Întâlnirea Trump-Kim: negocierea începutului sau negocierea sfârșitului?

 

Rezolvarea unui diferend are trei premise: 1. Să definești esența conflictului sau, cu alte cuvinte, să cazi de acord cu celălalt în legătură cu ceea ce nu ești de acord. 2. Să accepți renunțarea la tabuuri sau, altfel spus, să abandonezi “corectitudinea politică”; mai exact ipocrizia politicianistă. 3. Să folosești memoria numai pentru a analiza rațional greșelile trecutului iar nu pentru a-i perpetua emoțiile; adică să faci ca imaginația să bată memoria ori ca memoria să nu inhibe, ci să înaripeze imaginația.

 

Prin aceasta este importantă întâlnirea Trump-Kim de la Singapore. Și anume, de importanță istorică.

 

Nici Kim nu se va dezarma mâine, nici Trump nu va ridica sancțiunile azi. Fiecare își ține atuurile în mână. Esența problemei a fost însă stabilită: arhitectura de securitate în Pacific în condițiile ascensiunii chineze. Corectitudinea politică uitată: “imperialistul democrat” și “dictatorul național” își pot da mâna fără condiții prealabile. Mânia alimentată de trecutul însângerat a făcut loc viziunii unui viitor mai pașnic, mai rațional și mai pozitiv. De la viziune la realitate drumul este lung, dar nici o realitate pozitivă și pașnică nu se poate naște fără o mare viziune.

 

Nimic nu este garantat însă totul poate fi sperat.

 

Ceea ce mă amuză sunt comentariile “experților” români. Niște băieți cu cămăși scrobite ca și creierele din dotare, care până mai ieri înghițeau pe nemestecate toate lozincile neoconservatoare ale Washingtonului, astăzi îl iau de sus pe Președintele Trump certându-l aspru pentru schimbarea bruscă a politicii americane construită cu meticuloasă fermitate de-a lungul ultimelor decenii. Cei care strigau că trebuie să schimbăm totul, inclusiv propria identitate, astăzi nu mai vor să se schimbe nimic.

 

De aici două concluzii: a) și în SUA s-a născut un “stat paralel”; b) fanaticii vocali ai unipolarismului american din România nu sunt decât ventrilocii acelui “stat paralel”, după ce au fost (ori poate încă mai sunt) șefii lui de sucursală dâmbovițeană.

 

În afara acestora, am identificat și o a doua categorie de experți formată din cei care nu pot fi de acord cu concluziile propriei analize întrucât ele contrazic opiniile lor trecute. Le dau o veste bună. Vechile lor concluzii nu au fost neapărat greșite dar contextul vechilor lor analize s-a schimbat. Dacă acceptă această realitate și nu s-au lenevit intelectual, pot relua liniștit analizele și trage concluziile care se impun.

 

Analiștii din această categorie recunosc că problema peninsulei Coreea, ca și cea americano-coreană are legătură geopolitică directă cu China. Ei mai văd că principala sfidare la adresa supremației mondiale a SUA vine din China. Ceea ce refuză să înțeleagă este că o nouă ordine mondială emergentă având în centru bipolarismul chino-american impune o reconfigurare a frontierei intereselor vitale americane, respectiv redesenarea zonelor de securitate ale Americii.

 

Aceasta poate însemna nu trecerea Coreii de Nord în tabăra americană, ci dimpotrivă, lăsarea întregii Corei în zona chineză, în condițiile în care Corea de Sud a devenit destul de puternică nu doar pentru a se apăra pe sine, ci și pentru a ajunge la un acord de coexistență cu frații din nord, preferabil de acum dominației americane, iar remilitarizarea Japoniei devine inevitabilă.

 

Faptul se petrece simultan cu dezangajarea SUA din Europa și din viesparul Orientului Mijlociu, prefațând o înțelegere ruso-americană garantată de consolidarea “Europei celor trei mări”, pe care Germania nu știe cum să o mai saboteze în taină.

 

În acest context România are noi oportunități dar și noi vulnerabilități, noi amenințări dar și noi atuuri. Cum se va raporta la ele?

 

Iată de ce cred că la Singapore, ca și la Summitul G7 defășurat cu câteva zile înainte, s-a negociat sfârșitul vechii ordini postbelice (o negociere uitată la Malta, în 1989), mai degrabă decât începutul uneia noi. Terenul trebuie curățat de ruine și gunoaie, înainte de a se trece la construcția unei case noi. Inclusiv în România.

 

 

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/intalnirea-trump-kim-negocierea-inceputului-sau-negocierea-sfarsitului/

Președintele cere armistițiu și vrea un nou pact de coabitare

 

Profitând de vizita delegației Comisiei de la Veneția, Președintele Klaus Iohannis a ținut o conferință de presă ad hoc prin care, în formă, a dat răspunsuri, fie ele și incomplete, privind poziția sa față de aplicarea Deciziei CCR referitoare la revocarea procurorului șef al DNA, iar în fond, a transmis urbi et orbi (orașului și lumii) un mesaj politic oarecum cifrat.

