NEOATLANTISMUL DINTRE MĂRI

Nu știu cât de mult s-a amestecat Rusia în alegerea Președintelui Donald Trump. Probabil mai puțin decât S.U.A. în alegerea Președintelui Boris Elțin. Și cu siguranță mai puțin decât Germania în alegerea Președintelui Iohannis. Cert este însă că binecuvântarea Summit-ului celor trei mări, de la Varșovia, a fost dată de Președintele S.U.A. – ”invitat de onoare” – în cel mai autentic interes american.

Formula ”invitației” mi-a amintit de încercarea fostului ministru de externe grec, Theodoros Pangalos, de a crea un alt intermarium, și anume unul balcanic, cuprins între Marea Neagră, Marea Egee și Marea Ioniană, sub patronajul Rusiei; inițiativă zădărnicită atunci de o Românie cu vrednice ambiții de lider regional și opțiuni politice euro-atlantice. Inițiativa Pangalos, atent coordonată cu Moscova dar nu și cu Bucureștiul, a fost oficializată în vara lui 1997 (un Summit al șefilor de state și guverne din țările Europei de Sud-Est fusese convocat pentru toamnă în insula Creta), în timp ce, la începutul aceluiași an, România lansase la Varșovia, cu ocazia întâlnirii oficiale dintre președinții polonez și român, planul trilateralei România-Ucraina-Polonia, concretizată câteva luni mai târziu și extinsă prin includerea Republicii Moldova ( prima întâlnire a celor patru șefi de state cuprinse între Marea Baltică și Marea Neagră, a avut loc în același an la Ismail).

Tot în 1997 și tot din inițiativă românească a fost creată trilaterala România – Bulgaria – Turcia, care, după expresia Secretarului de Stat american Madeleine Albright, urma să funcționeze ”spate în spate” cu trilaterala, deja născută (din impuls grecesc) România – Bulgaria – Grecia. România devenea astfel piesa de articulare a unor structuri de cooperare regională care uneau Marea Baltică, Marea Neagră și Marea Egee, mergând pe urmele unei idei interbelice lansată de mareșalul Pilsudsky, Președintele de atunci al Poloniei. În acest cadru se preconizau, printre altele, realizarea unui coridor de transport (o autostradă) care ar fi pornit de la Gdansk, pe malul Mării Baltice și s-ar fi terminat la Alexandropolis, pe malul Mării Egee, crearea unei rețele integrate de distribuție a energiei, profitând de existența conexiunilor deja existente de pe timpul CAER, și punerea la punct a unui sistem de consultări politice, incluzând domeniul apărării și securității. De menționat este faptul că la data la care acest proiect geo-strategic începea să prindă viață, pe tronsonul nordic (Marea Baltică – Marea Neagră) niciunul dintre participanți nu era membru UE sau NATO, iar pe tronsonul sudic (Marea Neagră – Marea Egee) numai Grecia și Turcia erau membri NATO, și numai Grecia membru al UE.

Observatorii timpului au putut sesiza, în măsura în care aveau acuitatea și onestitatea necesare, pe de o parte, entuziasmul S.U.A. față de aceste aranjamente, iar pe de altă parte, rezerva Rusiei și răceala Germaniei. Într-adevăr, un intermarium pe direcția nord – sud, sprijinit de S.U.A., era una, iar o uniune balcanică tutelată de Rusia, era alta.

Proiectul românesc s-a stins treptat, pierzându-și suflul, așa cum observa fostul ambasador polonez în România, Bogumil Luft, în cartea sa ”Românii în goană după happy-end”, odată cu schimbarea conducerii MAE în 1998. (Domnul Luft susține că nici în Polonia nu a fost bine înțeles, cu excepția Președintelui Aleksander Kwasniewski). Paradoxal, România l-a neglijat cu atât mai mult cu cât parteneriatul ei strategic cu S.U.A. se transforma (la început tot din inițiativă românească) în vasalitate. O altă dovadă că America nu se poate sprijini decât pe o Românie care i se opune; adică o Românie verticală.

La începutul secolului XXI, analiști politici americani de prim rang ( a se vedea lucrările lui Stratfor ) au readus în atenția publică nevoia unei cooperări structurate și instituționalizate între statele Europei Centrale și de Est cuprinse între Marea Baltică și Marea Neagră, mergând eventual până la Marea Mediterană. Acești analiști avertizau că țările din regiunea respectivă nu se pot baza pe sprijinul unei Americi prea implicate în rezolvarea problemelor globale, decât dacă vor ști să își apere singure interesele, și că atât Europa germană, cât și tandemul germano-rus nu au nici capacitatea, nici interesul, nici voința de a le garanta stabilitatea și progresul, decât dacă ele însele se vor constitui într-un bloc demn de luat în seamă.

În ceea ce mă privește, de ani buni, scriu despre nevoia unei inițiative politice românești menită să creeze o structură de securitate geopolitică fie în cadrul UE, fie in afara acesteia (total sau parțial), de-a lungul frontierei estice, între Marea Baltică și Marea Neagră, cu posibilă ieșire spre Marea Egee. Aceasta devenea cu atât mai urgent cu cât America se depărta de Europa, Europa devenea tot mai germană iar Eurasia (sau ruso-asia) își reafirma vocația de putere imperială. Într-o Europă germană România este condamnată să rămână la periferia politică, ca simplă piață de desfacere iar în perspectiva unui nou Pact Ribbentrop – Molotov ea riscă să fie iarăși strivită de cleștele geo-strategic ruso-german. Evident, toate au fost vorbe în vânt la București.

Iată că acum proiectul intermarium se redeșteaptă sub impulsul politicii neoatlantiste a Președintelui Donald Trump; dar nu la București, ci la Varșovia. Nici așa nu este rău, atâta vreme cât și România se află acolo.

Noutatea principală se referă la mările vizate și spațiul cuprins între ele. Noul intermarium este ușor deplasat spre Vest, în așa fel încât să lase în afară fostele teritorii sovietice (inclusiv Moldova și exclusiv țările baltice) și totodată să coincidă aproximativ cu aria fostului Imperiu Habsburgic. (la care se adaugă Vechiul Regat al României și Bulgaria, probabil, ca substitut al Turciei cu rolul de avanpost atlanticist la Marea Neagră). Marea Egee este înlocuită cu Marea Adriatică, lăsând astfel în afară Turcia neo-otomană, împreună cu partea Balcanilor de Vest locuită de ortodocși și musulmani. Totul sugerează refacerea echilibrului de putere existent în Europa antebelică printr-o combinație a soluțiilor convenite la Congresele de la Viena (1815), Paris (1856) și Berlin (1878), sub monitorizarea și în profitul Washington-ului.

Să fie acesta preambulul unui conflict transatlantic sau al unuia ruso-american ? Câtuși de puțin. Deși lipsită de căldură, reacția Berlinului și Moscovei față de Summit-ul celor trei mări de la Varșovia a fost mai degrabă calmă.

Frontiera estică a acestui intermarium este aproape sigur agreată de Casa Albă și Kremlin. Rusia rămâne practic cu teritoriile fostului imperiu (inclusiv Ucraina), valoarea geostrategică a statelor baltice, nerecuperate, fiind pentru ea aproape zero, atât timp cât păstrează Kaliningradul, și cât proximitatea uriașei piețe rusești are o putere de atracție pentru economia lor mai mare decât piața europeană germanizată. Dacă nu vor fi formal ridicate, sancțiunile economice occidentale aplicate Rusiei după anexarea Crimeii, vor fi cel puțin lăsate să cadă în desuetudine cât de curând. În fine, un bonus: Serbia și Macedonia rămân în afara unor aranjamente de securitate și deci disponibile pentru ”protecția” rusă. Pe o atare bază, cooperarea ruso-americană în Orientul Mijlociu și în Pacific capătă perspective optimiste.

În ceea ce o privește, Germania înțelege, desigur, că ”blocul celor trei mări” se interpune în calea unei antante ruso-germane (inacceptabilă pentru S.U.A.) de care ar fi depins profilarea Europei germane ca putere globală, dar, la ora actuală, Berlinul este mai preocupat de realizarea Europei politice (Statele Unite ale Europei Mici) în cadrul UE cu mai multe viteze. Prin urmare, atât timp cât ”statele dintre mări” rămân piața pe care exporturile germane nu se întâlnesc cu concurența americană ( ceea ce nu este nici în interesul Americii), cât nu se revoltă împotriva apariției unui ”nucleu dur” european și cât își rezolvă problemele de securitate cu banii S.U.A., Berlinul se poate acomoda cu realitatea geopolitică edificată în Mittteleuropa de neoatlanticismul american sau, mai bine-spus, trumpist.

Dacă această analiză este corectă, deocamdată România cade iarăși, oarecum, în picioare, dovedind, după cum observa P.P.Carp, că are atât de mult noroc încât nu îi mai trebuie și o politică bună. (Facem abstracție, desigur, de faptul că prin aranjamentul descris, prăpastia de destin dintre România, Basarabia și Bucovina de Nord se cască din nou). Chiar și așa, mai rămân două probleme de remarcat.

Pe de o parte, se pune întrebarea: cât de durabilă este o comunitate de națiuni cu tradiții de rivalitate atât de solide precum cele ( parcă prea multe ) care intră în triunghiul geograficește destul de contorsionat al celor trei mări amintite ? Cât timp vor fi capabile și doritoare S.U.A. să le țină împreună, făcându-le insensibile la cântecele de sirenă național-populiste intonate la Moscova și la Berlin ?

Pe de altă parte, securitatea geopolitică face posibilă bunăstarea, adică securitatea socio-economică, dar nu o și garantează. Or, securitate fără bunăstare (ca, de altfel, și fără libertate) este zadarnică; tot așa cum bunăstarea fără securitate (și fără libertate) este neviabilă. Pentru a le avea pe toate este nevoie de o politică românească autentică. Altminteri vom supraviețui dar nu vom …… viețui. Căci de la supraviețuire la subviețuire nu este decât un pas.

 

P.S. În perioada scursă între redactarea acestui text și trimiterea lui spre publicare (aproximativ 10 zile), am primit informația că pe culoarele reuniunii de la Varșovia au circulat și niște hărți. Pe una dintre ele frontiera estică a teritoriului dintre cele trei mări trece pe undeva pe la Oradea (sic !!!). Măi să fie ……! Deja ? Din nou ?

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/neoatlantismul-dintre-mari/

Scrisoare deschisă adresată Ministrului Justiției

Rahova,

16.06.2017

 

Scrisoare deschisă adresată

Ministrului Justiției

(indiferent cine este acesta)

 

 

 

 

Domnule Ministru,

 

 

 

         La începutul lunii iunie am adresat o scrisoare deschisă Ministrului Justiției din acel moment, domnul profesor dr. Tudorel Toader. Este posibil ca frământările politice care au dislocat Guvernul Grindeanu să nu fi permis ajungerea scrisorii la destinatarul său. În orice caz, dacă ar fi ajuns, acela nu ar fi putut acționa eficient. Sunt convins, însă, că aspectele semnalate și aprecierile formulate de mine rămân actuale. De aceea vă rog să primiți în anexă copia acestei scrisori în calitate de succesor al domnului ministru Toader, cu speranța că vă va inspira demersurile și vă va ajuta să evitați situația de a merita un mesaj similar.

 

 

Profesor dr. Adrian Severin

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Rahova,

10 iunie 2017

Scrisoare deschisă adresată

d-lui prof. dr. Tudorel Toader, Ministrul Justiției

 

 

Domnule Profesor, domnule Ministru,

 

Partea I-a: ”La așa magistrați, așa justiție !”

 

  1. Vă scriu sub imperiul unor sentimente contradictorii, care amestecă amuzamentul și revolta, mila și condamnarea, speranța și disperarea, toate provocate de prestația dumneavoastră în fruntea celui mai important minister al momentului – cel al justiției.

Ceea ce ați reușit până acum, este doar să dați o definiție nefericită conceptului de ministru-tehnocrat: un ministru care nu are nici un crez, care nu vrea nimic, care nu își asumă nici un risc, și care se scuză că trebuie să guverneze, dând într-una asigurari că tot ceea ce face îi este impus de alții – Curtea Constituțională, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Comisia Europeană cu infamul său Mecanism de Cooperare și Verificare, etc. Dacă este așa, atunci țara nu are nevoie de un asemenea ministru, ci de unul care se sprijină pe popor și care este gata să folosească puterea încredințată de acesta prin vot, pentru a schimba, în numele unui ideal de bine și de dreptate, ceea ce el crede că este de schimbat, chiar dacă astfel ajunge să îmbrace cămașa morții. Un ministru conduce așa cum știe el, iar nu așa cum nu știu cei care i se opun. Un ministru nu caută bunăvoința adversarilor, ci împlinirea voinței lui, care este, de fapt, voința celor care l-au adus la putere. Un ministru nu se preocupă să facă plăcere mulțimii, ci să-i facă bine. Aceasta, chiar trecând uneori peste părerile ei; căci nu turma conduce păstorul, ci păstorul conduce turma. Dacă păstorul lasă turma în grija oilor turbate, iar el se pune în coada ei, cu toții vor ajunge în prăpastie.

Funcția de ministru este una politică, întrucât ea presupune exercitarea puterii. Or, puterea înseamnă politică. Grija dumneavoastră pentru a face lucrurile temeinic și cumpănit bine, este respectabilă. Pentru un profesor, sau chiar pentru un magistrat, aceasta este o calitate. În politică, însă, timpul este esențial. Mai bine mai puțin bine, dar la timp, decât totul perfect, dar prea târziu. Cu atât mai mult cu cât binele nu se face de dragul binelui, prin raportare la regulile generale ale unei arte abstracte, ci într-un anumit scop, circumscris de anumite valori. Iar acest scop se referă la oameni – cu viață, sânge, suflet, familii, așteptări, aspirații – iar nu la lucruri moarte, care eventual pot aștepta la nesfârșit iluminarea tehnocraților.

