„Efectul ambasadei”

Guvernul României a luat decizia de a muta ambasada României în Israel la Ierusalim. O mișcare politico-diplomatică temerară care deja a creat valuri.

 

Ca ministru de externe al României am avut și eu aceeași intenție în 1997 și chiar am început demersuri în acest sens. Demisia mea la finele aceluiași an a lăsat proiectul fără finalizare.

 

Voi reveni la acel moment, cu învățăminte poate utile pentru ceea ce se întâmplă astăzi, după o necesară incursiune istorică.

 

Din antichitate, de la distrugerea Marelui Templu de la Ierusalim de către romani, evreii, izgoniți de pe pământurile lor și obligați să hălăduiască prin lume, au fost timp de secole un popor fără stat. Tratați ca un corp străin de către comunitățile în mijlocul cărora se așezaseră, ei au trebuit să supraviețuiască îndeplinind munci pe care ceilalți nu le acceptau și mobilizându-se pentru a performa exemplar în acele domenii. Când activitățile în care se specializaseră au devenit esențiale pentru societate, ei, deja bine organizați, au devenit concurenți incomozi pentru membrii societăților gazdă. Între timp fuseseră identificați cu “străinul” care, într-un Ev Mediu supus multiplelor amenințări și legendelor sumbre născute din anarhia feudală subsecventă ordinii romane, era una din principalele surse ale fricii. Frica a generat ura, iar ura irațională a determinat cumplite pogromuri urmate de împingerea și concentrarea evreilor în locuri asupra cărora puterea politică locală exercita un control mai slab. Pe măsură ce această putere s-a consolidat pe temelii naționale, conflictele dintre băștinași și comunitățile evreiești au reizbucnit cu și mai mare tărie, debușând într-un antisemitism generalizat. (Nimeni nu a fost scutit de un atare păcat.) Expresia ultimă a acestui antisemitism, acum militant, a fost Holocaustul.

 

Încă spre finele Primului Război Mondial (1917), în condițiile în care Marea Britanie și Franța se pregăteau să își împartă teritoriile fostului Imperiu Otoman, lordul Balfour, ministrul de externe britanic, a enunțat necesitatea creării unui „cămin național al poporului evreu”, respectiv a unui spațiu în care să se poată aduna evreii pentru a trăi împreună într-o comunitate coerentă organizată potrivit culturii și tradițiilor sale. Locul a fost găsit în vechea provincie a Palestinei (denumirea dată de romani fostei Iudei), spre disperarea populației arabe musulmane așezată acolo de secole, și pus sub mandat britanic.

 

După dezvăluirea ororilor Holocaustului, la sfârșitul celui de al Doilea Război Mondial, dar și în contextul internațional creat de izbucnirea Războiului Rece, autodeterminarea evreilor pe “pământul promis” potrivit Bibliei, situat în Palestina britanică, a devenit inevitabilă. În condițiile ordinii postbelice această autodeterminare trebuia aprobată de proaspăt înființata ONU. Aceasta, iar nu evreii, a decis în 1947 frontierele noului stat suveran, împărțind vechiul Ierusalim în două (jumătatea de est lăsată arabilor iar cea de vest dată evreilor) și stabilind capitala statului Israel la Tel Aviv. Mai este de menționat că într-o epocă în care statele lumii părăseau etnicismul pentru a deveni națiuni civice și laice, Israelul se năștea ca stat etnic a cărui identitate culturală era conferită în primul rând de religie.

 

Decizia a fost contestată de statele arabe și astfel s-a ajuns, trecând prin mai multe conflicte militare, la războiul de șase zile din 1967, câștigat de Israel, care ocupă, printre altele, Cisiordania și întregul Ierusalim, capitala sa biblică, centrul anticei Iudei.

 

ONU se opune și prin mai multe Rezoluții ale Consiliului de Securitate, interzice orice act prin care ocuparea părții estice a Ierusalimului de către Israel ar fi recunoscută și ar căpăta eficiență, inclusiv folosirea aeroportului și a altor infrastructuri similare. De aceea, toate ambasadele statelor cu care Israelul întreține relații diplomatice au rămas ori s-au retras în capitala recunoscută internațional, Tel Aviv, până în ziua de azi.

 

Marile Puteri (în special protagoniștii bipolarismului, Rusia sovietică și SUA) interesate în controlul Orientului Mijlociu au încercat să stabilească o ordine regională bazată pe înțelegeri între statele beligerante. Este meritul diplomației românești de a fi sesizat printre primii, că, pe lângă conflictul între state, mai exista o problemă fără rezolvarea căreia orice aranjament urma să se dovedească a fi neviabil, spre ambarasarea tuturor actorilor statali, și anume problema populației palestiniene, rămasă ea acum ca popor în căutare de statalitate. Implicarea României în soluționarea problemei palestiniene, simultan cu menținerea relațiilor diplomatice cu Israelul (spre deosebire de celelalte state ale blocului sovietic) au conferit Bucureștiului rolul de intermediar respectat și influent în ambele tabere. Un „honnest brocker” la propriu.

 

Alte două evenimente importante s-au mai petrecut după aceea. Pe de o parte, este vorba despre decizia unilaterală a guvernului israelian din anul 1981, de a muta capitala de la Tel Aviv la Ierusalim, mișcare cu caracter identitar și geostrategic, menită a afirma hotărârea, criticată atunci de ONU, de a anexa definitiv partea palestiniană a orașului. (Cam tot așa cum a făcut mai recent Rusia cu Crimeea.) În acest context, Israelul a susținut că a fost recunoscut de ONU ca stat suveran, iar nu ca teritoriu sub tutelă, și în consecință, odată creat, se bucură și de atributul suveran de a-și amplasa capitala acolo unde crede de cuviință. Totodată, a arătat că păcile se negociază pornind de la situația existentă la sfârșitul războiului, iar nu de la ideea revenirii la status quo ante, căci de ar fi altfel războaiele nu ar mai avea sens iar negocierile de pace nu ar mai avea obiect. Nici un învingător nu poate renunța de planola ceea ce a obținut prin luptă.

 

Pe de altă parte, ne referim la acordurile de la Oslo, din 1992, încheiate între Israel și Organizația pentru Eliberarea Palestinei, care au stabilit principiul creării unui stat palestinian în Cisiordania și Gaza (teritorii ocupate în 1967). Unul dintre principalele mere ale discordiei în cadrul acestei înțelegeri (alături de problema întoarcerii refugiaților arabi palestinieni) a fost statutul Ierusalimului, dorit drept capitală de către ambele părți. În anul 2000, premierul israelian Ehud Barak, propune ca ambele state să își aibă capitala la Ierusalim, reîmpărțit în Ierusalimul de est și cel de vest. Realitatea acestei propuneri este controversată. (Atât Ehud Barak, cât și Yasser Arafat, mi-au spus pe cuvânt de onoare, în întâlniri evident separate, primul că a făcut iar cel de al doilea că nu i s-a făcut respectiva propunere.) Oricum, dacă a existat, ea a fost declinată pentru a nu mai fi reluată vreodată.

 

În „teritoriile (palestiniene) ocupate”, începând din 1994, se instalează, în înțelegere cu Israelul, Autoritatea Națională Palestiniană împuternicită cu guvernarea comunității palestiniene locuitoare acolo, în perspectiva formării unui stat suveran palestinian. Aceasta își organizează instituții guvernamentale pe care le instalează la Ramallah, în apropierea Ierusalimului. În 1996 este ales un Consiliu Legislativ (Parlament) palestinian, după ce în 1993 liderilor Mișcării pentru Eliberarea Palestinei li se permite întoarcerea din exil. Istoria post Oslo este mult mai lungă și mai complicată dar cu toate reculurile, ea consemnează o schimbare de situație profundă în raport cu ceea ce era în 1967 și 1973. (Nu se poate trece cu vederea nici că Israelul a încheiat tratate de pace cu Egiptul și Iordania.)

 

Această schimbare aduce în discuție principiul (dintre cele mai vechi) de drept (cutumiar) internațional rebus sic stantibus (literal „lucrurile stau pe loc”)ca excepție de la principiul pacta sunt servanda(litaral „înțelegerile trebuie respectate”), potrivit căruia o dispoziție consacrată printr-un instrument juridic internațional (tratat, acord, rezoluție ONU etc.) își pierde forța obligatorie (devenind inaplicabilă) atunci când circumstanțele în care și în considerația cărora a fost adoptată cunosc o schimbare semnificativă. Este exact temeiul pe care plecând, în 1997, într-o vizită oficială în Israel, vizită al cărui program includea și o întâlnire cu liderii Administrației Palestiniene la Bethleem, am decis să aterizez pe aeroportul din Ierusalim, fiind primul (și din câte știu și ultimul, până acum) înalt reprezentant al unui stat membru ONU care a făcut acest lucru după 1967.

 

La rugămintea noastră, presa israeliană a consemnat evenimentul fără a face prea multe valuri. Președintele Israelului, Ezer Weizman, la micul dejun pe care mi l-a oferit, a subliniat însă că gestul a fost mult prețuit și nu va fi uitat. Cu acest prilej am anunțat că analizăm și posibilitatea mutării ambasadei noastre la Ierusalim, sens în care am solicitat sprijin pentru achiziționarea unui teren pe care să putem construi un sediu adecvat.

 

Cel mai important lucru este acela că atât la Ierusalim cât și la întâlnirea de la Bethleem cu liderii palestiniei, în frunte cu Yasser Arafat, am arătat că aceste demersuri nu echivalează cu abandonarea sprijinului românesc pentru o soluție justă, fezabilă și durabilă a problemei palestiniene, ci dimpotrivă cu reimpulsionarea și consolidarea angajamentului nostru în această direcție, inclusiv prin consolidarea relațiilor politice bazate pe încredere și respect, precum și pe concilierea pragmatismului cu principialitatea, ale României cu unul dintre principalii actori ai regiunii, Israelul. Utilizarea aeroportului de la Ierusalim și eventuala mutare a ambasadei la Ierusalim trebuiau privite numai ca o punere de acord a formei (sediul oficial al activității) cu conținutul (activitatea propriu-zisă).

 

Ambele părți (israeliană și palestiniană) au acceptat poziția astfel exprimată a României, făcând chiar aprecieri pozitive asupra ei. În atari condiții nu am înregistrat nici un reproș venind din lumea arabă și nici o critică la ONU, unde aveam să ajung peste numai câteva zile și să discut atât cu Secretarul General, cât și cu Președinții Adunării Generale și Consiliului de Securitate.

