Summitul învingătorilor

 

S-au întâlnit undeva lângă Berlin. Învingătorul celui de al Doilea Război Mondial – Germania, reprezentată de Angela Merkel – și învingătorul Războiului Rece – Rusia, reprezentată de Vladimir Putin. 

Nu, nu este nici o greșeală.  În ciuda aparențelor și a prejudecăților noastre, provocând și purtând al Doilea Război Mondial, Germania a distrus ordinea europeană și mondială anterioară și și-a impus dominația asupra Europei prin intermediul “imperiului prietenos” numit UE, convertind treptat visul lui Jean Monnet, Altiero Spinelli și Paul-Henri Spaak, în realitatea proiectului originar al lui Hjalmar Schacht, Joseph Goebbels și Joachim von Ribbentrop. Pe de altă parte, sabordând URSS și lăsând America fără inamic, Rusia a împins SUA într-un pseudo-unipolarism păgubos din care a trebuit să iasă rapid, obligată să abandoneze în fapt funcția de șerif global, să părăsească Europa, să își piardă aliații tradiționali și să se apere în disperare, ea campiona liberalismului și a liberschimbismului, din spatele unor ziduri de beton, de sârmă ghimpată și de taxe vamale. 

Întâlnirea a avut loc la reședința privată a cancelarului german. Una și aceeași persoană cu cea care cere SUA și membrilor UE, să înăsprească și prelungească sancțiunile împotriva Rusiei, consecutive “partajului” de facto al Ucrainei prin efectul “revoluției” Maidanului. Și, evident, aceeași persoană cu cea care luptă până la ultimul … ucrainean pentru independența Kievului față de Moscova, în timp ce îi răpește Ucrainei atuul strategic al monopolului asupra tranzitului de hidrocarburi rusești spre Europa, întărindu-și dominația asupra acesteia prin construcția gazoductului North Stream 2, care, dintr-o lovitură, îi va transfera ei respectivul monopol și va elimina ipoteticul “șantaj energetic” american asupra “Europei germane”. 

Potrivit informațiilor oficioase, cei doi nu au discutat despre controversatul gazoduct decât atât cât să transmită Americii și lumii că zarurile au fost aruncate și opoziția Casei Albe nu are efecte asupra Antantei ruso-germane. În rest, ca orice super-puteri, au vorbit despre raporturile bilaterale numai prin abordarea problemelor altora: Siria, adică Orientul Mijlociu (acolo unde influența americană se cere limitată), Iran, adică Asia Centrală (acolo unde se preconizează pe față sabotarea politicii americane) și Ucraina, adică Europa de Est și Marea Neagră (acolo unde Trilaterala Rusia-Turcia-Germania pare a ieși din ceață, asemenea fantomei Olandezului zburător.)

În SUA, deschiderile Președintelui Donald Trump față de Rusia au trezit o explozie de critici și invective, văzându-se în ele dovada rușinoasă și scandaloasă a amestecului rusesc în alegerile americane. La Helsinki se vor fi întâlnit Președintele Rusiei și “agentul” său de la Casa Albă. 

Sub tirul acestor critici “interne” Președintele american este obligat să frâneze procesul și să amâne o nouă întâlnire cu omologul de la Kremlin. Nimic, însă, din toate acestea nu are loc în Germania. Dna Merkel nu este acuzată de a fi “omul Moscovei”. Regula logică potrivit căreia identitatea de raționament trebuie să ducă la identitate de concluzie, nu se aplică. 

La case mai mici lucrurile se petrec aidoma. Acum câțiva ani, pentru crima de a fi participat în Azerbaidjan la deschiderea unor întreceri sportive internaționale alături de Președintele rus Vladimir Putin, premierul României, Victor Ponta, a fost imediat denunțat în presa locală și internațională ca “om al rușilor”, iar PSD ca partid care urmărește scoaterea României din alianțele euro-atlantice pentru a o subordona agendei rusești. Dansul “nupțial” (sub aspect geopolitic) dansat de același Vladimir Puțin cu ministrul de externe al Austriei, ca invitat de onoare la nunta acesteia, și reverența făcută până la pământ – la propriu și la figurat – de coapta mireasă în fața țarului tuturor Rusiilor (adică și al Malorusiei ucrainene), nu a condus la aceeași concluzie. Quod licet Iovi non licet bovi (ceea ce se permite lui Jupiter nu se permite și boului). 

Dar pentru că și lipsa de logică trebuie să aibă o logică, este necesar să observăm că dna ministru de externe al Austriei face parte dintr-un guvern care critică PSD pentru derapajul său democratic – în contrast, desigur, cu democrația (iliberală) vibrantă a Rusiei – și sprijină acțiunea batalioanelor de asalt fidele Președintelui Iohannis, destinată a dărâma guvernul legitim al “ciumei roșii”, acuzat inclusiv pentru politica sa, chipurile, rusofilă. Aceasta în timp ce, în consens cu președintele român, cere Parlamentului României să adopte o legislație permisivă pentru penetrarea sectoarelor strategice ale economiei românești de către investitorii austrieci, altminteri deja prezenți acolo inclusiv ca firme de acoperire a intereselor economice ruse. 

Dacă lucrurile stau așa, rezultă că nu Guvernul PSD face politica Rusiei în România, ci Președintele Iohannis și prietenii săi politici din legislativ, autoritatea judecătorească, serviciile secrete și, desigur, din stradă; iar asta nu direct, ci prin intermediul binomului germanic –   Axa Berlin-Viena – în spatele căruia se mișcă fantomele lui Ribbentrop și Molotov – două personaje trecătoare care și-au donat numele unei strategii ruso-germane perene. Tertium non datur (o altă concluzie este imposibilă).

Astfel putem găsi și o explicație pentru autismul SRI față de lovitura de stat declanșată pe 10 august anul curent în Piața Victoriei. Sponsorul extern al loviturii nu este Rusia, ci sunt partenerii occidentali (teoretic ai noștri, în realitate ai ei) împotriva cărora SRI a primit, urmare a unei decizii politice dâmbovițene obligatoriu de revizuit în condițiile actuale, interdicția de a acționa. 

Important de remarcat este și orientarea generală a politicii externe promovate de actualul Guvern al Austriei: xenofobă, anti-imigraționistă și eurosceptică. Prin urmare, cazaciocul dansat la “nunta austriacă” are și un subtil mesaj politico-ideologic: Rusia se asociază cu forțele politice conservatoare care așează națiunea înaintea și chiar împotriva oricărei forme de integrare politică europeană, și care se opun liberei circulații a populațiilor musulmane în Europa, promovând nu numai măsuri de natură a opri venirea lor aici, ci și apte a determina întoarcerea lor în țările de origine. Cu alte cuvinte, o politică consonantă cu cea a lui Donald Trump, mai degrabă decât cu cea a Angelei Merkel. 

Numai după lansarea acestui mesaj Președintele Putin s-a dus la Berlin. Unde a descins ca un învingător capabil să pună condiții și să stabilească regulile jocului, iar nu ca un paria solicitând umil ridicarea sancțiunilor internaționale sub regimul, de altfel, inept și ineficient al cărora oficial Rusia încă se află. 