 

Preocuparea centrală a Președintelui nu este soarta dnei Kovesi, ci, a repetat de n ori ca să se rețină, faptul că puterile Președintelui se reduc. Cel care lucrează în acest sens ar fi PSD, iar CCR, pe care s-a ferit să o acuze de partizanat, conspirație sau subiectivitate ideologică, a mers într-o direcție convergentă cu el.

 

Restul a constat doar din plângeri menite a oferi „canaliei de ulți” teme pentru sloganuri populiste:

 

  1. Că justiția nu ar mai fi independentă dacă Ministrul Justiției i-ar numi / revoca pe procurorii șefi, sau că CSM, având doar un aviz consultativ de dat, de care, nu se știe prin ce miracol, Ministrul nu ar ține niciodată cont, dar pe care totdeauna Președintele l-ar respecta, nu și-ar mai putea îndeplini rolul de gardian al independenței justiției. Păi justiția, potrivit Constituției, nu se realizează prin procurori, ci prin judecători, iar avizul consultativ era același și până acum; este avizul de care nu a ținut cont Președintele Băsescu când a numit-o pe dna Kovesi.

 

  1. Că procurorii nu vor mai fi independenți. Păi nici nu trebuie să fie. Independenți sunt doar judecătorii, care alcătuiesc puterea judecătorească. În toate statele UE și în SUA procurorii sunt doar autonomi în efectuarea anchetei, ei nefăcând parte din puterea judecătorească, ci doar din autoritatea judecătorească, în calitate de funcționari publici, avocați ai statului; deci, de membri ai executivului, pe cale de consecință, în mod firesc aflați sub autoritatea Guvernului, prin intermediul Ministrului Justiției.

 

  1. Că Președintele ar deveni subalternul Ministrului Justiției, ajuns astfel „superministru”. Păi, dacă așa spune Constituția Președintele poate fi și subaltern. Nu al ministrului, ci al Constituției. În realitate, însă, nu este vorba nici de un „președinte subaltern”, nici de un „superministru”, ci de două instituții cu funcții diferite și complementare. Oricum, este preferabil un „superministru” care răspunde în fața Parlamentului, decât un „superpreședinte” care nu răspunde în fața nimănui; cu excepția alegătorilor, dar asta o dată la patru ani.

 

În spatele acestor fumigene, Președintele face două observații corecte și lansează două rachete de semnalizare pentru cunoscători.

 

Da, dl Iohannis are dreptate când spune că PSD îi amputează puterile și CCR validează această operațiune. Cu un detaliu esențial, însă: nu este vorba de reducerea puterilor constituționale, ci de confiscarea celor însușite fără drept de predecesorii săi, și pe care el ar dori să le păstreze neîntemeiat. Actualului Președinte i se cere să restituie ordinii constituționale a României puterile moștenite de la Traian Băsescu, pe care acesta le deținea ilegitim în temeiul unui titlu viciat. CCR a repus în drepturi Constituția pentru a întări statul, ceea ce nu este același lucru cu a-l slăbi pe Președinte răpindu-i din atribuții. Nici Președintele Germaniei nu are atribuții mai mari.

 

Care sunt, deci, mesajele politice criptate? Este important ca ele să nu treacă neobservate.

 

Realizând, probabil, că a rămas singur în bunker, dl Președinte cere un armistițiu. Nu spune că nu va respecta decizia CCR sau că ar căuta o procedură legală pentru contestarea sa. Domnia sa solicită doar un „timp rezonabil” până la luarea unei decizii mai complexe care poate include, foarte bine, și oficializarea revocării șefei DNA. Până atunci, ca în orice armistițiu, focul încetează și părțile rămân pe pozițiile pe care se găsesc la intrarea în vigoare a acestuia.

 

Ce se va întâmpla în acest timp? Dl Iohannis dorește să negocieze. Nu cu CCR, căci cu aceasta nu mai este nimic de negociat, ci cu PSD. Ce anume? O formulă de împărțire a puterii între Președinte și Guvern. Cu ce scop? Evident, cu scopul de a păstra o felie cât mai mare din puterea executivă și fiind probabil gata ca, în schimb, să împartă și uzufructul armei nucleare a justiției selective. Cu alte cuvinte, în spatele unei figuri care mimează siguranța de sine și fermitatea, Președintele solicită un nou pact de coabitare.

 

Pentru asta, a menționat-o clar și repetat, la nevoie va colabora pentru modificarea Constituției. (Ceea ce arată a fi înțeles că pe actuala Constituție nu se poate baza decât în caz de viol.)