 

Iată că peste douăzeci de ani ideea mutării ambasadei se reia. Nu știu cum a fost pregătită. Sper că bine, deși contextul regional este mult mai tensionat decât în 1997.

 

Nu cred, totuși, că inițiativa românească va crea reacții negative majore în lumea arabă, în prezent mai divizată ca niciodată și având probleme mult mai grave de rezolvat. Nici autoritatea palestiniană nu cred să aibă interesul de a-și tensiona relațiile cu România, al cărui sprijin trecut este un bun argument pentru speranța într-un sprijin similar viitor, de care este cu atât mai mare nevoie cu cât acordurile de la Oslo au cam fost puse pe butuci, împreună cu formula a două state pe actualul teritoriu controlat de Israel și împânzit de așezări evreiești. În anumite situații un stat ca România poate oferi un sprijin mult mai eficient decât o superputere încurcată în complexe conflicte globale.

 

Rusia nu are vreun interes special să vocifereze; cu excepția tentației de a mai împunge puțin Bucureștiul. La urma urmei mutarea adresei unei ambasade ține de decizia suverană a fiecărui stat, iar despre locul pe care se mută aceasta Moscova poate spune puține lucruri după anexarea Crimeii; eventual în afara denunțării dublelor standarde.

 

Culmea este că neplăcerile aduse de hotărârea în discuție nu apar în relațiile cu „ceilalți”, ci în propria tabără. Vrând nevrând (și poate chiar din motive meschine ținând de tacticile unor lideri de partid) România iese astfel din ambiguitatea relațiilor transatlantice actuale, optând, într-o chestiune sensibilă de politică internațională, pentru susținerea implicită a administrației americane și ignorând criticile primadonelor UE, precum și ale grupării neo-conservatoare formată chiar în SUA de clanurile Bush și Clinton. În fapt, nu este vorba despre alinierea la politica americană, ci la politica Președintelui Trump. Evident, politică aplaudată la Ierusalim și, din rațiuni diferite, la Londra. (Ba chiar, putem bănui, în secret și la Moscova.)

 

Efectul – „efectul ambasadei” – este același și la București. Și aici se risipesc două confuzii. Una, întreținută mult timp, este legată de convingerile geopolitice ale Președintelui României care, iată, acum se plasează de partea Europei (mai exact a UE și practic a Germaniei) împotriva Americii (în fapt a Casei Albe) lămurind și pierzând astfel o mare parte din sprijinitorii săi (interni și externi). Alta, acceptată de prea mult timp, este aceea a rolului său conducător în politica externă. În realitate, potrivit Constituției, România nu este o republică semiprezidențială, ci una parlamentară, în care președintele îndeplinește funcția de mediere iar puterea executivă, atât în domeniul politicii interne cât și a acelei externe, aparține exclusiv Guvernului. (Președintele României nu poate refuza nimic din ceea ce îi propune Guvernul, decât dacă propunerea este ilegală; el poate numai cere, motivat, după caz, potrivit legii, jurisprudenței constituționale și uzanțelor, o singură dată și într-un termen rezonabil, reanalizarea unei decizii a executivului, după care este ținut să treacă la autentificarea, promulgarea, oficializarea ei.)

 

Desigur, în condiții normale Guvernul ar fi trebuit să îl informeze în prealabil pe „primul mediator al țării” de intențiile sale, tocmai pentru a-i da posibilitatea să își exercite atributele circumscrise de dreptul de a fi consultat, de a încuraja și de a avertiza. Noi nu suntem, însă, într-o situație normală. Întorcând spatele Constituției, președinții noștri, odată cu trecerea timpului, și-au abandonat îndatoririle de mediatori pentru a-și asuma, cu de la ei și cu ajutorul unor forțe parastatale putere, statutul de jucător. În aceste condiții, Guvernul l-a lăsat pe Președinte să se joace singur la Palatul Cotroceni, luându-i jucăriile care nu îi aparțineau și arătându-i că jocul poate merge înainte și fără el. (Cam le fel vor sta lucrurile și cu președinția rotativă a UE.)

 

Decizia de a muta ambasada României de la Tel Aviv la Ierusalim, înțeleaptă sau nu, este un act suveran, de felul celor pe care România a încetat să le mai facă de mai mulți ani. Prin aceasta ea este salutară, fiind totodată firesc să trezească reacții adverse din partea celor care s-au dezobișnuit cu un asemenea comportament. Cât de bine a pregătit Guvernul pasul și cum va ști să reziste și să administreze situația în continuare, nu avem de unde ști. Cât de mult îi va diviza sau uni pe români un asemenea gest și o asemenea situație, este prematur să ne pronunțăm. Ar trebui să îi unească. În orice caz, ceea ce putem spune de îndată este că prin clarificările provocate acesta are meritul de a fi pus în termeni mult mai expliciți și mai corecți problema de politică externă și de așezare constituțională pe care o avem de rezolvat. Or, problema corect formulată este singura care are șansa găsirii unei soluții corecte.

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/efectul-ambasadei/

Dialoguri reale în spațiul virtual

Articolul meu „Securitatea este indivizibilă” a născut reacții (din fericire toate civilizate) atât în tabăra proamericană, cât și în cea prorusă.


Cei dintâi văd în orice critică adusă felului în care SUA își tratează partenerul român sau a celui în care România își gestionează parteneriatul cu SUA expresia desprinderii de alianțele euro-atlantice și a întoarcerii în brațele Rusiei. Cei din urmă, iau orice rezervă față de politica americană ca pe un argument că tot Rusia era mai bună și că alianța cu ea este singura cale de a ne scoate din iobăgia americană.


Între aceștia, americanofobi acoperiți sau românofili naivi pledează pentru neutralitate. O idee, recunosc, splendidă dacă nu ar fi imposibil de realizat.


Despre construcția unei adevărate politici românești ghidată nu de egoism național sau de delir etnocentric, ci de interesele vitale ale acestui popor necăjit care, cu nenumărate greșeli și în ciuda lor, a reușit totuși să răzbească prin istorie, de aspirațiile sale la o viață decentă, la libertate și la demnitate nu prea vorbește nimeni. Încercarea mea modestă și aproape disperată de a o face îi determină pe mulți dintre cei care mă citesc, spre amuzamentul dar și spre tristețea mea, să mă plaseze în același timp atât în rândul fanaticilor atlanticismului, al adepților putinismului și al dușmanilor neutralității (adică al iubitorilor de confruntare). Cum nu pot fi simultan în trei locuri, înseamnă că sunt exact unde trebuie.


Asemenea controverse crează – și asta este partea bună – ocazia unor precizări care îmi clarifică mesajul și reduc riscul deformării lui prin lecturi partizane, dacă nu chiar de rea credință. Cu acest gând redau în continuare câteva dialoguri (de fapt, întrebări, majoritatea cu subînțeles, și răspunsuri) provocate de articolul înainte menționat. Sper să fie interesante, utile și lămuritoare. Aceasta cu atât mai mult cu cât timpul nu îmi permite să redactez studii atât de ample și de detaliate (de altfel, acestea s-ar citi și mai greu) încât să elimine toate speculațiile.

 

Ș.P. întreabă: A sporit securitatea Rusiei daca a ucis sute de mii de oameni in Siria?

A.S. răspunde: Nu. Noi nu suntem, însă, aliații Rusiei. Este sănătos ca să punem ordine în curtea noastră, înainte de a o face în curtea altuia. Ceea ce vă mai pot spune este că, în ciuda marilor sale păcate și ale unui mod de purtare a războaielor prea puțin sensibil la pierderea de vieți omenești (în contrast cu mentalitatea și practica occidentală), Rusia nu se află la originea „primăverii arabe”.

 

G.B. comentează: ,,Rusia nu se află la originea primăverii arabe”, este opinia dvs, dar fără argumente. Realitatea are argumente. Libia, o dictatură fără partide politice, fără alegeri libere, dar cu un colonel arogant bazându-se pe prietenul rus, pe arme rusești, rachete, avioane rusești. Când a fost atacat de avioanele americane în anii 80, prietenul rus și-a retras navele, iar când a fost atacat și ucis, prietenul rus s-a abținut în Consiliul de securitate. ,,Primavara araba” în Siria a început la o școală generală unde elevii au scris pe zidul scolii ,,Asad, acum e rândul tau!”. Polițiștii dictaturii au băgat în beciurile poliției și au torturat. Părinții elevilor au mers la Poliție cerând să-și vadă copiii. S-au alăturat elevii școlii și profesorii, apoi cetățenii localității. Au primit bastoane etc. Tinerii localității au sărit gardul cazărmii localității și au luat arme. Așa a început ,,primăvara arabă” în Siria democratică și iubitoare de drepturile omului.