Stați pe un scaun politic, domnule Ministru. Acest scaun nu își schimbă natura după cel care se așează pe el. Dimpotrivă, tehnocratul care nu se simte confortabil pe acel scaun, este obligat să îl părăsească. Altminteri, dezastrul se abate pe capul tuturor.

În momentul de față, mai tare ca niciodată, misiunea dumneavoastră este politică. Ceea ce se așteaptă de la dumneavoastră, în primul rând, nu este un act de administrare, ci unul de reformă. Miza adevarată nu este gestiunea optimă a actualului sistem judiciar, ci distrugerea statului paralel – antidemocratic și antinațional – în care s-a constituit în mod nelegitim autoritatea judecătorească. Dacă legile vă stânjenesc în aducerea la îndeplinire a acestei misiuni, Constituția vă dă dreptul la inițiativa de a le modifica.

  1. Unul dintre scandalurile care zguduie țara în prezent privește posibila fraudare a alegerilor prezidențiale din 2009. Adevărul este cu mult mai grav. Toate alegerile prezidențiale au fost fraudate, (mai bine spus, dirijate ilegitim) cu începere din 2004, tentative în acest sens manifestându-se încă după alegerile din 1996. Originea acestor fraude se găsește în străinătate, iar nu în țară, acolo unde toată lumea o caută. În țară se află doar cozile de topor, create pentru a le face posibile.

Totul a început cu acordul pe care ni l-am dat în anii 1990, ca serviciile noastre de informații să nu își mai îndeplinească misiunea pe teritoriul aliaților noștri – sau, mai bine spus, al celor pe care noi ni-i doream ca aliați – de parcă cineva ar fi sortit să fie aliatul sau inamicul nostru veșnic, în timp ce interesele noastre vitale ar fi negociabile și trecătoare. Pe fondul acestei vulnerabilizări a sistemului imunitar național, forțe străine (statale și parastatale) au transformat colaborarea în subordonare și au încurajat constituirea, în cadrul instituțiilor de forță ale statului român, a unor grupuri oculte de interese private care, pentru a acumula putere locală, au fost gata să coopereze la colonizarea și, eventual, dezmembrarea României.

Nu SRI sau alte servicii de informații au trădat ori au acaparat ilegitim puterea publică, ci niște clici aflate pe poziții strategice în cadrul lor. În fiecare zi, o altă fărâmă a acestui adevăr apare la lumină.

Dacă imediat după căderea regimului național-comunist în 1989, puterile străine (din vest și din est) au căutat să găsească în rândul elitelor românești interlocutori cu rădăcini naționale solide și concepții internaționaliste, deschiși la negocieri și alianțe cu ele, de la jumătatea deceniului 1990 s-a trecut la exterminarea treptată a acelor elite și la înlocuirea lor cu marionete obediente, având cel mult potențialul unor magnați de provincie. În acest scop, au trebuit create structuri de execuție formate alături de oamenii serviciilor secrete, din cercuri semnificative ale autorității judiciare, precum și din instrumente de manipulare a opiniei publice de tip mediatic și ong-ist. Împreună, acestea au constituit o putere ocultă care a secătuit de energii statul oficial, ducându-l la eșec. Resuscitarea statului român presupune anihilarea acestei puteri oculte interne și emanciparea de sub controlul pe care străinatatea o exercită prin intermediul ei.

Scandalul arhivei SIPA nu face decât să aducă date suplimentare apte a clarifica mecanismul derapajului judiciar. Este suficient să urmăriți traseul promovării suspecte a unor judecători la Înalta Curte de Casație și Justiție, precum și la Curtea de Apel din București, pentru a afla care sunt magistrații șantajabili. Numărul ofițerilor sub acoperire de magistrat este infim în comparație cu cel al magistraților controlați prin șantaj; un control infinit mai eficient decât cel exercitat prin ordinul de misiune. Condamnarea recurgerii la șantaj, oricât de justă ar fi, nu trebuie să abată atenția de la faptul că mulți, prea mulți magistrați, sunt de o calitate umană precară, și de aceea oferă motive de șantaj, sau nu sunt capabili să reziste șantajului. Surse de încredere susțin, de exemplu, că unul dintre vajnicii judecători din plutoanele de execuție ale ICCJ, recognoscibil după delicatul trandafir tatuat pe fesa dreaptă, ar fi documentat și șantajat pentru relații incestuoase cu sora sa.La așa magistrați, așa justiție.

  1. Ați afirmat, domnule Ministru, că „sistemul judiciar scârțâie din toate încheieturile”. Așa este! Cum ar putea fi altfel?! În slujba unor interese total străine în raport cu legea, dreptatea și aspirațiile naționale, serviciile secrete fixează ținte tactice, reprezentate de oameni aparținând adevăratelor elite românești, agenții mediatici îi condamnă public (căci, vorba generalului Coldea, „important nu este ce ai făcut, ci ceea ce se spune că ai facut”) iar plutoanele de execuție judiciară trimit victimele în infern.

Întrebarea este: vă simțiți confortabil în vârful unui asemenea sistem care, formal, se află sub autoritatea dumneavoastră? Nu vă temeți că prin blânda dumneavoastră pasivitate deveniți părtaș la crimă?

Ați mai spus că în închisori se află oameni nevinovați, și că soarta lor este cutremurătoare. Adevărat! Cu un asemenea sistem judiciar nici nu se putea să fie altfel.

Documentele studiate de mine în ultimele luni îmi dau posibilitatea de a vă oferi câteva exemple concrete. Iată-le!

 

Partea a II-a: ”Ucigași fără crimă”

3.1. La vârsta de numai 26 de ani, tânărul B.B. a fost condamnat la 15 ani de închisoare pentru instigare la omor calificat (deci o infracțiune cu violență). Citind și recitind sentințele, nu am găsit menționată nici o probă din care să rezulte că inculpații ar fi încercat sau plănuit să își omoare victima. Ceea ce apărea cu claritate din sinteza cercetării judecatorești era că aceștia, o mână de tineri cu mințile înfierbântate, altminteri atrași de școală și implicați în activități lucrative licite, dar provenind din familii cu triste antecedente penale, intenționau să aplice „o lecție” contondentă unui interlop local care teroriza urbea unde locuiau și care se afla sub filajul poliției. Tocmai respectivul filaj a permis sesizarea preparativelor lor și a dus la interceptarea convorbirilor lor telefonice, atestând orice, mai puțin intenția omorului. Arestați întâmplător, înainte de a fi comis orice act material care să confirme presupusele lor intenții criminale, fără a fi avut loc măcar un contact vizual cu presupusa victimă, care în momentul respectiv se afla în alt oraș, doi prieteni ai lui B.B. au fost condamnați la 10 ani de închisoare pentru tentativă de omor calificat (sic!). Logodnica și vărul lui B.B., participanți și ei la câteva schimburi de SMS, au fost condamnați la 3 ani de închisoare cu suspendare pentru complicitate la omor calificat, deși nimeni nu fusese omorât (sic!). În fine B.B., absent, la rândul său, din localitatea și în momentul în care instanța a decis că ar fi trebuit să aibă loc omorul, a primit cei 15 ani de închisoare amintiți anterior, ispășind până în prezent 5 ani.

Teoretic, va ieși la vârsta de 41 de ani, cu toate aripile frânte. Logodnica a plecat din România, sperând la o viață mai bună în Occident. Facultatea de informatică industrială, la care urma să treacă în ultimul an, ratată. Firmele de construcții pe care le crease, falite. Tinerețea pierdută. Desigur, omul este vinovat. El însusi o recunoaște. Nu, însă, de intenția de a omorî pe cineva. Și nu pentru o faptă care să justifice o asemenea pedeapsă (interesant este că durata pedepsei a fost anunțată pe rețelele sociale locale cu o zi înainte de anunțarea publică a condamnării. Merită, de asemenea, consemnat faptul că presa locală a mediatizat cazul, „condamnându-l” pe B.B. înainte ca instanța să se pronunțe. Să fi avut oare și interlopul-victimă vreun rol în pronunțarea sentinței?)

B.B. își va duce crucea. Cu o asemenea condamnare, potrivit prejudecăților criminologice ale „statului de drept” pe care îl păstoriți, nu are șansa grațierii. Problema este, însă, ce gândiți dumneavoastră, domnule profesor Toader, despre o justiție care condamnă pentru complicitate la un omor inexistent ? Sau despre o justiție care pronunță pedepse cu executare pentru instigare, în timp ce autorii primesc pedepse mai mici și acelea cu suspendare ?? De asemenea, mă întreb, ce credeți, domnule Ministru, despre recuperarea socială a (încă) tânărului B.B.? Va fi el mai bun la ieșirea din infernul penitenciar decât la intrare, și societatea care îi lasă în libertate pe interlopi, în timp ce îi încarcerează pe cei care încearcă să își facă singuri dreptate, îl va primi cu mai multă simpatie?

3.2. Ați criticat doct, domnule profesor, lipsa practicii judecătorești uniforme. Iată două exemple care ar putea ilustra cauza îngrijorării. Același complet al ICCJ, în aceeași zi, și pentru fapte similare, aplică o pedeapsă de 2,5 ani cu suspendare într-un caz în care s-a înregistrat un prejudiciu de circa 30 de milioane de euro, și o pedeapsă de 4 ani închisoare cu executare, într-un caz în care prejudiciul era zero. Nu intru în analiza substratului politic, care poate explica o atare diferență de tratament, dar vă întreb, dacă în calitate de ministru sub autoritatea căruia se află Ministerul Public, i-ați putea informa pe procurori că nu aceasta este politica penală a statului, ghidându-i cum să se orienteze nu într-un caz anume, ci în toate cazurile??

Un exemplu și mai strigător la cer este cel în care un complet al Curții de Apel din București, în aceeași speță, implicând trei persoane acuzate pentru adoptarea unei hotarâri neeconomicoase ca membri în conducerea unei societăți comerciale, îi condamnă pe doi dintre ei la 3,5 ani închisoare pentru abuz în serviciu, iar pe al treilea (G.S.) la 6 ani închisoare pentru delapidare. Și în acest caz, discriminarea are substrat politic. Din nou ne întâlnim, deci, cu deținuți politici.

Eliminarea unor asemenea derapaje reclamă un ansamblu de măsuri – politice și legislative – care consumă timp. Până atunci, nu credeți că o reducere generală de pedeapsă (să spunem de 1000 de zile) ar putea măcar diminua în timp util dimensiunile unor astfel de nedreptăți? Nici cea mai bună lege pe care o veți propune peste luni sau ani, nu poate restitui lunile sau anii de detenție executați pe nedrept.

 

Partea a III-a: ”Condamnați pentru ………merite”

 

3.3. Să trecem, însă, la un alt caz. Fostul director general al Hidroelectrica, T.O. în vârstă de 66 de ani a fost condamnat pentru un așa-zis abuz de drept la 7 ani închisoare, respectiv maximul prevăzut de lege pentru această infracțiune, abuzul constând în următoarele fapte: a) nu a dispus activarea clauzei de forță majoră în contractele de furnizare a energiei electrice pe piața nereglementată; b) a dispus cumpărarea de energie electrică de la SC Termoelectrica SA la prețuri mari, pe care a vândut-o la prețuri mai mici; c) nu a luat toate măsurile necesare, conform contractului de management prin care se obliga să aducă la îndeplinire toate obiectivele și criteriile de performanță asumate; d) a permis facturarea energiei electrice livrate, la preturi calculate prin utilizarea unui curs de schimb valutar între dolar și leu, inferior cursului mediu lunar stabilit de BNR; e) a semnat extinderi ale unor contracte de furnizare a energiei electrice în perioada în care, prin Ordinul Autorității Naționale a domeniului Energiei, acest lucru era prohibit. Nici rechizitoriul, nici sentințele de condamnare în fond și apel, nu sugerează că inculpatul a avut vreun câștig personal sau a urmărit obținerea unui asemenea câștig, ca urmare a comiterii faptelor imputate lui.

Pornind de la ipoteza că aceste fapte ar fi adevărate, ele nu conturează decât acuzația ca T.O. a fost un rău manager, iar nu un infractor. Dacă prin răul său management ar fi produs vreun prejudiciu societății comerciale pe care a condus-o, aceasta ar fi fost temei pentru angajarea răspunderii lui contractuale (disciplinară și materială) dar nu izvor de răspundere penală. Dincolo de cele stabilite de Curtea Constituțională, cum că administrarea defectuoasă poate fi element constitutiv al infracțiunii de abuz în serviciu numai dacă ea coincide cu încălcarea unei legi, este absurd să credem că un magistrat, care se presupune că știe legea, dar care nu a administrat în viața lui nici măcar un WC public, darămite o societate comercială de complexitatea Hidroelectrica, poate aprecia și cenzura oportunitatea deciziilor manageriale privind o asemenea societate. Atât timp cât decizia de oportunitate a unui director nu ascunde un scop ilicit, performanțele acelui om pot fi apreciate exclusiv de partenerii săi contractuali, pe baza dispozițiilor de drept privat. Ce clauze contractuale activează, la ce prețuri cumpără și vinde (cu atât mai mult cu cât prețurile se stabilesc pe piață prin negocieri, iar nu în biroul procurorilor sau în camera de consiliu a judecătorilor), ce cursuri de schimb valutare folosește managerul unei societăți comerciale, sunt exclusiv treaba lui.