Moscova joacă inteligent la două capete. Va merge cu cel care oferă mai mult. Dar și cu acesta numai ca tovarăș de drum. Căci interesele sale sunt singurele veșnice; nu și aliații săi, veșnic … trecători (sic!).

Fără sprijinul Rusiei, America cu greu mai poate rezolva problemele globale. Fără acordul Rusiei, Germaniei îi este imposibil să mai domine Europa. Rusia poate că nu are datele unei puteri globale viabile, dar cu certitudine este “puterea indispensabilă” celor care au ambiții regionale sau globale, fie ele continentale sau maritime. Cel puțin așa s-a poziționat. Inclusiv cu largul concurs al Occidentului narcisist și miop. 

Îi interesează pe români toate acestea? Fără îndoială. De ce? Întrucât mișcările plăcilor tectonice amintite și mai ales ciocnirile lor, produc cutremure geopolitice care se resimt cumplit prin piețele României – Victoriei, Universității, Revoluției, Constituției etc. – și de acolo în viața fiecărui român.

În seara zilei în care Victor Ponta, “tigrul de hârtie” pesedist, informat că între el și Klaus Iohannis Germania optase finalmente pentru cel din urmă, și-a acceptat înfrângerea în alegerile prezidențiale înainte chiar ca numărătoarea voturilor să fi avansat, un apropiat al Casei Albe mi-a spus cu năduf: “Aceasta este o înfrângere totală a SUA care a făcut eroarea strategică de a ceda Germaniei întâietatea în România și astfel a rămas în finala acestor alegeri fără nici un candidat. Istoria nu se termină însă aici. De acum începem lupta pentru recuperarea României.”

O luptă dură care explică actualul război româno-român. O luptă pe care America, spre deosebire de rivalii săi, nu o va putea câștiga fără reabilitarea “penalilor”, respectiv a elitelor naționale a căror compromitere a apărut până nu de mult ca fiind un atu pentru toți participanții la cursa vizând dominarea României. O luptă pe care blocul germanic încă mai crede că o poate câștiga propulsând la București un guvern-marionetă de culoare brună.

O luptă pe care numai sesizându-o corect, românii vor putea spera să evite capcanele confruntării fratricide sub blestemul căreia trăiesc în prezent, cu riscul ieșirii din istorie. Fără aceasta, la masa învingătorilor România nu va fi printre invitați, ci printre felurile din meniu.

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/summitul-invingatorilor/

“Protestul diasporei”: o haltă pe drumul destatalizării României

Motto:

M-or răzbuna copiii mei.

Și-acum omoară-mă de vrei

Și-aruncă-mă la câini!

        (George Coșbuc)

Eram Președinte al Adunării Parlamentare a OSCE când au fost fraudate alegerile americane în Florida. Eram Președinte Emerit al Adunării Parlamentare a OSCE când s-au pus la cale „revoluțiile colorate”. Eram raportor permanent al Parlamentului European pentru relația cu Rusia și vicepreședinte al Grupului Socialiștilor și Democraților Europeni din PE când s-a declanșat „Pimăvara arabă”. Între aceste momente am mai fost Raportor special ONU pentru drepturile omului (în Belarus), vicepreședinte al Comisiei juridice și pentru drepturile omului a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei și șeful Delegației PE pentru Ucraina. Printre altele. În executarea acestor misiuni am fost martor și participant, dar și, în măsura puterilor mele, opozant, la planificarea sacrificării statelor națiune pe altarul unei ordini globale pe care în mod greșit și chiar criminal unii o concepeau ca incompatibilă cu existența acestora. Nici un alt român nu a mai trăit în acest mod o asemenea experiență. De aceea pot citi și înțelege ce se întâmplă în aceste zile în România dincolo de perdeaua de fum lacrimogen al detaliilor faptice.

Unii comentatori (ex. Adrian Năstase) au observat că în mod normal nu există protest fără motiv, iar motivul este existența unei crize care poate fi socială (ex. crește șomajul, se introduc curbe de sacrificiu, adică se taie salariile și pensiile, cresc dările către stat etc.), economică (ex. crește inflația, crește deficitul bugetar, se prăbușește moneda națională, se blochează creditul) sau politică (ex. guvernul nu își mai poate promova măsurile legislative întrucât nu mai are sprijinul unei majorități parlamentare iar un alt guvern nu se poate forma întrucât o altă majoritate nu se poate constitui). Or, România nu cunoaște nici una dintre aceste crize. Atunci de ce nemulțumiri de o asemenea amploare? Răspunsul trebuie căutat în afara României, acolo unde nu prea se uită lumea. România este într-o criză…geopolitică (cu dimensiunea sa geoeconomică).

Alți comentatori (ex. Alina Mungiu-Pippidi) au subliniat inutilitatea aparentă a protestului. Să protestezi fără nici un program, fără nici o listă de revendicări pe care să le poți negocia, dar și fără nici un lider-negociator, cerând numai, într-un limbaj trivial, demisia guvernului – care se poate reconstitui imediat sub un alt nume în Parlament – și eventual, alegeri anticipate – care cel mai probabil ar fi câștigate de aceleași partide – este o absurditate. Prin urmare toată tevatura nu ar fi decât rezultatul lipsei de cultură politică, exploatată de pescuitorii în ape tulburi care își pot promova mai ușor interesele într-un mediu instabil politic, negociind cu un stat slab. Căci în spatele unor idealuri înalte colcăie interesele cele mai josnice. Nedumerirea este justificată dar problema nu este tactică, ci strategică. Nu căderea guvernului PSD este urmărită, și nici înlocuirea lui (pentru moment, practic, imposibilă) cu un guvern PNL/USR/MRÎ, ci distrugerea capacității de autoguvernare a României.

În sinteză, actorii crizei geopolitice – care are caracter global – preconizează rezolvarea acesteia prin destatalizarea României. Și nu numai. România este doar un caz și așa zisul „miting al diasporei” doar o haltă pe acest drum. Obiectivul este crearea unui sistem de guvernare fluid, fără legitimitate electorală și fără constrângeri legale, care să poată fi dirijat operativ de la distanță, de factori suprastatali, prin intermediul unor grupuri minoritare cu geometrie și identitate variabilă,nelegate de vreo agendă națională coerentă și neidentificate prin ea.

De aceea s-a și apelat la ficțiunea „diasporei” ca entitatechipurile de sinestătătoare, conștientă de sine și acționând pentru sine, distinctă de ceilalți români, cei de acasă, prea slabi, prea indolenți sau prea needucați pentru a „salva România” de la niște pericole nedefinite clar, dar cu siguranță teribile. S-a conturat astfel imaginea unei „Românii exterioare” (întreprinzătoare, cinstită, harnică, responsabilă, angajată, democratică) superioară celei „interioare” (asistată, coruptă, leneșă, iresponsabilă, pasivă, oligarhică). Această Românie „salvatoare” (fără organizare politică stabilă) are, în virtutea apartenenței sale la „națiunea culturală” română, ca minoritate de elită, misiunea sacră de a elibera „națiunea civică” română (adică pe românii trăitori pe teritoriul național, în legea statului care le este armură politică) de tirania liderilor naționali corupți, incapabili să înțeleagă comandamentele ordinii globale.

