De la Malta la Helsinki

Duminică 15 iulie 2018 poate fi denumită „Ziua Marelui Test”. Atunci la Moscova și la Londra, pe terenul de la Lujniki și respectiv Wimbledon, Europa și-a făcut analizele. Rezultatul: 1. sistem imunitar – Serbia a bătut Africa, arătând că ultima rezervă de putere europeană se găsește în demnitatea micilor sale națiuni orientale, rezistentă chiar și la bombardamentele chirurgicale americane; 2. sistem osos – după ce a colonizat Africa, Europa occidentală a devenit teritoriu african, doar o asemenea rocadă permițându-i să mai ridice cupa victoriei; 3. sânge în instalație – Rusia a lăsat UE în ploaie, Președintele Putin privind cu superioritate pravoslavnică de sub unica umbrelă europeană disponibilă, umidificarea populistă a omologilor săi catolici francez și croat, asemenea unui Noe față în față cu victimele potopului care, cu frivolitatea iresponsabilă a înaintașului lor, Ludovic al XV-lea (intrat în istorie prin cinismul zicerii „După mine potopul”) tocmai îi dăduseră prin prolixul Comunicat al Summitului NATO de la Bruxelles, din piscul nevolniciei lor, un al o sută nouăzeci și șaptelea „ultim avertisment sever”.

 

În mod firesc urmează 16 iulie 2018, “Ziua Marii Concluzii”. Aceasta se va consuma la Helsinki, acolo unde, în ciuda opoziției oligarhiei birocraților americani (numită establishment), va avea loc întâlnirea Președinților Trump și Putin.

 

Dacă testul se face la nivel micro, concluzia privește abordarea macro. Ea are în același timp semnificația unui sfârșit și a unui început. Este sfârșitul diagnozei și începutul terapiei.

 

În istorie asemenea evenimente au precedent. La prima vedere un asemenea precedent ar fi întâlnirea Bush jr. – Putin din 2008, când după ce s-au jucat cu “copiii” la Summitul NATO de la București, cei doi s-au retras la Soci pentru a discuta în liniște treburile importante. Aceea a fost însă (ca să folosim formula Secretarului Rumsfeld) o întâlnire între „vechea Americă”, convinsă că a câștigat Războiul Rece, și „vechea Rusie”, speriată că l-a pierdut sau convinsă că a obținut un armistițiu. Atunci ambele estimau greșit. Acum ambele au alte probleme și alte priorități.

 

Întâlniri anterioare cu aceeași semnificație au fost cele dintre Prim ministrul britanic Winston Churchill și omologul său sovietic Iosif Visarionovici Stalin, la Moscova, înaintea reuniunii puterilor învingătoare de la Yalta, în 1944, dintre președinții american și chinez, Richard Nixon și respectiv Mao Tze Tung, la Beijing, în 1973, și dintre președinții americani Ronald Reagan și George Bush, pe de o parte, și Președintele URSS, Mihail Gorbaciov, pe de alta, la Reykjavik, în 1986, și respectiv La Valleta (Malta), în 1989.

 

Întâlnirea de astăzi de la Helsinki este, de fapt, continuarea celei din urmă. Astăzi cei doi interlocutori, trăgând concluziile eșecului visatei concordii postbipolare și încercând să dea o interpretarea pragmatică, deci dezideologizată, noii lor doctrine „First” (adică „America first!” și „Russia first!”), vor căuta, fără îndoială, să soluționeze problemele încheierii Războiului Rece, nesoluționate la Malta (cea ucraineană și cea a Orientului Mijlociu, printre altele), și apoi să configureze un raport bilateral într-o ordine mondială multipolară complicată de multiple asimetrii, în centrul căreia se plasează deja binomul SUA-China și în care Rusia poate juca pentru America de azi rolul jucat pe timpul bipolarismului americano-sovietic de China. Odată cu mutarea centrului de greutate al lumii dinspre Atlantic spre Pacific și dinspre Nordul lenevit și consumator către Sudul neliniștit și productiv, Europa a căpătat o semnificație periferică pentru SUA; fapt dovedit în ultimele zile inclusiv la Londra, prin intrarea în moarte clinică a „relației speciale” anglo-americane, locul UE în strategia globală a Washingtonului urmând a fi luat, probabil de India.

