Isteria neofascistă la Atheneul român

 

„La București, în seara zilei de 10 ianuarie 2019, în superba sală de concerte a Atheneului român, a avut loc un festival artistic de bună calitate. Rapsodia copleșitoare a lui George Enescu, însuflețitoarea Odă a lui Friederich von Schiller pe muzica lui Ludwig Van Beethoven, doamne și bărbați îmbrăcați cu bun gust desăvârșit, raporturi, rare, de bună creștere între adversari politici, reapariția publică a unor oameni politici valoroși înjosiți o vreme de o justiție primitivă.”

 

Acesta este un citat dintr-un mesaj transmis membrilor Asociației de Drept Internațional și Relații Internaționale de către Secretarul General al acesteia, ambasadorul Gheorghe Lupeș, și se referă, evident, la ceremonia preluării oficiale a președinției rotative a Consiliului UE de către România. Organizatorul și gazda evenimentului a fost Guvernul României, respectiv Guvernul PSD/ALDE condus de doamna Viorica Dăncilă. În această ultimă precizare își găsește dezlegarea întreaga mizerie cu accente fasciste despre care voi vorbi în continuare și care m-a implicat și personal.

 

Dacă în sală, măcar de ochii și pentru liniștirea conștiinței înalților oaspeți europeni, altminteri vinovați de întreținerea dezbinării în politica internă românească, s-a mimat unitatea și buna cuviință, în stradă și pe rețelele sociale s-a făcut din acest moment, care ar fi trebuit să fie unul de mândrie și de afirmare a demnității naționale, un alt prilej de scandal și de pervertire a valorilor democratice.Căci a afirma abuziv dreptul la protest ca atribut al democrației, fără să observi că în democrație libertatea nu există fără reguli și că exercițiul drepturilor nu poate avea loc fără a răspunde pentru încălcarea obligațiilor aferente lor, înseamnă tocmai violarea ordinii democratice. Tot astfel cum nesocotire a regulilor democratice este pretenția unei minorități vocale și violente (în orice caz în limbaj) de a reprezenta voința unei întregi națiuni care nu a mandatat-o, pentru a infirma verdictul urnelor și a impune aplicarea unui cod penal „popular”, decretat în afara procedurii parlamentare.

 

Și de această dată pretextul protestului a fost opoziția față de guvernarea țării de către „penali”. Asta chiar dacă cei care guvernează au fost aleși de cetățeni, iar inculpările și condamnările penale ale unora dintre ei s-au produs sub efectul unei odioase justiții selective, despre care astăzi se știe (fără a se fi descoperit încă totul) că a încălcat toate regulile unui proces echitabil. În orice caz, dacă anumite categorii de persoane ar trebui excluse de la conducerea statului, ca o sancțiune sau ca un act de igienă, aceasta se poate face numai pe baza legii iar nu a fărădelegii, prin lustrație iar nu prin linșaj.

 

Spre a dovedi justețea demersului, protestatarii s-au repezit asupra prezenței în incinta Atheneului a „oamenilor politici înjosiți de o justiție primitivă”, la care se referea ambasadorul Lupeș. Persoana mea a făcut ținta acestor atacuri cu o predilecție și o virulență dusă până la accente tipic fasciste, care au șocat chiar și pe cei mai îngătuitori cu asemenea ieșiri.

 

Mai întâi trebuie precizat că selecția invitaților, făcută de organizatori, a fost conformă tuturor standardelor lumii civilizate. Au fost invitați foștii șefi de state, foștii prim miniștri, foștii miniștri de externe etc care au condus destinele țării pe drumul european către integrarea în UE.Pe ce criterii ar fi trebuit excluși din sală când ei nu pot fi excluși din istorie?

 

Lor, primul ministru a făcut gestul elegant de a le mulțumi pentru contribuția adusă. O contribuție care a deschis drumul României către conducerea uneia dintre cele mai importante instituții ale UE – sperăm, spre binele Europei și spre binele ei. Unii dintre aceștia, din nefericire sunt, uneori cu certitudine iar alteori cu mare probabilitate, foști condamnați politici. Invitarea lor a fost văzută de cei mai mulți – români și străini – ca un act de dreptate, ca o compensație simbolică. O minoritate otrăvită de ură o refuză strident.