Descifrând „identitatea diasporei” descoperim realitatea modelului care ni se impune: o forță externă, o forță minoritară, o forță cu contur vag și structură fluidă, o forță civică (deci opusă politicului), o forță nelegitimată electoral, o forță acționând în afara legii, o forță opusă ordinii de stat. Astăzi ea se cheamă „diasporă” (ceea ce sugerează o națiune fără stat) iar nu „emigrație”. Mâine, după ce ne obișnuim cu ideea, se poate chema altfel.Emigranții români nu au nici o vină în această tenebroasă afacere; ei sunt numai folosiți.

Vineri, 10 august 2018, am avut manifestații violente. Ele nu urmăreau decât testarea capacității de reacție a statului și punerea în defensivă a forțelor de ordine, inclusiv prin gesturi defetiste precum dezertarea comandantului suprem de la misiunea de a le încuraja și legitima prin transferul legitimității sale morale. Sâmbătă, 11 august 2018, manifestațiile nu au mai fost violente, dar au fost le fel de ilegale. Timorate, forțele de ordine s-au bucurat că nu se mai aruncă cu pietre, și au acceptat fără rezistență blocarea traficului. Ieșirea în afara perimetrului legal devine astfel o cutumă. Pe zi ce trece, aplicarea legii devine tot mai … ilegală. Și statul tot mai … inutil.

Zilele următoare lucrurile se vor repeta. Inclusiv cu unele episoade violente, căci, puterea statului, slăbită inclusiv prin anchetele la care parchetul va supune jandarmeria, trebuie măsurată periodic și diminuată treptat. Astfel statul se stinge, încetul cu încetul.

Majoritatea, înțelegând că legea a devenit facultativă și ocrotirea guvernului aleatorie, se va refugia în forme arhaice de socializare, căutând în proximitatea sa protecția unor potentați locali. La rândul lor, aceștia vor acorda protecție numai în măsura în care primesc protecție de la o putere externă căreia, în acest scop, i se supun. Când haosul va depăși limitele de toleranță, o altă „minoritate mare” cu caracter „civic”, constituită ad hoc, va interveni pentru a aplica o terapie de șoc făcând ca inacceptabilul să devină inevitabil și astfel acțiunea brauniană a vectorilor locali să devină sinergică.

Acest mecanism a fost folosit cu succes în Italia pentru schimbarea premierului Berlusconi. El este acum în plină desfășurare în Marea Britanie pentru a întoarce din drum Brexitul. Cu mult mai mare violență se manifestă în SUA pentru a anula efectele votului favorabil Președintelui Donald Trump și a legitima managementul politic al unor forțe nealese. Aceste forțe susțin înlocuirea democrației reprezentative, bazate pe alegeri libere și pe monopolulviolenței legitime de către stat, cu o democrație zisă „participativă”, ai cărei exponenți nu pot fi sancționați politic, întrucât nu sunt aleși, și nu pot fi sancționați legal, întrucât guvernează prin șoc iar nu prin lege. Minorități nevalidate prin mecanisme democratice și constituționale impun astfel puterii constituționale o politică neconstituțională. Ele se validează și legitimează insurecțional; pe o asemenea bază „guvernează” de manieră nonidentitară și nonstatală.

Asemenea procese și-au arătat deja efectele în Ucraina și Moldova. Ele au fost încercate masiv în Ungaria, Polonia și Turcia. În aceste din urmă țări rezistența fermă astatului națiune a reușit deocamdată amânarea deznodământului. Căderea României este esențială pentru că ea va antrena și căderea lor. Poate că Victor Orban va înțelege în sfârșit ceea ce i-am spus în 1997, și anume că niciodată în toată istoria lor Ungaria și România nu au mai fost atât de legate prin interesele lor strategice comune ca în epoca prezentă.

Din acest moment criza politică cerută de președintele Iohannis s-a declanșat. Obiectivul nu este reînnoirea mandatului său (tot mai improbabilă pe căi democratice firești), ci oficializarea unei uzanțe politice care să rupă legătura dintre legitimitate și autoritate, și astfel dintre voința populară și actul de guvernare. Cu toate păcatele sale enorme, PSD este ultima structură politică națională care se opune acestui demers. În următoareale săptămâni se va finaliza construcția resursei insurecționale capabilă să îl anihileze. Formula „reacția disproporționată a forțelor de ordine” îmi este foarte cunoscută. A fost folosită pentru a justifica intervenția externă împotriva guvernelor legitime care au încercat să apere ordinea de drept în Ucraina, Egipt, Georgia, Azerbaidjan etc. sau pentru a paraliza acțiunea accestora.

Destatalizarea României este un proces în desfășurare. Elnu favorizează un anumit partid sau om politic. Urmărind să permită tocmai schimbarea permanentă de identități, valori și paradigme, în funcție de evoluția jocului de interese al puterilor parastatale care îl promovează, se va putea îndrepta, după nevoi, chiar împotriva cozilor de topor care l-au susținut și pe care inițial părea a le susține. El neagă orice formă de liant stabil apt a transforma o colectivitate într-o comunitate, o populație într-un popor, o structură politică într-o națiune.

Conflictul care se desfășoară sub ochii noștri nu este între „diasporă” și Guvern sau între PSD și PNL/USR/MRÎ. Nu este nici între ordinea de drept internă și grupări anarhiste. El este unul între identitatea națională românească exprimată în și apărată prin instituțiile publice, și nonidentitatea globală; între stat și antistat; între democrația națională și plutocrația globalizată. Nu despre combaterea corupției locale este vorba, ci despre capturarea resurselor naționale.

Cine nu înțelege acest conflict nu poate găsi o soluție împotriva procesului de destrămare statală la care este supusă România. Fără să știe, jandarmeria nu a apărat în aceste zile ordinea publică, ci siguranța națională. Ceea ce nu se poate realiza cu mijloacele și tactile forțelor de ordine, ci numai cu cele afectate apărării naționale.

Din nefericire primul care nu înțelege cum stau lucrurile este chiar Guvernul României.

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/protestul-diasporei-o-halta-pe-drumul-destatalizarii-romaniei/

Când nedreptatea încetează să ne revolte totul este pierdut

 

Ministrul Justiției, dl Tudorel Toader, a anunțat că intenționează să promoveze de urgență (desigur urgență moldovinească, că doar nu dau turcii) un act normativ care să permită revizuirea sentințelor penale pronunțate în contextul colaborării dintre instanțele judecătorești și serviciile de informații secrete, prin recurgere la probe necunoscute apărării.

 

Cuvântul „revizuire” are un înțeles general care sugerează desființarea unei hotărâri nedrepte prin reevaluarea condițiilor în care aceasta a fost luată, și unul tehnico-juridic referitor la o procedură specifică având ca scop modificarea unei sentințe. Pentru nejuriști cuvântul sună într-un fel; pentru juriști în alt fel. Anunțându-și intenția la un post de televiziune, tind să cred că profesorul Toader a utilizat termenul în accepțiunea profană, urmând să găsească ulterior mijloacele juridice adecvate pentru a-și pune în operă proiectul.