 

După bipolarism și dezordinea postbipolară vechile superputeri contemplă posibilitatea unui globalism plural, având în centrul său un alt bipolarism ale cărui tensiuni inerente vor trebui disipate prin contraponderile și compensațiile oferite de alți poli. Obiectul discuției și al posibilei înțelegeri de astăzi este tocmai măsura în care Rusia poate fi un asemenea pol din punctul de vedere al SUA. O Rusie despre care pragmaticul și ambițiosul Vladimir Putin știe că nu mai are datele superputerii, dar care poate deveni „partenerul strategic necesar”, după ce America a încetat să mai fie unicul „imperiu necesar”.

 

Nu este sigur că rezultatele Summitului de la Helsinki vor fi atât de precise sau de limpede exprimate public. Probabil că vom asista la o altă proiecție de simboluri, în prelungirea Campionatului Mondial de Fotbal. Putem fi convinși însă că aceasta îi va fi agenda și aceasta semnificația.

 

Ce înțelegeri s-au realizat, vom afla nu din comunicatele de presă, ci din urmările de pe teren, mai fericite sau mai nefericite, așa cum a fost și cu Malta. Cu siguranță însă că lumea de după Helsinki va fi alta decât lumea de după Malta. Am putea vorbi despre o „finlandizare globală” pe care politologii se vor strădui de acum să o descopere și să o definească.

 

Helsinki devine iarăși (ca și în 1975) reperul convențional care desparte două epoci în ordinea mondială. Noaptea de 15 spre 16 iulie 2018 a fost ultima noapte a ordinii de Malta și prima a ordinii de Helsinki. Oricare va fi aceasta.

 

 

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/de-la-malta-la-helsinki/

Ambasada Germaniei la București manipulează cu jumătăți de adevăr

Ambasada Germaniei la București a postat, pe pagina sa de Facebook, aceste lămuriri: “În Germania, urmărirea penală a abuzului în serviciu este reglementată prin intermediul mai multor paragrafe din legi fiscale, din dreptul disciplinar şi din Codul Penal. Pedepsele ajung de la amenzi modeste până la măsuri disciplinare şi chiar pedepse considerabile cu privare de libertate”.

Sub cuvânt că aliaților li se permit lucruri inadmisibile în relațiile dintre inamici 😳, Guvernul german (în numele căruia se presupune că vorbește și acționează ambasada) intervine în disputa politică internă din România referitoare la modificarea dispozițiilor din Codul penal privind abuzul în serviciu, cu intenția nedisimulată de a înlătura argumentul că în legislația germană această faptă nu ar fi incriminată. Oficialii români care susțin contrariul ar fi, prin urmare, ignoranți sau mincinoși. Printre aceștia se numără însuși Președintele Senatului României. (Îl putem ofensa – nu-i așa? – că doar suntem prieteni!)

Nu este deloc întâmplator că aceste “lămuriri” germane vin în același timp cu aberanta “opinie preliminară” a Comisiei de la Veneția privind legile justiției adoptate de legislativul României presupus suverane. Germania are un cuvânt greu de spus în gospodăria amintitei Comisii. Prietenii prietenilor noștri ne sunt “prieteni”, evident. 🤫

“Partidul străzii” (Eminescu se referea inspirat la acesta cu apelativul “canalia de uliți”) jubilează: “Iată că abuzul în serviciu este pedepsit și de marea democrație germană! Numai ‘penalii’ noștri pretind că ar fi vorba despre o infracțiune tipică sistemului dictatorial comunist! Rușine!!! Jos Guvernul PSD/ALDE! Jos Parlamentul!! Jos CCR!!! Demisia!!!!”

Perfect! Ar trebui să copiem legislația germană! 