 

Ce atuuri are în mână dl Iohannis într-o asemenea „conferință de pace strâmbă”? Cei mai mulți se vor gândi, desigur, la sentința ÎCCJ în cazul Dragnea și în altele similare. Dacă acesta este asul din mânecă, atunci el este al cincilea din pachet; adică o carte măsluită dintr-un joc la cacialma.

 

În mod normal, răspunsul la o asemenea ofertă otrăvită trebuie să fie clar, ferm și imediat: Constituția nu se negociază! Sau, dacă se negociază, o negociem cu poporul român, ca obiect al unui nou contract social, iar nu cu grupurile oculte de interse, fie ele interne sau externe.

 

„Caveant consules ne quid detrimenti reipublicae capit!” (Cicero, „In Catilinam”) („Consulii să vegheze ca republicii să nu i se aducă vreun prejudiciu!” – Cicero, „Despre Catilina”). Dacă din toată suferința ne vom alege cu un nou pact de coabitare, atunci degeaba adunarea din 9 iunie și osteneala militanților; degeaba lacrimile voastre și promisiunile lor; degeaba credința voastră și predica noastră.

 

 

 

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/presedintele-cere-armistitiu-si-vrea-un-nou-pact-de-coabitare/

Nu luați numele statului de drept în deșert, domnule Președinte!

Constat că Decizia CCR privind soluționarea conflictului juridic de natură constituțională dintre Președinte și Guvern / Ministrul Justiției având ca obiect revocarea procurorului șef al DNA, trezește dezbateri și dispute în principal pe trei teme fără legătură cu fondul și anume:

 

  1. Soarta dnei Kovesi, cu note distincte pentru cei care cred că nu există viață fără ea și cei care cred că viața cu ea este imposibilă.
  2. Acceptabilitatea sau inacceptabilitatea de plano ale unui „Președinte-secretar” (de fapt Președinte-mediator) sau ale unor procurori subordonați ministrului justiției (de fapt funcționari publici aparținând executivului), prin raportare la ceea ce crede fiecare că ar fi o ordine constituțională sacră și apriorică, primită prin dicteu divin.
  3. Statutul personal și evaluarea morală a judecătorilor CCR, pe baza informațiilor neverificate (mai degrabă a dezinformărilor) deversate în spațiul public.

 

Nimeni nu pare preocupat de singurul lucru care contează în acest moment și anume de ceea ce scrie în Constituția României cu privire la obiectul autorității ministrului justiției și rolul Președintelui.

 

Președintele Klaus Iohannis declară că sprijină necondiționat și nelimitat, neliniștit și neobosit statul de drept. Asta înseamnă, însă, tocmai respectarea Constituției, a cărei interpretare obligatorie este monopolul CCR.

 

Până la urmă ce înseamnă, ce este și cine este „statul de drept”? Din punct de vedere lingvistic această formulă este rezultatul unei traduceri greșite și de aceea înșelătoare, a expresiei franceze „état de droit”, în care „état” nu înseamnă „stat”, ci „stare”, iar „droit” nu înseamnă „drept”, ci „lege”.

 

Prin urmare, „état de droit” înseamnă „starea de legalitate”, adică, păstrând spiritul expresiei, „respectul legii” sau „supremația legii”. Deci și supremația Constituției, care în orice stat este legea legilor, legea fundamentală. Mai mult chiar, controlul constituționalității legilor este garanția generală și supremă a legalității, acordând atât coerență ordinii legale, cât și conformitate cu concepția politică așezată la temelia ei de către fondatorii republicii.

 

Din această perspectivă, expresia sinonimă din limba engleză, „rule of law”, adică „guvernarea legii” sau „guvernarea prin lege” este mai clară și se potrivește mai bine în logica limbii române. Ea spune fără echivoc că o țară nu este guvernată după preferințele unui lider, fie el Președinte sau procuror-șef, ci după voința națiunii ridicată la rang de lege.

 

Acesta este „statul de drept”: statul în care legea este mai presus de voința „șefului”, chiar dacă acesta și-a atribuit numele de „șef de stat”.

 

Să nu luăm, deci, numele „statului de drept” ca pe o mantră, repetându-l mistic cu credința că, în lipsa unui înțeles rațional, aceasta poate săvârși miracolul de a valida și astfel legitima realitatea statului polițienesc, discreționar, abuziv. Esențial acum este ce spune Constituția în vigoare despre modul în care este organizat și trebuie să funcționeze statul român. Raportat la aceasta nu contează nici cine este sau va fi șeful DNA, nici ce fel de alt stat și-ar dori unii sau alții, nici despre ceea ce cred unii sau alții a fi statul ideal și nici chiar despre trecutul judecătorilor constituționali. Acum contează ce scrie în Constituție și, până una alta, singura care îi poate da o lectură legitimă și de aceea obligatorie este CCR.

