința lor îi irită până la a-i face agresivi. Agresivitate care atinge frecvent nivelul bădărăniei.

 

Avem reconfirmarea acestor adevăruri observând intervențiile teoreticienilor de ocazie ai statului și dreptului, relativ la recenta respingere de către Senat a cererii privind autorizarea urmării penale în cazul Oprea-Gigină, pentru infracțiunea de omor din culpă. Ne sunt citate texte din Constituție și sunt interpretate dezinvolt articole din codul penal de către persoane care, pe când revolta le întunecă rațiunea, nu se întreabă la ce or fi bune facultățile de drept dacă pentru a emite opinii juridice este suficient să cunoști scrisul și cititul. Culmea este că asemenea erijare în postură de „acuzatori publici” și „asesori populari” (procurori și judecători fără studii inventați de stânga revoluționară bolșevică în anii săi de populism militant), constituind „tribunale ale poporului” ad-hoc (precum cele care au trimis în închisori întreaga elită românească în anii 1950), vine din partea exponenților unei așa zise drepte care se proclamă anticomunistă și luptă neîncetat cu fantoma comunismului.

 

Mi se va spune că este imposibil ca legile să fie respectate dacă ele nu sunt înțelese de toată lumea. În principiu așa este. Citind legea orice om poate ști și trebuie să știe ce are dreptul să facă sau ce este obligat să nu facă.

 

Numai că legile nu sunt perfecte. Ele sunt scrise de oameni, adesea fără cunoștințe de tehnică legislativă, și de aceea sunt interpretabile. O asemenea interpretare nu mai poate fi lăsată în seama oricui. De aceea s-a creat sistemul judiciar și i-a fost recunoscută puterii judecătorești independența, în echilibru cu celelalte puteri ale statului. Și tot de aceea, s-a stabilit în întreaga lume civilizată, și mai ales în statele democrate, că judecata referitoare la respectarea legii se face exclusiv în tribunale sub supravegherea juriștilor (lucru valabil chiar și în sistemul curților cu jurați), iar nu pe stradă.

 

În același timp, orice text de lege se interpretează în lumina științei dreptului (care este altceva decât cunoașterea legislației) și în contextul întregului sistem normativ. Acesta din urmă, chiar dacă este definit ca o morală minimă, are în primul rând în vedere asigurarea liniștitei funcționări a ansamblului social, stabilitatea și securitatea raporturilor între persoane, subsumate intereselor generale ale comunității, iar nu satisfacerea unor sentimente individuale de revanșă sau chiar a unui instinct abstract de dreptate.

 

Justiția, aceea despre care se spune că trebuie făcută chiar de ar fi să piară lumea („fiat justitia pereat mundus!”) nu este străină de dreptate dar este altceva decât ea. Morala legii („quid leges sine moribus?”) nu este morala comună, ci dreptatea socială. Altminteri, suma dreptății indivizilor devine nedreptatea socială maximă („summum jus, summa injuria”). „Se comit adesea nedreptăți șicanând oamenii prin interpretarea răuvoitoare a dreptului” – spunea Cicero în „De oficiis” („Despre îndatoriri”), încă acum câteva mii de ani. El nu îi cunoscuse, desigur, pe „tinerii frumoși, liberi și decerebrați” din România secolului XXI.

 

Oricât de clară și pe înțelesul tuturor ar fi, legea nu este o carte tehnică pe care interpretându-o literal (exclusiv pe baza regulilor gramaticale) și aplicându-o ad litteram putem ajunge la comportamente corecte. De aceea este nevoie de juriști la tot pasul. Aceasta mai ales atunci când se pune problema să restrângem drepturile fundamentale ale unei persoane (cum ar fi dreptul la libertate dar și cel la demnitate), pe motiv că ea a ar fi încălcat legea.

 

Oricât ar părea de ciudat, o înțelepciune milenară a consolidat concluzia că este mai ușor să înțelegi ce ai de făcut ca să nu încalci legea, decât să stabilești dacă cineva a încălcat-o într-un caz concret. De aceea s-a adoptat principiul prezumției de nevinovăție, precum și cel al răsturnării acestei prezumții numai în cazul în care vinovăția este probată de acuzator, iar nu de acuzat, dincolo de orice dubiu rezonabil („in dubio pro reo”). Or, asta nu se poate face pe stradă.

 

Am auzit dinnou în aceste zile maxima potrivit căreia „suntem egali în drepturi”, cu varianta „toți suntem egali în fața legii”. Așa este. Numai că aceasta nu înseamnă că suntem egali.

 

În ordinea de fapt suntem inegali din toate punctele de vedere. Cum oare să fie egal prostul și deștepul, cel care știe și cel care nu știe, înțeleptul și nebunul, bogatul și săracul, sănătosul și bolnavul etc.? Aceasta este realitatea. Dreptul nu o poate schimba, ci numai administra. Scopul realist al unei societăți drepte nu este instaurarea forțată a egalității (a încercat-o comunismul și a eșuat dramatic), ci transformarea inegalității în simplă diversitate și mai ales, evitarea situației în care inegalitatea duce la inechitate. Dreptatea socială nu este incompatibilă cu inegalitatea dar nu este același lucru cu egalitatea.