 

Ceea ce mi se pare esențial este că, în fine, Ministrul Justiției recunoaște public că menținerea unor sentințe judecătorești nedrepte (indiferent ce se înțelege prin nedreptate) este intolerabilă și că este obligatoriu a se face ceva pentru corectarea situației.

 

Declarația ministrului a trezit imediat reacții adverse. Dintre acestea cea mai semnificativă mi se pare cea a unui oarecare domn Mateescu, judecător desemnat de colegii săi magistrați „probi” – care, evident, „nu au știut nimic” despre protocoalele de colaborare ale instanțelor lor cu Parchetul și SRI (sic!) – în ditamai Consiliul Suprem al Magistraturii. Pe distinsul domn nu îl frământă nedreptatea, nu îl oripilează ideea că niște oameni au ajuns în închisoare întrucât judecătorii i-au găsit vinovați pe baza unor informații de care aceștia nu aveau habar și față de care nu s-au putut apăra. Pe el îl interesează doar că, potrivit unei hotărâri a CCR (și aceea referitoare la legea de procedură civilă, iar nu la cea penală), sentințele judecătorești nu pot fi desființate pentru motive stabilite de lege ulterior pronunțării lor. Atât îl duce capul pe un magistrat; ori poate, nu atât capul cât conștiința.

 

Corul opoziției față de preocuparea Ministrului Justiției este, însă, mult mai amplu și liniile melodice mai variate. Un fost consilier politic care a lustruit clanța tuturor președinților ultimelor decenii în nevoie de amplificator pentru teze geopolitice dubioase, avertizează că revizuirea unor hotărâri judecătorești reprezintă o lovitură dată stabilității raporturilor sociale reglementate prin lege, ducând la eliminarea principiului fundamental al justiției care este „stabilitatea hotărârilor judecătorești” și de aici la anomie. Menținerea unor hotărâri judecătorești care și-au pierdut orice credibilitate socială deoarece s-a decoperit că sunt rezultatul unor procese inechitabile, consolidează oare stabilitatea raporturilor sociale? Stabilitatea hotărârilor judecătorești rezultată dintr-o conspirație împotriva statului de drept, este, oare, un principiu fundamental al justiției? Desființarea în anii 1990 a sentițelor de condamnare poitică pronunțate în anii 1950 împotriva elitei politice antebelice, a condus, oare, la anomie?

 

Pe de altă parte, ar fi, oare, ordinea de drept apărată dacă s-ar decide ca toți cei care au violat în perioada 2004-2018 să rămână nejudecați? Cine ar îndrăzni să susțină așa ceva?! Atunci cum putem susține că aceia care au violat dreptul atâtor oameni – vinovați sau nu, nu mai avem cum ști – la un proces corect, trebuie să rămână în afara oricărei discuții, efectele violului comis de ei fiind validate, iar victimile violului abandonate?!

 

Dincolo de toate sofismele, ceea ce rămâne să zguduie orice conștiință de om normal, este observația că grija pentru a nu aduce atingere „stabilității hotărârilor judecătorești” nu are nici o paralelă cu grija de a nu aduce atingere libertății și demnității semenilor noștri, condamnați și deținuți politici; sau cu grija de a nu ne supune semenii unor procese inechitabile; sau cu grija de a nu menține în vigoare sentințe vădit ilegale și esențial netemeinice. La limită, haideți să căutăm o soluție care să împace cele două griji: cum să nu modificăm hotărâri date la capătul unor procese în care dreptul fundamental la apărare al acuzaților a fost încălcat, și în același timp să facem ca persoanele condamnate fără a se fi putut apăra să nu sufere efectele unor asemenea hotărâri?

 

Imposibil? Câtuși de puțin! Soluția, chiar și criticată ca imorală, s-a dat de mult în procesul Dreyfuss. Ea a fost amnistierea condamnatului. Astfel el a fost reabilitat, iar magistrații abuzivi au învățat lecția, fără a-i fi luat locul în închisoare, așa cum în mod normal ar fi fost cazul.

 

Ca student la drept în timpul regimului comunist am aflat de la marii mei profesori că dreptul la apărare ține de ordinea publică și că încălcarea lui duce la nulitatea absolută a hotărârii judecătorești consecutive unei asemenea proceduri viciate. Au fost comuniștii mai democrați, mai principiali și mai respectuoși cu drepturile omului decât anticomunștii de astăzi? „Nu, au fost niște ipocriți!”, vor răspunde aceștia, întrucât dreptul la apărare a fost numai proclamat dar deseori încălcat. Poate! Dacă aceia au fost ipocriți, ei încă ne-au introdus temeinic în conștiință respectul cel puțin teroretic pentru dreptul la apărare; în timp ce criticii lor de astăzi sunt niște cinici care nici măcar nu recunosc existența unui asemenea drept sau admit deschis violarea lui.

 

Adepții menținerii cu orice preț a condamnărilor politice mai susțin că până la urmă printre cei condamnați fără posibilitatea de a se apăra sunt și unii vinovați. Unii invocă și exemplul condamnării gangsterului american Al Capone, pentru evaziune fiscală iar nu pentru abominabilele sale crime. „Și ce? Nu a fost bine?”

 

Sfântă incultură! Ce frumos știi tu să creezi confuzie acolo unde totul este limpede?

 

Al Capone a fost condamnat pentru o evaziune fiscală reală, iar nu pentru una inventată; și asta s-a petrecut la capătul unui proces în care dreptul său la apărare a fost respctat riguros. Agenții FBI nu au furnizat judecătorilor informații pe care apărarea să nu le fi cunoscut. Cu atât mai puțin ei nu au dat instrucțiuni secrete judecătorilor în legătură cu ceea ce trebuiau să decidă. Or, noi discutăm despre vini inventate și susținute de probe, circumstanțiale dacă nu de-a dreptul măsluite, care au format judecătorilor convingeri fără a fi fost confruntate cu apărările inculpaților.

 

Printre cei astfel condamnați există și vinovați? Mai mult ca sigur. Să scape și ei? Nu, să scape numai nevinovații! Cum să se facă însă diferența între unii și alții? Are cineva soluția?

 

Probele, informațiile și instrucțiunile secrete vor fi dispărut de mult, ascunse în bezna din care au venit. Cei care au recurs la ele, care le-au furnizat sau le-au folosit, încălcând un drept din domeniul ordinii publice, au comis o infracțiune care nu are nici o legătură cu adoptarea sau neadoptarea Ordonanței propuse de Ministrul Justiției. Infracțiunea s-a comis atunci, indiferent cât de legale sau ilegale au fost protocoalele sinistre încheiate între SRI, parchete și instanțele judecătorești. Pentru asta nu este nevoie ca protocoalele să fie denunțate (de cine?) sau anulate (de justiția care este parte le ele?). Un astfel de protocol nu este legal pentru că nu este anulat, ci este anulat pentru că nu este legal. Faptul că deocamdată nici o instanță nu a pronunțat nulitatea nu înseamnă că ilegalitatea este acoperită. Lipsa anulării nu face actul legal, ci ilegalitatea actului îl face anulabil. Iată de ce, toți cei care au instrumentat procesele în discuție au avut grijă să ascundă urmele și nu vor ridica un deget pentru a scoate la lumină dovezile unor derapaje de natură a le arunca în aer nu numai sentințele, ci mai ales carierele, reputația și chiar libertatea.