I-am auzit pe unii parlamentari ai majorității “dictatoriale” argumentând în acest sens, dar … “partidul străzii” se opune. De ce? Întrucât în legislația germană nu există, așa cum rezultă din șireata precizare a ambasadei pentru cunoscătorii care citesc cu bună credință, nici un text corespunzător celui din codul penal român care incriminează abuzul în serviciu. A prelua legislația germană ar presupune deci scoaterea totală din codul penal român a actualului text privind abuzul în serviciu și dispariția din acest cod a expresiei “abuz în serviciu”. 😲

Fără îndoială cu intenție, comunicatul ambasadei germane induce o confuzie între infracțiunea de abuz în serviciu, prevăzută de legislația română, și conceptul general de “abuz în serviciu” care se manifestă în diverse forme concrete din care unele antrenează sub aspect juridic răspunderea fiscală, altele pe cea materială, altele pe cea disciplinară, altele pe cea contravențională, iar altele (precum abuzul funcționarului public de a percepe foloase materiale – adică mită – pentru a-și îndeplini atribuțiile) pe cea penală. Distincția între faptele care antrenează aceste forme diferite de răspundere juridică se face în funcție de gradul lor de periculozitate socială măsurat prin dimensiunea prejudiciului provocat sau importanța interesului lezat (public sau privat).  

Păi nu tocmai despre asta se discută și în Parlamentul României?

Cu aerul că îl contrazice, Ambasada Germaniei îl confirmă. O confirmare, însă, pe înțelesul celor care deja știau cum stau lucrurile și nu aveau, deci, nevoie de ea. 😄 Pentru ceilalți este un act de inducere în eroare comis cu rea credință. 👎 

În Germania, așadar, NU este incriminat genul – abuzul în serviciu, ci numai unele din speciile acestuia, și acelea nu totdeauna pedepsite cu închisoarea. De asemenea, în Germania este de neconceput ca o persoană care a luat o decizie inadecvată fără să încalce însă nici o lege sau fără să producă o pagubă serioasă, să înfunde pușcăria. 

De ce nu face și aceste precizări Ambasada Germaniei? Pentru că nu îi place legea exploatării resurselor offshore?!? 😡

Ce nu mai spune distinsa ambasadă, este că  în Germania darea de mită se pedepsește numai dacă ea se consumă în relația cu un funcționar public german, care o primește. Dacă mita este oferită unui străin pentru a aduce profit unui german, ea nu mai este pedepsită. Prin urmare, spre deosebire de legea română, cea germană nu apără un principiu moral, ci un interes personal cu caracter național. Coruperea străinilor în profitul germanilor este permisă; doar coruperea germanilor este interzisă. 😜

Legea germană nu pedepsește intenții, ci numai fapte. Potrivit legii române, însă, abuzul în serviciu sub forma luării de mită sau a traficului de influență se pedepsește chiar dacă nu ai făcut nimic altceva decât într-o discuție, eventual la un pahar de vin, în glumă sau din eroare, ți-ai dat acordul verbal să îți îndeplinești o atribuție oficială în schimbul unui folos personal virtual. Chiar dacă ulterior acestei discuții nu s-a mai întâmplat nimic, simpla intenție astfel exprimată, fie ea și glumeață sau diplomatică, în România te trimite la închisoare. O fi bine? O fi rău? 😢

Nemții nu acceptă ca mai multe infracțiuni să fie comise prin aceeași faptă și mai ales ca o singură faptă să fie pedepsită de mai multe ori fiind denumită în mai multe feluri. Teoretic la fel este și în dreptul românesc. Practic însă, ambiguitățile intenționate ale legii penale române fac ca aceeași faptă să fie pedepsită simultan, de pildă, ca abuz în serviciu, luare de mită și trafic de influență sau fals, uz de fals și înșelăciune etc. Vă place? 😩

Să preluăm, deci, integral legea germană! 🤗 Domnul Dragnea (îl numesc întrucât pentru unii, criteriul corectitudinii modificărilor legislative este satisfacția sau insatisfacția pe care acestea i-o produc) s-ar da în vânt după o asemenea soluție. 👌🤭☹️