Pentru rațiuni de ordine publică, libertatea de decizie a unui manager poate fi limitată, dar asta numai prin intermediul restrângerii capacității de exercițiu a întreprinderii pe care o conduce; ceea ce, potrivit Constituției, se realizează prin lege organică, iar nu prin Ordinul nu știu cărei instituții administrative. Chiar și atunci când o societate comercială este cu capital integral de stat, deci atunci când statul optează pentru a fi agent economic, nu este permis ca acesta să-și folosească o asemenea calitate pentru promovarea politicilor sale macro-economice. Cine interzice aceasta? Chiar Constituția, mereu invocata de dumneavoastră, atunci când prevede că economia românească este o economie de piață.

La limită, T.O. ar fi putut fi acuzat de bancrută, dacă prin gestiunea lui ar fi provocat falimentul Hidroelectrica S.A. Sentințele de condamnare rețin, însă, că nu este cazul. Ele menționează că la dosar se află dovada că, an de an, societatea a depășit parametri de producție și economicitate. Totodată, într-o formulare de-a dreptul șocantă, ele afirmă următoarele: „Cel mai grav aspect îl constituie tratarea cu dispreț a atenționărilor și avertismentelor transmise de autoritățile competente din domeniul energetic către S.C. Hidroelectrica S.A. care arătau că această societate urmărea doar realizarea profitului prin vânzări pe piața energiei…”. Prin urmare vina supremă a directorului unei societăți comerciale, în viziunea judecătorilor români, este aceea că, într-o economie de piață, a făcut totul pentru a asigura profitabilitatea societății pe care o conducea. Pentru asta ar fi trebuit premiat, iar nu condamnat.

Nu credeți, domnule Ministru, că ar fi cazul să vă dați osteneala de a explica magistraților români că în statul român actual finalitatea oricarui comerț este câștigul (finis mercatorum est lucrum) și că o societate comercială (inclusiv directorul ei) nu poate fi acuzată că se ocupă de comerț, tot așa cum, vorba lui Adrian Păunescu, o locomotivă electrică nu poate fi acuzată că este electrică.

Ironia sorții este că mișcările de dreapta, care și-au afirmat pe stradă cu maximă vehemență anticomunismul, nu au părut deranjate de faptul că statul de drept este ghidat tocmai de concepția comunistă asupra economiei, pedepsindu-i drastic pe aceia care respectă regulile economiei de piață.

3.4. La finele procesului care a aruncat în închisoare conducerea Hidroelectrica – dacă nu în baza unui text de lege neconstituțional, cel puțin, așa cum susțineți chiar dumneavoastră, în baza unei interpretări neconstituționale a legii – Președinta ICCJ de la acea dată, nefasta Livia Stanciu, a organizat o conferință de presă, pentru a anunța victoria astfel obținută în lupta împotriva corupției. Un asemenea gest evidențiază încă o confuzie de tip justițiar-populist, pe care ar trebui să o combateți, în dubla dumneavoastră calitate de profesor și de ministru.

Puterea judecătorească nu luptă împotriva corupției și nu este chemată să o facă. Ea nu luptă, de fapt, împotriva nimănui, și nu reprezintă forța binelui în încleștare cu forțele răului. Puterea judecătorească are datoria de a aplica legea. Atât! Împotriva corupției luptă factorii politici, respectiv legislativul și executivul (din care face parte și Ministerul Public). Parlamentul definește actul de corupție și sancțiunea care i se aplică; iar asta, nu prin raportare la concepția sa despre bine și rău, ci la ceea ce consideră a fi adecvat și inadecvat pentru funcționarea armonioasă a complexului social. La rândul său, Executivul organizează aplicarea legii și stabilește politici menite a aplica legea în concret. În ceea ce o privește, puterea judecătorească are cu atât mai puțin obligații morale, și are interdicția de a-și aborda misiunea din perspectiva unei ideologii proprii – de dreapta sau de stânga. Ea are competența de a interpreta legea, adică de a descifra cât mai exact voința legiuitorului și de a aplica, atunci când este necesar, sancțiunile pe care tot legea le prevede, în scopul revenirii la legalitate și al garantării respectului legii. Când condamnă, judecătorul trebuie să fie trist; cel puțin întrucât a descoperit o ilegalitate. Când achită, trebuie să fie vesel, căci raporturile sociale sunt sănătoase și nu au nevoie de intervenții chirurgicale.

Eu asta le spun studenților mei. Dumneavoastră, domnule profesor Tudorel Toader, ce le spuneți? Ce notă ați da dumneavoastră unui student care ar susține că includerea într-un contract comercial a unei clauze de indexare valutară, potrivit căreia rata de schimb aplicată este cea stabilită de BNR la data facturării, constituie element constitutiv al infracțiunii de abuz în serviciu, deși nici o lege nu o interzice? Eu nu le-aș da notă de trecere. Sunt convins că nici dumneavoastră. Diferența dintre studenți și judecători este aceea că studentul care greșește își distruge vacanța ca să se pregătească pentru reexaminare, în timp ce judecătorul care greșește distruge destinul celor pe care îi trimite în pușcărie și, mai mult decât atât, nefericește familiile acestora, precum și pe cei care, într-un fel sau altul, depind de ei – prieteni, studenți, colegi de muncă, cetățeni, etc., după caz.

A recunoaște că oameni nevinovați se găsesc în închisori, este mult prea puțin. Aceasta, mai ales atunci când cel care o face este ministrul justiției. Din momentul acestei recunoașteri, dumneavoastră deveniți complicele unei grave încălcări a drepturilor omului – faptă imprescriptibilă – în măsura în care nu faceți nimic pentru îndreptarea situației.

Revenind la exemplul anterior, trebuie să precizez că nu știu ce păcate o fi având pe constiință fostul director al S.C. Hidroelectrica S.A., dar citindu-i dosarul, sunt convins că nu a comis fapta pentru care a fost condamnat sau, altfel spus, că faptele comise de el nu sunt infracțiuni. Întrebarea care subzistă este, dacă în acest caz avem de a face cu o eroare judiciară, sau cu o condamnare în siajul unei decizii politice. Am toate motivele să cred că ne aflăm în ipoteza din urmă. Victima acestei condamnări scandaloase, se pare că nu a acceptat să fie serviabilă cu firme precum Alro, sfidând astfel directivele confidențiale ale unor lideri politici din fruntea statului. Să fie vorba aici de îndepărtarea unui director deranjant, sau de o simplă coincidență?

3.5. O sursă bine informată mi-a mărturisit, sub acoperirea anonimatului, că politicianul O.I. a fost condamnat fără a fi săvârșit vreo faptă penală, numai întrucât, intersectându-se accidental cu o anchetă privind situații cu care nu avea nici o legătură, a prilejuit declanșarea procedurii de consultări ale binomului SRI-DNA. Cu această ocazie procurorii (și apoi judecătorii) au fost informați că respectivul ar fi în vizorul departamentului pentru apărarea Constituției; adică, mai pe șleau, suspect de spionaj. Împricinatul nu a cunoscut acest lucru și nu s-a putut apăra. A fost condamnat fără să știe de ce, după cum nici magistrații care l-au condamnat nu aveau cum ști că acțiunile „ostile ordinii constituționale” ale victimei lor se refereau în realitate la implicarea lui în războiul dintre serviciile secrete (mai exact SRI și DGIPI).

 

Partea a IV-a: ”Probe falsificate și familii hărțuite”

 

  1. În „sistemul judiciar care scârțâie din toate încheieturile”, presiunile asupra martorilor, hărțuirea experților și falsificarea probelor sunt deja de notorietate.

4.1. Pentru a-l determina pe I.B. să depună mărturie împotriva judecătorului S.M., care trebuia neapărat îndepărtat din completul care urma să-l execute pe profesorul Dan Voiculescu și grupul I.C.A., procurorul de caz i-a prezentat soției martorului fotografii imortalizându-l în scene fierbinți cu o tânără aflată puțin sub pragul majoratului. Să fie oare, aceasta, o procedură legală? Ați analizat, domnule Ministru, aceste practici cu prilejul cercetării managementului DNA? Le-ați interzis formal, în virtutea autorității constituționale pe care o aveți asupra Ministerului Public?

Cum soția nu s-a revoltat și omul nu a cedat, s-a ajuns la o condamnare pentru sex cu o minoră, după ce încercarea de a se „descoperi” un viol, a eșuat din lipsa… victimei.

Cel puțin aceasta este versiunea împricinatului, pe care lecturarea sentinței nu o prea contrazice. Ceea ce este cert și uluitor însă, este ca I.B. a făcut apel împotriva sentinței de fond, în timp ce parchetul, mulțumit de ea, nu a atacat-o. Cum, pentru a-și susține apelul, condamnatul a adus în discuție practicile DNA, instanța de apel i-a dublat pedeapsa, ceea ce, veți fi de acord, domnule profesor, încalcă principiul non reformatio in peius (nimeni nu poate să-și înrăutățească situația prin propria cale de atac). Sunt convins, domnule profesor, că le vorbiți studenților despre acest principiu elementar.

Culmea este că soluția aberantă din apel a fost confirmată și de instanța supremă, care a judecat recursul în casație. A spune că acest sistem „scârțâie” este mult prea puțin. Avem de-a face, în realitate, cu crime judiciare și cu grupuri criminale organizate.

4.2. În cazul lui A.S., cei care au furnizat DNA o așa-zisă probă constând într-un film realizat cu camera ascunsă, au sfârșit prin a recunoaște în instanță că înregistrarea fusese „prelucrată” de ei. În plus, după refuzul instanței de a dispune o expertiză judiciară, un expert extrajudiciar a stabilit că filmul cu pricina fusese în totalitatea lui obiectul unei contrafaceri. În condițiile în care DNA nu a prezentat nici o dovadă sau informație care să ateste originalitatea, integralitatea și autenticitatea înregistrării, mărturia amintită și expertiza, fie ea și extrajudiciară, ar fi trebuit, pentru orice minte normală, să creeze măcar un dubiu asupra relevanței filmului cu pricina, împiedicând formarea unei convingeri dincolo de orice dubiu rezonabil. Nu a fost așa. În schimb expertul a fost pus sub urmarire penală pentru favorizarea infractorului și divulgarea de documente din dosarul cauzei. O acțiune de intimidare, pe care nici CSM, nici Ministerul Justiției, nu au cercetat-o sau sancționat-o. Dacă socotiți, domnule Ministru, că nu aveți competențele legale spre a o face, vă reamintesc că aveți competența de a iniția legile care vă lipsesc.

4.3. Recurgerea la expertiză, ca mijloc de probă, se justifică prin nevoia lămuririi unor aspecte tehnice, economice, medicale, contabile, etc., pentru care magistrații nu au pregătirea de specialitate necesară. Desigur, nu experții judecă, ci judecătorii. Aceștia nu pot schimba însă concluziile expertului, ci au doar posibilitatea de a le plasa în contextul celorlalte probe, spre a stabili cu exactitate o situație de fapt. Concluziile expertului și expertiza, în ansamblul ei, au valoare științifică. Dacă un expert ales de partea interesată ar mai putea fi bănuit de un oarecare subiectivism, expertul numit de instanță se bucură de prezumția – fie ea și juris tantum – de obiectivitate și competență. Cred ca așa le spuneți, domnule profesor, studenților dumneavoastră.

Iată însă că, în cazul lui M.I., acuzat de evaziune fiscală, două expertize judiciare financiar-contabile care stabileau că prejudiciul este inexistent și că baza de calcul a impozitării luată în considerare de DIICOT era greșită, au fost înlăturate. Inițial instanța a cerut suplimente de expertiză; ele au confirmat absența prejudiciului. În atare situație s-a trecut la măsura mai radicală a schimbării compoziției completului de judecată. Acesta a negat pur și simplu expertizele pe care instanța le dispusese, a declarat textual că „nu își însușește concluziile experților judiciari” și l-a condamnat pe inculpat la pedeapsa maximă de 8 ani de închisoare.

Și, dacă tot a făcut acest lucru, în decizia instanței de apel s-a mai adaugat obligarea condamnatului la acoperirea unui presupus prejudiciu suplimentar aferent unor fapte de care nu fusese acuzat și care nu făcuseră obiectul judecății în fond. Evident, referitor la aceasta condamnare suplimentară, nu a mai existat nici o cale ordinară de atac.

Ce fel de justiție este aceasta, domnule Ministru? Nu pentru un asemenea stat de drept s-a murit în decembrie 1989. Cei care atunci au stat în fața tancurilor, sunt acum în închisori, în timp ce aceia care atunci au stat la șpriț și sarmale, sunt acum miniștri.

 

Partea a V-a: ”Dreptul de a încălca drepturile omului!”

 

  1. Apropo de modificarea componenței completelor de judecată, mă întreb, și vă întreb, domnule Ministru, dacă știți că alcătuirea aleatorie a acestora, garanție a neutralității lor, este o mare farsă? În realitate, ceea ce se trage la sorți este numărul completului. În rest, componența acestuia se schimbă după „necesități” de către șefii instanțelor, fie ei „parteneri de nădejde” ai procurorilor, fie șantajați de serviciile secrete, fie terorizați de parchetele speciale organizate pe principii leniniste ca adevarate armate interne și braț înarmat al terorii.

Cât despre recuzări, acestea se resping, practic nemotivat, pe bandă rulantă.