A.S. răspunde: Nu am afirmat niciodată și niciunde că regimul lui Bashar al Assad este democratic și respectuos față de drepturile omului. Dimpotrivă, este un regim autoritar care, probabil, a și comis crime pentru a-și menține puterea și a-și impune ordinea. Probabil că schimbarea lui ar fi o parte a răspunsului la criza siriană dar aceasta este atributul poporului sirian iar nu al altor popoare. Nu vreau să compar regimul de mână forte al familiei al Assad cu regimul „democratic” al bunului general Pinochet din Chile, susținut de SUA, dar o vastă experiență în domeniul drepturilor omului (am fost raportor special ONU pentru drepturile omului în Belarus) m-a învățat că nu toți cei care se opun unui dictator sunt democrați. Cum a început „primăvara arabă” în Siria, respectiv în ce zi, la ce oră și în ce localitate, nu știu. Văd că dvs aveți iformații precise în acest sens, culese desigur din presă, și vorba aceea, „trebuie să fie adevărat pentru că a scris în ziar / s-a spus la televizor”. În schimb știu cum a început „primăvara arabă” la UE, unde eram vicepreșdinte PES pentru politică externă, securitate și apărare, și m-am opus instigării ei. Știu de asemenea cum s-au organizat în și supravegheat din alte capitale decât Kiev, „revoluția portocalie” din Ucraina, în 2004, când eram Președinte al AP-OSCE, sau protestele Maidanului în 2014, când oficial nu mai eram nimic dar am fost trimis în misiune pe teren ca fost raportor permanent al PE pentru Ucraina și Rusia. Mai știu, chiar dacă nu mi-a fost clar de la început, cum a fost sprijinită de Occidentul euro-atlantic autodeterminarea kosovarilor, care i-au căsăpit pe sârbii opresori și le-au vândut organele prin Europa. (Să nu îmi vorbiți acum despre crima de la Katyn, căci am un unchi ucis acolo.) Știu și cum a fost cu bombardarea pieței din Srajevo în zi de târg, și cu masacrul de la Srebrenica, dar și cu maghiarul bătut de un român (sau invers?!) la Târgu Mureș în 1990. (Vorba unui hâtru, pentru câte știu mi-au dat prea puțină închisoare.) Desigur Ghadafi a fost și el un dictator care a ținut cu mână de fier o grupare de triburi, transformându-le într-un stat (petrolifer) dezagregat de îndată după căderea sa. Așa cum bine spuneți, nu se mai poate ști dacă rușii l-au susținut sau l-au lăsat să cadă sau și una și alta, în funcție de interesele lor schimbătoare, dar îmi amintesc precis momentul în care predecesorul Președintelui Macron, onorabilul domn Sarkozi, l-a primit cu mare pompă la Paris și chiar i-a sărutat mâna (se pare că și portofelul). Oricum, „primăvara arabă” a adus democrațiile occidentale în situația de a saluta, în numele democrației desigur, lovitura de stat dată de Generalul Al-Sisi împotriva unui guvern egiptean, este drept, islamist, dar instalat prin alegeri libere, ai cărui membri au fost aruncați în închisoare. Nu pot afirma, întrucât nu am probe certe, că SUA au finanțat ISIS (poate doar anumite instituții americane au făcut-o fără știrea administrației, cum s-a mai întâmplat), dar știu că are un partenriat strategic cu democrația din Arabia Saudită. Asta nu vrea să spună că americanii sau vest-europenii sunt răi, iar rușii sunt buni, ci că toți sunt o apă și un pământ. Toți se conduc după interese iar nu după principii morale. Această constatare ne duce la două întrebări: Sunt ticăloșii noștri mai buni sau mai acceptabili decât ai lor? Sunt dezirabile și legitime intervențiile militare externe în vederea schimbării regimurilor nedemocratice, autoritare, iliberale etc; în general, a regimurilor care nu ne plac? Răspunsul meu la ambele întrebări este unul singur: NU! Întrucât, însă, aceasta este lumea iar noi românii nu o putem schimba singuri, trebuie să comparăm costurile și beneficiile opțiunilor disponibile, să facem compromisuri tactice cu grija de a nu compromite obiectivul strategic, și să nu încetăm a ne opune răului, inclusiv în cadrul alianțelor noastre, căci numai așa vom putea avea totdeauna aliați care să nu vrea sau să nu încerce a ne fi neapărat și stăpâni.

 

L.P. întreabă: Să deduc că Republica Moldova a procedat cel mai corect rămânând neutră și fiind în bătaia vântului insecurităților atât dinspre vest cât și dinspre est?

A.S. răspunde: Evident că nu despre neutralitate este vorba, în măsura în care, ceea ce nu cred, ar fi posibilă. Este vorba despre alegerea alianțelor (ca problemă de principiu, pe care acum eu nu o pun în discuție), despre gestiunea alianțelor și despre comportamentul aliaților. De asemenea este vorba despre cercetarea viabilității alianțelor prin analiza a ceea ce stă la temelia lor. Sunt inițiator și coautor al parteneriatului strategic cu SUA iar nu produsul lui. Îmi asum răspunderea pentru aceasta. De aceea, cred că, atunci când spun ceea ce spun, afirm un atașament real, care nu poate fi decât critic, față de alianțele României, și ar fi util ca orice contra-argument să se refere la spusele mele, iar nu să aducă în discuție întrebări care nu au legătură cu subiectul și nici măcar nu au curajul să afirme ceva. Dacă socotiți că alternativa este neutralitatea, spuneți-o! Nu este cazul să o deduceți forțat din ceea ce am spus. O alternativă afirmativă ar fi, de pildă, renunțarea la confuzia dintre loialitate și slugărnicie în cadrul alianțelor noastre. Dacă vreți să spunți că alianțele noastre de azi sunt răul cel mai mic, iar nu binele cel mai mare, spuneți-o! Chiar de ar fi așa, eu unul socotesc că situația poate fi îmbunătățită, evident cu condiția de a redeveni lucizi și critici. Și încă ceva. În documentul care a dat contur parteneriatului strategic româno-american, discutat și convenit în toamna anului 1997 între mine și Asistentul Secretarului de Stat, Mark Grossman, se spunea clar că obiectul acestuia este „consultarea, concertarea și cooperarea părților” în domenii esențiale ale politicii internaționale. Cum au fost îndeplinite aceste prevederi în cazul ultimei acțiuni militare din Siria? Secretarul General NATO și-a declarat susținerea pentru intervenția militară a trei dintre statele membre? Au fost consultați toți membrii înainte? Chiar toți au aceeași părere? Era imposibil să fie altfel? Atunci ce vă face să credeți că va sări cineva în apărarea noastră dacă vom fi atacați? Mai ales că astăzi atacul nu înseamnă numai acțiune militară convențională.

 

L.P. întreabă:Concret, ce ați face dacă ați fi ministru de externe acum?

A.S. răspunde: În primul rând ce nu aș face: nu aș da comunicate publice prin care să îmi exprim solidaritatea cu o acțiune care încalcă dreptul internațional. În măsura în care șeful statului a exprimat o asemenea solidaritate, aș da un comunicat al MAE prin care m-aș ralia poziției exprimate de Secretarul General ONU, aș cere respectarea dreptului internațional și eventual aș nuanța, prin introducerea cuvenitelor rezerve, versiunea „occidentală” cu privire la vinovăția Guvernului sirian. Dacă Guvernul m-ar dezavua aș demisiona. (Am făcut-o în 1997.) În al doilea rând, mi-aș aminti relatarea profesorului Mircea Malița referitoare la atitudinea conducătorilor români din timpul crizei rachetelor cubaneze din 1961, când au fost trimiși la Washington mesageri români care să informeze Casa Albă că România nu a fost consultată, nu și-a dat acordul și nu este de acord cu acțiunea URSS. Comportamentul SUA de astăzi față de noi este similar cu cel al URSS de atunci. De astă dată ar trebui trimis un mesager nu numai la Moscova, ci și la Beijing și, eventual la Teheran. În al treilea rând, aș trimite la Washington un mesager la nivel de director politic sau secretar de stat sau de ambasador cu însărcinări speciale, pentru a discuta cu reprezentanții de vârf ai administrației problema siriană și respectarea prevederilor parteneriatului strategic, în litera și spiritul lor. În al patrulea rând, aș trimite mesageri pentru consultări în toate sau măcar în principalele capitale ale statelor membre NATO (evident Ankara, dar și Varșovia și chiar Budapesta ar fi trei priorități), căutând construirea unor poziții comune. În al cincilea rând, aș merge personal pentru consultări la Sediul NATO de la Bruxelles, la Comisia Europeană și aș organiza o teleconferință cu Secretarul General al ONU. Cu prilejul tuturor acestor discuții aș relua propunerile făcute de mine în 2013, în contextul primei crize a arsenalului chimic sirian, evident cu aducerile la zi necesare. (O scurtă istorie a acelor demersuri, încununate, pare-se, de succes, o puteți găsi pe pagina mea de FB, publicată duminica trecută.) În al șaselea rând, aș utiliza, cu avizarea prealabilă a aliaților, ambasada României la Damasc pentru a crea o cale de comunicare cu Guvernul legitim al Siriei și a încerca găsirea unei formule pentru reluarea negocierilor politice (cu participarea UE și a membrilor permanenți ai Consiliului de Securitate), precum și a unei soluții politice pentru ieșirea din criză. (Ca ministru am făcut-o în alte situații de criză, pentru a primi apoi, în ciuda rezervelor inițiale, mulțumiri din partea tuturor celor implicați.) Toată această acțiune ar trebui folosită și pentru refacerea reglajului fin în raporturile cu acei aliați care ne confundă cu un vasal. Ar fi și altele dar mă opresc aici. Dincolo de aceasta, o regândire generală a modului în care ne gestionăm alianțele se impune. Bilanțul lor trebuie făcut și după caz ele trebuie refondate. Despre aceasta nu este însă FB locul unde să vorbim.

 

I.M. întreabă: În ce fel ar crește securitatea României dacă Rusia ar putea patrona nesancționată, zone de conflict prin diverse locuri, alimentând regimuri de tip dictatorial?
Cred că ar fi “fair” să abordăm simetric chestiunea securității și din perspectiva acțiunii dar și din cea a inacțiunii, nu?

A.S. răspunde: Orice acțiune care contracarează o amenințare la adresa securității cuiva, mărește securitatea acestuia într-o măsură mai mare sau mai mică, măsură care dă dimensiunea succesului. Asta este evident. Dacă acțiunea militară a SUA împotriva unor infrastructuri fără importanță și pentru distrugerea unui arsenal inexistent, cu încălcarea dreptului internațional (adică a regulilor jocului convenite în decenii de negocieri), a neutralizat o amenințare la adresa securității americane, totul este perfect. Înseamnă că SUA au mai multă securitate și România, ca partener strategic al SUA, în principiu, la fel. A existat o asemenea amenințare? A fost ea reală? A fost ea provocată de alții? Dacă nu a fost o amenințare înseamnă că intervenția a mărit insecuritatea SUA, indiferent de gradul de succes militar al operațiunii. Dacă amenințarea a existat, atunci contracararea a fost insuficientă, prost concepută și, în orice caz, ilegală (întrucât nu a fost aprobată de Consiliul de Securitate al ONU). Asta a șubrezit și ordinea internațională și securitatea SUA. Nu o putem nega, oricât de tare îi iubim pe americani și îi urâm pe ruși; ori tocmai de aceea. /// În fine, formula că „Rusia nu poate patrona nesancționată zone de conflict prin diverse locuri, alimentand regimuri de tip dictatorial”, scoate din minți pe orice om normal și de bună credință. Cine în lume are dreptul să îi „sancționeze” pe alții? Sancțiunile se aplică în baza unei legi. Or, în speță s-a „sancționat” prin încălcarea legii. Ce se întâmplă dacă fiecare se erijează în judecătorul altuia, îl condamnă după capul lui (chiar și fără probe) și își pune sentința în executare? Vă dați seama ce spuneți?!! Poate România susține asemenea idei?! Apoi, numai Rusia alimentează regimuri dictatoriale? Altă întrebare: Cine și în numele cărei legi are dreptul să intervină militar pentru a schimba un regim dintr-un alt stat? Referitor la Siria: Rusia a alimentat „primăvara arabă” sau Occidentul? Rusia a venit prima în Siria sau Occidentul? Poate Rusia să îi lase pe americani sau pe vest europeni „să patroneze zone de conflict în diverse locuri”, alimentând regimuri marionetă, de cele mai multe ori de tip dictatorial? Desigur că prezența influenței ruse în diverse zone din lume ne poate deranja (pe noi sau pe aliații noștri) și poate să ne reducă securitatea, câtă vreme suntem adversari ai Rusiei ori în alianțe concurente cu ea. Asta nu ne dă dreptul să „sancționăm” Rusia, ci poate justifica intrarea în război cu ea. Or, oricât de justificat strategic (nu moral) ar fi un asemenea război, războiul fiind opusul securității, este România interesată în izbucnirea lui? Dacă singura soluție este războiul, să mergem la război! Eu unul nu cred că aceasta este singura soluție. După cum merg lucrurile, însă, războiul pare inevitabil.