 

CCR a stabilit recent că toate deciziile completelor de cinci judecători ale ÎCCJ, pronunțate în anii 2014-2018, sunt absolut nule.În prezent se caută o cale pentru ca toate victimele acestor decizii să beneficieze de consecințele juridice ale anulării lor. Eu însumi mă găsesc în această situație. Invitarea la ceremonia de la Atheneul român nu rezolvă problema, dar oferă măcar o mică reparație morală.

 

În timp ce strada aplaudă îndemnul lui Donald Tusk, Președintele Consiliului European, la apărarea statului de drept și a Constituției, ea respinge respectul pentru deciziile CCR. Acesta este „statul de drept selectiv”. Dacă unii cred că au dreptul să îl susțină, noi ceilalți trebuie să ne afirmăm dreptul de a-l combate.

 

Sunt de acum notorii gravele încălcări ale drepturilor omului săvârșite de către procurorii DNA în cadrul urmăririi penale a persoanelor suspectate de corupție sau care trebuiau mânjite cu imaginea corupției pentru a fi excluse din viața politică, economică, academică, religioasă etc.Denunțători inventați, martori mincinoși, judecători intimidați, înregistrări audio-video trucate au fost folosite pentru a trimite în închisoare oameni nevinovați. Unii au scăpat. Cei mai mulți, nu. Sunt oare victimele unor asemena procedee „penali” cărora trebuie să li se întoarcă spatele?

 

În cazul meu, judecătoarea ÎCCJ Lavinia Lefterache a scris cu subiect și predicat într-o opinie separată că „procesul s-a desfășurat cu încălcarea principiului aflării adevărului”. Colegii săi din completul, altminteri, ilegal constituit nu au contrazis-o, ci au spus că se pot descurca și cu „deducții logico-juridice”. O înregistrare audio-video realizată fără nici un mandat de doi agenți provocatori, pe care aceștia au admis că au prelucrat-o și despre care o expertiză tehnică a stabilit că este în totalitate contrafăcută, a constituit singura bază a „deducției”; și aceea prin interpretări aberante. Expertiza nu a fost luată în considerare pentru că nu fusese dispusă de instanță iar instanța a refuzat să dispună o expertiză care să ateste autenticitatea probei. Despre ce „penali” vorbim atunci?

 

Chiar și în aceste condiții abominabile, sentința a fost pronunțată și executată. Am refuzat ofertele care mi s-au făcut de a-mi găsi adăpost în alte state. Am răspuns cu cuvintele lui Babeuf – „pământul patriei nu se poate lua pe tălpile pantofilor” – și am aplicat îndemnul lui Socrate de a respecta verdictul „cetății” și al „legii” chiar și atunci când ele sunt nedrepte cu tine, căci asta este garanția ordinii sociale.

 

Astăzi, însă, unii vor să adauge sentinței și pedepse pe care judecătorii nu le-au pronunțat, pentru că nu le-au găsit necesare sau pentru că legea nu le permitea. Dintr-o pedeapsă cu recluziunea pe o perioadă determinată de timp, vor să facă o pedeapsă la moarte civilă, și vor să transforme interzicerea provizorie a libertății de mișcare, în interzicere definitivă a libertății de conștiință și de expresie. Asta se înțelege oare prin stat de drept?

 

O pedeapsă se aplică pentru păcatele presupus comise. Ea nu anulează și nu poate anula meritele. Pedeapsa vizează recuperarea păcătosului prin îndreptare și reintegrarea sa socială, iar nu excluderea lui.Nu ne putem permite asemenea excluderi. Mai ales atunci când vorbim despre oameni care au capacitatea să facă din excluderea lor, excluderea celorlalți.

 

Deocamdată eu sunt singurul român al cărui nume este pomenit în volumul oficial al documentelor Convenției pentru viitorul Europei, for care a produs substanța actualului Tratat al UE, pentru propunerile făcute și incluse în documentul final. Regulile după care se conduc sau trebuie să se conducă demnitarii europeni veniți la București în aceste zile includ și contribuția mea. Memorialistica europeană le menționează de asemenea, sub semnătura unor autori de prestigiu ca Alain Lamassoure sau Pervanche Beres. Ele reprezintă contribuția românească autentificată la dezvoltarea dreptului european. Alături de aportul românesc original la construcția dreptului internațional al lui Nicolae Titulescu (și el împins în dizgrație la timpul său) și al pe nedrept uitatului Vespasian Pella. (Nu suntem mulți.) Cine vrea să mă scoată pe mine din Atheneul român, trebuie să scoată și acest fapt din memoria Europei. De ce am face-o? Pentru a da urmări neprevăzute de vreo lege unei farse jurnalistice dublate de o farsă judiciară? Asta ne-o dorim?