Oare nu puteți rezolva rapid asemenea aberații? O ordonanță de urgență pentru clarificarea modului de compunere a instanțelor ar îmbunătăți radical performanța justiției noastre. Nu există nici un motiv pentru amânarea ei. Cu excepția confuziei între retorică (de fapt limbuție) și politică.

După cum, rapid ați putea face pași către restabilirea independenței judecătorilor printr-un simplu Ordin prin care procurorii să fie coborâți de pe piedestalul curul pe parchet, de la care vine și numele instituției căreia îi aparțin, alături de avocați. Altminteri, degeaba vorbim despre egalitatea armelor între acuzare și apărare, respectiv despre procese echitabile.

Tot un Ordin al M.J. ar fi suficient pentru a readuce în legalitate, dar și în domeniul bunului simț, folosirea cătușelor. Deținutul G.Ș. mi-a povestit că, după ce i-a atras atenția unui subofițer de escortă asupra faptului că, având vârsta de peste 60 de ani, potrivit tratatelor internaționale referitoare la drepturile omului, este exceptat de la încătușare, acesta i-a răspuns cu tot respectul că singurele tratate pe care le cunoaște sunt instrucțiunile directorului de penitenciar. Dacă așa stau lucrurile – și așa stau – nu aveți decât să-i instruiți pe directorii de penitenciare în mod corespunzător, făcând aplicarea dispozițiilor constituționale pe care le cunoașteți atât de bine, și le invocați până la exasperarea auditorului, potrivit cărora tratatele internaționale din materia drepturilor omului, la care România este parte, au prioritate față de legea română; și desigur, a fortiori, față de instrucțiunile conducerii ANP. De cine sau de ce vă este frică domnule Ministru, de nu o faceți?

  1. O problemă gravă pe care o aveți de rezolvat este aceea a suprapopulării penitenciarelor, precum și cea a condițiilor inumane și degradante în care sunt obligați să trăiască deținuții. CEDO a observat și decis că nu este vorba despre cazuri izolate, ci despre o problemă structurală. Dacă nu va fi rezolvată corespunzător, fiecare deținut va fi îndreptățit la despăgubiri calculate pe zi de detenție care, însumate, vor impune scoaterea din buzunarul cetățenilor a unor sume considerabile de bani.

De ce, domnule Ministru, nu le spuneți deschis românilor că sunteți obligat de situație să scoateți din penitenciare, cât mai repede, un numar de 8.000-10.000 de deținuți, și nu le prezentați nota de plată probabilă pe care va trebui să o achite fiecare, în caz că nu o faceți? Românii sunt suficient de inteligenți pentru a pricepe cum stau lucrurile și a accepta măsurile necesare atingerii țintelor arătate. Cine are, atunci, interesul să le ascundă adevăratele probleme, pentru a-i expune manipulărilor? Vorbiți, domnule Ministru, dacă nu vreți să fiți victima penală a propriei dumneavoastră tăceri și inacțiuni! Tăcerea dumneavoastră menține populația într-o confuzie care afectează stabilitatea socială. Să nu aibă oare, aceasta, o conotație penală? Dacă nu astăzi, poate mâine.

Ne spuneți că nu avem de ce ne grăbi, întrucât CEDO v-a dat 9 luni pentru a întocmi un plan de măsuri. În calitate de fost vice-președinte al Comisiei Juridice și pentru drepturile omului, a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei și de fost raportor special ONU pentru drepturile omului, vă anunț că sunteți într-o cumplită eroare. CEDO nu putea acorda un răgaz pentru continuarea încălcării drepturilor omului. Cele 9 luni au semnificația de a permite Guvernului român oprirea încălcării fără presiunea sancțiunilor, și de a pregăti măsurile pe termen lung, care să dea durabilitate soluțiilor pe termen scurt, permițând astfel o mai bună individualizare a sancțiunilor.

Se pare că ceea ce vă mișcă pe dumneavoastră sunt termenele procedurale și amenințarea amenzilor, iar nu soarta oamenilor. Or, despre oameni este vorba, înainte de orice altceva. Pentru îmbunătățirea soartei lor, nimeni nu vă poate acorda păsuiri. Nici măcar conștiința dumneavoastră; în măsura în care o aveți. Din această perspectivă, mă întreb din nou, cine este mai vinovat: cel care torturează, sau cel care nu face nimic spre a opri tortura? Între torționar și torturat nu poți fi neutru. Într-un asemenea caz, neutralitatea îl favorizează pe torționar și te plasează de partea lui, în ipostaza de complice. De la data deciziei CEDO, domnule Ministru, sunteți complice la tortură. Și dacă, cumva, rândurile mele vă fac să zâmbiți, vă asigur că mâine vă veți pierde zâmbetul. Zâmbetul de azi se va regăsi în plânsetul de mâine.

Guvernul a susținut, iar Parlamentul a adoptat, cu unele modificări, abominabila, “lege Prună” privind “recursul compensatoriu”. Ideea centrală este că statul îi poate înjosi, tortura și umili pe deținuți timp de 24 de zile pe lună, oferindu-le în contrapartidă 6 zile de libertate. În țările în care drepturile omului nu sunt un lux, ele nu pot fi violate nici măcar o singură zi. Dacă unui singur deținut nu i se poate asigura o viață demnă în detenție, acela trebuie imediat liberat. Aceasta, indiferent dacă este vorba de persoane aflate la prima experiență în penitenciar sau recidiviști, cu guler albastru sau guler alb, violente sau nu. Toți sunt oameni și, în această calitate, toți se bucură de aceleași drepturi și trebuie să beneficieze de același tratament.

Legea “recursului compensatoriu” prevede că reducerea perioadei de detenție are loc atunci când detenția se face în condiții necorespunzătoare, și precizează că sunt necorespunzătoare condițiile neconforme standardelor europene. După care, aceeași lege dispune înființarea unor comisii care să verifice calitatea condițiilor de detenție, stabilind în vederea efectuării acestor verificări, termene de câteva luni. De ce? CEDO a statuat, printr-o hotărâre definitivă cu caracter general (pilot), că toate penitenciarele românești se găsesc sub standardele europene. Ce mai este, deci, de verificat? Doriți cumva ca niște comisii formate din salariații penitenciarelor să confirme sau contrazică decizia CEDO?

 

Partea a VI-a: ”Libertatea este doar o vocație ?”

 

  1. Una dintre explicațiile suprapopulării penitenciarelor stă, nu în înclinațiile infracționale ale românilor (până și faimoșii “corupți” nu depășesc câteva sute, este drept în condițiile în care cei care fură cu autostrada sunt liberi), ci în represivitatea excesivă și ambiguitatea vinovată a legislației noastre penale.

7.1. Desigur, revizuirea scalei pedepselor (inclusiv a ierarhizării infracțiunilor în funcție de pericolul lor social real, iar nu de interesul politic al statului mafiot) cere timp. De asemenea, necesită timp și reforma sistemului de sporuri în cazul concursului de infracțiuni, spre a se pune capăt odioasei reguli a “treimii obligatorii”, care a condus la situații oribile și aberante, când unei pedepse de bază de un an i s-au adăugat sporuri însumând zeci de ani. În zeci de ani de închisoare nu se reeducă nimeni, ci se pervertesc definitiv caractere; nu se recuperează calități, ci se produc infractori irecuperabili.

Din păcate, am preluat servil formule penale din sisteme de drept străine tradițiilor juridice românești, nu numai fără să le adaptăm realităților noastre, dar și fără să copiem remediile practicate de acele sisteme. (De exemplu pedepsele lungi se legiferează la pachet cu posibilități ample de liberare condiționată în termen scurt.)

Așa stând lucrurile, până la aplicarea unei reforme legislative ample puteți adopta, repet, prin Ordonanță de urgență, o măsură de reducere generală a pedepselor în curs de executare. Aveți de unde face această reducere, atât timp cât media pedepselor cu închisoarea în România este de 7 ori mai mare decât în lumea civilizată. (Aceasta este o altă problemă de rezolvat pentru un bun ministru al justiției: civilizarea sancțiunilor penale.)

Dacă doriți neapărat, ați putea prevedea că reducerea se aplică numai după executarea a, să zicem, unei șeptimi din pedeapsă, astfel încât cei care se tem că cineva va scăpa fără să simtă gustul închisorii, să fie satisfacuți.

7.2. Tot prin Ordonanță de urgență, la care nu știu cine s-ar opune, i-ați putea grația pe bolnavii de boli cronice severe (eventual doar cei în stadiu avansat, iar ceilalți după executarea unei șeptimi din pedeapsă), pe invalizi și pe cei care îndeplinesc criteriile pentru liberarea condiționată. În cazul celor din urmă, grațierea este cu atât mai necesară cu cât, în prezent, legea care reglementează liberarea condiționată este inaplicabilă.

Vă sugerez să solicitați o statistică vizând numărul condamnaților liberați condiționat la data îndeplinirii criteriilor legale stabilite în acest scop. Răspunsul vi-l pot da eu: nici unul!!! De ce? Pentru că legea nu se poate aplica. Iată un lucru care ar trebui să vă frământe: o lege inaplicabilă.

După cum știți, instituția liberării condiționate a fost concepută pentru a-i stimula pe condamnați la un comportament corect pe perioada detenției, la o atitudine pro-activă în efortul necesar creerii condițiilor pentru reintegrarea lor socială, și la accelerarea operei de reeducare durabilă. Cum profunzimea transformărilor caracteriale nu poate fi măsurată direct, legea a stabilit un număr de criterii obiective, printre care cele mai importante sunt o durată minimă de executare a pedepsei și lipsa abaterilor disciplinare pe această durată.

Nimeni nu poate evalua mai bine îndeplinirea criteriilor menționate decât conducerea penitenciarului în care s-a executat pedeapsa. Atunci când aceasta constată că amintitele criterii au fost îndeplinite, respectiv la expirarea perioadei minime de detenție, liberarea ar trebui să fie automată. O eventuală amânare trebuie motivată, iar condamnatul nemulțumit de motivare ar putea să o conteste în fața unei instanțe judecătorești competentă să verifice exclusiv corespondența dintre motivele amânării și criteriile legale ale liberării.

Dacă, însă, în momentul împlinirii perioadei minime de detenție se declanșează o procedură complicată, cu mai multe trepte de jurisdicție, cu termene lungi de luni de zile (ca și când miza nu ar fi libertatea unor oameni) și cu participarea unor procurori care nu cerceteaza nimic și nu cunosc nimic despre ce a făcut persoana în cauză pe timpul încarcerării, dar care s-au învățat ca, din principiu, să se opună oricărei clemențe, liberarea întârzie totdeauna cu cel puțin câteva luni. Prin urmare legea nu își atinge niciodată obiectivele.

Adaug la acestea și împrejurarea că, în prezent, argumentația care încearcă să justifice amânarea liberării condiționate, este nu doar rizibilă, ci de-a dreptul ilegală. Se invocă astfel faptul că persoana îndreptățită la liberare “nu a rămas suficient de mult în detenție” (deși perioada “suficientă” este expres stabilită de lege), “nu a prestat muncă pe perioada detenției” (deși condamnarea nu a fost la muncă silnică iar persoana în cauză a solicitat să muncească, dar nu i s-a putut oferi un loc de muncă), “a petrecut întreaga perioadă de detenție în regim închis” (deși legea nu prevede că de liberarea condiționată beneficiază doar cei aflați în regim semideschis sau deschis), “nu și-a recunoscut vina” (deși liberarea este condiționată legal de comportamentul celui în cauză, iar nu de recunoașterea hotărârilor unui sistem judiciar care “scârțâie din toate încheieturile” pronunțate de judecători șantajabili), “nu s-au reeducat suficient (ceea ce ar fi un argument, dacă afirmația s-ar sprijini pe dovezi concrete). Consecințele practice ale acestor abordări, care adaugă la lege, modifică legea sau o aplică abuziv (faptul că liberarea condiționată este o vocație iar nu un drept, nu îndreptățește la refuzul ei nemotivat, discreționar, șicanatoriu), se măsoară în zile, luni și ani de lipsire de libertate a unor oameni. Unei asemenea situații trebuie să-i puneți capăt de îndată, domnule Ministru.

Inclusiv în aceste cazuri trebuie concepute soluții pe termen scurt (care tratează efectele) și soluții pe termen lung (care tratează cauzele). Pe termen scurt se impune o Ordonanță de urgență care să îi grațieze pe toți cei care îndeplinesc criteriile pentru liberare condiționată, eventual cu posibilitatea revocării în caz de recidivă. Adăugată la măsura reducerii generale de pedeapsă, aceasta aproape că ar rezolva suprapopularea penitenciarelor. Mi-e greu să cred că cineva s-ar putea opune în mod serios.

Pe termen lung, ar trebui promovată o legislație care să desființeze sistemul sporului automat de o treime, în cazul concursului de infracțiuni, înlocuindu-l cu unul mai uman și mai adaptabil situațiilor concrete, sau să limiteze sporul adiționat la un nivel rezonabil în raport cu pedeapsa de bază. În același timp, ar trebui creat un sistem obiectiv și automat pentru liberarea condiționată, care să faciliteze restabilirea dreptului la libertate iar nu prelungirea detenției, lăsând declanșarea controlului judiciar la inițiativa persoanei interesate și efectuarea controlului în competența judecătorului de drepturi și libertăți, cu excluderea participării parchetului care nu are nici un rol firesc de jucat în acest domeniu.

 

Partea a VII-a: ”Un sistem judiciar nereformat și corupt”

 

  1. Domnule Ministru și domnule profesor, fără a intra în detaliile reformei sistemului judiciar, cel mai nereformat dintre cele moștenite de la vechiul regim comunist, mă rezum a face doar două observații.