Jumătățile de adevăr, precum “lămuririle” Ambasadei germane, sunt mai rele decât o minciună întreagă. O minciună întreagă poate fi combătută prin demonstrarea contrariului, pe când o jumătate de adevăr, deși nu exprimă realitatea, va seduce mereu, prin partea de realitate pe care o conține, pe ignoranții naivi, rătăcindu-i și mai mult în ceața confuziilor și prejudecăților. Astfel se manipulează poporul unui stat “aliat” și se induce suspiciune, nervozitate și în cele din urmă instabilitate politică într-o țară “prietenă”. Într-adevăr, cu așa prieteni nu mai ai nevoie de dușmani! 😬🤮😡

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/ambasada-germaniei-la-bucuresti-manipuleaza-cu-jumatati-de-adevar/

S-a stins faima falnicei Veneții…

 

„Unde sunt zăpezile de altădată? S-au dus frumoasele vremuri de la Aranjuez!” („Don Carlos”, de Schiller).

 

Ce vremuri au fost cândva? Fost-au zile când avizele Comisiei de la Veneția apărau, din înălțimea reputației de neumbrită onorabilitate a acesteia, democrația prin intermediul dreptului. Au fost și nu mai sunt. Suntem la sfârșitul unei lumi când totul decade. Inclusiv iluziile noastre se sting.

 

Pe pagina electronică a Comisiei de la Veneția pot fi citite chiar acum două documente puse sub aceeași pălărie dar care se bat cap în cap: unul cu caracter general, privind apărarea independenței judecătorilor și a justiției, și altul special, privind reducerea independenței judecătorilor și a justiției în România, prin întărirea dictaturii procurorilor.

 

Ce dovedește asta? Că pentru România se croiesc norme “speciale”, fără legătură cu acele principii care au permis succesele statelor libere occidentale, ci de natură a satisface interesele acestora privind menținerea în nelibertate a statului român. Acum înțelegem insistențele Comisiei Europene, ale Președintelui Iohannis și a ale Mișcării antinaționale și antidemocratice #rezist ca Parlamentul României să solicite avizul Comisiei de la Veneția, pe când acest Parlament tocmai respectase toate avizele anterioare cu caracter general extrem de explicite ale acelei Comisii.

 

O Comisie cu caracter tehnic, pe care Germania, Franța, Olanda, Finlanda, Luxemburg etc nu o consultă niciodată înainte de a-și adopta legile și căreia nu îi prezintă niciodată legislația la control. Ea este formată din experți reprezentanți ai statelor membre ale Consiliului Europei care se întrunesc din când în când, și din personal salariat permanent, bine plătit, care ține cu dinții de scaunul său. Acest personal tehnic, redactează proiectele de aviz, teoretic pe baza instrucțiunilor date de raportorii titulari, proiecte care pot fi numite „opinii preliminare”.

 

Chiar dacă sunt uneori buni juriști, pe respectivii birocrați internaționali, constituiți ca o oligarhie de fapt, nu dreptul îi preocupă în primul rând, și cu atât mai puțin democrația, ci intrigile politice și propriile privilegii. În jocul unor atari intrigi și pentru menținerea privilegiilor oligarhice sunt gata de orice. Inclusiv de a contribui la compromiterea bunei reputații a Comisiei de la care primesc banii, și cu atât mai mult la menținerea statutului colonial al României. Un statut pe care inclusiv unii români, incapabili să își asume eșecurile personale, îl acceptă cu entuziasm numai pentru a-și calma frustrările văzându-l pe unul Dragnea la pușcărie.

 

Ați auzit vreun lider politic european cerându-i lui Erdogan să își adopte legile cu avizul Comisiei de la Veneția? Evident că nu. Atât i-ar trebui! Jean-Claude Junker, deși chinuit de sciatică, nu a îndrăznit nici măcar să îl pupe.

 

Credeți că Ungaria ar accepta să o facă? Exclus! Dar Polonia? Nici atât!