 

Tot eu sunt românul care, după Nicolae Titulescu și Corneliu Mănescu, a fost ales cu titlu personal în fruntea unei organizații internaționale de prim rang – Adunarea Parlamentară a OSCE. Au observat-o distinși oameni de cultură precum profesorii Dinu Giurescu, Mircea Malița sau Dan Hăulică. Nu și de culturnicul paukerist Mihai Șora care și-a ales să protesteze, vorba lui Adrian Năstase, sub podoabele calului de bronz al lui Carol I din fața Atheneului.

 

În calitatea respectivă am cooperat cu liderii UE, în unele situații fiind chiar conducătorul unor misiuni comune de succes. Să nu mai vorbim de toate astea și să nu folosim ascendentul astfel creat, pentru că niște dușmani ai României au ales să-l excludă pe unul de al nostru din viața politică, unde le făcea prea multă umbră?! Pentru cei care au dorit aceasta, prezența mea în sala Atheneului a fost un act de afirmare a demnității noastre suverane. Orice lider european bine informat nu avea a se mira, căci toți cunosc perfect dedesubturile politice ale acestei tenebroase afaceri, pe care responsabilii români de la vremea respectivă au gestionat-o cu servilism, atunci când nu a fost vorba de trădare.

 

Iată ce scria jurnalista americano-britanică Virginia Marsh, de la Financial Times și The Economist, cu ocazia condamnării mele, la finele lui 2016: „Dl Severin a ales să servească noul stat român, să lupte pentru reforme de piață și apoi pentru drepturile omului de-a lungul și de-a latul Europei, inclusiv în Ucraina și Belarus. …Cu alte cuvinte, în opinia mea, acesta a fost un om care, până la actuala sa nefericire personală, a petrecut decenii luptând spre a asigura o viață mai bună și mai echitabilă pentru multe zeci dacă nu chiar sute de milioane de oameni. Nu am nici un dubiu că adevăratul său loc este în cărțile de istorie.

 

Și iată mesajele (reluate și amplificate, surpriză, de presa apropiată unui serviciu de informații, altul decât SRI) trimise mie pe rețelele sociale ca reacție la prezența mea, care nu sunt membru PSD sau al altui partid și nu dețin nici o funcție publică, în loja rezervată unor foști miniștri de externe (nu loja prezidențială) la Atheneul român: „Eu visez la ziua în care gunoaiele bolșevico-pesediste vor fi ghilotinate în piețele publice, când sângele vostru de hiene turbate va înroși cuțitul ghilotinei.” sau „Fiecare jignire adusă nu face decât să ne motiveze să vă dăm jos din TOATE pozițiile de „putere”. Eu unul sper să fie fără violență, dar explică-i infractorului Dragnea … stați pe un butoi de pulbere.”

 

Textul din urmă reia formule ale amenițărilor fasciste adresate în diverse țări oamenilor politici democrați în anii 1930. Ele seamănă izbitor cu „avertismentele” trimise de Legiune profesorului Nicolae Iorga.

 

Cine sunt acești „noi” în numele cărora vorbește expeditorul ultimului mesaj? Putem doar bănui. Jignirile la care se referă sunt însă clare: criticile aduse mișcărilor anarhiste și denunțarea caracterului lor antidemocratic și antinațional. După cum și aluzia la excluderea din „TOATE pozițiile de ‘putere’” este limpede: nu este vorba despre puterea politică sau formală, ci despre reducerea la neputință biologică inclusiv prin recurgerea la violența fizică. Amenințarea este clară.

 

Ce se urmărește astfel, de fapt? Nu terifierea mea, ci terorizarea Guvernului care trebuie făcut să excludă din rândurile celor capabili să contribuie, prin meritele personale, la îmbunătățirea guvernării și la promovarea intereselor noastre naționale în lume, pe cei mai performanți, întrucât ar fi „penali”.   