8.1. Prima îi privește pe judecători. Dincolo de păcatele lor omenești, judecătorii sunt cei mai terorizați, abuzați și înjosiți membri ai autorității judiciare. Ei sunt, de fapt, primele victime ale dictaturii neoleniniste a procurorilor. Dacă acestei dictaturi nu îi veți pune capăt în mod pașnic, ea va fi înlăturată prin violență. Atunci s-ar putea, însă, să fie prea târziu pentru salvarea națiunii române.

8.2. A doua remarcă se referă la legea răspunderii magistraților; o lege pe care, aparent, toți o doresc, și pe a cărei promovare dumneavoastră o sabotați cu un talent impresionant, îngropând-o în ridicol. Căci cum altfel poate fi calificat proiectul dumneavoastră, prin care fapte, a căror săvârșire trimit pe oricine în pușcărie, atunci când sunt comise de magistrați, sunt tratate sfielnic, doar ca banale abateri disciplinare?

Înțeleg grija ca răspunderea magistraților să nu se constituie într-o limitare a independenței judecătorilor și autonomiei procurorilor dar, pe de altă parte, este clar că puterea predispune la abuz și că nelimitarea ei lasă abuzul fără limite. De aceea, acordarea puterii trebuie acompaniată de răspunderea pentru exercitarea ei.

Spunând acestea, subliniez că o problemă atât de complexă reclamă o soluție complexă. În opinia mea, ea este triunghiulară: pe de o parte, este obligatorie instituirea răspunderii (penale și civile) a magistraților pentru abuzul de putere (trebuie să li se scoată din cap că lor nu li se poate întâmpla nimic); pe de altă parte, se impune clarificarea procedurilor judiciare în așa fel încât posibilitățile abuzului să se înlăture, mutându-se accentul de pe aptitudinea de apreciere a magistraților, pe dreptul la apărare al justițiabililor (chiar și o sentință aspră va fi acceptată, în măsura în care justițiabilii vor simți că au avut un proces echitabil, iar în condițiile exercitării plenare a dreptului la apărare, marja de abuz a magistraților se va micșora); pe de a treia parte, este necesară consolidarea sistemului de apărare a libertății/lor, inclusiv prin crearea unor jurisdicții speciale românești, destinate garantării drepturilor omului (inclusiv atunci când omul în cauză este un magistrat).

  1. Nu neg, domnule Ministru, că aveți de îndeplinit o misiune herculeană. Aveți de curățat grajdurile judiciare moștenite de la acel Augias contemporan, care a fost Președintele Traian Băsescu. Cu cât mai mari dificultățile, însă, cu atât mai mare gloria.

A plânge pe umărul celor condamnați pe nedrept (de multe ori ca urmare a comenzilor politice) trimițându-i să își găsească dreptatea în chiar sistemul care i-a nedreptățit, când știți bine că acest lucru este imposibil, atât din punct de vedere juridic (ce poți face împotriva unei sentințe definitive, când nu poți invoca alte probe în afara celor deja respinse în mod abuziv?), cât și psiho-politic (sistemul care te-a victimizat nu își va face de bunăvoie autocritica), este nedemn. A denunța, din vârful buzelor, situația din infernul penitenciar, fără a face nimic pentru eliberarea prizonierilor lui din teama de a nu indispune cumva sistemul represiv ilegitim, zdruncinându-i simbolurile terorii, este o crimă împotriva umanității. A recunoaște că sistemul judiciar și statul de drept, a cărui structură de rezistență acesta ar trebui să fie, funcționează dezastruos și abuziv, atât la nivel instituțional cât și la nivel personal, fără a intra în lupta pentru reformarea lui, este un act de trădare națională.

Actualul sistem judiciar este corupt. El mimează lupta împotriva corupției, tocmai pentru a ascunde adevăratele fapte de corupție și a-i face scăpați pe adevărații mari corupți. Acest sistem judiciar este responsabil pentru instituirea stării de teroare în țară și blocarea tuturor instituțiilor statului. Acest sistem a dezbinat societatea, a subminat sistemul imunitar al statului și a vulnerabilizat națiunea, expunând-o poftelor dominatoare ale hegemonilor regionali și globali. Dacă nu puteți face ceea ce trebuie pentru schimbarea radicală a acestei situații, mai bine plecați. Plecați înainte de a fi prea târziu, atât pentru dumneavoastră, cât și pentru noi.

Nu fiți, domnule Ministru, complicele unei crime judiciare îndreptate împotriva națiunii române!

 

Cu considerația pe care Constituția mă obligă să v-o port,

Al dumneavoastră,

Prof. dr. Adrian Severin

 

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/scrisoare-deschisa-adresata-ministrului-justitiei/

UE: între istoria succesului și riscul eșecului

1. Contextul actual

         Chiar și cei mai entuziaști susținători ai ideii europene admit că UE este în criză. Această concluzie este legată în prezent de fenomenul Brexit-ului și, în plus,în plan secund de ascensiunea în statele membre a unor forțe politice naționaliste, autoritariste și xenofobe.

         Problema este însă mult mai amplă și mai profundă. Ea este mai amplă în sensul că reducerea forței de atracție a proiectului european nu se reflectă numai în Brexit și nu se rezumă la acest caz de neocultat. Brexitul este, într-adevăr, un act fără precedent. Pentru prima dată în istoria UE un stat membru decide să părăsească uniunea făcând apel la dispozițiile exprese ale Tratatului de la Lisabona. (Istoria acestor dispoziții merită povestită).

         Mai sunt însă cel puțin alte două țări care, în cazul unei crize majore interne sau al unui referendum, ar vota pentru ieșirea din uniune: Grecia și Cehia.

         Când în 2008, criza economico-financiară, care a lovit cel puțin spațiul euro-atlantic, a împins simultan Islanda și Irlanda pe marginea prăpastiei, prima prăbușindu-se în haosul social consecutiv falimentării sistemului său bancar iar a doua salvându-se cu ajutorul unei infuzii masive de fonduri europene, s-a spus că diferența dintre cele două a fost generată doar de o literă: ”s” contra ”r”; o literă responsabilă de distincția între un nemembru UE și un membru UE. Atunci Islanda a declanșat o procedură rapidă menită a-I permite intrarea în UE. În acest proces ea a observat însă că terapiile europene anti-criză, bazate pe ideea austerității în dauna stimulentului investițional și a solidarității, nu sunt capabile să confere securitate economică membrilor, ci numai să îi lipsească de resursele suveranității. În consecință, Rejkyavik-ul a abandonat drumul Bruxelles-ului.

         Un aspect cu mult mai grav și mai semnificativ este acela al relației dintre UE și Turcia. După câteva decenii de negocieri, astăzi este clar că Turcia nu va deveni membru UE în timpul vieții noastre. Bruxelles-ul dă vina pentru aceasta pe politica neo-otomană a Ankarei , politică prin efectul căreia națiunea turcă s-ar înstrăina de ”valorile europene”. În realitate, principalul vinovat este chiar faimosul motor franco-german al Europei, cu totul inapetent față de primirea la masă a unui nou locatar, nu atât musulman, cât având argumente economice, militare, demografice și politice de natură a-l recomanda, în cazul admiterii, pentru statutul de protagonist al geopoliticii europene. În asemenea circumstanțe, ceea ce se profilează este o UE mică în vecinătatea unei uniuni levantine dominată de Turcia, în locul unei UE actor global, capabil a dialoga cu lumea arabo-musulmană și a o pune în ordine prin intermediul unei Turcii integrate în structurile europene.

         Epuizarea ”capacității transformatoare” a UE se constată în mod pregnant în relațiile cu vecinătatea sa estică. În Caucazul de Sud, cel mai important și mai disponibil partener, Azerbaidjanul, a redus relațiile cu UE la un nivel minim întrucât aceasta a ales să le construiască pe terenul valorilor iar nu pe cel geopolitic, minat de criza din Nagorno-Karabah și conflictul azero-armean.

         Ucraina a devenit un câmp de luptă iar dezagregarea ei, practic de neoprit, nu o face aptă pentru o relație eficientă cu UE, necum de integrarea sa formală în uniune. Deși, pentru această situație, blamul este adresat Rusiei, în realitate cheia șaradei ucrainiene se găsesște la Berlin: UE nu admite membri care ar putea limita dominația germană. În fine, Belarusul este de multă vreme pierdut și nu dă semne că UE l-ar seduce mai mult azi decât ieri, iar Republica Moldova, a cărei apropiere de România nu este încurajată la Berlin și nu face obiectul vreunei politici bruxelleze, merge spre UE după regula ”un pas înainte, doi pași înapoi”. Pe scurt, nimeni nu este dispus să își sacrifice agenda națională, tradițiile culturale și suveranitatea statală pentru a adopta modelul vest-european de dragul acestuia și al euro-birocrației bruxelleze.

         Pe acest fond s-au întâlnit la Roma, la începutul lui 2017, liderii statelor membre ale UE, mai puțin ca să aniverseze Tratatul de la Roma cât spre a proclama viabilitatea și vitalitatea UE, recunoscând în context nevoia reformei dar garantând că nu vor reforma nimic. O rețetă perfectă pentru ca încercând să-I mulțumesti pe toți – reformatori și conservatori – să ajungi a nu mulțumi pe nimeni.

 

  1. Crizele UE

         Dubla mișcare de decuplare de UE – cea internă, a statelor membre, și cea externă, a asociaților, partenerilor și vecinilor – nu este cauza problemelor actuale ale acesteia, ci efectul crizelor ei structurale: criza de identitate (culturală și geo-strategică), criza de creștere ( economia europeannă se bazează pe exporturile germane și este concepută să le servească), criza de încredere, criza de conducere (leadership-ul).

     2.1. Criza de identitate culturală privește neclaritatea referitoare la înseși valorile care fundamentează organizarea și funcționarea UE. Este UE o comunitate creștină sau o entitate laică ? Mai sunt laicitatea și drepturile individuale (cuceriri ale republicanismului francez) baza pe care se mișcă instituțiile europene sau avem de-a face cu o Europă creștin-democrată (de inspirație germană) caracterizată de exclusivism religios și drepturi colective, precum și ghidată de ideile ”pământului promis” și ale ”mântuirii” ? (Liderii UE se comportă din ce în ce mai mult ca o ”preoțime seculară” care împarte popoarele în ”damnați” – cei care nu le împărtășesc agenda și concepțiile – și ”salvați” – cei care li se supun, iar nu ca niște slujitori ai cetățenilor europeni, obligați să le dea socoteală pentru executarea mandatului încredințat lor de către aceștia).

         Cum credința exclude toleranța (”cine crede cu adevărat în Dumnezeul său nu poate fi tolerant” – potrivit lui Emil Cioran), o Europă religioasă și monistă / dogmatică tinde să abandoneze tocmai una dintre principalele sale valori federatoare: toleranța sau respectul diversității. Deviza ”toți diferiți, toți egali” (adoptată oficial de cea mai veche organizație europeană postbelică, anume Consiliul Europei), pare a cădea astfel în desuetudine, lăsând fără conținut sau fără suport visul european: ”toți egali și toți liberi”. Acolo unde diferența nu mai este tolerată, libertatea dispare sau este în pericol, iar egalitatea nu mai are sens, este golită de substanță, vană.

         2.2. Criza de identitate geo-strategică se referă la incapacitatea UE de a-și defini frontierele obiective – adică, frontierele spre care tinde pentru că numai în spatele lor își poate (re)concilia geografia cu istoria. Împreună cu Ucraina și Turcia, UE ar fi o putere globală. Fără acestea ea este o putere regională – marginală și provincială – inaptă să dobândească drepturi cu semnificație universală (și, deci, influență universală) și obligată să își promoveze agenda doar prin așezare la remorca actorilor globali. Lipsa unui proiect universalist propriu / specific, distruge coerența internă a UE, fiecare stat membru simțindu-se nu doar îndreptățit, ci și obligat să își găsească un partener strategic printre super-puteri, inclusiv de teama ca balansul Bruxellesului și al marilor profitori europeni (ex.Germania) între S.U.A., Rusia și China să nu îl lase în afara jocului sau, potrivit unei zicale deja încetățenite, să nu îl pună a plăti muzica fără dreptul de a alege melodia sau a dansa. (”UE pays but not plays”). În lipsa identității geo-strategice UE nu poate garanta securitatea internațională a membrilor săi.

       2.3. Criza de creștere își are explicația în faptul că modelul economic adoptat de UE la nașterea sa (atunci când se punea problema ca Germania să contribuie prin efortul uman și materiile sale prime, la reconstrucția Europei distruse de războiul al cărei responsabilitate o purta) a căzut în desuetudine și nu mai poate funcționa. Forța economică a UE ca ”putere pașnică” (soft power) a fost asigurată de subsalarizarea forței de muncă germane (fenomen astăzi generic numit ”dumping social”) cumulată cu transferul de fonduri inițial americane (Planul Marshall) și ulterior europene (cunoscute sub numele de ”fonduri de coeziune”). Bunurile și serviciile ieftine produse de Germania au putut fi ușor cumpărate la prețuri accesibile de celelalte țări aflate pe Piața Comună, fără ca cele din urmă să aibă inițial interesul iar apoi și posibilitatea de a-și proteja economia națională în fața unei asemenea ”invazii pașnice”, prin taxe vamale.