 

De ce atunci, ceea ce „Europa” nu își permite cu alții (care, în unele cazuri chiar ar merita-o), își permite cu România?!? Pentru că în cazul României se poate. Pentru că orice umilire a României de către străini este salutată cu entuziasm de zeci de mii de români, dar mai ales primită în tăcere de alte multe milioane.

 

Comisia de la Veneția a dat publicității un „aviz preliminar” cu privire la „legile justiției” adoptate de Parlamentul României și confirmate ca fiind conforme din punct de vedere constituțional de către Curtea Constituțională a României. O agenție de presă cu nume de unitate militară a anunțat apariția acestui document, informând asupra conținutului său „devastator” pentru coaliția PSD/ALDE, cu câteva săptămâni înainte de apariție (deci pe când acesta nici nu avea cum să fi fost redactat), în baza unor informații primite „de la sursele noastre interne din cadrul Comisiei de la Veneția”. Un ziar care se prezintă abuziv ca fiind gardianul spiritului revoluțiionar din 22 decembrie 1989, ne anunță acum că ceea ce autorii au declarat a fi „preliminar”, este de fapt „final”. De unde or ști asta oare?

 

În afara acestui suspect flux de informații, cum poate fi înțeles, totuși, un document care încalcă, fără a implica vreo răspundere, căci este doar “preliminar”, principiile enunțate anterior de Comisie cu privire la organizarea justiției și a raporturilor sale cu procuratura? Și care sugerează chiar modificarea Constituției, avizate favorabil de ea însăși la data intrării României în Consiliul Europei?

 

Prima observație este aceea că nu există monopol al ticăloșiei și nici vaccin împotriva prostiei. Comisia de la Veneția decade odată cu întregul edificiu european postbelic.

 

A doua observație o completează și concretizează pe cea dintâi: când Parlamentul României adoptă o lege a exploatării resurselor offshore care displace corporațiilor multinaționale, este firesc ca de la Veneția să se vadă că statul de drept român stă pe picioare cel puțin la fel de prost ca Președintele Comisiei Europene.

 

Ce înseamnă, totuși, “aviz preliminar”? Că nu este final. Or, numai “avizul final” este cel care interesează. Atunci de ce să dai publicității ceva ce se poate schimba? La ce servește? La ce altceva decât la semănarea confuziei și alimentarea conflictelor interne! În afara unei noi umiliri externe a României. Taman acum când României i-a venit rândul să preia președinția rotativă a UE.

 

Concluzia este unică: la război ca la război. Adică lupta este totală. Ce face adversarul nu contează. Contează numai ce faci tu. Jocul nu mai are decât o regulă. Cel mai tare învinge. Victoria a rămas singurul criteriu al corectitudinii politice.

 

Pentru a avea o minimă șansă de a o repurta este nevoie să scăpăm de iluzii și de complexe. De iluzia că lumea din afară este mai bună decât lumea dinăuntru, precum și aceea că ne putem păstra fără luptă ceea ce Dumnezeu ne-a dăruit cu atâta generozitate. De complexele de inferioritate față de străini și față de puterea lor.

 

Când îi văd pe liderii noștri, mă detest. Când îi văd pe cei străini, mă admir. Suntem singuri, dragi români! Nu mai avem de așteptat nimic de la alții. Cu atât mai puțin salvarea. În această singurătate trebuie să ne găsim puterea. O putem face doar dacă ne hotărâm să fim singuri…împreună.

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/s-stins-faima-falnicei-venetii/

Vai, s-au supărat corporațiile!

 

Un ziarist tipic (ca să nu îl numesc folosind un cuvânt jignitor) al unui post de televiziune falit se revolta ieri observând că la prima sa apariție de după revocarea Codruței Kovesi, dl Liviu Dragnea, în loc să comenteze acest eveniment epocal, menit „a demola statul de drept și a-i salva pe corupți”, a prezentat modificările propuse la legea privind exploatarea resurselor offshore.Probabil că aceasta era strategia: scandalul revocării lui Kovesi trebuia să îl pună în umbră pe cel al cedării – pardon, „concesionării” – resurselor energetice românești din Marea Neagră.