 

În anii 1930-1940 știm ce a urmat acestor amenințări. Nici acum nu poate fi altfel dacă nu ne trezim la timp. Să o facem atât reprimând ferm violența, dar și reabilitând democrația care, bolnavă fiind, nu doar că oferă argumente isteriei extremiste, dar nici nu mai inspiră majoritatea să i se ridice în apărare.

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/isteria-neofascista-la-atheneul-roman/

Decizii nule cu efecte valabile: o aberație juridică!

 

 

  1. Ex senatorul Ovidiu Isăilă și ex ministrul Dan Șova locuiau în aceeași celulă a penitenciarului Jilava. Acolo au aflat că prin Decizia nr. 685 din 7 noiembrie 2018 Curtea Constituțională a României (CCR) a soluționat conflictul juridic de natură constituțională dintre Parlamentul României, pe de o parte, și Înalta Curte de Casație și Justiție (ÎCCJ), pe de altă parte, reținând că de la 1 februarie 2014, data intrării în vigoare a Noului Cod de Procedură Penală (C.p.p), și până la 29 noiembrie 2018, data publicării amintitei decizii în Monitorul Oficial nr. 1021/2018, toate – repet TOATE – completele de cinci judecători au fost formate în mod ilegal.

 

Întrucâtîncălcarea dispozițiilor legale privind compunerea completului de judecată este sancționată cu nulitatea absolută, potrivit art. 281 din C.p.p., devenea evident că și sentințele în baza cărora cei doi se aflau în detenție erau lovite de nulitate. CCR ridicase această regulă la rang constituționalstatuând că „respectarea prevederilor legale referitoare la compunerea completului de judecată exprimă o exigență de ordine publică, a cărei încălcare atrage nulitatea absolută a actelor pronunțate de acesta. Prin urmare, temeiul anulării deciziilor de condamnare ale domnilor Șova și Isăilă, ambele pornunțate de complete de cinci judecători, era dublu: legal (C.p.p) și constituțional (Constituția României).

 

În aceste condiții, cei doi au formulat la aceeași dată contestații în anulare prin care au cerut ÎCCJ ca, în temeiul art. 426 lit d din C.p.p. (potrivit căruia se poate recurge la contestația în anulare în cazul în care instanța de apel nu a fost compusă potrivit legii), plecând de la constatarea nulității absolute a deciziilor de condamnare, să dispună punerea lor în situația juridică anterioară judecării apelului, rejudecarea acestuia și, până la pronunțarea unei decizii valide din punct de vedere legal și constituțional, lăsarea lor în libertate. ÎCCJ, în același complet și la același termen, a admis cererea ex ministrului Dan Șova, dispunând eliberarea sa din penitenciar, și a respins cererea ex senatorului Ovidiu Isăilă, menținându-i starea de detenție.

 

Cu câteva ore mai târziu, ex ministrul Șova părăsea penitenciarul Jilava, cu prezumția de nevinovăție reabilitată, pentru a-și petrece Crăciunul în sânul familiei, iar ex senatorul Ovidiu Isăilă rămânea în închisoare, urmând să execute o sentință declarată de CCR ca absolut nulă și lăsându-și familia (o soție destoinică și doi copii minori) să își petreacă sărbătorile de iarnă în lacrimi. (De același regim cu Dan Șova au beneficiat, printre alții, ex ministrul Elena Udrea și ex șefa DIICOT, Alina Bica.)

 

La sfâșitul zilei, falnicii judecători ai ÎCCJ care pronunțaseră aceste hotărâri s-au dus acasă cu sentimentul datoriei împlinite, și-au sărutat soțiile sau soții, după caz, și copiii, și au dormit liniștiți fără nici o apăsare pe conștiință. Să îl cităm pe Eminescu: „De e sens în asta, e-ntors și ateu!

 

  1. Știu foarte bine că în toate aceste cazuri s-au pronunțat deocamdată doar hotărâri de admitere în principiu a contestației, dar să nu ne ascundem după deget: asupra hotărârii finale nu există nici un dubiu atât timp cât instanța judecătorească nu are cum trece peste decizia CCR. În speță,problema de fond a fost soluționată cu caracter general obligatoriu înaintea celei de formă. Dacă nu ar fi fost așa nu ar fi existat temei pentru suspendarea executării pedepsei în cazurile Udrea și Bica, întrucât așa ceva nu este îngăduit când persoanele în cauză s-au sustras de la executarea sentinței în discuție.