 

În atari condiții, neavând cum să deosebim victimile vinovate de cele nevinovate, putem oare accepta ca inocenții, condamnații politici, să rămână în continuare sub apăsarea unui statut penal, în timp ce adevărații „penali”, criminalii judiciari și complicii lor se bucură de privilegii, libertăți și imunități? Aceasta este întrebarea!

 

Abia menținerea unei asemenea stări de fapt, devenită imposibil de ignorat pentru marea majoritate a oamenilor normali ai acestei țări conduce societatea la anomie. Deja societatea românească este anomică.

 

Aici nu este vorba despre legalitatea protocoalelor cu SRI (evident că sunt ilegale) și nici despre vinovăția condamnaților, ci despre incorectitudinea unor procese care în loc să stabilească acea vinovăție prin metode echitabile constând în asigurarea egalității armelor între acuzare și apărare, au oficializat decizii rezultate din negocierile secrete ale judecătorilor și procurorilor, desfășurate sub supravegherea serviciilor secrete, pătrunse abuziv „în câmpul tactic” pentru a promova anumite interese politice. Concluzia la care se ajunge prin aplicarea unor procedee corecte se bucură de prezumția de corectitudine și ea trebuie păstrată cu fermitate. Concluzia rezultată la capătul unei proceduri viciate este lovită de prezumția de incorectitudine și ea trebuie desființată cu promptitudine.

 

Toate aceste critici ale criticilor adresate dlui Tudorel Toader, conduc însă și spre o altă observație. Anume aceea că inițiativa ministrului justiției, atât cât a fost ea explicată este inutilă, fiind lipsită de orice eficiență practică.

 

De ce este așa? În primul rând pentru că a judeca pe bază de probe ținute secrete față de inculpați este oricum, cum am spus, o infracțiune. Prin urmare, fără nici o Ordonanță, viitoarea secție a Ministerului Public pentru cercetarea infracțiunilor comise de magistrați ar trebui să fie sesizată sau să se autosesizeze imediat și să înceapă urmărirea in remreferitor la asemenea fapte.

 

Pe de altă parte, potrivit legislației în vigoare revizuirea hotărârilor judecătorești poate fi deja cerută atunci când „s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluționarea cauzei și care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunțate”, precum și când „un membru al completului de judecată, procurorul ori persoana care a efectuat acte de urmărire penală a comis o infracțiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere, iar aceasta a influențat soluția pronunțată în cauză”. Evident că probele care nu au fost cunoscute și dezbătute de toate părțile în proces, au lăsat hotărârea pronunțată fără temelia faptelor stabilite dincolo de orice dubiu rezonabil. Cum această împrejurare este rezultatul încălcării legii procesuale și a prejudiciat pe condamnat, ne aflăm cel puțin în fața unui abuz în serviciu, dacă legea nu o califică altfel. Ordonanța dlui Toader nu are de adăugat, așadar, nici un alt caz la cele de revizuire reglementate în prezent, ci doar cel mult să dea niște exemple sau explicații care să faciliteze aplicarea sa la situațiile care ne preocupă.

 

Abia în acest punct apare obstacolul cu adevărat insurmontabil. Cum să aducă victima abuzului probele ascunse chiar de cel care urmează să judece abuzul și care, chiar dacă nu neapărat în acel caz dar în altele similare, a comis abuzul? Dacă probele incriminatorii nu i-au fost arătate condamnatului, cum le poate el invoca? Cine i le va arăta acum? Și, în fine, ce facem cu cazurile în care cu siguranță probele ascunse au fost distruse? Dl prof. Toader oferă un remediu inaplicabil; un drept imposibil de valorificat.

 

Să fi vrut, oare, doar ca astfel să îi pună pe criminalii în robă în situația de a se deconspira alungându-și musca de pe căciulă? Să fi urmărit, oare, a-i face să realizeze că amnistia este pentru ei o soluție mult mai puțin riscantă decât slobozirea revizuirii hotărârilor abuzive din Cutia Pandorei?

 

Până când vom înțelege mai multe un lucru rămâne esențial. Ministrul Justiției a recunoscut oficial că nu cercetarea achitărilor consecutive unor inculpări abuzive trebuie să reprezinte principala preocupare în asanarea justiției selective, ci stingerea efectelor condamnărilor politice. Fără desființarea deciziilor pronunțate de justiția politizată, desființare care nu are cum opera decât de plin drept, adică automat, fără recurgerea la procese inutile în care victimile să fie judecate de agresori, lichidarea mocirlei judiciare românești este de neconceput. Evitarea acestei probleme devine de acum practic imposibilă. Dacă revolta împotriva unei asemenea nedreptăți, nu numai la adresa unor indivizi și a familiilor lor, ci și la adresa întregii națiuni, va înceta să ne ghideze atitudinile, lăsând locul altor considerente, totul va fi pierdut.

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/cand-nedreptatea-inceteaza-sa-ne-revolte-totul-este-pierdut/

CSM împotriva CCR

 

CCR a statuat că neprezentarea procurorului șef al DNA în fața unei comisii parlamentare de anchetă care l-a convocat, reprezintă o încălcare a Constituției.

CSM consideră că o asemenea încălcare nu trebuie sancționată întrucât nu are nici măcar nivelul de gravitate al unei abateri disciplinare. Magistrații pot deci încalca fără să răspundă Constituția.

Nu sunt convins că decizia CSM are caracterul unei fapte penale. Cu certitudine însă ea constituie obiectul unui conflict constituțional mai grav decât toate celelalte cu care ne-am confruntat până acum.

De ce? Pentru că celelalte conflicte puteau fi rezolvate prin implicarea CCR. Acest conflict este unul în care însăși CCR este parte. Prin urmare un conflict de nesoluționat. Or, un conflict de nesoluționat înseamnă criză. Ne aflăm, deci, într-o criză constituțională. O criză a ordinii de stat.

Teoretic, ultima șansă stă în intervenția Președintelui-mediator care, folosind și calitatea de membru de drept al CSM, poate încerca readucerea lucrurilor în matca bunului simț constituțional.

Cum să o facă însă când tocmai el este acela care a îndemnat CSM să devină parte în lupta politică, să conteste deciziile legislativului, să pună semnul egalității între judecători și procurori, precum și al inegalității între procurori și avocați, și să se comporte ca stat în stat?!

O altă soluție de avarie ar fi – sau mai degrabă ar fi fost – exercitarea autorității Ministrului Justiției, ținând seama de faptul că în speță este vorba despre abaterea unui procuror și despre decizia secției de procurori a CSM. Ministrul ar trebui să sancționeze astfel aberanta pretenție a procurorilor de a fi independenți, asemenea judecătorilor; pretenție care ascunde, iată, dorința lor de a se plasa nu doar deasupra legii, ci chiar deasupra Constituției.