 

I.M. comentează: Nu pot sa ma abtin de la cateva comentarii.
Formula cu “forța dreptului vs dreptul forței” este corectă, minunată și dezirabilă. În fapt, ea operează numai atunci când marile puteri consideră necesar/util. Atât SUA cât și China sau Rusia, nu au lăsat interesele lor strategice să se împiedice de dreptul internațional. Și-au văzut de obiectivele lor și au încercat să dea acțiunilor necesare o spoială de acoperire juridică.
Nici măcar nu cred că se poate juca un joc de tipul cine a început primul, pentru simplul motiv că am ajunge cu exemplele în Evul Mediu.
Revenind la contextul de securitate pt România – vi se pare corectă o afirmație de tipul “principala amenințare la adresa securității României este Rusia” ? Dacă da, atunci cred că ar trebui evaluat comportamentul Rusiei prin care testează reacția occidentului la tot felul de gesturi/acțiuni cu final expansionist – Georgia, Ucraina, Crimeea și acum Siria. Care ar fi interesul de securitate al României? Să încurajeze sau să descurajeze un astfel de comportament?
Da, este adevarat că și americanii susțin regimuri nedemocratice dar România a facut deja o alegere ( dvs spuneți că alegerea a fost suverană) și a hotărât ca, neputând promova o neutralitate reală, să asume parteneriatul strategic cu puterea care nu i-a amenințat niciodată granițele. Am trimis trupe în Irak, în Afganistan ca să cimentăm parteneriatul și să sporim prin asta securitatea României și acum ar trebui să facem pe fetele mari care caută dovada irefutabilă ca atacul unui dictator împotriva propriei populații a fost făcut cu arme chimice și nu cu niște amărâte de bombe cu fragmentație?
In ceea ce priveste sancționarea sau războiul cu Rusia, cred ca glumiți. România de capul ei nu are mecanisme de sancționare a Rusiei și Rusia nu va porni niciodata un război împotriva noastră ca stat. Securitatea noastră în raport cu Rusia nu cred că poate fi judecată decât în contextul alianțelor de care sper să ne ținem cu dinții.
Vă privesc cu respect și considerație de când v-am cunoscut și sunt convins că prin natura carierei dumneavoastră diplomatice aveți cu mult mai multe informații decât noi, cetățenii obișnuiți dar cred, în același timp, că a încerca să impui forța dreptului în contextul actual asimetric al relațiilor internaționale este la fel de naiv cu a propovădui neutralitatea.

A.S. răspunde: Dacă Rusia este Dușmanul iar dreptul nu contează, nu mai are rost să căutam pretexte pentru a ne bate cu ea oriunde o găsim. Să lăsăm Siria acum, unde totul este o mare înșelătorie la care contribuie mai toți cei implicați. La întrebarea dacă Rusia este principala amenințare la adresa României, răspunsul este NU. Nici americanii nu spun așa ceva. (Găsim această formulă repetată numai pe unele canale mass media care, în realitate, promovează interesele rusești.) Oricum astăzi nu suntem colonia Rusiei. Granițele nu le pot amenința decât vecinii dar suveranitatea nu se rezumă la granițe. Poți avea teritoriu, dar să nu mai ai stat. Evident, pentru a raspunde întrebării Dvs trebuia mai întâi să știu ce înțelegeți prin securitate. Securitate fără reguli, adică fără drept, nu există. Neutralitatea poate fi o utopie. Dreptul nu. Alternativa la forța dreptului este legea junglei. Formula “aliații noștri, la bine și la rău” are valoare relativă, spre deosebire de formula “patria mea, la bine și la rău”, care are valoare absolută, întrucât avem o singură patrie dar mai mulți aliați, nimeni nefiind destinat a fi aliatul sau adversarul nostru veșnic.

 

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/dialoguri-reale-spatiul-virtual/

Securitatea este indivizibilă

Nimeni nu își poate spori securitatea pe seama securitații altuia, adică creând altuia insecuritate.

A sporit, oare, securitatea SUA prin aplicarea strategiei “loviturilor de pedeapsă” menite să intimideze statele-țintă și să le facă a accepta agenda geopolitică americană? Răspunsul este dat de măsurile de securitate luate de SUA atât acasă cât și în străinătate și care reduc drastic (vizibil și invizibil) libertatea propriilor cetățeni. (E suficient să privim zidurile cu sârmă ghimpată care fac ambasadele americane din întreaga lume să semene cu pușcăriile, sau măsurile de control de pe aeroporturile pe care operează aeronavele americane civile.) Acestea spun că, pe măsură ce acțiunile militare americane de succes reduc securitatea altora, securitatea americanilor scade, ei simțindu-se tot mai amenințați.

Ce se întâmplă însă cu securitatea partenerilor / aliaților unei puteri cu securitatea în scădere? Ne-au spus-o chiar americanii pe când România voia să intre în NATO: “dacă vreți să vă aliați cu noi având probleme de securitate cu puteri terțe (în speță cu vecinii),veți importa insecuritate în cadrul alianței, sporind insecuritatea noastră; caz în care nu vrem să ne aliem cu voi.”

Cu alte cuvinte, dacă prin atacul împotriva Siriei, dat în afara convențiilor din care izvora dreptul internațional, adică încălcând regulile convenite ale jocului, SUA, partenerul strategic al României, și-a micșorat securitatea în raport cu o parte a lumii arabe, Rusia (care a și anunțat contramăsuri, fie asta doar din vârful buzelor), China, Iranul, Turcia etc., înseamnă că și securitatea românilor s-a diminuat corespunzător.

Iată un bun motiv pentru ca liderii statului român să își declare susținerea pentru intervenția americană, acceptând astfel post factum (respectiv pentru un demers în legătură cu care România nu a fost nici măcar consultată) coresponsabilitatea cu autorul acțiunii. Nu-i așa?

Este firesc ca, primind un nou aliat, o alianță să dorească a-și spori securitatea, iar nu a și-o micșora. Nu este, oare, tot atât de firesc,atunci, ca, intrând într-o alianță cu alții, cel care aderă la aceasta să dorească a-și menține măcar, dacă nu chiar a-și spori securitatea?

Când puterea membrilor unei alianțe este profund asimetrică, aventurile celui mai puternic îl fac pe cel mai slab să achite, în termeni de securitate / insecuritate, o notă de plată invers proporțională cu dimensiunea puterii sale. Altfel spus, sub aspectul cantității de insecuritate dobândite, prin simpatie, costurile intervenției militare americane în Siria sunt mai mari pentru România, care nu a participat la ea, decât pentru SUA, care a inițiat-o. De aceea trăinicia unei alianțe se măsoară după capacitatea membrului său cel mai puternic de a-și ajusta pasul în funcție de suflul membrului cel mai slab. Ceea ce se justifică și este fezabil atunci când sunt îndeplinite trei condiții și anume: interesele strategice ale membrilor să coincidă; membrii să se afle în raporturi de egalitate suverană; conduita tuturor membrilor să stea sub semnul bunei credințe și al respectului reciproc.

Că avem probleme la aceste capitole este clar. Întrebarea este, la care din ele?

Oricum, cât timp securitatea este indivizibilă, creșterea insecurității în oricare parte a lumii ne afectează pe toți.

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/securitatea-este-indivizibila/

Un raționament gangsteresc inacceptabil

 

Sesizând că se pierde teren pe frontul convingerii publicului cu privire la justețea atacului armat americano-britanico-francez împotriva Siriei, specialiștii în manipularea conștiinței publice au creat o nouă teorie menită a conserva susținerea populară pentru politicile neo-conservatoare. Faptul că presupusa utilizare a armamentului chimic de către guvernul sirian nu poate fi explicată logic este minimizat ca importanță, spre a fi împins în prim plan argumentul succesului militar al aliaților occidentali. Căci, vorba Președintelui Reagan, “cu succesul nu te iei de piept”.

 

Implicit se admite că folosirea armei chimice împotriva populației civile de către forțele guvernamentale siriene nu este certă și cu atât mai puțin dovedită, dar se subliniază că atacul american a probat superioritatea militară a Americii… nu raportat la Siria, căci aceasta era deja cunoscută, ci la Rusia și în subsidiar, la China. Acestea i-au lăsat pe sirieni singuri în fața agresorului, incapabile de vreo opoziție armată. (O posibilă înțelegere tainică între puterile globale și regionale pentru evitarea unei confruntări directe, ca și în cazul crizei rachetelor cubaneze din 1961, este intenționat ignorată.) Concluzia: cine se aliază cu rușii așa va păți; cine acceptă dominația americană este în siguranță. Mai bine vasal decât mort!

 

“Comunitatea internațională” suntem noi. Legitimitatea judecății noastre și legalitatea sancțiunilor impuse de noi își are temelia în puterea noastră. Dreptul nostru este dreptul puterii noastre. Puterea este valoarea noastră. Tot ceea ce puterea ne permite să facem este legal și moral.

 

Ce contează că Bashar al Assad nu mai dispunea de arme chimice? El este un om rău. Nici Saddam Hussein nu mai dispunea de armele nucleare pentru neutralizarea cărora a fost ocupat militaricește Irakul. Nu are importanță! El era rău și schimbarea regimului său este un bine. Că este așa o probează victoria noastră armată. Criteriul adevărului este victoria. Dumnezeu nu ar fi îngăduit-o dacă ar fi fost altfel. Învingătorul este Dumnezeu. Noi am învins, deci noi suntem Dumnezeu. Suntem Dumnezeul lumii și împotriva lui Dumnezeu nu trebuie să te pui.