         Germania folosește acum superioritatea economică astfel dobândită pentru a construi o Europă germană, adică o Europă obligată să își reducă protecția socială pentru a economisi bani cu care să finanțeze consumul de mărfuri germane și, implicit, să susțină economia germană. Cum resursele importatorilor s-au epuizat cu timpul , iar extinderea UE spre est a adus nu numai piețe noi, ci și un surplus de sărăcie, vechiul succes istoric și-a atins limitele istorice. Germania nu mai poate crește întrucât cumpărătorii săi din celelalte țări ale uniunii sunt faliți, iar aceștia din urmă sunt faliți pentru că Germania nu îi lasă să se dezvolte atât cât să îi devină concurenți. În asemenea condiții nu numai uniunea economică și monetară este o ficțiune, ci chiar și piața unică rămâne o formă fără fond.

        2.4. Criza de încredere constă în îndoiala cu privire la însăși natura uniunii – confederație, federație, organizație interguvernamentală – precum și în neliniștea cronică privind capacitatea sa de a garanta securitatea personală, socială, națională și internațională a membrilor săi state și cetățeni. Incapacitatea UE de a soluționa criza economico-financiară izbucnită în 2008, de a soluționa criza geo-politică din vecinătatea sa estică începută în 2008 în Georgia și continuată în 2013 în Ucraina, precum și de a soluționa criza socială amorsată de valul imigranților musulmani – adevărată armă demo-culturală de distrugere în masă – în 2016, a redus drastic, de pildă, încrederea românilor în proiectul european.

         În prezent UE nu este în măsură să ofere cetățenilor europeni un set convingător de criterii de coeziune – acestea fiind argumentele care justifică încrederea colectivă în instituțiile europene.

         2.5. Criza de conducere este o consecință a crizei generale în care se află democrația națională – ca de altfel și cea transnațională – și totodată o cauză a crizei de încredere.

         Fostul comisar europeran Ohli Rehn spunea că liderii europeni știu ce trebuie să facă dar nu știu să câștige voturi dacă fac ce trebuie. În atari condiții s-a ajuns, cu timpul, ca UE să aibă lideri care nici nu știu ce trebuie să știe, nici nu fac ce trebuie să facă. Deși ei sunt aleși, paradoxal, cei care îi aleg nu au încredere în ei; deci, nici nu-I urmează.

         Principiul reprezentării naționale în instituțiile europene, în locul promovării unei conduceri de tip federal, încurajează nepotismul și favoritismul în detrimentul meritelor. Sigure pe funcțiile de conducere rezervate lor în urma unor negocieri politice, statele membre trimit la Bruxelles funcționari sau demnitari selecționați prin concursuri de favoare, care nu au cum performa ulterior.

         În fine, criza de conducători europeni este consecutivă și acțiunii conjugate a guvernelor naționale și ”guvernului ocultei corporatiste transnaționale”, care se opun unei democrații transnaționale europene apte a le controla și civiliza, punându-le în slujba cetățenilor europeni. Una dintre consecințele acestei conspirații este preluarea funcțiilor legislativului și executivului european, de către Consiliul european (format din șefii de state și guverne) care sintetizează mediocritatea intelectuală a liderilor naționali, cu lipsa lor de instinct european, de viziune strategică globală și de curaj politic.

 

  1. UE între trecut și viitor

         Căutarea soluțiilor pentru depășirea crizelor de care suferă în prezent UE și care, netratate, riscă să îi fie letale, impune o incursiune în istoria proiectului european.

         3.1. Nostalgia federalismului / universalismului european și blestemul divizării / dezbinării europene.

         Odată cu prăbușirea Imperiului roman și emergența anarhiei feudale, istoria Europei poate fi scrisă ca o luptă între aspirația unității – pe care am putea-o numi ”universalism european” – și egoismele locale – astăzi egoisme naționale. Cea dintâi și-a găsit exprimarea în ascensiunea imperiilor multiculturale sau multietnice – devenite cu timpul multinaționale – ridicate pe baze geopolitice sau geoeconomice. (A se vedea în acest sens ”teoria granițelor naturale”). Cele din urmă au fundamentat strategia echilibrului de putere, echilibrul alianțelor cu geometrie variabilă garantând ordinea europeană, adică pacea în Europa. În centrul acestor alianțe și forța lor centripetă / coagulantă au fost statele cu vocație imperială, transformate ulterior în națiuni imperiale.

         Ciocnirea dintre imperiile multinaționale și națiunile imperiale a subminat în secolele XIX și XX (prima parte) ordinea / pacea europeană. Această ciocnire a dus la dezagregarea imperiilor și degajarea de state naționale. Înlocuirea principilui geopolitic cu cel național drept criteriu de formare și legitimare a comunităților politice europene, a dinamizat progresul prin animarea competiției dintre națiuni dar nu a reușit să rezolve problema războiului și a păcii. Prăbușirea ordinii imperiale a fost urmată de dezordinea națională.

         Prevăzând, poate, aceste pericole, încă la jumătatea secolului XIX, în momentul de glorie al ideii naționale, Victor Hugo spunea că desfacerea alcătuirilor politice multinaționale în state de sine stătătoare este o etapă prealabilă reunificării Europei, de această dată prin voința liberă a popoarelor autodeterminate.

         3.2. Proiectul nazist – Europa germană

         Cel mai ambițios proiect privind ”unificarea Europei” în epoca modernă a fost cel conceput de experții regimului nazist și liderii acestuia. Înțelegând că dominația Germaniei asupra Europei nu poate fi conservată la infinit manu militari, fiind convinși că Germania nu își poate îndeplini destinul fără dobândirea controlului asupra unui ”spațiu vital” acoperind continentul european și având încredere deplină în victoria germană asupra rivalilor săi maritim (Marea Britanie) și terestru (U.R.S.S.), aceștia au proiectat constituirea postbelică a unei Uniuni Europene, organizată ca un ”imperiu prietenos” (să spunem un ”imperiu cvasidemocratic”), în care toate statele europene aliate sau ocupate să intre ca membre, după ce, în funcție de caz, li se va fi redat, respectiv limitat independența și li se va fi creat sentimentul că între interesele lor naționale și interesele germane există o deplină congruență, sincronie, compatibilitate.

         Interesele comune  ale acestor state, definite după criteriul acceptării agendei strategice germane, ar fi urmat să fie transpuse în termeni normativi de un Parlament European și în termeni executivi de un Guvern european (Comisia Europeană). Interesele locale ar fi urmat a fi definite și gestionate la nivel statal și transpuse în politici naționale aplicate, după caz, cu sprijinul Uniunii. Această Uniune Europeană ( care, desigur, ar fi fost dotată și cu instanțe judiciare adecvate) ar fi avut o piță internă unică, un pașaport unic, o bancă centrală, o politică externă unică și desigur, o armată pusă sub comandă germană. Aceasta ar fi fost ”Europa germană”. Orice asemănare între ea și actuala UE este, desigur, ”întâmplătoare” (sic!).

         3.3. De la ”Europa germană” la ”Germania europeană” și retur

         Înfrângerea puterilor Axei în cel de al Doilea Război Mondial a dus la abandonarea proiectului ”Europei germane” și adoptarea de către R.F.G., sub presiune americană sau, mai bine spus, sub efectul stimulativ al Planului Marshall, a doctrinei ”Germaniei europene”; o Germanie care, după și prin reconcilierea cu rivalul continental ereditar, Franța, avea să fie motorul principal al integrării europene încarnate succesiv de Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului, Piața Comună, Comunitatea Economică Europeană, Comunitățile Europene și, în fine, Uniunea Europeană. În contextul celei din urmă visul ”Europei germane” pare a fi renăscut, lăsând ”Germania europeană” doar ca formulă retorică politic corectă.

         În 1994 doi lideri creștin-democrați germani – Wolfgang Schauble și Karl Lamers – au întocmit și publicat un document de poziție intitulat ”Reflecții asupra politicii europene”. Potrivit acestuia în centrul ”uniunii politice” trebuie să stea tandemul franco-german, a cărui integrare trebuie intensificată, și moneda comună, privită ca instrument politic precum altădată producția cărbunelui și oțelului iar nu numai ca expresie a integrării economice. Acestea urmau a fi izvorul unei politici externe și de securitate a UE.

         Extinderea către est a UE ar fi trebuit operată ”în parteneriat cu Rusia”. Ceea ce sugerează, dacă nu un nou Pact Ribbentrop-Molotov, cel puțin o nouă Ialtă.

         În rest, uniunea urma să aibă o ”geometrie variabilă”, ceea ce însemna instituționalizarea unui ”nucleu dur” constituit în jurul Axei Berlin-Paris, din șase membri, respectiv Germania, Franța și Benelux (deci fără Italia, Spania sau Marea Britanie), funcționând ca o federație bipolară pe un teritoriu aproximativ egal cu cel al fostului Imperiu Carolingian, în care Germania ar fi avut prioritate în administrarea ”provinciilor” (adică națiunilor) din nordul și estul Europei, iar Franța în administrarea celor din sud. România, Bulgaria și Balcanii de Vest, ca și Turcia nu își găseau locul într-o asemenea uniune; cel puțin nu inițial ( când adâncirea trebuia favorizată în fața extinderii) și nu ca membri cu drepturi depline. (Ceea ce nu s-a întâmplat, de altfel, până astăzi). Cât privește Marea Britanie, aceasta era văzută ca un corp străin într-o asemenea construcție. Brexitul demonstrează că așa a și fost.

         Brexitul, pirueta neo-otomană a Turciei, resuscitarea ambițiilor imperiale ale Rusiei și reculul egocentric al S.U.A., dar și naționalismul maghiar și slovac sau suveranismul polonez și ceh ori cvasifalimentul economic grec, spaniol, portughez și irlandez, readuc în prim plan proiectul Schauble-Lamers, împachetat acum în retorica jovială și frivolă a domnului Junker, cu a sa ”Europă cu mai multe viteze” în care, chipurile ”avansăm împreună dar în ritmuri (adică viteze) diferite”.

         Acestei abordări I se opune formula federală a democrației transnaționale și a uniunii de națiuni și cetățeni dezvoltată în proiectul de lege europeană fundamentală, redactat de ”Grupul Spinelli” din PE, inclusiv cu participare românească. Lui îi lipsește, însă, cel puțin deocamdată, forța politică aptă a-l impune decidenților politici.

         3.4. De la Europa fricii la Europa valorilor

         Europa postbelică nu era o uniune de valori, ci o uniune de frici: frica de război și frica de foame. S-a apreciat că atingerea obiectivului politic al păcii și al celui social al bunăstării puteau fi realizate prin instrumente economice și constituționale, respectiv punerea în comun a resurselor necesare industriei militare (cărbunele și oțelul), coordonarea și subvenționarea politicilor agricole, punerea sub control a producției de energie nucleară, liberalizarea comerțului, adaptarea generalizată a democrației ca mod de organizare a societății, recunoașterea și protecția supranațională a drepturilor omului. Toate aceste instrumente menite a trata cauzele fricii europene, prin folosință îndelungată și teoretizare ideologică au devenit valori federalizatoare ale statelor europene reunite în UE.

         Până în 2004 a fost vorba doar despre statele vest-europene, pentru ca după aceea UE să includă tot mai multe state ale Europei centrale și de est, într-o mișcare văzută de la Bruxelles ca extindere a UE către est, dar calificate de către mulți oameni politici, deopotrivă occidentali și orientali, ca proces de reunificare a Europei (implicând o deplasare în dublu sens) sau ca unul de reconciliere între istoria și geografia Europei ( implicând sinteza culturală a estului și vestului european). Din păcate, viziunea federalizatoare sub aspect cultural a rămas mai mult la nivel de dorință, dacă nu chiar de auto-amăgire. În lipsa transpunerii în viață a unei asemenea viziuni, integrarea politică a bătut pasul pe loc iar integrarea economică și socială au lăsat locul disparităților economico-sociale, în defavoarea noilor membri din est și a vechilor membri din sud.

         ”Europa valorilor” – respectul diversității, solidaritate, egalitate și libertate, pluralism și echilibru al puterilor, protecție socială și justiție socială, coeziune economică, socială și teritorială etc. – a devenit prin birocratizarea extinderii o Europă dogmatică, în care dominația unui directorat german a luat locul egalității și constrângerile eurocraților bruxellezi, locul libertății. În acest context obiectivul păcii și-a pierdut capacitatea de atracție și puterea federalizatoare, în timp ce egoismele naționale își regăsesc zilnic teren de manifestare.

         3.5. De la Europa – piață la Europa – putere

         La punctul de plecare UE de azi a fost un proiect politic (obiectivul său principal fiind pacea) de realizat cu instrumente economice. În utilizarea acelor instrumente era interesată și principala putere globală în ascensiune, S.U.A. Noua ordine mondială sau mai exact ordinea sferei de influență americane avea ca pilon central libertatea comerțului. Acest principiu nega nu doar concepția principalului adversar ideologic al Americii, U.R.S.S., ci și tradițiile principalilor săi aliați europeni, imperiile coloniale britanic, francez, belgian, portughez, etc. Apărarea liberului schimb se realiza prin măsuri interne constând în unirea ”democrației economice” cu ”democrația politică”.

         Așa a apărut ”Europa piață”, având ca pivot economia germană. Patru decenii după nașterea acesteia și culegerea roadelor ei, formula a devenit caducă. Lucrul a apărut cu claritate sporită odată cu intrarea in UE a statelor ex-comuniste mai puțin dezvoltate, ceea ce a dramatizat decalajele dintre membri și a pus presiune pe principiul solidarității exact în clipa în care acesta începuse să obosească.