 

În același timp, știu că respingerea contestației ex senatorului Isăilă a fost pronunțată pe motiv de tardivitate. Într-adevăr, potrivit art 428 C.p.p., spre deosebire de alte cazuri care îndreptățesc contestația în anulare, această cale extraordinară de atac nu poate fi urmată decât în termen de treizeci de zile de la comunicarea deciziei în apel celui condamnat. Or, prin jocul întâmplării, dlui Ovidiu Isăilă i s-a comunicat respectiva decizie cu circa un an înaintea dlui Șova. Ghinion!

 

Face, însă, ghinionul parte din actul de justiție?! ÎCCJ s-a opus formării completelor de judecată în mod aleatoriu. Nu se opune, însă, la „respectarea aleatorie” a dreptului la exercitarea căilor extraordinare de atac împotriva hotărârilor pronunțate de acele complete. Impredictibilitatea nu mai este un viciu constituțional atunci când legea se aplică în funcție de întâmplare (sic!), dacă asta ajută la ascunderea gunoiului judiciar sub preșul falsei rigori procedurale.

 

Este vorba, evident, de întâmplarea comunicării unei hotărâri judecătorești la o dată sau alta, aflată în afara oricărui control din partea celui interesat, simplu cetățean justițiabil. Căci numai întâmplarea a făcut ca lui Dan Șova să i se comunice decizia de condamnare pronunțată de un complet ilegal constituit, cu un an mai târziu decât i s-a comunicat lui Ovidiu Isăilă. Poate oare această întâmplare să acopere nulitatea absolută a condamnării lui Isăilă??!!Evident, nu! Și totuși…

 

Sunt celebre deciziile competelor de cinci judecători prezidate ilegal (potrivit constatării general obligatorii a CCR) de judecătorul ÎCCJ Ionuț Matei (nomina odiosa) care au trimis la ani grei de închisoare fără nici o probă (directă) a vinovăției, ci numai pe baza unor „deducții logico-juridice” oameni nevinovați de cele imputate lor, precum fostul prim ministru Adrian Năstase, dar și cvasi anonimii soți Popovici (Bogdan și Marina). Nici un raționament logico-juridic nu a zguduit duhul judecătorilor ÎCCJ pentru a le spune că un silogism juridic care duce la o concluzie absurdă și imorală, precum cea care a discriminat între ex senatorul Isăilă și ex ministrul Șova, nu poate fi corect.

 

  1. Avocatul, ex membru CSM, Toni Neacșu a demonstrat impecabil că un asemenea mod de aplicare a legii în cazul contestațiilor în anularea deciziilor pronunțate de completele de cinci judecători în anii 2014-2018 încalcă dispozițiile Constituției privind accesul egal la justiție. Vorbim în acest context și despre încălcarea dreptului fundamental la un proces echitabil, ca și a celui la egalitate în fața legii. (Despre ce egalitate mai vorbim când decizii absolut nule rămân a-și produce efectele în cazul unora și a își înceta efectele în cazul altora?) Nu reluăm aici argumentele dlui Neacșu. Ele sunt zdrobitoare.

 

Pe fondul acestora s-a conturat necesitatea intervenției CCR pentru a cenzura textele de lege neconstituționale care au condus la respingerea pe motiv de tardivitate a contestațiilor în anulare având ca premisă greșita constituire a completului de judecată. O asemenea ieșire este obligatorie și pentru alte motive de neconstituționalitate pe care le vom menționa în continuare. Ea poate fi ocolită, însă, printr-o interpretare corectă a legii efectuată, cu imaginație profesională și luciditate morală, de către judecătorii ÎCCJ înșiși.

 

  1. În arbitrajul comercial, dar și în practica multor instanțe judecătorești din statele civilizate, primul pas procesual care se face este acela de a informa părțile litigante cu privire la modalitatea de constituire a completului. Aceasta este o chestiune de competență, căci competent să judece nu poate fi decât completul legal constituit. Prin urmare, obligația judecătorilor de a-și verifica competența (teritorială, materială, funcțională), înainte de a trece la judecarea cauzei, include și cercetarea felului în care au fost investiți și punerea acestei probleme în dezbaterea părților. Nu poate avea competența de a judeca un complet constituit fără respectarea normelor legale pertinente. În situația încălcării acestora părțile au posibilitatea să recuze judecătorii care nu s-au abținut.