 

Din acest discurs vechi testamentar (la urma urmelor Vechiul Testament autorizează genocidul dacă este săvârșit de “poporul ales”) derivă și o concluzie pentru români: câtă vreme vom fi fideli Dumnezeului euro-atlantic suntem siguri că vom supraviețui pe pământul pe care ni l-a promis, căci un alt Dumnezeu mai puternic decât el, mai răzbunător, mai hotărât și mai capabil să își apere legile Lui nu există. Desigur, în acest context, libertatea și demnitatea se disociază de securitate.

 

Am auzit rostindu-se cu subiect și predicat în aceste zile, iar locurile unde s-a spus și modul în care s-a spus atestă producerea tezei în același laborator, că apartenența la NATO și UE sunt garanția evitării unor tragedii similare celei siriene. De aceea trebuie să fim solidari cu intervenția militară a celor trei membri NATO în Siria, iar nicidecum să o criticăm sau să îi punem la îndoială legitimitatea. Cu atât mai puțin să ne gândim la o apropiere de Rusia. Rusia nu vrea, nu știe și nu poate să ne apere.

 

Să fim bine înțeleși. Nu sunt un susținător al regimului lui Bashar al Assad. Ba mai mult, cred că spre binele lor sirienii vor trebui să găsească o soluție politică pentru trecerea la un alt regim, adecvat adevăratelor lor interese fundamentale.

 

Nu susțin că actualul guvern sirian nu a folosit arma chimică. Ceea ce spun este că am dubii rezonabile cu privire la folosirea ei de către guvernul Assad și aceste dubii, ca și respectul pentru normele răposatului drept internațional, mă fac a contesta legitimitatea oricărei sancțiuni aplicate de o așa zisă “comunitate internațională”; din care, în orice caz și țara mea dragă face parte. Aceasta cu atât mai mult cu cât o asemenea intervenție este susceptibilă să schimbe raportul de forțe pe teren în favoarea unora care nu ne sunt sau nu ne vor rămâne “prieteni”.

 

Sunt conștient de superioritatea militară actuală a Occidentului euro-atlantic în raport cu Rusia, deși mai știu că raporturile de putere sunt schimbătoare și că puterea militară, cu precădere pe termen lung, nu este totul. Tocmai de aceea am luptat pentru ca România să își consolideze securitatea intrând în NATO și în UE. Nu regret că am făcut-o. Nu am gândit, însă, niciodată aderarea la NATO și la UE ca pe o “taxă de protecție” plătibilă în unități de suveranitate națională, de libertate individuală și de demnitate umană.

 

Prefer modul de viață vest-european și admir organizarea socială bazată pe valorile proclamate de acel Occident care a permis un progres tehnologic fără seamăn și ne-a dat speranța libertății, solidarității și respectului diversității. În lumina acestor valori și a adeziuni nedezmințite la ele, respect, fără a dori neapărat să le și adopt, valorile Orientului și mă simt solidar cu dorința lui de prosperitate, demnitate și securitate. Și tot în lumina unor atari valori, precum și ca expresie a adevăratei mele iubiri și fidelități față de aliații doriți și deocamdată oficiali (nu mai știu dacă și reali) ai României, denunț și deplâng abandonarea lor, trădarea lor și răsturnarea lor de către chiar cei care le-au proclamat, împinși de egoisme naționale sau șovinism de mare putere. Așa am ajuns ca în lumea libertății să fim mai nesiguri – de ziua de mâine și chiar de libertatea noastră – decât în lumea dictaturii. A critica derapajele partenerilor nu înseamnă a-i lăuda pe adversari. În schimb, a încuraja nebuniile partenerilor înseamnă a face servicii adversarilor.

 

Cu aceste precizări, pare-se necesare, se poate spune că raționamentul potrivit căruia România sau oricare altă națiune își găsește siguranța în tabăra celui mai puternic sub aspectul forței, chiar dacă asta înseamnă renunțarea la lege și la morală, este unul luat din lumea gangsterilor și de aceea este intolerabil. El trimite la legea junglei.

 

Aparținem unui popor nici mic dar nici mare, care și-a păstrat ființa în istorie strecurându-se printre dușmani nemiloși și prieteni nesinceri, ieșind întărit din războaiele pe care le-a pierdut și făcând compromisuri care nu i-au compromis existența, tocmai pentru că a folosit forța dreptului împotriva dreptului forței și a știut, în momentele esențiale, să asocieze sabia sa, chiar dacă nu prea ascuțită, cu morala, într-o unitate imbatabilă. Morala împotriva forței va pierde întotdeauna. Morala unită cu forța, niciodată. De aceea aliații noștri câștigă războaiele dar nu mai câștigă păcile.

 

Or, păcile sunt singurele care contează. Ce importanță are că am câștigat războiul dacă nu am câștigat pacea?! Ce importanță are că ne-am câștigat securitatea, dacă ne-am pierdut sufletul?!

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/un-rationament-gangsteresc-inacceptabil/

România în criza siriană de ieri și de azi

Anul 2013

 

  1. Anul 2013 a cunoscut prima criză a armelor chimice siriene, SUA decizând, sub imperiul indignării publice abil amorsate de cercurile neo-conservatoare interesate, dar și al calculelor geopolitice, să intervină militar pentru „sancționarea” Siriei.
  2. La solicitarea unor diplomați americani cu care eram în contact informal, am analizat situația pornind de la expunerea asupra proiectatei intervenții militare americane în Siria, prezentată de către Secretatul de Stat John Kerry, în Senatul SUA.
  3. Esența analizei mele a fost reluată în articolul „Siria va fi Irakul Președintelui Obama”, publicat în Corectpolitics pe 30 august 2013, urmat de articolul „Trufia democrațiilor cu mușchi”, publicat pe același portal, pe 6 septembrie 2013, în procesul renunțării la soluția armată, pentru a-i oferi un suport teoretic. Redau articolele mai jos, cu mențiunea că, dacă schimbăm datele și numele unora dintre personaje, observațiile și raționamentele de atunci sunt identice cu cele care se fac ori pot fi făcute astăzi.
  4. Pe 1 septembrie 2013, aflând că decidenții americani, prinși într-un adevărat blocaj intelectual și psihopolitic, nu sunt dispuși la reconsiderarea hotărârii de a interveni militar, am decis să îi scriu o scrisoare Înaltului Reprezentant UE pentru Politica Externă și Securitate, Cathy Ashton, în care să îi expun soluția mea și să o îndemn la un demers pe lângă membrii Consiliului de Securitate al ONU. (După redactarea scrisorii, fiind duminică, m-am dus la Snagov, unde fusesem invitat la masă de către jurnalistul Sorin Roșca-Stănescu, și unde, spre a-mi scuza întârzieriea și nu numai, mi-am prezentat ideea în fața celorlalți oaspeți care au primit-o cu aprobare dar și cu mult scepticism.)
  5. Pe 2 septembrie 2013 scrisoarea a ajuns oficial la ÎR/VP Ashton; neoficial am comunicat-o unor oficiali americani (prin intermediul contactelor mele de la Washington D.C.), cancelarului german Angela Merkel (prin intermediul lui europarlamentarului Elmar Brok, apropiat acesteia), misiunilor Rusiei și Chinei la Bruxelles, Președintelui României și altora presupus interesați. Redau mai jos traducerea din limba engleză în limba română a scrisorii.
  6. În aceeași zi (2 septembrie 2013) am primit de la Washington confirmarea că scrisoarea este evaluată ca document oficial intern al UE (identificat ca “documentul Ashton/Severin”.)
  7. În discuțiile neoficiale cu persoane aflate pe canalele de comunicare pe care mă mișcam, am mai sugerat ca SUA și/sau UE să ceară Rusiei ca aceasta să prezinte soluția avută în vedere Președintelui sirian Bassar al Assad, spre a ne asigura de acceptarea ei. În cazul unui anticipat răspuns pozitiv, mai sugeram organizarea unor negocieri politice între toți cei interesați cu participarea SUA, UE și Rusiei. Ceea ce s-a făcut. Adăugam că asemenea evoluții trebuiau și puteau fi folosite și pentru a deschide perspectiva negocierilor cu Iranul pe tema programului nuclear al acestuia. Ceea ce s-a întâmplat.
  8. La puțină vreme, sosit la Londra spre a se coordona în chestiunea bombardării Siriei, într-o conferință de presă, spre stupefacția generală, Secretarul Kerry a anunțat că mai există totuși posibilitatea evitării războiului prin predarea benevolă a arsenalului chimic de către Siria, comunității internaționale. (Consilierii mei, care urmăreau conferința de presă, m-au anunțat atunci entuziasmați că SUA și-au însușit soluția propusă de mine iar a doua zi, pe pagina lor de fb, doi dintre participanții la prânzul din 1 septembrie de la Snagov au scris că soluția incredibilă îmi aparține.)
  9. Peste câteva zile, la un Summit de la Sankt Petersburg, soluția a fost discutată între Angela Merkel și Vladimir Putin, precum și între Barak Obama și Vladimir Putin, în întâlniri private, formula fiind agreată de toți și aplicată apoi întocmai.
  10. Trei săptămâni mai târziu, întors de la Adunarea Generală a ONU de la New York, unde se întâlnise cu John Kerry, ministrul român al afacerilor externe, Titus Corlățean, le-a spus consilierilor săi că în spatele soluționării pașnice a crizei siriene se aflau demersurile mele. (Pe atunci eu eram un europarlametar român fără partid și fără imunitate, supus anchetei penale a DNA în regimul protocoalelor SRI-DNA-ÎCCJ.)

 

Anul 2018

 

  1. În aprilie 2018, cu cinci ani după evenimentele redate mai sus, s-a produs, în condiții identice, cea de a treia criză a armamentului chimic sirian. (În acest context, pe unul dintre dintre canalele de televiziune române am putut auzi pe un distins analist român al cărui nume îmi scapă, susținând că bombardamentul american din 2018 este legitim și necesar pentru a repara greșeala impardonabilă a administrației Obama de a nu bombarda Siria în 2013!!! Sluga, tot slugă…)
  2. Pe 14 aprilie 2018 SUA, „în coordonare cu Marea Britanie și Franța”, efectuează un bombardament-sancțiune cu rachete de croazieră împotriva pozițiilor deținute de guvernul legitim al Siriei, recunoscut de ONU, socotind că acesta, într-un gest criminal altminteri inutil și total inexplicabil cu mijloacele logicii, ar fi folosit armele chimice oficial predate în 2013, împotriva propriei populații civile. Justificat din punct de vedere moral sau nu, acest atac, pornit de la o premisă nedovedită și coordonat cu doar trei aliați (deci fără consultările prealabile obligatorii cu partenerul strategic român), nu își găsește nici o bază (sau cel mult o bază atât de precară încât echivalează cu fărădelegea) în dreptul internațional actual. Rachetele americane au produs puține daune infrastructurilor siriene dar au distrus integral dreptul internațional până atunci încă viu, chiar dacă muribund. Este inutil să plângem sau să ne revoltăm. Trebuie trecut la reinventarea lui.
  3. În aceeași zi, doi secretari generali, cel al NATO și al ONU, adoptă două poziții diametral opuse: cel dintâi exprimă (nu este clar dacă având sau nu acordul tuturor aliaților) susținerea totală pentru acțiuniea militară americano-britanico-franceză; cel din urmă, deplânge în cuvinte atent alese victoria dreptului forței asupra forței dreptului și avertizează asupra consecințelor periculoase ale acesteia.
  4. Tot atunci, Președintele și Guvernul României își exprimă servil și inutil, nenuanțat și necondiționat, solidaritatea – adică coresponsabilitatea – cu bombardarea Siriei (stat în care România, spre deosebire de aliații săi, avusese înțelepciunea să își mai țină deschisă ambasada).