Cum să o facă însă când, lăsându-se intimidat sau corupt de “mafia procurorilor”, ca și de sponsorii externi ai acesteia, Parlament după Parlament a amânat transpunerea în norme legale suficient de explicite, de detaliate și de tehnice principiul constituțional potrivit căruia procurorii, ca parte a executivului din compunerea autorității judecătorești, funcționează sub autoritatea Ministrului Justiției?! Lașitatea și indolența se plătesc iar plata a ajuns la scadență. Aducerea la ordine a procurorilor care s-au autodeterminat proclamându-și independența față de statul român și respingând Constituția acestuia, nu se poate face doar vânturând un principiu.

Oare ce o spune Comisia de la Veneția despre asta?! Dar domnul Junker care, între două crize de sciatică, se trezește cu un stat membru în criză constituțională, chemat să exercite președinția rotativă a UE, tot așa cum dânsul o exercită pe cea a Comisiei europene?!

Cei care, în disperare de cauză vor căuta în Codul nostru penal vreo dispoziție incriminând abuzul de putere, nu o vor găsi. Avem doar stupidul abuz în serviciu. Și chiar de s-ar găsi ceva potrivit, cel care ar trebui să înceapă urmărirea penală și să declanșeze acțiunea penală este tocmai cel care a comis infracțiunea, respectiv Ministerul Public, cu Lazăr de la Sibiu în cap.

“Iată avantajele unui sistem constituțional! Am zis!”

Ce este totuși de făcut? Tragedia a început din momentul în care procurorii și judecătorii au fost calificați deopotrivă ca magistrați, profitându-se de o ambiguitate deliberată a Constituției. Ea s-a adâncit apoi când legea privind organizarea procuraturii, adoptată prin coruperea Parlamentului și cu încălcarea Constituției, a instituit aberant așa zisa “independență” a procurorilor. O independență care s-a transformat treptat, prin escaladarea abuzului, dintr-una profesională într-una de breaslă și dintr-una de breaslă într-una de stat, cu pretenția de a legitima o adevărată lovitură de stat.

Remediul trebuie, deci aplicat cauzei, iar nu efectului. Situația de criză creată de CSM cere o Ordonanță de urgență care să recunoască aptitudinea Parlamentului de unic for legislativ și reprezentant suprem al suveranității populare în raport cu autoritatea judecătorească nelegitimată democratic, și să confere executivului și CCR instrumentele necesare pentru sancționarea abuzului de putere al acesteia, atunci când alte remedii constituționale se dovedesc ineficiente. Prin această Ordonanță vor trebui aduse și completări indispensabile atribuțiilor din sfera autorității ministrului justiției în raport cu procuratura, insuficient detaliate prin amendarea recentă a legilor justiției, precum și reglementări noi care să garanteze autonomia recent înființatei unități a parchetului având competența de a cerceta infracțiunile comise de magistrați.

Ar fi o eroare mortală trivialializarea acestui caz. Nu este vorba despre impunitatea unei persoane sau de o simplă solidarizare a mafioților. Este un atac la adresa ordinii de stat a României. Or, cu ordinea de stat nimeni nu se poate juca.

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/csm-impotriva-ccr/

Imperiile muribunde se despart de trecut urlând

 

„O minciună repetată la infinit sfârșește prin a fi crezută.” Aceasta este observația foarte corectă a maestrului propagandei naziste Joseph Goebbels. Consecința supremă și cea mai periculoasă apare atunci când și cel care a mințit începe să creadă în propria minciună. Din acel moment neadevărul scapă oricărui control și domină lumea, deciziile adoptate în baza sa ducând la dezastru absolut. Căci o premisă absolut falsă, conduce la o concluzie absolut falsă. Mai ales când raționamentul aplicat ei este corect.

 

„Demonizarea lui Putin nu este o politică, ci alibiul pentru lipsa unei politici.” A spus-o relativ recent nimeni altul decât maestrul american al realismului politic, Henry Kissinger. Când alibiul devine premisa unică a politicii, consecința absolută este falimentul acelei politici.

 

Minciuna potrivit căreia Vladimir Putin ar fi altceva decât un lider politic de forță pentru care interesele țării sale au prioritate absolută, a condus la scoaterea politicii euro-atlantice (căreia i s-a raliat necritic România) de pe șinele rațiunii de stat făcând imposibilă orice abordare rezonabilă, pragmatică și pozitivă a raporturilor dintre protagoniștii Occidentului euro-atlantic și Rusia. Ajungând să creadă în propria descriere a liderului rus ca fiind un demon, respectivii protagoniști au ajuns să creadă că ei știu mai bine ce le trebuie rușilor decât rușii înșiși și cu această convingere au trecut la măsuri ineficiente în raport cu ținta declarată – fericirea globală prin anihilarea fiarei, dar riscante pentru ținta obiectiv dezirabilă – pacea mondială. Astfel, de exemplu, sancțiunile internaționale, în principal economice, impuse Rusiei, nu au redus capacitatea acesteia de a se opune exigențelor externe, ci au ridicat confruntarea marilor puteri ale lumii la un nivel superior, afectând dramatic securitatea tuturor.

 

Așa s-a ajuns la dilema evocată de Președintele american Donald Trump la Helsinki, între riscul de a pierde puterea politică urmărind obținerea și păstrarea păcii, și cel de a pierde pacea urmărind obținerea și păstrarea puterii politice. O dilemă absurdă, rezultată din premise absurde, întrucât rațiunea puterii este tocmai pacea. O pace care nu poate fi nici fezabilă și nici durabilă dacă nu este justă; adică dacă nu este acceptată de toți întrucât satisface aspirațiile tuturor într-o măsură rezonabilă și în mod echitabil.

 

Vidul politic apărut între realitate și minciuna crezută chiar de mincinos, nu este nici el stabil. Spațiul gol se umple de proiecte și decizii aparent raționale și profitabile, dar care, pe termen mediu și lung, au același efect devastator asupra ordinii politice globale pe care îl au drogurile asupra ordinii biologice individuale. Asemenea proiecte și decizii sunt cele care susțin interesele complexului militar-industrial, ale oligarhiei birocraților naționali și internaționali, ale clanurilor locale corupte sau ale plutocrației multinaționale, în detrimentul dezvoltării durabile și al dreptății sociale, sub cuvânt că astfel sunt apărate valorile umane universale împotriva unor „tirani” naționali.

 

Cel care încearcă să le nege, în numele realității, este tratat fie de nebun fie de trădător. Iar aceasta nu numai de către cei direct interesați, ci și de către victimele promovării respectivelor interese – oamenii de rând. De ce? Întrucât cuvântul minciunii este mai convingător și zidește mai trainic decât cuvântul adevărului.