 

Președintele trebuie să o respecte, inclusiv și tocmai ca dovadă a atașamentului față de statul de drept. După aceea putem vorbi despre alte priorități, idei, nemulțumiri și aspirații.

 

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/nu-luati-numele-statului-de-drept-desert-domnule-presedinte/

Decizia CCR și ironiile istoriei (2)

 

În primăvara anului 1991 elaborarea Constituției se afla în impas cu privire la rolul procuraturii în cadrul sistemului instituțiilor statului. Ca și astăzi, pretențiile procurorilor de a fi socotiți parte a puterii judecătorești, la fel cu judecătorii, erau susținute de Președintele României (pe atunci dl Ion Iliescu) și respinse de Guvern și majoritatea parlamentară. Această majoritate era, în fapt, împărțită deja în două (o orientare proprezidențială, galvanizată de directorul SRI, Virgil Măgureanu, și una proguvernamentală, mobilizată de mine, care îndeplineam și rolul de ministru de stat pentru relația cu Parlamentul), golul lăsat de partea care simpatiza cu păstrarea statutului procurorilor din vechiul regim, mai mică dar nu lipsită de lideri influenți, fiind completat de parlamentarii partidelor istorice – liberalii, național-țărăniștii, și social-democrații (Cunescu).

 

Întrucât, pe fondul disputelor iscate pe teme sensibile (cum a fost cea a caracterului republicii și a rolului Președintelui), Președintele Senatului, dl Alexandru Bârlădeanu, exclusese de la dezbateri pe reprezentantul Guvernului, susținând că acesta avea o relație legitimă sau chiar privilegiată cu Parlamentul, dar nu și cu Constituanta, lupta a continuat cu și mai mare duritate în culise. În acest context, alertat și de ministrul justiței, m-am deplasat la sediul Comsiei constituționale unde am avut o discuție aprinsă la care au participat Președintele Comisiei, prof. Antonie Iorgovan, viepreședitnele, prof. Vasile Gionea, dr. Mihai Constantinescu (care era și consilierul meu la Guvern) și dr. Florin Vasilescu (care era și consilier prezidențial la Cotroceni). La un moment dat ni s-a alăturat și dr. Valer Dorneanu. De asemenea, a trecut pe acolo pentru un scurt schimb de idei profesorul Ion Muraru. Singurii afiliați politic eram eu și profesorul Gionea care reprezenta, de fapt, opinia tuturor partidelor istorice. (Acesta, național-țărănist convins, om de o imensă decență și înțelepciune, avea să devină primul Președinte al CCR, în timpul guvernării FSN.)

 

Dacă ar fi fost să votăm, punctul meu de vedere ar fi fost adoptat fără dificultăți. Raportul de forțe politice era diferit, însă, față de raportul aritmetic. În realitate ceea ce s-a produs a fost o negociere între „palate”, adică între guvern și președinție. Diferența față de ceea ce se întâmpla atunci și ceea ce se întâmplă acum este că atunci se negocia; astăzi se arestează.

 

Compromisul la care s-a ajuns și care se regăsește în Constituție a fost următorul: a) din punctul de vedere al statutului socio-profesional procurorii vor fi magistrați ca și judecătorii, iar prin aceasta se va arăta că ei au un rol special în săvârșirea actului de justiție, fiind singurii care pot declanșa acțiunea penală; b) în consecință, în Consiliul Superior al Magistraturii urmau să intre și judecători și procurori; c) justiția în România se înfăptuiește, însă, numai prin instanțele judecătorești formate din judecători inamovibili (adică imposibil de revocat) care, astfel, singure constituie puterea judecătorească; d) procurorii nu fac parte din puterea judecătorească, ci din Ministerul Public, dar împreună cu judecătorii alcătuiesc „autoritatea judecătorească” care, în sine, nu are un statut aparte (nu există nici un articol care să spună ce este această autoritate și ce rol are), ci constituie doar titlul unui capitol din Constituție cu două secțiuni distincte consacrate una judecătorilor, acționând în instanțe, și alta procurorilor, „constituiți în parchete” (revenirea la denumirea tradițională de „parchet” voia să reamintească subtil că spre deosebire de judecător, care stă pe podiumul sau pe jilțul rezervat la Roma pretorului curul, procurorul stă într-o poziție inferioară, pe parchetul sălii de judecată); e) Ministerul public funcționează prin procurorii din parchete care se află sub autoritatea ministrului justiției, deci fac parte din executiv; f) procurorii, spre deosebire de judecători, nu sunt independenți, ci numai autonomi, nu sunt inamovibili, ci revocabili, nu se supun numai legii, ci și controlului ierarhic, care se exercită, însă, numai la nivelul fiecărui parchet iar nu în cadrul unei structuri naționale avându-l în frunte pe atotputernicul Procuror General al Republicii de altă dată (ne-am înțeles că, practic, vor fi atâția procurori generali câte parchete sunt).