 

Ceva mai târziu, după votul dat „noaptea ca hoții” legii, retrimisă anterior Parlamentului de către Președintele-mediator (dar nu între stat și societate, ci între stat și corporațiile străine), s-a aflat că societățile cărora li se concesionase explorarea, cu garantarea unui nivel „stimulativ” al redevențelor în perspectiva exploatării, s-au întâlnit și s-au pus de acord să iasă din joc ca urmare a adoptării amendamentelor favorabile românilor (persoane publice sau private, fizice sau juridice).

 

Desigur, opoziția, ventrilocul Președinției, a atacat de îndată majoritatea parlamentară PSD/ALDE pentru acest prim efect „catastrofal” al legii (încă nepromulgate), subliniind că astfel, refuzând să ne donăm averea „partenerilor” euro-atlantici, s-a urmărit să rămânem dependenți de importurile scumpe de la „inamicii” ruso-asiatici. În consecință vom rămâne și cu bogăția naturală nevalorificată și cu banii luați. “Trădare! Trădare! De trei ori trădare!!!”

 

Reacția de o obrăznicie tipică a corporațiilor străine, fără distincție între cele din Vest și cele din Est, constituie expresia unei antante frauduloase care denaturează libera concurență, tot așa cum unele prevederi ale abia votatei legi, aplaudate de “patrioții” atașați… „capitalismului de cumetrie” rival, limitează libera circulație a bunurilor și serviciilor pe piața internă europeană.

 

Când „Președintele corporațiilor străine” nu va mai avea instrumente constituționale și stradale pentru a #rezista la promulgarea legii „penalilor români”, în joc va intra Comisia europeană. Aceasta va invoca, desigur, tratatele europene pentru a tranșa între pofta de îmbogățire a multinaționalelor și aspirația la dezvoltare a națiunii române, în cel mai pur spirit neoliberal; adică în favoarea primelor și cu totala ignorare a propriilor obligații privind asigurarea coeziunii economice, sociale și teritoriale a statelor membre. („Coeziunea teritorială” fiind chiar punctul introdus în dreptul european inclusiv la insistența regretatei Hildegard Puwak și a autorului acestor rânduri, exercitată în cadrul Convenției pentru viitorul Europei.)

 

Cine va apăra interesele României la „arbitrajul” de la Bruxelles? Echipa de judecători constituționali ai dlui Zegrean s-a pronunțat deja din 2011 (este drept, cu o majoritate mai modestă decât cea a dlui Dorneanu din 2018): Președintele Republicii, căci el reprezintă statul. Îl reprezintă fără a primi mandat de la Parlament și fără a da socoteală cuiva de felul în care a făcut-o.

 

Iată miza acestei interpretări a Constituției și a strădaniei de a transforma pe cale judecătorească republica parlamentară în republică semiprezidențială. Cei care nu au știut să vadă jocul cu câteva mutări înainte, acum au ocazia să priceapă: străinătatea a preferat să discute cu România printr-un singur om, mult mai ușor de cumpărat, șantajat sau timorat, care nu poate fi chemat să dea raport public în fața nici unei instituții naționale sub tirul opoziției politice, decât printr-o mulțime de câteva zeci de miniștri și sute de parlamentari, fie ei și corupți, oricând interpelabili și supuși moțiunilor parlamentare, respectiv zilnic obligați să se apere în fața criticilor opoziției, dezvăluindu-și tactica. Statele occidentale puternice au susținut ideea unei republici române semiprezidențiale, închizând ochii la încălcarea Constituției noastre, pentru că un stat relativ slab (din punct de vedere economic și militar) devine slab absolut atunci când executivul său este bicefal iar președintele său îl angajează de unul singur în relațiile internaționale, cu un guvern ostil în spate.