 

Toate aceste reflecții, oarecum teoretice, explică ceea ce se întâmplă sub ochii noștri în timpul din urmă ca prefață și postfață la întâlnirea Trump-Putin de la Helsinki. Tembelismul, ipocrizia, autoînșelarea, autismul, perversitatea, prejudecata, trădarea, răutatea, lăcomia, iresponsabilitatea, senilitatea politică sunt caracteristicile reacțiilor furibunde la ceea ce avea să fie și apoi a fost întâlnirea cu pricina. Dacă Putin este un demon întâlnirea cu el este un act demonic și dacă întâlnirea nu putea fi decât demonică, înseamnă că ea chiar așa a fost. Pentru neoconservatorii americani, o rușine; pentru hegemonii europeni, un dezastru; pentru profitorii războiului, un faliment; pentru fundamentalismul parastatal (islamic și nu numai), o crimă.

 

Un număr de foști miniștri de externe (printre care și americanoidul clintonian de Dăbuleni, Mircea Geoană), dintre care unii chiar au fost minți luminate ale unipolarismului postbipolar, i-au scris o scrisoare Președintelui Donald Trump în care printre multe cuvinte meșteșugite, îi cereau să continue confruntarea cu Rusia. Un alt Donald, și anume Tusk, Președintele polonez al Consiliului European, într-un apel dramatic, îl implora pe tizul său american să nu-și abandoneze aliații europeni de dragul cooperării cu autocratul Putin. În același timp, liderii UE îl rugau pe autocrat să nu asculte cântecele de sirenă ale „nebunului american”, știut fiind faptul că europenii au fost totdeauna prieteni mai buni ai Rusiei decât americanii; de aceea sugerau că asemenea întâlniri ar trebui să aibă loc și cu participarea lor. Degeaba!

 

Atunci s-a întors foaia. În comunicatul final al Summitului NATO de la Bruxelles s-au introdus mai multe plângeri și amenințări la adresa Rusiei decât la cea a terorismului global, până nu demult adversarul de serviciu prin raportare la care se construia politica externă a alianței și a multora dintre membrii săi. Simultan, procurorul special Muller publica o listă cu câteva zeci de ofițeri de informații ruși care interveniseră în alegerile prezidențiale americane nu numai pentru a determina alegerea unui președinte favorabil Moscovei, ci și pentru a perverti sistemul electoral american.

 

Era un fel de a spune că fie rușii reușiseră, și Donald Trump se duce la Helsinki nu ca Președinte al americanilor, ci ca om al rușilor, dând pe față trădarea, fie nu reușiseră și, ca dovadă a eșecului, Donald Trump contramanda întâlnirea în ultimul moment, odată informat de preocupările subversive ale interlocutorului său. Lucru pe care l-ar fi putut face și Vladimir Putin în semn de protest față de limbajul dur al Comunicatului NATO și de punerea sub acuzație a agenților săi trimiși să submineze democrația americană.

 

Nu trebuie să fii expert în relații internaționale pentru a înțelege jocul. Un fost diplomat american i-a dat și fundament ideologic: pentru americani a sosit timpul să facă distincția între patriotism, ceea ce înseamnă să îți iubești țara când politica ei (a se citi a liderului ei) este corectă, și naționalism, care înseamnă să o iubești indiferent de calitatea politicii ei. Evident, patriotismul este bun iar naționalismul rău. Prin urmare lozinca „Țara mea, la bine și la rău!” nu mai este actuală.

 

Ceea ce a urmat după întâlnire a fost și mai rău. Un fost ambasador american la Moscova a vorbit despre ziua cea mai rușinoasă din istoria diplomației americane. Alții au formulat de-a dreptul acuzația de trădare. S-a pus chiar problema ca interpreta care a participat la discuția „unu la unu” dintre cei doi președinți, să fie audiată în Congres pentru ca sub prestare de jurământ să divulge cele spuse de Donald Trump lui Vladimir Putin (și probabil și invers) în spatele ușilor închise; ceea ce este de neconceput întrucât sfidează tocmai logica confidențialității unor asemenea schimburi de păreri, menite a crea încredere între interlocutori prin clarificarea pozițiilor lor personale în chestiuni sensibile, fără a angaja din punct de vedere juridic statele. Ce alt șef de stat i-ar mai face confidențe de acum încolo Președintelui Trump dacă ar ști că tot ce îi spune este făcut public a doua zi de interpreți, scutiți să își mai respecte propriul jurământ de loialitate și obligația de confidențialitate?!

 

Un alt fost diplomat american, în prezent profesor la o Universitate de prestigiu, identifică pagubele suferite de SUA ca urmare a Summitului de la Helsinki.

 

În primul rând, corelat și cu relativizarea rolului NATO la Summitul acestuia de la Bruxelles, ar fi vorba despre abdicarea de la rolul de apărător al păcii în întreaga lume. E război în Ucraina, în Siria, în Caucazul de Sud. Aceste războaie nu se pot termina decât dacă America continuă a-și îndeplini misiunea de gardian universal al păcii. În termeni concreți, numai dacă va continua să amenințe cu războiul, în mod convingător și consecvent, Rusia, vinovatul global pentru perpetuarea acelor războaie locale.

 

În al doilea rând, Președintele Trump a renunțat nu numai la apărarea păcii, ci și la calitatea acesteia, abandonând lupta pentru apărarea valorilor democrației și a drepturilor omului, luptă pe care până acum a condus-o pretutindeni spre binele tuturor. Aceasta i-a conferit temelia morală pe care i-a fost recunoscută calitatea de lider mondial și întemeietor al ordinii mondiale. De acum acestea sunt compromise. SUA ar fi renunțat la „funcția sa transformatoare” și și-ar fi pierdut „capacitatea transformatoare”. Sintagme prin care se înțelege, de fapt, modificarea forțată a tradițiilor culturale ale altor națiuni și înlocuirea artificială a acestora cu modelul de viață american, ca metodă de dominare politică prin hegemonism identitar.

 

În al treilea rând, prin întâlnirea de la Helsinki, subsecventă atitudinii arogante față de aliații din NATO, la Bruxelles și în alte ocazii, s-a epuizat legătura de încredere între aceștia și America, legătură pe care s-a bazat stabilitatea ordinii mondiale și securitatea europeană. De dragul colaborării cu iliberalul și expansionistul Vladimir Putin, perpetuator al încălcărilor dreptului internațional, Donald Trump i-ar fi trădat pe aliații fideli ai Americii, în frunte cu Marea Britanie care, cum ar spune Caragiale, „și ea i-a fost fidea” (sic!).

 

În fine, în al patrulea rând, deși aici lucrurile sunt mai puțin clare, Donald Trump se pare că a făcut unele concesii Rusiei în privința libertății comerțului cu energie, zdruncinând astfel al treilea pilon de rezistență pe care se sprijină „lumea construită de America”, liberul schimb.

 

Lucrurile pot fi prezentate desigur și așa. Președintele Donald Trum a trădat ordinea americană a lumii; a sabotat „pax americana”. Arhitecții acestei ordini sau cei care și-au câștigat existența păzindu-o, au toate motivele de întristare. Este vorba, însă, despre o ordine epuizată și de acum condamnată de istorie; despre o „pace rece”, tot mai instabilă și mai injustă, sumă a războaielor periferice nesfârșite, care obligă la cheltuieli de înarmare pe seama chletuielilor de dezvoltare și care, în consecință, a declanșat dezastrul migrației în masă, adevărată armă demografică și culturală de distrugere a civilizației euro-atlantice.