 

Îl aud și acum pe consilierul prezidențial Florin Vasilescu (inteligent, spiritual, competent dar cu obiectivitatea profesională alterată de loialitatea absolută față de șef) la finele întâlnirii: „Ce mai vrei? Pe Președinte l-am scos din executiv, făcându-l mediator între puteri! Pe procurori i-am băgat în executiv punându-i sub autoritatea ministrului justiției! N-am mai vorbit de puterea judecătorească iar autoritatea judecătorească a rămas doar ca o categorie funcțională care s-a împărțit în două, cu judecători independenți și procurori numai autonomi! Ai primit tot ce ți-ai dorit! Nu mai fi supărat!”

 

Toți ceilalți păreau încântați de formulă. Într-adevăr, formula era bună dar numai pentru cei care urmau să interpreteze Constituția cu bună credință. Nu există, însă, Constituție care să scape deformărilor rezultate din lecturile de rea credință.

 

Desigur, „autoritatea ministrului justiției” nu înseamnă subordonare dar, tocmai de aceea, înseamnă mai mult decât ea. Autoritatea se referă la conținutul unui act de decizie, iar nu numai la forma lui; nu înseamnă doar organizarea aplicării legii (adică act de administrare), ci și orientarea politicii privind aplicarea legii (adică opțiune de oportunitate); nu este egală cu micromanagementul instituțional, ci presupune planificarea macromanagementului de sistem. În baza acestei autorități, ministrul justiției le-ar putea cere, de pildă, procurorilor, nu într-un caz anume, ci cu titlu de principiu, să se concentreze asupra urmăririi celor care fură cu autostrada, iar nu a celor care fură o pâine; ori să dea prioritate recuperărilor de prejudicii care intră în buzunarul românilor, iar nu a celor care îi îmbogățesc pe străini; ori să combată corupția în felul în care întărește statul, iar nu în care îl paralizează; ori să dea prioritate apărării drepturilor omului, iar nu limitării lor, justificată de dorința de a-și simplifica misiunea sau de a-i da strălucire mediatică etc.

 

Cum șeful nu este cel mai bun dintre subalterni, ci acela care știe să stabilească țintele și să aleagă țintașii cei mai apți spre a le atinge, organizându-i, mobilizându-i și, la nevoie, apărându-i, numirea procurorilor-șefi este un act de oportunitate politică, și o condiție a înfăptuirii politicii guvernului în domeniul justiției, astfel cum a fost ea aprobată de Parlament. Iată sensul amintitei „autorități”. Altfel nu mai este „autoritate”, ci „administrare” măruntă.

 

Desigur, există întotdeauna riscul ca o asemenea autoritate să nege autonomia și să îl transforme pe procuror în armă de folosit în lupta cu adversarii politici ai Guvernului. Cum se poate reduce un asemenea risc? Conferind procurorului garanții că nu va fi revocat pentru felul în care desfășoară cercetarea în cazurile concrete repartizate lui. Dacă spectrul revocării dispare, nimeni nu are cum să îi impună vreo soluție invocând puterea politică.

 

În atare spirit am calculat valoarea garanțiilor constituționale, împreună cu Antonie Iorgovan, Vasile Gionea și Mihai Constantinescu. La urma urmelor, nici eu nu voiam să mă aflu (cum mi s-a întâmplat peste ani) în fața unui procuror sensibil la directivele șefilor politici, mai preocupat să le facă plăcere acestora decât să afle adevărul.

 

Astfel: a) ministrul nu putea numi sau revoca un procuror fără a cere avizul Consiliului Superior al Magistraturii, care chiar dacă nu era obligatoriu, ar fi trebuit să aibă o mare greutate morală; b) ministrul putea începe procedura de numire sau revocare printr-o „propunere”, evident ghidată de rațiuni politice generale, dar aceasta se încheia prin controlul formal (nu superficial, ci limitat la verificarea îndeplinirii cerințelor de formă) exercitat de Președinte, care nu avea cum se interfera în deciziile executivului, dar putea refuza oficializarea lor atunci când constata că ele nu respectă condițiile legale, inclusiv pe aceea de a nu numi sau revoca în considerarea soluționării unui sau unor cazuri concrete (exceptând cazurile în care se probase, în cadrul procedurilor judiciare normale, reaua credință a procurorului); c) în exercitarea dublei calități de mediator și garant al respectului pentru Constituție, Președintele mai avea și dreptul, ca, primind propunerea de numire sau de revocare, să solicite ministrului justiției o a doua opinie, un act de cugetare suplimentară, înainte de a semna decretul de numire / revocare; d) în caz extrem, în care Președintele ar fi putut suspecta reaua credință a ministrului, ar fi putut deferi chestiunea Curții Constituționale care ar fi putut constata în ce măsură problema este reală și conflictul judiric de natură constituțională autentic, oferind remediile necesare; e) în orice caz, decizia ministrului ar fi putut fi supusă controlului politic parlamentar pe calea interpelării, întrebării și a moțiunii simple ori chiar de cenzură, după caz; f) în fine, în cazul revocării, persoana revocată ar mai fi putut avea, în anumite situații, și calea recursului în justiție.