 

Președintele Iohannis va trebui să apere deci la Bruxelles legea Parlamentului român cu care nu a fost de acord, cerând, în numele solidarității europene, ca România să fie dispensată de respectarea unora dintre obligațiile privind libera concurență, pentru ca să poată contribui prin dezvoltarea sa la atingerea obiectivelor de coeziune ale UE. Greu de crezut că o va face. Mai degrabă va transfera acolo lupta internă dintre “Președintele străzii” și “Guvernul penalilor”, spre bucuria plutocrației transnaționale și spre nenorocirea națiunii române.

 

Cât despre corporațiile supărate pe Parlamentul României, este prematur să ne pronunțăm asupra detaliilor deznodământului. (Unii cred că dacă tot este să nu avem nici un beneficiu acum, mai bine păstrăm rezervele pentru mai târziu; deși mai târziu s-ar putea să ne trebuiască doar bani pentru cavou.) Chiar dacă numitele corporații vor pleca și nu se vor mai întoarce, abandonându-și profiturile potențiale în apele Mării Negre, vor veni altele care să le ia locul. Puterea banului are groază de vid.

 

România nu va rămâne cu resursele neexploatate. Va rămâne însă cu întrebarea, în profitul cui vor fi ele exploatate? O întrebare la care nu vom putea aștepta un răspuns favorabil atât timp cât vom persista în dezbinare generală, lașitate națională, lăcomie tribală și egoism individual, adeverind zicala potrivit căreia românii suportă bine răul dar suportă rău binele.

 

 

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/vai-s-au-suparat-corporatiile/

Când Președintele nu vrea să apere Constituția

Președintele veghează la respectarea Constituției. Așa spune legea fundamentală (art 80.2). Acesta este unul dintre rolurile sale principale.

 

Pentru a da eficiență acestei prevederi constituționale Președintele are cel puțin trei atribuții: să intervină ca mediator între stat și societate, sau între puterile statului, după caz, încurajându-i pe cei care au dubii cu privire la interpretarea și aplicarea Constituției, să își modifice atitudinea și să respecte ordinea constituțională; să sesizeze Curtea Constituțională pentru ca aceasta să formuleze o interpretare unică și obligatorie a dispozițiilor Constituției; să facă general opozabile deciziile Curții Constituționale prin emiterea decretelor prezidențiale care le conferă capacitate executorie, atunci când nu există o altă procedură de aplicare a acestora, mai mult sau mai puțin automată.

 

În prezent Președintele Klaus Werner Iohannis nu își îndeplinește aceste atribuții. Este un fapt incontesabil. Cel puțin în partea lor care stabilește diferența între teoria respectării Constituției și practica acesteia.

 

De ce nu le îndeplinește? Motivele pot fi multe. Inclusiv motivul subiectiv că nu o dorește. Puțin contează de ce nu o dorește.

 

Cât timp va dura această situație? Nu se știe. Pe zi ce trece, ceea ce părea a fi o simplă tragere de timp, devine un refuz irevocabil.

 

Potrivit art 97.1 din Constituție, funcția prezidențială devine vacantă „în caz de imposibilitate definitivă a exercitării atribuțiilor” aferente ei, în afara cazurilor de demisie, demitere sau deces al Președintelui. În asemenea situații se trece la organizarea de alegeri prezidențiale în termen de trei luni de la constatarea vacanței.

 

Potrivit art 98.1, „dacă Președintele se află în imposibilitate temporară de a-și îndeplini atribuțiile” se asigură un interimat care se exercită, în ordine, de Președintele Senatului sau de Președintele Camerei Deputaților.

 

Constatarea imposibilității – temporare sau definitive –  de a-și îndeplini atribuțiile, în care se află Președintele, impusă de împrejurări exterioare sau autoimpusă prin propria decizie, se constată de Curtea Constituțională, la sesizarea Parlamentului sau a Guvernului. (Constituția spune doar că o atare constatare se comunică Parlamentului sau Guvernului, dar este greu de conceput că ea se poate sesiza și din oficiu, căci, potrivit unui vechi adagiu care se aplică și aici, mutatis mutandis, „nici un judecător nu poate fi propriul său procuror genereal”; deci nu se poate autosesiza.)