 

Ca orice alt aspect supus duelului judiciar și tranșat de instanță, și legalitatea compunerii completului trebuie să fie reflectată în considerentele sentinței, reluându-se cele consemnate în încheierea de ședință de la data în care problema a fost pusă și soluționată într-un fel sau altul. Aceasta ar justifica declanșarea termenului în care anumite căi extraordinare de atac pot fi folosite, de la data la care părții interesate i s-a comunicat hotărârea. Cum poate, însă, curge acel termen de la comunicarea unei sentințe care nu cuprinde nimic tocmai despre împrejurările apte a fundamenta contestarea ei???

 

Iată un motiv pentru adoptarea unor dispoziții de lege ferendacare să facă obligatorie preluarea practicii arbitrale urmate chiar în România, și de către instanțele judecătorești. Până la manifestarea legiutiorului, judecătorii pot trece fără nici o rezervă la adoptarea unei asemenea proceduri. Aceasta cu atât mai mult cu cât chiar Decizia CCR nr 685/2018 spune că judecătorii ÎCCJ aveau posibilitatea și obligația remedierii viciului care afecta formarea completelor de cinci judecători (ca și a oricărui alt complet, de altfel) din proprie inițiativă, aceasta fiind o problemă jurisdicțională.

 

De aici rezultă că hotărârile în apel ale completelor de cinci judecători (ca de altfel toate hotărârile judecătorești care nu cuprindeau informații cu privire la formarea completului) au fost incomplet comunicate celor în drept să le primească. Ele au fost completate, în bloc, abia prin Decizia CCR nr 685/2018.Doar publicarea acestei decizii în Monitorul Oficial a făcut posibilă luarea la cunoștință de către toți cei îndreptățiți a cauzei care justifica exercitarea contestației în anulare (potrivit art 426 lit d C.p.p.). În consecință, orice termen prevăzut de lege pentru formularea acelei contestații cu referire la greșita constituire a completului curge numai de la data Monitorului Oficial în cauză.Este, oare, mai greu de acceptat o asemenea interpretare, decât acceptarea discriminărilor scandaloase descrise anterior? De ce, doamnelor și domnilor magistrați?

 

  1. Atunci când legea fixează un termen pentru exercitarea unui drept – procesual sau material – ea impune titularului acelui drept o obligație de vigilență și de celeritate. Rostul unei asemenea obligații este acela de a se obține securitatea și stabilitatea raporturilor juridice. În asemenea condiții, stingerea dreptului trebuie să fie consecința unei culpe (procesuale) în neîndeplinirea obligației asociate lui. Ce gândire juridică poate ajunge la concluzia că dreptul se stinge la expirarea termenului legal chiar și atunci când exercitarea lui a fost imposibilă din motive neimputabile titularului său??!! De unde până unde această răspundere obiectivă care nu rezultă explicit din lege (o lege permițând, însă, în situații similare, repunerea în termen), dar care duce la încălcarea unora dintre drepturile fundamentale ale omului? Dreptul la libertate și la un proces echitabil, fiind printre acestea.

 

Chiar dacă am admite că art. 428 C.p.p. instituie în mod implicit, cu referire la art. 426 lit d C.p.p., o prezumție de neglijență sau de pasivitate procesuală în cazul depășirii termenului fixat pentru exercitarea contestației în anulare, aceasta nu poate fi decât o prezumție relativă; singura compatibilă cu caracterul absolut al nulității incidente în situația respectivă, precum și cu apărarea drepturilor fundamentale ale omului aflate în joc. Or, această prezumție a fost răsturnată prin chiar constatările definitive și general obligatorii ale Deciziei CCR nr. 685/2018.

 

Jurisprudența ÎCCJ susține că exercitarea căilor extraordinare de atac nu poate avea loc în absența unei culpe („erori judiciare”) a instanței care a pronunțat hotărârea atacată, fără ca astfel să se aducă atingere principiului „securității raporturilor juridice”. Poate fi însă oprită exercitarea unei căi extraordinare de atac pe un motiv fără nici o legătură cu vreo culpă (procesuală) a persoanei care tinde la valorificarea acesteia?De unde această dublă măsură? Și mai ales, de unde această mentalitate că legea trebuie interpretată totdeauna în defavoarea justițiabilului??? Nu îi permitem revizuirea dacă judecătorul, vezi Doamne, nu a greșit, dar nu îi permitem nici contestația în anulare atunci când judecătorul a greșit, inclusiv punându-l în imposibilitatea de a ști că are un drept de exercitat. Cu alte cuvinte, autoritatea judecătorească nu răspunde niciodată; justițiabilul judecat inechitabil plătește totodeauna.