 

Când legea îi tratează pe inegali în mod egal, ignorând realitatea inegalității, rezultatul este adâncirea celei din urmă și bridarea inechității. De aceea vorbim nu despre egalitate pură și simplă, ci despre „egalitatea șanselor”, despre „discriminare pozitivă”, despre „echilibrul dinamic al puterilor”, despre „includerea celor marginalizați sau vulnerabili în ansamblul social”. Concepte subtile prin care se realizează zi de zi și ceas de ceas reglajul fin al interacțiunii complexe dintre oameni, astfel încât ordinea de drept, care ne tratează cu egal respect dar fără să ignore inegalitatea nostră obiectivă, caută a face suportabilă ordinea de fapt așezată implacabil sub semnul inegalității.

 

Toți suntem egali în fața legii dar legea stabilește, adesea, ca cei mai bogați să plătească impozite mai mari decât cei săraci. Unii se plâng că astfel este sancționat meritul. Alții spun că astfel se asigură solidaritatea socială și se corectează nedreptățile sociale.

 

Toți suntem egali în fața legii dar legea nu poate face abstracție de inegalitatea între rolul social al persoanelor publice (oricât de antipatice ar fi ele în concret) și cel al persoanelor private (adesea foarte simpatice tocmai pentru că nu le cunoaștem ca să le putem judeca). Cu atât mai puțin ea poate ignora diferența între cetățean și instituție. Cetățeanul este un subiect individual pentru care trebuie să lucreze instituțiile. Instituțiile – și există chiar cetățeni-instituții – lucrează însă pentru ansamblul cetățenilor. De aceea legea nu îl poate trata în același fel pe cetățeanul pur și simplu și pe cetățeanul-instituție, adică pe cetățeanul cu o funcție de interes social. Iată de ce unii au imunități iar alții nu. Cu precizarea esențială că imunitatea nu ocrotește interesul celui căruia i se aplică, ci interesele celor în slujba căruia acesta este.

 

Ca să luăm un exemplu mai puțin controversat, când diplomații străini se bucură de imunitate în România, aceasta nu le este acordată în interesul lor, ci în interesul statului străin care i-a trimis aici și pentru care ei lucrează. De aceea, ambasadorii străini (ca, de altfel și unii „eminenți” juriști români cu agende politice personale), care în numele principiului egalității în fața legii, acuză Parlamentul României pentru că i-ar feri pe parlamentari sau miniștri de actul de justiție, își bat de fapt joc de români profitând cinic de ignoranța lor. Acum câțiva ani Congresul american a votat ca Președintele Clinton să nu fie deferit judecății sub acuzația de obstrucționare a justiției prin sperjur (cam ceea ce i se reproșează astăzi la noi dlui Tăriceanu) în cazul „Monica Lewinski”, pentru rațiuni de oportunitate, de altfel absolut corecte. Interesul SUA era în acel moment altul decât agenda puterii judecătorești.

 

Toate parlamentele naționale din spațiul euro-atlantic, inclusiv Parlamentul European, au aceleași prerogative și aceleași practici cu Parlamentul României. Nimeni nu le critică decât atunci când vine vorba de România. De ce oare?!

 

Tinerii furioși și ignoranți ai României trebuie să știe că pentru dreptul lor de a protesta și a debita tot felul de inepții astăzi, inclusiv împotriva parlamentarismului și a separării puterilor, părinții și bunicii lor și-au riscat viața cu un sfert de secol în urmă. Atunci, când am stat eu însumi în fața tancurilor și am văzut cum ia foc Biblioteca Universitară în care citisem atâtea mari lucrări de drept, am avut în gând să contribui la construirea unei ordini sociale democrate în care parlamentarii se bucură de imunitate, judecătorii de inamovibilitate, procurorii de autonomie și toți cetățenii de libertate. Nici o demonstrație a unor ignoranți manipulați de forțe ostile României libere, echitabile și europene, nu mă va face să renunț la apărarea acestor valori.

 

 

PS Celor care cred că ne pot învăța dreptul numai pentru că au făcut patru clase primare și știu să citească legile, le spun ceea ce ne spunea în liceu profesorul nostru de matematică: „Dacă toate muștele ar face miere, ar fi miere și la coada cățelului”. Cu alte cuvinte, dacă toți am ști să interpretăm corect legile toată țara ar putea fi un imens tribunal funcționând ca un adevărat templu al dreptății. Așa însă, România riscă să devină doar o imensă pușcărie.

 

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/ignoranta-ignorantului/

Un proiect fără țară

 

În anii 1990 se numea „agendă națională”. Era vorba despre o viziune asupra viitorului României, în spatele căreia să se poată mobiliza toate sau cel puțin principalele forțe politice naționale. Prin „forțe politice” se înțelegea o elită plurală selectată și/sau validată de societatea civilă, căreia cetățenii îi încredințaseră destinul lor, odată cu fracțiunea lor de putere din puterea totală a națiunii. Distincțiile ideologice dintre aceste forțe erau vagi dar fiecare a avea o concepție cât de cât structurată asupra a ceea ce își dorea să fie România.