 

Desigur, ticăloșii noștri sunt mai buni decât ticăloșii lor. În lumea ticăloșilor, însă, nota de plată a ticăloșiilor este achitată de cei buni; mai ales atunci când aceștia nu se opun răului. 

 

 

ANEXA I:

 

Siria va fi Irakul președintelui Obama?

 

Problema nu este ce ne vor spune că au văzut experții trimiși în Siria spre a inspecta situația armelor chimice deținute de această țară, ci dacă li se va permite să spună ce au văzut, precum și dacă decidenții politici vor ține cont de ceea ce li se va spune. Perspectiva nu este prea veselă dacă avem în minte acea lecție a istoriei care ne învață că politicienii nu învață lecțiile istoriei.

 

Reprezentanții administrației americane au declarat că logica indică Guvernul sirian ca fiind utilizatorul armelor chimice împotriva civilior. Ceea ce ar pune în mișcare executarea obligației de intervenție umanitară a comunității internaționale în scopul protejării populației inocente și vulnerabile.

 

În plină confuzie siriană, singurul lucru care apare tot mai limpede este că se intenționează ca și de astă dată lipsa “armei fumegânde” (a probei directe) să fie suplinită prin “argumente logico-politice”. (Ne explicăm mai ușor astfel simpatia democrațiilor euro-atlantice pentru justiția românească bazată exclusiv pe “argumente logico-juridice”.)

 

Trecând peste faptul că logica a încetat de mult să mai caracterizeze acțiunile omenirii, să admitem prin ipoteză raționamentul potrivit căruia armele chimice pot fi utilizate doar de cel care le-a creat, le posedă și le are sub control. În condițiile războiului civil care a devastat și continuă să devasteze Siria, mai poate sta, însă, în picioare prezumtia că Guvernul oficial controlează utilizarea întregului arsenal militar al statului? Răspunsul, pe care tot logica îl dă acestei întrebări, este negativ. Nesupunerea civilă, intrinsecă logicii războiului civil, arată că autoritatea formală a pierdut capacitatea de a controla statul. Cum se poate atunci să ții responsabil pe unul care este incapabil să facă tocmai ceea ce i se reproșează că ar fi făcut? Mai degrabă i s-ar putea imputa neîndeplinirea obligației de a interzice accesul terților la armamentul formal aflat în administrarea sa. Acuzație de care autoritățile siriene ar putea scăpa invocând forța majoră și logica exonerării de răspundere consecutivă ei. O forță majoră a cărei insurmontabilitate a fost întărită chiar de acuzatorii occidentali prin sprijinul dat rebelilor, indiferent de motivele lui.

 

Există, însă, și o altă linie logică posibil de urmat. Este vorba despre cea care pornește de la întrebarea “qui prodest?”. Odată admis că în haosul războiului civil oricine avea acces la armamentul chimic sirian – guvernul, rebelii, organizațiile teroriste străine pescuitoare în ape tulburi, susținători fanatizați și disperați ai regimului pe care acesta nu-i mai poate ține în frâu etc. – devine natural să te întrebi cui a servit utilizarea armelor chimice? Răspunsul logic este simplu: celor interesați de internaționalizarea conflictului sirian.

 

Guvernul sirian știa prea bine că utilizarea armelor chimice înseamnă trecerea unei linii roșii care va atrage intervenția externă, punându-i chiar pe aliații săi în imposibilitatea de a-l mai susține. În plus, în momentul în care s-a recurs la arma chimică, Damascul începuse să încline balanța de putere în favoarea sa, în timp ce contestatarii săi, fără sprijin militar extern, se apropiau de capătul puterilor. Deci Guvernul oficial nu avea nici un interes să recurgă la un tip de armament interzis. Este logic! Nu-i așa?

 

Dincolo de logica siriană există, însă, și o logică occidentală. Ea explică ambarasarea actuală a Occidentului. Și avem în vedere în special SUA, fără de care o intervenție militară eficientă este aproape imposibilă.

 

Să începem cu raționamentele de tip neo-conservator. Potrivit acestora, comportamentul extern al unui stat ține de natura ordinii sale interne. Cum aceasta nu se poate schimba prin “inginerie socio-politică” iar organizațiile internaționale nu îi pot controla eficient opțiunile, democrațiile care au capacitatea de a interveni spre a impune corecțiile necesare, au și legitimitatea de a o face. Astfel ar fi salvgardate stabilitatea și securitatea la nivel global. Cum SUA au puterea necesară punerii în practică a unor asemenea concepții, ele au făcut din neo-conservatorism ideologia călăuzitoare a “intervențiilor lor umanitare” și expresia strategică a mesianimului lor. Republicanii și democrații diferă între ei numai la nivelul nuanțelor. Principiile neo-conservatoare sunt înscrise în gena culturală americană și circumscrise de istoria formării națiunii americane.

 

De aici apar câteva consecințe esențiale. În primul rând, repulsia societății americane față de orice regim dictatorial, precum regimul actualului Președinte sirian Assad. O atare repulsie este atât de mare încât s-a ajuns a se crede că oricine se opune unui dictator este neaparat democrat și că orice democrat este automat prieten al Americii. În al doilea rând, în calitatea lor de “Nou Ierusalim cu dinți”, SUA sunt convinse nu numai de misiunea lor civilizatoare la nivel global, ci și de faptul că orice slăbiciune arătată în îndeplinirea acestei misiuni nu face decât să îi încurajeze pe cei care îi contestă valorile, reducând astfel șansele victoriei americane ori făcându-o mai costisitoare.

 

Iată de ce Președintele Obama are dificultăți în a le spune americanilor că mulți dintre cei care luptă pentru dărâmarea odiosului regim dictatorial din Siria sunt niște dictatori poate mai răi și totodată inamicii jurați ai Americii, ai valorilor ei și ai modelului de viață american. În același timp, Washingtonul se teme că lipsa de reacție față de utilizarea armelor chimice ar fi un semnal în atenția tuturor adversarilor săi din lume, sugerând că puterea SUA este în declin și încurajând la manifestări antiamericane. De aici următoarea dilemă: dacă se acționează în forță împotriva elementelor fundamentaliste din rândul rebelilor (admițând că o asemenea intervenție chirurgicală poate fi realizată cu succes în condițiile haosului sirian) societatea americană nu ar mai înțelege nimic și nu ar susține acțiunea întrucât nu i-ar mai vedea baza morală; dacă se acționează împotriva Guvernului Assad se face exact ceea ce s-a vrut a se evita până acum, respectiv se internaționalizează conflictul armat spre profitul forțelor fundamentaliste, în aceeași măsură anti-regim și anti-democrate, dar și anti-americane și anti-occidentale. Nu este nici o îndoială că aceste forțe, odată învingătoare, nu vor ezita să folosească arma chimică și împotriva democațiilor euro-atlantice pe care acum le cheamă în ajutor.

 

În plus, a-l ataca pe Assad înseamnă a intra în conflict cu Rusia (cel mai angajat susținător al actualului regim sirian, din motive geo-politice, militare, economice și de orgoliu post-imperial); dar a-i ataca pe insurgenți echivalează cu a face jocul Rusiei și a da avans exigențelor ei într-o regiune de importanță strategică pentru SUA. Aceasta într-un moment în care granița spațiului euro-atlantic cu cel euro-asiatic rămâne fluidă și vulnerabilă (situația Ucrainei, ca și cea a Balcanilor de Vest sunt emblematice), aliații europeni ai Washingtonului (probabil cu excepția Marii Britanii) sunt tot mai nesiguri (de loc surprinzător, Germania s-a aliniat cu Rusia în cazul sirian, în timp ce Turcia vede în el ocazia reafirmării ambițiilor neo-otomane) iar principalul aliat din Orientul Apropiat, Israelul, se simte tot mai amenințat în mijlocul uraganului născut din iluzia “primăverii arabe”.

 

Dacă ne gândim și la incapacitatea dovedită a SUA de a câștiga păcile consecutive războaielor câștigate, înțelegem de ce un război în Siria este o aventură potențial catastrofală pentru americani, aventură față de care eșecul irakian pălește. Istoria este plină, însă, de războaie sinucigașe în care și-au dus națiunile tocmai liderii cei mai puțin doritori de război, atunci când aceștia, lipsiți de tăria interioară necesară spre a merge împotriva curentului, s-au lăsat dominați de un context nefericit și de prejudecățile aferente lui. Ar fi culmea ca laureatul Premiului Nobel pentru Pace, Barak Obama, să fie acela care aruncă America într-un alt război devastator, pornind de la acuzații nedovedite sau de la probe neconcludente și fără acordul ONU (căci Rusia și China vor bloca un asemenea acord). Un lucru cu atât mai rău cu cât, de astă dată, intervenția ar avea loc direct în sprijinul fundamentaliștilor islamici anti-americani (sic!).

 

O ieșire din impas sau un compromis fericit ar viza, așadar, nu o intervenție împotriva sau în favoarea unuia dintre beligeranți ci împotriva depozitelor de arme de distrugere în masă. Întrucât Guvernul Assad nu le mai controlează, ele ar trebui distruse prin intervenție externă, eventual solicitată sau acceptată măcar de autoritățile de la Damasc și preferabil aprobată de Consiliul de Securitate ONU. Cum se poate aplica tehnic această soluție? Greu de spus. Va exista în marile capitale înțelepciunea necesară acceptării unei asemenea remize care nu va rezolva șarada siriană dar va spori securitatea regională și globală? Vom vedea.