 

Față de aceste șase baraje împotriva abuzului politic, varianta de a lăsa decizia finală la discreția Președintelui, el însuși om politic, legat de partidul care îl propulsase la putere și care eventual avea să îl susțină pentru un alt mandat, prezenta dezavantajul clar și net decurgând din faptul că acesta nu este suspus nici unei forme de control în afara demiterii prin referendum. Or, suspendarea Președintelui în vederea revocării este o soluție radicală, mult prea costisitoare politic pentru a se recurge la ea atât de frecvent pe cât de frecvent trebuie numiți sau eventual revocați șefii parchetelor.

 

Pe de altă parte, din experiența republicilor semiprezidențiale știam că bicefalismul executivului duce, în situațiile de coabitare între un Președinte și un Guvern susținuți de partide diferite, la blocarea deciziilor sau la compromisuri dăunătoare. Or, chiar dacă frânarea deciziei poate evita o eroare, ea nu rezolvă o problemă și astfel împiedică progresul. Or, noi aveam nevoie de instituții care decid iar nu de instituții care blochează.

 

Desigur, soluția Constituției era imperfectă dar toate celelalte erau mai rele.

 

Din păcate, Constituția a fost abuzată de îndată ce a fost adoptată. Niciodată de-a lungul sfertului de secol scurs de la intrarea ei în vigoare, nu s-a stabilit explicit printr-o lege care este conținutul autorității ministrului justiției asupra procurorilor. Procurorii s-au opus iar Parlamentul s-a supus. În schimb a fost votată o lege, necontestată la Curtea Constituțională pentru a fi controlată de aceasta, prin care, în locul autonomiei, s-a acordat neconstituțional procurorilor independență, punându-i astfel pe picior de egalitate cu judecătorii. Așa s-a deschis calea către dictatura procurorilor.

 

În plus, sub pretextul că suntem republică semiprezidențială, întrucât Președintele este ales prin vot direct și universal, rolul de mediator al acestuia s-a transformat în rol de jucător, și, în calitatea astfel inventată de co-șef al executivului, i s-a acordat dreptul de a decide peste capul celui care are autoritatea constituțională asupra procurorilor, golind de orice conținut această autoritate. Din două una: ori ministrul justiției exercită autoritatea asupra procurorilor / Ministerului public, și atunci Președintele are rolul exclusiv de a controla respectarea procedurii de exercitare a acestei autorități, fără a decide pe fond nimic; ori Președintele decide asupra oportunității măsurilor propuse de ministrul justiției, și atunci ministrul nu mai are nici o autoritate.

 

Ceea ce după aproape treizeci de ani de la adoptarea Constituției a făcut, în fine, CCR a fost să spună că nu poate trece peste textele exprese ale Constituției, pentru a acredita niște speculații juridice tendențioase care sporesc fără drept puterile Președintelui; și nu se poate opri la litera unor prevederi constituționale scoase din context, în detrimentul spiritului Constituției rezultat din interpretarea corelată a tuturor prevederilor sale. Poate că soluțiile reținute de Constituția celei de a doua republici sunt criticabile. CCR nu are, însă, rolul de a le critica, ci pe acela de a le apăra. De aceea nu putem reproșa Curții Constituționale faptul că este…constituțională.

 

Ironia istoriei este însă imensă. Urmașii celor care l-au acuzat pe Ion Iliescu de neo-comunism și cripto-comunism, în timp ce strigă că îl vor pe acesta „judecat pentru sângele vărsat”, susțin prin piețele anului 2018 exact organizarea procuraturii pe care fostul Președinte o apăra în 1991. Ideile partidelor istorice (în special PNȚCD) care, în anul 1991, au dorit democratizarea și modernizarea justiției române, atât în raport cu practicile sovietice, cât și cu cele ale democrației iliberale din perioada interbelică, introduse în Constituție printr-o luptă politică dură și un consum de imaginație pe măsură, sunt negate, respinse, violentate în anul 2018 tocmai de către cei care se revendică a fi urmașii dreptei democrate, sub cuvânt că astfel luptă împotriva „ciumei roșii” comuniste. Formule constituționale inspirate din teoria și practica dezvoltate în Europa occidentală, aduse în România anului 1991 inclusiv de experți originari din marile democrații europene (Franța, Italia, Spania, Elveția, Germania), sunt demonizate în anul 2018 de cei care vor „o țară ca afară”.

 

Nici că se putea o răzbunare mai bună a nostalgicilor dictaturii bolșevice.