 

Prima „agendă națională” (sau primul „proiect de țară”) postcomunistă a fost cea a tranziției de la dictatură la democrație, de la economia de comandă la economia de piață, de la societatea închisă și controlată la societatea deschisă și liberă, precum și de la integrarea ruso-asiatică la cea euro-atlantică. În domeniul securității geopolitice se preconiza profilarea României ca lider / pivot politic regional în Europa Centrală, de Est și de Sud-Est, realizarea unui sistem de partneriate strategice bilaterale și trilaterale cu statele vecine care să acopere această regiune, precum și a unor parteneriate strategice cu SUA, Italia și China (purta alt nume dar tot asta era), aderarea la NATO, intrarea în UE și normalizarea relațiilor cu Rusia (în condițiile în care cu această țară, ca și cu Germania, nu se putea identifica congruența intereselor strategice). Proiectul includea, da, și „unirea cu Moldova”, în diverse forme și variante, dar despre aceasta s-a vorbit, dintr-o prudentă înțelepciune, atât de puțin încât mulți au crezut că nu există.

 

Asupra acestei agende s-a realizat în cele din urmă consensul național. Sub umbrela ei s-au consumat mai multe etape istorice: reformă (reforma de sistem și ajustarea structurală) și contrareformă, tranziție de bază și post-tranziție, integrare externă pe baze interguvernamentale și integrare pe baze federale.

 

Procesul îndeplinirii ei s-a fracturat cam prin anul 1998, atunci când „corupția corectivă” (acumularea primitivă de capital privat național) a fost înlocuită de corupția de sistem, structurile securitare regionale au fost demolate în favoarea asocierii la proiectul Europei germane, iar parteneriatul cu SUA și-a început conversia în protectorat.

 

În siajul ei, ca efect inerțial pozitiv, România intră în NATO în 2004 și în UE în 2007, dar o face în genunchi și fără a mai avea un proiect post-aderare. Absența acestuia dovedește tocmai ruptura dintre viziunea strategică a celor care avansaseră „agenda” revoluționară a anilor 1990, ca proiect național coerent, și prioritățile tactice incoerente ale epigonilor lor, care au patronat simbolic integrarea României în structuri comunitare externe în timp ce ea se dezintegra în interior într-o puzderie de oligarhii locale.

 

Așa a rămas țara fără proiect. Adică fără busolă. Într-un blocaj tactic lipsit de orice țintă strategică.

 

În acest context, forțele politice ale anilor 1990 s-au rupt de sursa lor socială, neîncrederea dintre ele fiind reciprocă și irevocabilă. Suveranitatea partajată în procesul integrării euro-atlantice, a devenit suveranitate cedată. Conducătorii naționali au ajuns un fel de guvernatori înscăunați din voință externă. Mandatului popular i-a fost substiuit mandatul străin. După compromiterea ( a se citi asasinarea) clasei politice românești, locul conducerii politice a fost luat de guvernarea tehnocrată. Nedemocratică și anațională. Forme fără fond, alegerile mai sunt permise numai întrucât nu pot determina vreo schimbare. Astfel, o țară fără proiect a devenit un teritoriu locuit de o populație fără țară.

 

Într-o atare logică era firesc ca misiunea întocmirii unui nou „proiect de țară” (cuvântul „național” cu greu și-ar fi putut găsi locul în această formulare succedând vechea „agendă națională”) să fie încredințat tehnocraților… de partid și de stat. Ceea ce nu se înțelege, desigur, este că orice proiecție are nevoie de viziune, iar viziunea este proprie oamenilor politici, nu tehnicienilor.

 

Tehnicienii pot diagnostica o anumită stare și propune terapii pentru optimizarea acesteia sau tratarea maladiilor de care suferă. Ei nu pot schimba nimic, căci nu știu să schimbe. Ei sunt doar gestionarii a ceea ce există, căci abilitățile lor se bazează pe memorie și nu pe imaginație, gândirea lor este exersată în statică și nu în dinamică, ambițiile lor se limitează la conservarea dreptului câștigat și nu vizează dobândirea drepturilor de câștigat. Ei nu apără valori, din care se pot naște vise, ci stări din care nu emană decât…stagnarea.

 

Prin urmare, viitorul „proiect de țară”, dincolo de valoarea sa propagandistică, de instrument electoral, nu are cum fi altceva decât o carte tehnică pentru optimizarea exploatării oligarhice (interne și externe) a unei națiuni în curs de dispariție, organizată pe principii neocoloniale.

 

Așadar, vom avea proiect dar nu vom avea țară. Se pare, însă, că prea puțini români sunt preocupați de asta.

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/un-proiect-fara-tara/

Older posts «

» Newer posts