 

Cum Constituția nu face distincție între motivele imposibilității (obiective sau subiective), nici Curtea Constituțională nu are dreptul să o facă. Principiul de drept aplicabil este „ubi lex non distinguit nec nos distinguere potemus” („unde legea nu distinge nici noi nu putem decide”). Cauza imposibilității este, deci, nerelevantă.

 

Constituția nu face distincție nici între imposibilitatea îndeplinirii atribuțiilor în totalitate sau numai în parte. Aceasta întrucât logica fiecărei instituții, inclusiv cea prezidențială, este unitară. Cu alte cuvinte, instituția Președintelui Republicii nu este asemenea unui pom de Crăciun în care au fost agățate tot felul de globuri numite atribuții prezidențiale. Nu! Atribuțiile se sprijină una pe alta, se coroborează una cu alta, se completează una pe alta, se potențează una pe alta. Exercițiul uneia trebuie să evite conflictul cu exercițiul alteia; ba mai mult, să îl faciliteze și să îl potențeze. Împreună formează un întreg coerent. De aceea, imposibilitatea îndeplinirii uneia singure sau a câtorva, afectează întregul pachet; deci funcția sau instituția în ansamblul ei. Rolul neîndeplinit parțial se consideră neîndeplinit integral. Căci, evident, nu putem avea nici un Președinte care își joacă rolul numai în parte, nici doi Președinți în același timp, fiecare îndeplinind numai o parte din atribuțiile funcției.

 

De respectarea deciziilor Curții Constituționale depinde stabilitatea și securitatea ordinii constituționale a României. Este un subiect cu care nimeni nu se poate juca.

 

Nu s-a jucat, desigur, nici legiuitorul constituțional, care nu putea crea o Curte Constituțională îndrituită să emită hotărâri obligatorii care … pot să nu fie respectate întrucât sunt lipsite de garanții ale executării. Garanțiile se găsesc tocmai în textele mai înainte citate.

 

Când Președintele are atribuția de a pune în aplicare prin decretul său o decizie a Curții Constituționale și nu o face, apare clar, până la alte concluzii care să circumstanțieze situația, că exercitarea atribuțiilor prezidențiale este imposibilă (nimic nu face îndeplinirea mai imposibilă decât refuzul îndeplinirii) și, prin urmare, se impune instituirea interimatului. Dacă refuzul îndeplinirii atribuțiilor prezidențiale se prelungește dincolo de un termen rezonabil, care urmează a fi apreciat, tot de Curtea Constituțională, în funcție de contextul concret în care se derulează faptele și prin asimilare cu alte proceduri constituționale, imposibilitatea temporară se transformă în imposibilitate definitivă și atunci se declară vacanța postului și se procedează la alegeri prezidențiale anticipate.

 

Această soluție nu este fără precedent. Acum câțiva ani s-a preconizat aplicarea ei într-o speță în care Președintele Poloniei refuza semnarea scrisorii de comunicare a instrumentelor de ratificare a Tratatului de la Lisabona, împiedicând astfel intrarea acestuia în vigoare. Procedura s-a aplicat cu succes și în Republica Moldova. Ea rezultă din interpretarea funcțională a Constituției, menită a depăși limitele unei interpretări literale incapabile să dea sens deplin și eficiență dispozițiilor legale.

 

Evident că o decizie luată în acest fel nu împiedică eventuala suspendare a Președintelui pentru încălcarea Constituției, în vederea demiterii sale prin referendum, sau declanșarea procedurii speciale aferentă acuzației de înaltă trădare.

 

Impasul constituțional prezent nu se mai poate prelungi fără a se ajunge la o nevroză socială aptă a împinge țara în haos. El trebuie depășit. Și poate fi depășit. Soluții sunt. Voința politică lipsește.

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/cand-presedintele-nu-vrea-sa-apere-constitutia/

Older posts «

» Newer posts