         ”Europa piață” fusese în măsură să impulsioneze creșterea economică dar nu și să rezolve problemele sociale, cu atât mai grave cu cât, în siajul progresului tehnologic, locurile de muncă se împuținau, în timp ce pretențiile maselor salariale la o viață mai bună creșteau. Se impunea, deci, construcția unei ”Europe sociale” dar aceasta reclama o putere politică aptă a redistribui avuția, precum și a mobiliza fonduri pentru investiții în obiective strategice transfrontaliere. Cu alte cuvinte, era imperios ca ”Europa piață” să se transforme într-o ”Europă putere”, adică era necesară o Europă politică.

         O piață liberă exclude războiul comercial și stimulează prin concurență și consum dezvoltarea economiilor naționale. (Aceasta a fost și a rămas principala dorință a Marii Britanii). Ea nu exclude, însă, războiul monetar. De aceea este nevoie – atât timp cât pacea rămâne obiectivul principal al UE – de o monedă unică. Tăria monedei nu asigură, însă, soliditatea economiei, ci invers, soliditatea economiei asigură tăria monedei. Cum să ai, însă, o monedă unică puternică cu 28 sau 27 de economii și acelea inegale ca nivel de eficiență și dezvoltare ???? O monedă unică reclamă o economie unică sau mai exact o politică economică unică și sinergică. De aici s-a ajuns la proclamarea Uniunii economice și monetare. Aceasta este, însă, doar un tigru de hârtie întrucât nici economia europeană nu este unică, nici politica economică europeană nu este unitară și mai ales nici resursele pentru susținerea unei politici economice europene nu sunt puse în comun. În orice caz, în măsura în care ar exista voința politică de a o face, o politică economică, precum și, de altfel, o politică socială nu poate fi unitară fără o politică bugetară comună, iar aceasta este imposibilă fără o politică fiscală comună. Altminteri, egoismele naționale împing, în cele din urmă, la un război economic, de la el la un război monetar, de la acesta la un război comercial și, în cele din urmă, la un război pur și simplu.

         O politică europeană care să garanteze libertatea schimburilor dar și să corecteze efectele sale perverse, nu poate fi însă concepută și aplicată fără o politică externă comună dusă până la ultima sa expresie care este politica militară sau de apărare. Pentru a elabora și promova o asemenea politică UE trebuie să știe care îi sunt frontierele din spatele căreia vorbește lumii și pe care le apără. Or, UE nu are și între membrii UE nu există o părere comună cu privire la frontierele Europei politice.

         Orice ordine este un sistem care asigură menținerea păcii. Un astfel de sistem nu se poate naște fără o viziune, nu poate funcționa fără oameni și nu poate dura fără instituții – ca să parafrazăm o formulă celebră a lui Jean Monnet referitoare la comunitatea europeană. Dacă viziunea a fost sintetizată sub aspect tehnic în paragrafele anterioare, instituțiile care o pun în practică de manieră durabilă trebuie să fie de tip federal. Este vorba despre o federație de state națiune sau o federație de națiuni reprezentând o suprastructură politică aptă a gestiona resurse naționale puse în comun, precum și, resurse proprii europene, în apărarea și promovarea intereselor comune. Aceasta înseamnă formarea Statelor Unite ale Europei. Despre ele au vorbit Victor Hugo, Aurel Popovici, Altiero Spinelli, Robert Schuman, Jean Monnet, Alcide de Gasperi, Salvador de Madariaga, Konrad Adenauer, Helmut Kohl, Paul-Henri Spaak, Jo Leinen, Guy Verhofstadt, Jacques Delors, ș.a., printre care și câțiva oameni politici români contemporani (inclusiv autorul rândurilor de față).

         Statele Unite ale Europei – adică o Europă politică acționând ca o putere cu identitate geostrategică distinctă – reprezintă o viziune total opusă celei tradiționale a Marii Britanii. Atunci când aceasta a intrat în UE (numită la acea vreme CEE) scopul ei a fost tocmai subminarea ideii de ”Europă putere” și menținerea Comunității Europene la nivelul unei simple piețe, cu excluderea oricărei șanse de apariție a SUE. De aceea, Brexit-ul, indiferent de motivele sale juste sau injuste, constituie șansa reluării proiectului Europei politice, a Statelor Unite ale Europei.

         Susținând intrarea Turciei în UE, regretatul Michel Rocard sugera că acest pas implică renunțarea la proiectul ”Europei politice”, în acel moment considerat a fi deja compromis odată cu accesul Marii Britanii în uniune. Sunt de o opinie contrară cu mențiunea că Turcia nu ar fi sau nu ar fi fost un membru oarecare, ci unul care ar schimba sau ar fi schimbat statutul UE ca actor al lumii de azi, trecând-o din categoria puterilor regionale în cea a puterilor globale.

         Același lucru s-ar fi putut spune și despre intrarea Ucrainei în UE. Dacă formula potrivit căreia Rusia fără Ucraina este un stat puternic dar Rusia împreună cu Ucraina este un imperiu cu relevanță universală, este corectă, atunci raționamentul se aplică similar și în relația dintre UE și Ucraina. Distrugerea Ucrainei a urmărit atingerea simultană a două ținte, respectiv împiedicarea transformării în imperiu a UE și a revenirii la gloria imperială a Rusiei. Germania a sprijinit, fie și numai în taină, acest plan demolator întrucât o superputere europeană integrând Ucraina – ca și Turcia – nu se putea organiza decât ca o democrație transnațională și, pe cale de consecință, nu putea fi o Europă germană, un alt Sfânt Imperiu Roman de Națiune Germană.

         Așa se face că proietul ”Europei putere” este, în prezent, un semi-eșec.

       3.6. De la Europa-proiect la Europa-muzeu

         Cel mai complet proiect sau cea mai cuprinzătoare viziune asupra UE, prezentate   oficial și asumate la nivelul șefilor de state și guverne, a fost cel elaborat de Conferința privind viitorul Europei (2001-2003) sub forma Tratatului constituțional. Abandonat în urma respingerii sale prin referendum în Franța și Olanda (fusese validat în Spania și Luxemburg), tratatul a fost parțial recuperat prin recepționarea celei mai mari părți în Tratatul de la Lisabona, după ce, în prealabil, fusese lăsat ”fără suflet”, respectiv se îndepărtaseră textele referitoare la imn, steag și deviză.

         Din punctul de vedere al naturii juridice proiectul avea în vedere o ”uniune de state și cetățeni”. O asemenea uniune este o federație; adică un sistem politic unitar cu o structură complexă. Dubla dimensiune politică a uniunii a determinat adoptarea regulii dublei majorități (state și cetățeni) în luarea deciziilor.

         Din punctul de vedere a obiectivelor strategice erau indicate pacea, bunăstarea, securitatea, libertatea și demnitatea. Referitor la securitate se putea distinge între securitatea personală / individuală, cea socială / colectivă, cea națională / culturală și internațională / geostrategică.

         Din punctul de vedere al mecanismelor specifice erau prevăzute cele patru libertăți: libera circulație a bunurilor, a serviciilor, a capitalurilor și a persoanelor.

         Din punctul de vedere al sistemului de organizare era preconizată o democrație transnațională. Aceasta impusă inclusiv de împrejurarea globalizării deja consumate a capitalurilor, a crimei organizate și a sărăciei (aflate la originea fluxurilor migratorii, ca și a terorismului internațional). În condițiile în care securitatea la nivel global este indivizibilă, puterea politică națională este ținută să se federalizeze pentru a relua controlul asupra fenomenelor transnaționale sau măcar a reface echilibrul de putere dintre guvernanța democratică transparentă și cea oligarhică ocultă (care a fugit de sub tutela statului-națiune, globalizându-se).

         Acesta este proiectul (în esența lui) pentru care România a dorit intrarea în UE. El este opus atât ideii de Europă-imperială cât și variantei acesteia numite ”Europa cu mai multe viteze”. Promovarea unor atari proiecte alternative nu justifică rămânerea României în UE sau, cu alte cuvinte, impune României găsirea unor alternative la UE – fie ele înăuntrul sau în afara acesteia.

         Un asemenea proiect necesită adoptarea unei legi fundamentale cu caracter constituțional (Constituție) a UE, de preferință de către o nouă Convenție europeană având natura unei adunări constituante. (o propunere de text a fost întocmită de ”Grupul Spinelli” din PE). El ar trebui sintetizat apoi într-un manifest politic pe înțelesul tuturor care să fie supus unui referendum european – adică un referendum al cărui rezultat să fie consemnat la nivelul tuturor statelor membre împreună iar nu la nivelul fiecăruia dintre ele luate separat.

         Frica de o asemenea abordare și încercarea de a consacra actualele disparități și discriminări din cadrul UE, legitimându-le printr-o interpretare abuzivă a actualelor tratate, nu poate duce decât la implozia UE sau la căderea ei în irelevanță. UE este și trebuie să rămână un proiect politic. Ea nu poate fi transformată într-o confederație de state dezvoltate sub aspect economic, adunate în jurul Germaniei, care îi garantează acesteia dominarea statelor europene de categorii inferioare, respectiv cu economii mai puțin dezvoltate și cu destin de piață de desfacere.

         Chiar dacă un asemenea model ar fi acceptat, o asemenea Europă ar fi irelevantă la nivel global, instabilă la nivel regional și nesigură la nivel local. Ea va mai conta – după expresia lui Henry Kissinger – numai ca muzeu de istorie. Un muzeu prezentând istoria unei mari viziuni, întrupată o vreme într-o experiență de succes pentru a plonja inexorabil într-un mare eșec.

  1. Deficitul democratic

         Una dintre primele critici aduse UE atât de către partizanii naționalismului cât și de către cei ai suveranismului este aceea privind deficitul democratic. UE nu s-ar putea integra într-o formă federală întrucât fie democrația nu poate exista decât în cadrul statului național, fie instituțiile europene sunt lipsite de legitimitate democratică și de aceea cetățenii europeni nu au nici încredere în ele nici fidelitate față de ele. Pe acest fond propaganda eurosceptică face din toate succesele opere naționale și din toate eșecurile ratări europene.

         Dacă se poate vorbi de deficit democratic în UE, nu este vorba, în realitate, despre lipsa legitimității electorale a instituțiilor sau demnitarilor europeni sau despre lipsa de reprezentativitate națională a acestora. Deficitul respectiv privește caracterul exclusiv al politicilor europene, consecință a naturii exclusive caracterizând bazele conceptuale ale instituțiilor politice și economice europene; dimensiunea politică și cea economică fiind legate una de alta.

         Birocrația europeană (în continuă creștere) a devenit o oligarhie transnațională care conspiră cu elitele națiunilor europene imperiale în scopul de a domina națiunile europene periferice. Această suprastructură politică s-a dezvoltat în atare fel sub influența inconturnabilă și irezistibilă a bazei economice sau altfel spus, a instituțiilor economice europene infectate de logica asimetriei intrinsecă raporturilor imediat postbelice dintre membrii fondatori – principalii învingători și principalii învinși vest-europeni din război.

         La început acest model a funcționat bine întrucât toți membrii primelor forme ale Uniunii de azi, erau în egală măsură secătuiți de război iar instituțiile inițiale aveau principalul rol doar de a veghea ca raporturile concurențiale pe piața comună europeană să se desfășoare nu numai liber, ci și în mod loial. Ulterior lucrurile s-au complicat, economia germană începând să le domine pe celelalte, iar instituțiile politice europene încercând să conserve și să servească această asimetrie.

         În loc să provoace reforma modelului european postbelic ajuns aproape de limitele sale, sfârșitul Războiului Rece și căderea Zidului de la Berlin i-au dat o gură de oxigen prin oportunitatea extinderii UE către est și astfel a dobândirii de noi piețe. Această oportunitate a echivalat cu o sticlă de băutură dată unui alcoolic în criză. Criza trece dar boala se agravează devenind cronică și mortală.

         În anii ’90 s-a putut constata că politicile de creștere și cele de integrare mergeau în sens opus în ceea ce le privea pe statele candidate. Pentru a intra în UE fără să tulbure macroproporțiile și echilibrele acesteia, candidații ex-comuniști au acceptat diminuarea capacităților lor economice. Aceasta s-a întâmplat cu speranța că după admitere fondurile structurale și politicile de coeziune europene vor permite prinderea din urmă a țărilor membre cele mai dezvoltate.

         După 2004, însă, (dată care coincide și cu începutul a 10 ani de înfeudare a României față de UE și protagoniștii săi occidentali) și mai ales odată cu izbucnirea crizei economico-financiare din 2008, imperativul susținerii prin consum a economiei germane dependentă de exporturi, s-a asociat cu politicile de austeritate impuse statelor mai puțin dezvoltate și în special noilor membri, altfel incapabile să își achite datoriile contractate față de importatori. În loc să scadă, decalajele din interiorul UE au crescut până în punctul în care să se poată vorbi de falimentul unor state; un faliment economic repede urmat, în mod logic, de falimentul politic.

         O UE care produce avuție numai pentru sau cu precădere pentru unul ori câțiva dintre membrii săi, în dauna celorlalți, nu este inclusivă, pe cale de consecință nu este democrată și în ultimă instanță, devenind vulnerabilă față de contestările naționale, pe de o parte, și față de exigențele plutocrației transnaționale, pe de altă parte, eșuează cu totul.

         Din aceste motive și cu acest înțeles, deficitul democratic apare a fi principala problemă a UE, care îi pune în pericol existența. Rezolvarea ei cere o reformă radicală, incluzând schimbarea modelului de dezvoltare economică bazat pe funcționarea motorului german și pe decizia de a sacrifica totul în scopul alimentării lui cu energia necesară.