 

Până atunci să consemnăm consternați poziția României, care își face un merit din proclamarea lipsei de poziție. Guvernul și Președintele, confundând, nu neaparat inocent, loialitatea cu servilismul, sunt, iată, pentru o dată de acord (o singură dată nu este o cutumă) că România va adopta poziția aliaților, oricare va fi aceasta. În competiția pentru captarea bunăvoinței Occidentului, Palatul Victoria și Palatul Cotroceni uită că buna credință implică nu numai loialitatea ci și sinceritatea. După expresia lui Nicolae Iorga, „prieten adevărat este cel care îți spune adevărul iar nu cel care îți încurajează nebuniile.” Or, o alianță care nu se bazează și pe sinceritate, pe avertismentele prietenilor, pe aportul de inteligență al aliaților, deci din care lipsește buna-credință, este condamnată eșecului, transformându-se în vasalitate. Poate – cine știe – ne salvează Parlamentul! Deși mă îndoiesc foarte.

 

 

 

ANEXA II:

 

Trufia democrațiilor cu mușchi

 

  1. Am urmărit cu sufletul la gură audierile din Senatul SUA referitoare la decizia Președintelui Barak Obama de a pedepsi Siria pentru că în războiul civil (în fine, se recunoaște că este vorba despre un război civil iar nu despre o revoluție democratică) care macină această nefericită țară, au fost folosite arme chimice. Am făcut-o cu bună credință și compasiune. Am rămas cu sentimentul că în trecut am mai văzut asemenea dezbateri și m-am întrebat dacă repetând aceleași raționamente, ca și procedeul deducerii argumentelor din concluzii (sic!), vom putea obține alte rezultate.

 

Dilema siriană pare mai simplă decât cea irakiană. În Irakul lui Sadaam Hussein întrebarea era dacă există sau nu arme de distrugere în masă. În Siria lui Bashir al Assad existența armei chimice și chiar utilizarea ei sunt admise de toată lumea – opoziție și autoritățile oficiale înseși. Întrebarea este cine le-a folosit?

 

Dacă am plasa discuția pe terenul securității, răspunsul la întrebarea din urmă nu ar mai fi indispensabil. Indiferent cine le-a folosit, faptul că Guvernul oficial nu poate garanta paza lor, respectiv nerecurgerea la ele fără o justificare legală, ar fi suficient spre a legitima o reacție internațională adecvată. America, în special, și Occidentul, în general, țin, însă, să pedepsească iar nu doar să se pazească; să dea lecții de morală iar nu doar să aplice măsuri de protecție; să-și dovedească superioritatea (morală) iar nu doar să rezolve o problemă. De aceea nu le este suficientă definirea amenințării; le este necesară și găsirea “vinovatului”.

 

Potrivit administrației americane vinovat este Guvernul sirian. Informațiile culese de serviciile americane de specialitate ar fi elocvente și covârșitoare în acest sens. Care informații? Care dovezi? Ele nu pot fi prezentate decât în spatele ușilor închise. Este de înțeles. Prin urmare, trebuie să credem serviciile respective pe cuvânt. Le-am crede dar tot atât de ferm ne-au asigurat ele că regimul lui Sadaam Hussein deține arma nucleară. Câți oameni au murit (inclusiv americani nevinovati) și cu cât s-a diminuat securitatea planetei în căutarea acelor arme, pe care nimeni nu le-a mai găsit?

 

Desigur, se poate susține, ca și în cazul Irakului, că și dacă regimul Președintelui Assad nu este vinovat de folosirea armei chimice, el are atâtea păcate încât orice pedepsire a sa, inclusiv pentru ceea ce nu a făcut, este bine venită. Trecând peste obiecția că justiția prin compensație (adică pedepsirea cuiva pentru fapte pe care nu le-a comis în contraponderea faptelor comise care au rămas nepedepsite) este la fel de rea, dacă nu mai rea, ca injustiția, se ridică întrebarea dacă nu cumva slabirea actualului regim sirian echivalează cu întărirea opoziției fundamentalist religioase care ambiționeaza să îi ia locul?

 

Acestei întrebări administrația Obama îi răspunde printr-un „nu” hotărât. Nici vorbă! Opoziția democrată se consolidează continu. Dovadă stau liderii săi care voiajează în Europa și în SUA vorbind o engleză impecabilă și ținând un discurs politic corect. În plus, statul sirian modern a fost unul laic. În consecință, suntem asigurați, plecarea actualei dictaturi seculare nu va face decât să elibereze spațiul public pentru afirmarea încă și mai puternică a secularismului “tradițional” sirian. Acesta va înnăbuși din fașă fundamenalismul musulman. Miopie sau autoamăgire? Tot așa s-a zis și despre Tunisia, Libia sau Egipt. Ce s-a întâmplat în realitate, se cunoaște.

 

Oricum, ni se mai spune, eșecul din Irak sau Afganistan nu va fi repetat în cazul Siriei, întrucât intervenția militară va fi scurtă și nu va implica trimiterea de trupe la sol. Dinnou, autoamagire! Se știe prea bine, deja, că lungimea unui război poate fi măsurată cu precizie doar la sfârșitul iar nu la începutul său. Și în Coreea sau în Vietnam s-a crezut că totul se va termina rapid și nu a fost de loc așa.

 

Cât privește concepția militară adoptată, ea pare cel puțin discutabilă.  Potrivit liderilor americani, acțiunea de pedepsire sau de descurajare se va limita la bombardamente aeriene îndreptate asupra depozitelor de armament chimic. Astfel regimul va fi pus în imposibilitatea de a îl mai folosi – dacă l-a folosit vreodată sau dacă, într-adevăr, ar vrea să îl folosească. O asemenea strategie se bazează pe îndeplinirea a două condiții esențiale: pe de o parte, tehnologia militară aptă a asigura precizia loviturilor; pe de altă parte, acuratețea informațiilor cu privire la ținte. Dacă prima condiție are mari șanse de a fi îndeplinită (deși orice mașinărie, oricât de perfecționată, poate da și rateuri), satisfacerea celei de a doua lasă loc îndoielii. Aceasta cu atât mai mult cu cât țintele sunt mișcătoare (armele în cauză pot fi lesne mutate dintr-un loc în altul) iar dacă nu neapărat sirienii, măcar unii dintre aliații lor (să îi amintim doar pe ruși) au și știința și mijloacele pentru a aplica eficiente măsuri de intoxicare și dezinformare a adversarului. Să ne imaginăm scandalul internațional și revolta panarabă care ar izbucni în cazul nefericit în care, în loc să nimerească depozitele de armament, rachetele americane ar nimeri vreun spital sau vreo școală. Cota de popularitate a Al Queda, a Hezbolah și a altora din aceeași plămadă, ar crește imediat, direct proporțional cu creșterea gradului de insecuritate a americanilor de pretutindeni.

 

Dincolo de acestea trebuie amintit că singura victorie militară reală este cea consacrată de infanterist pe teren. Fără ea totul rămâne un simplu exercițiu demonstrativ cu final deschis, apt a-i frustra pe toți – amici și inamici, deopotrivă. Singurii satisfăcuți vor fi reprezentanții complexului militar-industrial american care vor primi câteva comenzi noi dar și cei ai industriei similare rusești chemată să înlocuiască armele distruse de bombardamentele americane. Iată o neașteptată contribuție a Siriei la ieșirea din recesiune a puterilor globale; precum și o altă confirmare a regulii potrivit căreia războiul pentru pace nu aduce pacea dar aduce creșterea economică a celor care au, pe seama morții biologice a celor care nu au.

 

  1. Cel mai solid argument în susținerea principială a intervenției militare a fost cel legat de costurile inacțiunii. Dacă avantajele intervenției nu sunt foarte clare, s-a spus că dezavantajele pasivității ar fi evidente și copleșitoare. Acestea ar consta în încurajarea dată tuturor adversarilor SUA și, în general, ai păcii și democrației, precum Coreea de Nord sau Iranul dar și Al Queda sau Frăția musulmană, de a acționa în disprețul ordinii mondiale și de a recurge la arme de distrugere în masă spre a-și promova agenda. În acest sens Președintele Obama a adăugat că nu numai SUA ci un mare număr de state a convenit să interzică utilizarea armei chimice. Dacă încălcarea acestei interdicții ar rămâne fără răspuns, întreaga ordine internațională și credibilitatea comunității internaționale ar fi puse în discuție.

 

O atare demonstrație se bazează pe raționamente psihologice. Ea este corectă din perspectiva psihologiei americane. Nu însă și din perspectiva psihologiei arabe sau, mai general, asiatice. Aceasta este una din marile vulnerabilități ale planificării strategice americane. Ea pleacă de la premisa greșită că și ceilalți gândesc, simt și reacționează ca americanii. Or, nu este așa!

 

Într-adevăr orice american ar lua autoreținerea unei mari puteri ca semn de slăbiciune și ar fi tentat să profite de ocazie. Dimpotrivă, el ar fi inhibat la vederea mușchilor adversarului. La ce bun să trezești motanul care doarme când tu ești un biet șoricel?! Aceasta este atitudinea Occidentului obișnuit să domine și de aceea obișnuit să prețuiască și să respecte puterea.

 

Orientul se comportă altfel având o altă psihologie. Ea vine cumva de la longevitatea sa care, creindu-i convingerea legitimei perenități, îl face să se raporteze altfel la factorul timp. De asemenea, își are originea în relația diferită între eficiență și onoare; cea din urmă fiind considerată ca superioară celei dintâi. La urma urmei, când totul este pierdut singurul lucru care mai poate fi salvat este onoarea. (A spus-o cândva și un rege francez, Francisc I.) Obișnuit să fie dominat, Orientul definește victoria ca pe o combinație între supraviețuire și demnitate; iar demnitatea se măsoară și se probează prin capacitatea de a-l sfida sau a-l provoca pe cel mai puternic, știind foarte bine că în confruntarea directă te va învinge. Te va îngenunchea dar nu te va ucide; căci Occidentul nu are nici forța dar mai ales nici interesul să o facă. Hegemonul occidental are nevoie de supuși dar fiecare zi de viață în plus a supusului relativizează dacă nu chiar diminuează în expresie absolută securitatea și prin aceasta, valoarea puterii occidentale. Pe termen lung victoria este a celui slab asupra celui puternic.