 

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/decizia-ccr-si-ironiile-istorie-2/

Decizia CCR și ironiile istoriei (1)

 

Prin toamna anului 1990, în calitate de viceprim ministru (ministru de stat) pentru reformă, am avut o întâlnire cu ministrul justiției de la acea vreme, profesorul Victor Babiuc, ca să discutăm problema schimbării sistemului de justiție sovietic preluat de la vechiul regim comunist.

 

Din punctul meu de vedere era reforma cea mai dificilă. Dacă era mai ușor de stabilit un mecanism de control reciproc și contraponderi pentru celelalte puteri ale statului, abuzurile eventuale ale justiției erau greu de evitat atât timp cât justiția trebuia să rămână independentă.

 

Soluții precum instituirea unui Consiliu al magistraților ni se păreau (cum s-a și dovedit) iluzorii. Ca orice putere, și puterea judecătorească este tot politică. Ceea ce se cheamă „politizarea” justiției, nu este debarasarea puterii judecătorești de caracterul ei politic (căci ea este, ca și puterea legislativă și cea executivă, o putere exercitată într-un anumit scop), ci efectuarea actului de justiție într-un alt scop decât asigurarea conformității între lege și acțiunile membrilor societății, respectiv folosirea puterii acordate judecătorilor pentru atingerea altor ținte decât acelea în considerarea cărora le-a fost dată.

 

Prin urmare eram conștienți de riscul ca un asemenea Consiliu să devină o „cupolă” a unei mafii a magistraților, oricând gata să se alieze cu alte mafii (politice) pentru a promova o agendă politică proprie. De aceea trebuiau aduși acolo inclusiv reprezentanții justițiabililor („societatea civilă”) și cei ai Guvernului (ministrul justiției), precum și mediatorul legitim al Republicii (Președintele) care să medieze, la nevoie, între puterile prezente, ca și între ele și societate, cu privire la tot ceea ce interesa organizarea și funcționarea generală a sistemului. Suprastructura politică a magistraturii căpăta astfel o organizare tripartită, facilitând limitarea reciprocă a puterilor și concilierea priorităților lor.

 

Riscul politizării justiței vine atât din afara cât și dinăuntrul sistemului. Din afară, prin influența și presiunile exercitate de alți deținători de putere, publică sau privată. Dinăuntru, prin constituirea magistraților într-o castă organizată ierarhic asemenea unui bloc de putere cu interese proprii, distincte de interesele generale ale societății, care își planifică și execută acțiunile în funcție de nevoile sporirii și menținerii privilegiilor ei.

 

De aici concluzia că independența judecătorilor trebuia să fie absolută dar organizată pe orizontală iar nu pe verticală. Dacă administrarea actului de justiție urma  să se realizeze pe cât mai multe trepte de jurisdicție (noi vorbeam de trei – fond, apel și recurs) pentru a evita pe cât posibil eroarea judiciară (dar și corupția judiciară), judecătorii, ca agenți ai puterii judecătorești, urmau să acționexe doar la nivelul instanței din care făceau parte, fără nici o subordonare sau organizare corporatistă ierarhică, exceptând, desigur, aspectele disciplinar-administrative ale muncii lor.

 

Tocmai pentru a evita ca supravegherea disciplinară să ghideze activitatea jurisdicțională, trebuia să creem o inspecție judiciară independentă de șefii administrativi ai instanțelor, care nici aceea nu se putea autosesiza. Astfel, pentru a sancționa disciplinar un judecător fără riscul de a-l hărțui în îndeplinirea funcției lui specifice, erau necesare trei persoane făcând parte din structuri distincte: unul care să declanșeze acțiunea disciplinară, altul care să stabilească situația de fapt, acordând celui inspectat dreptul la apărare, și altul care să decidă sancțiunea, sub control judecătoresc ulterior. Teoretic, cel puțin, judecătorul nu mai putea primi astfel instrucțiuni de la partidul de guvernământ, și nici nu avea a se mai teme de brațul greu al executivului.

 