 

Faptul era vizibil încă de la căderea Zidului de la Berlin, dispariția URSS și încetarea bipolarismului mondial. Nu a fost văzut. S-a visat că dispariția unui pol, înseamnă automat victoria celuilalt, care rămâne să domine nestingherit. Nu este așa.

 

Bătrâna arhitectură de securitate moștenită de la Războiul Rece nu a fost reformată, ci i s-au amputat doar unele membre cangrenate. Între timp infecția s-a extins și s-a ajuns la ceasul al doisprezecelea. Domnul Trump le spune, în stilul său abrupt, nostalgicilor vechii ordini, asemenea tânărului Tancredi (din romanul lui Giuseppe di Lampedusa, „Ghepardul”) bătrânului duce de Salina: „Dacă vreți ca nimic să nu se schimbe, totul trebuie schimbat!”

 

A fost ultimul împărat al Romei, Romulus cel Mare (nu personajul istoric, ci cel al piesei lui Friederich Durrenmatt), un trădător al misiunii sale imperiale, care s-a apucat să crească găini pe când vizigoții lui Odoacru erau la poartă, sau un vizionar care a ales să nu se opună zadarnic mersului istoriei, ci, dimpotrivă, prin noncombat să faciliteze împlinirea ordinelor ei implacabile? Optez pentru varianta din urmă.

 

Întâlnirea de la Helsinki a fost Summitul a două superputeri decadente ai căror conducători de vârf au înțeles mersul istoriei și faptul că dacă vor ca ele să mai aibă un rol în noul context, rol care să le păstreze ceva din tracuta măreție, totul trebuie schimbat.

 

Nu știu dacă domnul Trump așa gândește, dar așa procedează. Cât despre domnul Putin, mai mult ca sigur că, ridicând Rusia din șanț, a înțeles zădărnicia utopiilor globaliste (de tipul panslavismului sau al internaționalismului proletar) și avantajele globalismului multipolar, alegând statutul de putere regională care cântă în concertul puterilor regionale ale lumii, în locul celui de superputere mondială moartă expusă în muzeul de istorie universală.

 

Nu este nevoie de mărturisirile interpreților pentru a ști ce au discutat cei doi. Au discutat cu siguranță despre faptul cvasiconsumat al nașterii binomului SUA-China, ca ax central al noii ordini mondiale și ca expresie a legăturii, inevitabil tensionate între trecut și viitor, precum și posibilitatea garantării echilibrului său intern prin transformarea într-o trilaterală care să integreze Rusia. S-a mai discutat despre binomul superputerilor emergente, China și India, ca actori complementari, ale cărui contradicții pot și trebuie să fie amortizate prin includerea în ecuație a superputerilor decadente (bătrâne), SUA și Rusia, asigurându-se astfel pacea globală și coexitența armonioasă a tuturor, într-o lume diferită de aceea construită de America. S-a discutat și despre conflictul lumii iudeo-creștine cu cea islamică, Rusia urmând, probabil, să își redobândească, desigur într-o formulă nouă, rolul de stavilă a expansiunii islamice în emisfera nordică, precum și despre apusul inexorabil al Europei occidentale, atât de bine simbolizat de și reflectat în criza de „sciatică” a dlui Junker; care, după cum s-a putut vedea cu claritate, nu își poate găsi reazem decât în oamenii Europei centrale și orientale (precum ucraineanul Poroșenko sau albanezul Edi Rama) așezată între cele trei mări (Baltică, Neagră și Adriatică). Implicit și tangențial, cel puțin, trebuie să se fi discutat și despre sistemele de siguranță ale viitoarei ordini, reprezentate de lideri locali (precum Israelul și Filipinele) sau de trilaterale locale, eventual spate în spate (cum ar fi Coreea de Nord-Coreea de Sud-China și Coreea de Sud-Coreea de Nord-Japonia), asemănătoare – coincidență! – concepției configurate prin 1997 chiar de România și studiate pe atunci atent de Departamentul de Stat al SUA. Chiar dacă cei doi nu au conștientizat-o integral, aceasta a fost ordinea lor de zi.

 

Din asemenea perspectivă este clar ceea ce Președintele Trump nu dorește. Nu dorește ca plătitorul de taxe american să suporte din munca lui costul securității Europei și al păcii mondiale. Chiar dacă pacea este astăzi indivizibilă, ea se poate asigura și altfel decât exclusiv prin implicarea SUA. Președintele Trump nu dorește ca valorile americane să fie impuse manu militari întregii omeniri, întrucât s-a dovedit că departe de a aduce sfârșitul istoriei (după expresia lui Francis Fukuyama) aceasta poate aduce sfârșitul lumii (după expresia Sfântului Ioan Teologul). Președintele Trump nu dorește ca America să mai fie o țară a consumului care se îndatorează permanent pentru a susține exporturile altora, ci să fie dinnou un campion al producției, în primul rând spre binele și siguranța cetățeanului american. Cum se descurcă ceilalți cu concurența, îi privește. Președintele Trump nu mai dorește, evident, ca serviciile secrete și dinastiile politice să domine politica americană. Prin urmare el aruncă în aer tot ceea ce a fost concepție și practică americană de la al Doilea Război Mondial încoace.

 

Este bine, este rău? Este fezabil, este iluzoriu? Istoria ne-o va spune. În așteptarea verdictului ei putem face orice; mai puțin să ne lăsăm duși de primele impulsuri și de vechile prejudecăți induse tuturor de o îndelungată propagandă maniheistă, sau să refuzăm luciditatea furați de spectacolul american, cu accente uneori grotești, al luptei dintre narcisismul instituțional și narcisismul personal.

 

Pe când toate aceste lucruri se întâmplau în Europa, fostul Președinte american Barak Obama ținea, în Africa de Sud, o conferință, în contextul unor evenimente periodice dedicate memoriei lui Nelson Mandela. În acest cadru, domnia sa a spus următoarele: „Oamenii politici au obiceiul să mintă. Altădată, atunci când îi prindeai cu minciuna, spuneau ‘așa este’, recunoscând adevărul. Astăzi, însă, s-a pierdut respectul pentru adevărul obiectiv. Nimeni nu mai are măcar rușinea pentru a admite că a mințit și că adevărul este altul.”

 

Poate că această observație se aplică cel mai bine imperiilor muribunde. Împinse în ordinea viitorului de adevăruri obiective cărora nu au cum li se opune, strigă din toate puterile că ele nu au mințit niciodată și că minciuna lor este adevărul; că adevărul lor este singurul…adevărat (sic!). Așa cum urlă astăzi aproape la unison vechea Americă a neoconservatorismului militant, împotriva realismului politic frust promovat de Președintele său actual.

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/imperiile-muribunde-se-despart-de-trecut-urland/

Older posts «

» Newer posts