 

Din perspectivă orientală Occidentul ar învinge tocmai dacă nu ar răspunde provocării Orientului; dacă l-ar sfida prin reținere și smerenie; dacă, în loc să încerce a-l strivi prin forța sa, ar asocia-o pe aceasta cu cea a oponentului controlânu-i apoi mișcarea prin dozajul elanului rezultat; dacă, în loc să caute a-i diminua puterea prin confruntare violentă directă, i-ar îngrădi capacitatea de manevră prin poziționări subtile. Orientul știe că Occidentul poate câștiga oricând războiul dar nu poate câștiga pacea; iar atunci când reușește să impună vreo pace strâmbă aceasta nu este decât o pauză tensionată care îl poartă de la un război la altul spre exasperarea și în pofida intereselor sale strategice. Căci dacă pentru Occident timpul înseamnă bani și a-l economisi înseamnă a câștiga, pentru Orient timpul este azilul în care își găsesc adăpost cei care au răbdare întrucât averea lor nu se măsoară în bani ci în mândria de a rezista. Iată motivul pentru care trufia musculoasă a Occidentului nu a redus cu nimic sfidările Orientului la adresa sa. Dimpotrivă, le-a încurajat. Și le va încuraja în continuare.

 

La acestea ar mai fi de adăugat o observație majoră. Președintele Obama a justificat intervenția militară prin obligația (morală) de a apăra ordinea (de drept) mondială. Respectiva ordine nu este, însă, una supra-statală ci una inter-statală; ea își are originea în consensul națiunilor iar nu în exercitarea unei puteri supranaționale. În consecință, dacă unele state, oricât de multe și de importante ar fi, au interzis folosirea armei chimice, au făcut-o numai pentru ele și în relațiile dintre ele. Statele în cauză nu puteau decide obligații pentru Siria, care nu este parte la amintita convenție. În plus, interdicția operează în cazul în care părțile la convenție se războiesc între ele iar nu cu un stat terț sau în chiar sânul lor, într-o confruntare civilă. Cel puțin acestea sunt principiile pe care se clădește în prezent dreptul internațional.

 

Dacă SUA doresc schimbarea acestor principii spre a face ca unele state, atingând nivelul unei anumite mase critice (stabilită în termenii populației, suprafeței, PIB-ului sau cheltuielilor militare pe cap de locuitor, contribuției la schimburile economice internaționale etc.), să își impună regulile și opțiunile celorlalte state, atunci ele trebuie să admită că oricine are dreptul la o abordare similară. Astfel, spre exemplu, dacă statele bogate deținătoare ale armei nucleare au dreptul să oblige statele sărace a nu utiliza arma chimică, atunci și cele din urmă vor avea dreptul de a le obliga pe cele dintâi să își distrugă arsenalele nucleare. Pornind de aici, fiecare va avea dreptul de a-l pedepsi pe celălalt pentru nerespectarea regulilor care i s-au impus. Cei dintâi vor folosi dronele; cei din urmă, „oameni-bombă” sau bombe-capcană. Din păcate o atare ipoteză nu este pur teoretică și nu ține de ficțiune. Lumea de azi începe să arate tot mai mult astfel. Din nefericire!

 

Are omenirea, oare, nostalgia cruciadelor? Ni se pare, oare, că revenirea la practica evenghelizării păgânilor prin tortură este o soluție pentru construcția unei oridini chipurile bazate pe valori? Credem, oare, că exportul de revoluție, adică exportul de sistem prin mijloace violente, este calea pentru a uni lumea pe baza unei concepții unice de organizare socială și sub soarele unei cauze comune? Avem, oare, argumente spre a susține că secularismul, toleranța și respectul diversității sunt principii exclusiv interne care nu mai funcționează și de care ne putem dispensa în relațiile inter-naționale? Ne putem, oare, gândi că există zone în care dreptul forței este preferabil forței dreptului? Dacă este așa trebuie să ne pregătim pentru o ordine de tranziție de tip hobbsian, în care toată lumea se va război cu toată lumea, fiecare folosind mijloacele de care dispune.

 

Nimeni nu poate spune cum va arăta globul pământesc în finalul acestei lupte a fiecăruia împotriva tuturor. Este perfect posibil, însă, ca prin ea să ajungem la sfârșitul istoriei. Nu, însă, neapărat la acel sfârșit descris de Fancis Fukuyama, când războaiele, conflictele în general, nu-și mai au rostul întrucât toți supraviețuitorii se închină aceluiași Dumnezeu, ci la situația în care războiul încetează din lipsă de combatanți, adică din lisă de supraviețuitori. Este finalul spre care ne poate împinge trufia democrațiilor cu mușchi; mai ales atunci când nu se mulțumesc cu rolul de jandarmi globali ci vor să fie și moraliști universali.   

 

 

 

Anexa III:

 

 

In atentia Dnei Catherine Ashton

Înaltul Reprezentant al Uniunii Europene pentru afaceri externe şi politica de securitate / Vice-Presedintele Comisiei Europene

 

                                                                                            Bruxelles

                                                                                                  2 septembrie 2013

                                   

Subiect: Situatia din Siria

 

Stimata Doamna Înalt Reprezentant / Vicepreședinte

 

Nu există nici o îndoială că în războiul civil în curs de desfășurare din Siria, s-au folosit arme chimice. Cum au fost utilizate acestea sau de către cine, nu mai contează. Folosirea lor însăși este motiv suficient pentru ca o reacție adecvată a comunității internaționale să fie legitimă. Natura, mijloacele și magnitudinea acestei reacții este ceea ce contează acum cu adevărat.

 

Fără a mai lua în calcul investigațiile și probele viitoare, ceea ce se cunoaște deja și este demonstrat constituie o reală problemă de securitate și ca problemă de securitate trebuie tratată. Nu există nici un motiv și, pentru moment, nici o nevoie de a lega această problemă cu o alta care să implice discuții asupra vinovăției, responsabilității, represiunii sau pedepsei.

 

Pe de altă parte, deja există semne cum că, în căutarea unui răspuns la această provocare, atât UE cât și NATO sunt divizate. Trebuie de asemenea observate și controversele interne din cadrul statelor membre. Or, adâncirea acestor controverse trebuie evitată cu orice preț. Aflându-ne în mijlocul unei crize globale, când solidaritatea și unitatea noastră sunt mai necesare ca niciodată, dezbinarea nu face decât să slăbească Uniunea și alianța noastră transatlantică. Mai mult decât atât, această ruptură diminuează capacitatea noastră de a negocia cu partenerii noștri strategici ruși și chinezi o abordare comună, realistă și eficientă față de Siria.

 

În calitate de europeni avem interesul vital de a nu lăsa SUA singure și izolate în executarea unei acțiuni militare în Siria, precum și de a evita alimentarea unei noi dispute între așa numitele “Europă veche” și „Europă nouă”. Trebuie de asemenea să ne preocupe și insecuritatea crescândă a Israelului, aflat în mijlocul “coșmarului arab” izvorât din “visul primăverii arabe”. 

 

Așadar, sunt convins că, și vă cer și dumneavoastră, Doamnă Înalt Reprezentant, să acceptați punctul de vedere conform căruia o reacție internațională față de problema siriană trebuie să își aibă temelia exclusiv pe terenul securității (siriene, regionale și globale) și trebuie să fie independentă de orice conotații ideologice. Doar o astfel de bază obiectivă, care exclude acuzații unilaterale și care are ca scop asigurarea securității tuturor, ne poate ajuta să construim un consens general pentru o soluție pragmatică și pașnică; o soluție care poate fi și trebuie să fie atât justă, cât și fezabilă și durabilă.

 

Menționând acestea, sugerez ca Dumneavoastră să luați inițiativa de a propune ONU, o Rezoluție privind problema siriană care să fie adoptată de Consiliul de Securitate, preferabil sub patronajul comun al tuturor membrilor permanenți, după cum urmează.

 

Pornind de la incapacitatea deja demonstrată a guvernului sirian de a garanta controlul asupra activelor militare ale țării, Rezoluția trebuie să ceară Siriei să își transfere atât armele de distrugere în masă cât și utilajele esențiale pentru producerea lor, într-un depozit sigur, în unul sau mai multe state terțe, sub supravegherea ONU.Armele care nu pot fi transferate vor fi distruse pe loc de către autoritățile siriene sub supravegherea și cu susținerea ONU.

 

Armele și utilajele depozitate în state terțe vor fi restituite, tot sub supravegherea ONU, către autoritățile siriene legitime, odată ce o soluție politică a crizei actuale este găsită și acceptată de către toate părțile interesate.

 

O coaliție ad-hoc a țărilor dispuse să se implice, va primi un mandat ONU de folosire a mijloacelor militare pentru a proteja implementarea acestei Rezoluții oriunde și oricând, împotriva tuturor celor care vor încerca să îi submineze aplicarea.(Rezoluția poate menționa faptul că o astfel de intervenție militară va fi operată din aer, fără intervenții la sol). Acest mandat va fi acordat în momentul în care guvernul sirian se va angaja să respecte decizia ONU.Aceasta va fi o ultimă șansă pentru actualii lideri sirieni de dovedi o minimă responsabilitate față de comunitatea internațională și securitatea sa.

 

Când cineva deține bunuri periculoase și este incapabil să le păzească, punând astfel în pericol siguranța vecinilor, este de datoria sa să mute bunurile respective într-un alt loc, unde cineva le va putea depozita în siguranță. Dacă proprietarul nu o face, toate părțile terțe afectate au legitimitatea de a interveni în scopul apărării securității colective. Nu este vorba de acuzații, condamnări, sancțiuni, confiscări, interferențe în afacerile interne ale altora sau de impunerea extrateritorialitații deciziilor externe. Este vorba despre protejarea securității locale, regionale și globale spre beneficiul tuturor.

 

În mod normal, membrii Consiliului de Securitate, precum și autoritățile oficiale siriene, cât și toți cei care li se opun cu bună credință dintr-o perspectivă democratică, ar trebui să accepte o astfel de Rezoluție și să lucreze împreună pentru a o implementa. În consecință, sunt încrezător că prin lansarea unei astfel de inițiative și prin promovarea ei pe calea negocierilor adecvate cu aliații și partenerii săi externi, UE va aduce o contribuție semnificativă la neutralizarea pericolului legat de armele siriene de distrugere în masă, evitând implicarea în aventuri militare inutile, care pe lângă pierderile umane și materiale pe care le vor provoca, vor înstrăina, frustra și dezbina atât lumea arabă, cât și alianțele europene și euro-atlantice.

 

Al Dvs, 

 

 

Dr. Adrian Severin (MPE)

 

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/romania-criza-siriana-de-ieri-si-de-azi/

Older posts «

» Newer posts