         În perspectiva preluării președenției rotative a UE în 2019, România ar putea și ar trebui să prezinte și să promoveze în concret un plan de reformă, având în centrul său ajustările instituționale necesare depășirii actualului deficit democratic.

 

  1. Concluzii

         UE trece în prezent prin una dintre cele mai rele etape ale istoriei sale. În sine aceasta nu este o tragedie. Pe de o parte, ideea europeană a dovedit în timp că are capacitatea depășirii crizelor. Pe de altă parte, orice criză reprezintă o răscruce și aceasta înseamnă oportunitatea unei noi alegeri. Totul este ca alegerea să fie corectă.

         În acest sens trebuie acceptat că UE și-a atins limitele istorice în forma în care a fost construită și a funcționat în perioada postbelică și în condițiile sistemului mondial bipolar. Naționalizarea UE nu este, însă, o soluție. După cum soluție nu este nici ierarhizarea sau lotizarea statelor membre ale uniunii și falsa democrație bazată pe principiul unei unanimități potrivit căreia toți membrii au drept de veto dar greutatea politică aptă a permite exercitarea respectivului drept o au doar câțiva, dacă nu cumva doar unul singur.

         Ceea ce trebuie este mai multă Europă iar nu mai puțină; mai puține competențe, poate, dar mai federale; majorități care decid iar nu minorități care blochează. O democrație transnațională cu adevărat transparentă și responsabilă față de cetățenii europeni și funcționând în folosul tuturor. O federație de state-națiune adecvată perioadei post-bipolare și condițiilor multipolarismului global. O putere ”soft” dar cu dinți și cu mușchi având puterea de a comanda muzica orchestrei pe care o plătește. (Cu alte cuvinte o putere ”hard” din punct de vedere obiectiv și ”soft” din punct de vedere subiectiv care, după cuvintele lui Theodor Roosevelt, vorbește blând dar ține o bâtă mare în mână).

         România poate și trebuie să lupte pentru o asemenea Europă, aspirând legitim chiar la statutul de co-fondator al acesteia. În același timp, România este obligată să renunțe deopotrivă la dogmatismul european și la servilismul european. România a trăit și în afara UE. O mai poate face și trebuie să se doteze cu sau să își păstreze mijloacele pentru a o face. Proiectul european este, probabil, cel mai atrăgător, mai potrivit și mai promoțător pentru aspirațiile românilor. Pentru el merită luptat. El trebuie salvat, dacă se poate; și abandonat dacă ………….este necesar.

 

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/ue-intre-istoria-succesului-si-riscul-esecului/

Singurul antidot al urii este iubirea

Ura a năpădit astăzi România și o sufocă. Ea ne dezbină și ne ucide. Ne ucide ca indivizi și ca neam.

Sunt gânduri care m-au asaltat citind recentele texte – căci sunt mai multe – prin care unui lider politic, căruia altminteri nu am motive să îi aduc laude, i se urează să „crape”; adică i se dorește moartea. Asemenea urări am primit și eu, printre altele sub forma interogației retorice destul de explicite: „De ce nu mori?”

Întreb la rândul meu: de unde atâta ură?

Nu poți urî pe altul atât de mult încât să îi dorești moartea doar pentru că îți este concurent politic sau a administrat averea comună altfel decât ți-ai dorit-o sau prețuiește alte valori decât cele pe care le predici tu. Chiar dacă acela (ți-)a greșit, ceea ce se cade să ceri nu este moartea păcătosului, ci îndreptarea lui. Cel puțin asta se așteaptă de la un popor care se declară creștin în proporție de peste 90%.

În 1991, ca reprezentant al Guvernului român am vorbit la ceremonia inaugurării sediului Institutului Teologic din Iași. Instituție care avea în proiect și refacerea unității duhovnicești a românilor de pe ambele maluri ale Prutului prin pregătirea păstorilor întru iubire ai fraților basarabeni. Atunci, citând cuvintele rostite de împăratul Iulian Apostatul, „Vicisti, o, Galilee!” („Învins-ai, o, Galileanule!”) , am spus că acel eveniment mărturisește victoria credinței în pace și dragoste, asupra celor care propagă moartea și ura. Cu un sfert de secol mai târziu constat cu durere că acea victorie, chiar dacă nu a fost iluzorie, a fost vremelnică și reversibilă.

O asemenea ură emanând din toți porii societății noastre, care a deformat înțelesul frumoasei urări „la mulți ani!”, făcându-l să nu se mai refere la viață, ci la pușcărie, se poate explica numai prin absolutizarea urii de sine. Numai cei care se urăsc pe ei înșiși, pot proiecta asupra altora asemenea sentimente atât de josnice, de crude și de primitive. Este ura de sine a celor care nu mai cred în nimic, care își evaluează viața ca pe un eșec total, care nu mai înțeleg sensul existenței lor, care simt libertatea ca pe o insuportabilă povară, care nu mai comunică nici cu Dumnezeu, nici cu semenii, nici cu sine. Când răul celuilalt te bucură, când, mai mult decât atât, dorești răul celuilalt, oricât de rău ar fi fost acela, problema nu este cu el, ci cu tine.

O asemenea societate este ușor de dezbinat și astfel de dominat. Într-o asemenea societate factorii de coeziune dispar și astfel coerența comunitară se rupe. Mai departe este simplu: îi demonizezi pe cei care încă mai pot iubi și îi decorezi pe cei care sunt purtătorii urii. Este rețeta sigură cu care omori o națiune.

Antidotul acestei otrăvi este numai iubirea. Aceea cu care trebuie să îi anihilăm inclusiv pe cei care ne doresc sau ne fac răul.

Am cunoscut oameni care au suferit nedreptăți imense, în închisori și în afara lor, cărora li s-a frânt elanul vieții exact la vârsta la care în mod normal decolezi către un destin aparent radios, care au suferit umilințe și calomnii odioase, și totuși nu au urât; iar ideea de dreptate nu s-a amestecat la ei cu cea de răzbunare. Unii mi-au fost rude. Pe alții i-am întâlnit în tumultul vieții publice. Cu gândul la exemplul lor, dar mai ales cu inima strânsă în fața spectacolului urii dezlănțuite din chiar aceste zile, când, conștient și inconștient, niște descreierați al căror merit se reduce la strădania de a se fi născut mai târziu, vor să confiște destinul țării legitimându-și veleitatea prin demonizarea celor care au construit România antedecembristă, dar și a celor care au revoluționat sistemul antedecembrist, nu îmi pot reprima impulsul de a reaminti tuturor splendidele versuri aparținând regretatului Corneliu Coposu, așezate sub titlul „Rugă”:

„Cerne Doamne liniștea uitării
Peste nesfârșita suferință.
Seamănă întinderi de credință
Și sporește roua îndurării.
Răsădește Doamne dragostea și crinul
În ogorul năpădit de ură
Și așterne peste munți de zgură
Liniștea, iertarea și seninul!”
Aceasta este și ruga mea. Amin!

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/singurul-antidot-al-urii-este-iubirea/

Lupta și unitatea dintre „pro” și „anti” în alegerile moldave (2)

Analiștii bucureșteni ne-au obosit neuronii în ultimele săptămâni explicându-ne doct dialectica relației dintre „pro-european” și „anti-oligarh” în ofertele și opțiunile electorale basarabene. Ni s-a explicat că există candidați „pro-europeni” (adică „anti-ruși”, căci a fi pentru Europa înseamnă negreșit să fii împotriva Rusiei) dar care apără ordinea oligarhică; după cum sunt „pro-europeni anti-oligarhi”. Desigur, cei mai buni! Și invers: sunt „pro-ruși pro-oligarhie” și „pro-ruși anti-oligarhie”. Evident, cei din urmă sunt mai puțini, întrucât rușii sunt de regulă răi.

 

„Pro-rușii” sunt și „anti-unioniști”; deci „anti-români”. De aceea, în România „pro-rușii pro-unioniști” s-au ciocnit cu jandarmeria „pro-oligarhă” (aici se numește „pro stat de drept”), în așteptarea zilei votului; când basarabenii „pro-unioniști” cu cetățenie sau rezidență română au votat în favoarea „anti-unioniștilor”.  

 

Cu o gândire mult mai puțin sofisticată, eu unul văd lucrurile mai simplu. La ora actuală Republica Moldova este un stat oligarhic, respectiv o democrație eșuată. Cum oligarhia este plurală și anațională, statul însuși este eșuat. Cum ea este și transfrontalieră, nu are orientare geopolitică; ori cel puțin nu acesta este criteriul identității ei.

 

Nu există candidat sau partid independent de oligarhie. Chiar și cei cinstiți sunt prizonierii sistemului oligarhic.

 

Împotriva oligarhiei, adică a guvernării oligarhice, este numai poporul. Cel care suferă de pe urma ei. El votează împotriva sistemului iar nu pentru ceva. De aceea voturile lui, atunci când se exprimă, merg spre oligarhul care pare a fi cel mai antisistem. Adesea fără să își dea seama că discursul „politic incorect” este râma pe care chiar clanurile corupte au pus-o în acul undiței electorale cu care vor să pescuiască voturi.

 

Cândva în Moldova existau forțe politice pro-ruse și pro-europene. Astăzi cu toții semnalizează în toate direcțiile și virează înspre cel care dă banii.

 

Anti-românism nu există, ci anti-unionism. Aceasta întrucât o alcătuire mafiotă nu se poate uni cu un stat-națiune; sau poate pentru că unirea mafiilor de pe cele două maluri ale Prutului deja s-a realizat.

 

Este acesta un eșec al politicii Occidentului european sau euro-atlantic? Câtuși de puțin! Asta a dorit Occidentul. O zonă tampon incapabilă de autoapărare la frontiera sa estică, pe care să o poată domina în voie sau la nevoie să o poată tranzacționa cu Rusia.

 

Avem de a face însă cu un eșec absolut al politicii naționale românești. Nu mai are rost să reamintesc aici concepția privind relația româno-moldavă pe care România ar fi trebuit să o urmeze. M-am referit zadarnic la ea cu alte prilejuri. Acum este prea târziu. Oricum nimeni nu își va asuma vreo răspundere. Fapt este că românii au ratat o altă întâlnire cu istoria.

 

Acest deznodământ trist – care nu va putea fi modificat în esența sa, oricare ar fi rezultatul turului doi al alegerilor prezidențiale de la Chișinău – a fost perfect sintetizat de dl. Vasile Ernu, într-un articol intitulat „E parastas, nu e botez”. Iată un citat care dacă nu spune totul, spune multe: „Ironia alegerilor. Unire? Dodon a luat mai multe voturi la București decât unionistul Ghimpu. Unioniștii au tras doar 2 %? Igor Dodon – 53, Mihai Ghimpu – 51 de voturi la București. MAE, SIE, SRI & co: Noapte bună. Păi cînd ai consilieri specialiști în ”găini care fată” de unde vrei mai mult? Repet: statul Român ”investește” în niște ”impotenți și aventurieri” poilitici. Vai de capul nostru. Cam asta este rezultatul investițiilor financiare și geostrategice ale României în Republica Moldova. La Cotroceni sau Palatul Victoriei cineva mai gîndește? Nu, băieții sunt ocupați cu număratul banilor…. De ”ziariștii și experții” mercenari români care au împînzit Republica Moldova nu mai zic nimic.”

 

Pentru unii mai sunt încă speranțe. Ei cred că există și posibilitatea unui rezultat „pro-european” pe 13 noiembrie. Ba mai mult, îndeamnă la schimbarea retoricii „anti-oligarhice” într-una „anti-rusă”, ca soluție pentru răsturnarea scorului. Mă îndoiesc. Nimeni nu poate călători spre fotoliul prezidențial de la Chișinău decât pe biletul mafiei. Moldoveanului obidit îi pasă de foame iar nu de ruși sau de europeni; sau chiar de români.

 

Mafia va ajunge la Prut înaintea rușilor. Atunci vom seca Prutul dintr-o sorbire. După aceea românii de pe ambele maluri vor afla ce înseamnă cu adevărat seceta. Într-adevăr „e parastas, nu e botez”!

 

 

PS Ulterior redactării acestui text am aflat că dna Maia Sandu ar fi primit un sprijin, cel puțin indirect, din partea fostului Președinte Voronin (și, deci, al comuniștilor), dar mai ales că a făcut o excelentă declarație prin care refuza să își atace contracandidatul pe tema „rusofiliei”, menținându-și discursul antioligarhic. Aceasta îi mărește, desigur, șansele. Ele pot fi sporite prin efectul luptelor între oligarhi, care ar putea fi reticenți să își pună toate ouăle într-un singur coș. Pluralismul oligarhic salvează impostura democrată (sic!).

 

Asemenea vești nu schimbă însă cu nimic concluziile mele. Moscova poate dormi liniștită. Integrarea europeană a Moldovei este exclusă de chiar starea și politicile actualei UE. Europa germană lucrează pentru Uniunea Euro-Asiatică. Pro-unionismul este și el exclus – subiectiv în Moldova și obiectiv în România. Președintele Moldovei, oricare ar fi el, având multă legitimitate și puțină putere, nu prea are cum răsturna ordinea oligarhică într-o societate în care bătrânii așteaptă totul de la Dumnezeu iar tinerii totul de la emigrare. Prin urmare, un pro-european sub supravegherea puterii oligarhice, la Chișinău, este tot ceea ce își poate dori Rusia. Dacă nu cumva chiar și Rusia s-a săturat de aceste jocuri tactice care perpetuează dincolo de limitele suportabilității insecuritatea strategică.  

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/lupta-si-unitatea-dintre-pro-si-anti-alegerile-moldave-2/

Older posts «

» Newer posts