Cum rămânea cu procuratura? Cinci reforme erau esențiale: a) procurorii trebuiau despărțiți de judecători; b) procurorii trebuiau să fie parte a executivului, în calitatea lor de avocați ai statului, simetric cu avocații persoanelor private; c) ca funcționari publici, membri ai executivului, ei trebuiau să se supună controlului ierarhic, dar să se bucure de o autonomie specială (nu de independență) în exercitarea atribuțiilor lor, în sensul că nimeni din afara parchetului căruia îi aparțineau nu putea interveni spre a le da dispoziții asupra modului în care își desfășoară ancheta; d) principiul autonomiei se aplica și organizării generale a procuraturii, care nu ar mai fi trebuit să se constituie într-o structură piramidală unică la nivel național (după modelul leninist de până atunci, al „unei singure procuraturi de la Tula la Kuban”), având în vârf pe Procurorul General al Republicii, ci în parchete distincte cu șefi proprii funcționând pe lângă fiecare instanță judecătorească, coordonate sub aspectul politicii generale de ministrul justiției; e) în lipsa unui judecător de instrucție (instituție foarte greu de organizat într-un timp relativ scurt) dar în aplicarea autonomiei, procurorului de ședință trebuia să i se dea libertatea de a pune alte concluzii decât cele ale rechizitoriului dacă, potrivit conștiinței sale, la finalul cercetării judecătorești, ajungea la o altă convingere decât cea a colegului său care executase urmărirea și formulase acuzarea. Victor Babiuc mai dorea să preia, din dreptul francez, și instituția „intervenției pozitive”, respectiv ca, interzicând ministrului justiției să intervină pentru oprirea urmăririi penale, să îi acorde posibilitatea de a cere, neapărat în scris, urgentarea acesteia, odată declanșată de procuror, și trimiterea dosarului în instanță.

 

Am căzut de acord cu toate aceste idei și l-am rugat pe ministrul justiției să le trimită direct Comisiei Adunării Constituante pentru redactarea tezelor Constituției, urmând ca și eu să o fac prin intermediul consilierului meu, dr. Mihai Constantinescu, care era și membru al respectivei comisii.

 

La scurtă vreme am primit două mesaje de alertă. Unul de la Președintele Comisiei amintite, profesorul Antonie Iorgovan (fără afiliere politică) iar altul de la vicepreședintele său, profesorul Vasile Gionea (membru al conducerii PNȚCD). Amândoi semnalau agitația stârnită în procuratură de proiectele noastre mai înainte descrise. Procurorii vroiau să aibă același statut cu judecătorii (ca magistrați), să se bucure de independență asemenea judecătorilor, să fie scutiți de orice control venit din afara confreriei lor, și să rămână organizați ca o adevărată armată de interior (un fel de jandarmerie civilă) sub comanda unică a unui Procuror General. Ce însemna asta? Păstrarea sistemului sovietic. Nu mai rămânea decât ca o asemenea procuratură să își aleagă apoi aliatul politic convenabil pentru a-și consolida puterea și a-și obține privilegiile dorite.

 

Am reacționat printr-o conferință de presă improvizată în care am denunțat public „rezistența conservatoare organizată de nomenclatura procuraturii vechiului regim”. (Atunci s-au pus bazele mișcării #rezist.) Mass media a difuzat imediat declarația mea și în câteva ore am primit vizita Procurorului General, Gheorghe Robu. Trecuse înainte pe la Palatul Cotroceni, unde se asigurase de susținerea Președintelui Ion Iliescu și voia să mă convingă că nu este vorba despre „nomenclatura și privilegiile procuraturii”, ci de singura manieră în care se putea asigura combaterea eficientă a infracționalității.

 

I-am răspuns că Guvernul este cel care trebuie să organizeze aplicarea legii în conformitate cu programul său politic aprobat de Parlament și că rolul procurorilor era să apere această organizare, cu respectarea drepturilor fundamentale ale cetățenilor și sub controlul judecătorilor. Pentru asta nu aveam nevoie de organizarea lor asemenea unei forțe militare republicane de sine stătătoare, ci de unități profesioniste plasate pe lângă instanțe, fiecare cu șeful său, aflate sub autoritatea administratorului general al interesului public, Guvernul, și apte a duela cu avocații intereselor private. Așa funcționau lucrurile în democrațiile consolidate ale lumii. (Apropo de lozinca „Vrem o țară ca afară!”.)

 

Nu aveam nici un motiv să nu preluăm acest model și să menținem procuratura ca pe un instrument privilegiat al terorii de stat. Drept pentru care, m-am deplasat la Senat, acolo unde își avea sediul Comisia constituțională, și am convenit că viitoarea Constituție urma să adopte sistemul descris de mine și evident susținut de toți experții externi care asistau Constituanta.

 

Ceea ce credeam a fi sfârșitul crizei era doar începutul întețirii ei. Într-o bună zi profesorul Iorgovan a năvălit agitat în biroul meu din Palatul Victoria pentru a-mi spune că fusese convocat la Palatul Cotroceni ca să prezinte Președintelui Iliescu proiectul textelor privind organizarea procuraturii. Nemulțumit de ceea ce auzea, acesta i-a reproșat președintelui Comisiei constituționale formula găsită și diferența majoră dintre aceasta și ceea ce el transmisese prin consilierii săi, în consens cu Procurorul General. Când Iorgovan a încercat să se apere spunând că soluția este cea convenită cu domnul ministru Severin, reacția a fost de-a dreptul violentă: „Cine este Severin?! Tu faci ce spun eu!”

 

Aveam o criză. Cum o puteam soluționa?

 

(Va urma)

 

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/decizia-ccr-si-ironiile-istoriei-1/

Older posts «

» Newer posts