 

  1. Despre ce termen vorbim însă? Un termen care limitează exercitarea dreptului de a cere constatarea unei nulități absolute pe calea unei contestații în anulare!!!! Darnulitatea absolută se caracterizează tocmai prin aceea că poate fi invocată oricând și de către oricine. Aceasta decurge din împrejurarea că valoarea apărată prin anularea actului care o violează aparține sferei ordinii publice. O spune chiar CCR: formarea ilegală a completelor de cinci judecători este lovită de nulitate absolută întrucât constituirea și compoziția acestora țin de ordinea publică.

 

Poate fi apărarea ordinii publice limitată în timp???!!! Niciodată!Asta o spune, pe lângă Constituția României, toată știința dreptului.

 

Atunci care este sensul termenului de treizeci de zile prevăzut de art 428 alin 2 C.p.p.? Dacă acesta ar fi un termen de prescripție sau de decădere el este neconstituțional. Instanța poate deci să îl considere ca nescris, căci și ea trebuie să respecte Constituția, CCR intervenind numai când asta nu se întâmplă. Dacă însă el este un termen de recomandare, atunci instanța judecătorească nu are de ce să se împiedice de el; mai ales ținând seama de comandamentele speței specifice de care ne ocupăm aici. Se poate purcede astfel la reluarea judecății în apel de către un complet legal constituit, fără a se mai apela la CCR.

 

  1. În fine, să mai adăugăm că judecătorii ÎCCJ mai au la dispoziție, pentru remedierea situației aberante la care s-a ajuns, și instituția repunerii în termen. Art. 428 C.p.p. nu o prevede, dar nici nu o interzice. Fiind vorba despre o normă de procedură penală, iar nu de drept material penal, se poate recurge la analogie și aplica regulile repunerii în termen care vizează situații similare, chiar și în alte ramuri de drept. Nu ar fi decât o altă aplicare, adaptată la condiții extraordinare, a principiuluiin dubio pro reo, dubiul nereferindu-se în speță atât la atitudinea acuzatului, cât la înțelesul legii.

 

Altminteri se ajunge la situația inadmisibilă pentru ordinea de drept ca decizii a căror nulitate absolută a fost constatată (de CCR) în același timp și pentru aceleași motive, să rămână fără efect în unele cazuri și să continuie a-și produce efectele în altele, fără ca această deosebire să fie consecința unor diferențe de atitudine procesuală a celor interesați.

 

  1. Tendința jurisprudenței recente a CCR este aceea de a stabili și dezvolta, în actul de interpretare a Constituției, exigențe constituționale sporite pentru a asigura astfel o protecție efectivă a drepturilor și libertăților fundamentale inclusiv prin exercitarea căilor extraordinare de atac(Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, paragraful 20, și multe altele). Pe linia acestei jurisprudențe trebuie mers mai departe dacă vrem ca statul de drept românesc să fie unul deopotrivă ferm și uman, predictibil și echitabil, logic și nediscriminatoriu.

 

Dacă asemenea soluții nu se găsesc, prejudiciile produse prin constituirea ilegală a completelor de cinci judecători nu vor putea fi reparate decât pe calea sancțiunii penale aplicate pentru comiterea infracțiunii de abuz în serviciu de către judecătorii care au format acele complete și au judecat știind că nu au fost respectate regulile desemnării aleatorii. Or, aceasta va fi mult mai dureros pentru cei direct implicați, indiferent de care parte a baricadei se află, și mult mai costisitor pentru societatea românească.

 

Nu cred că ținta noastră trebuie să fie pedepsirea păcătoșilor, ci îndreptarea lor. Și, desigur, reabilitarea victimelor.

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/decizii-nule-cu-efecte-valabile-o-aberatie-juridica/

Lovitura de stat continuată

 

Lovitura de stat a devenit permanentă iar România aproape a făcut pasul de la un stat eșuat la dictatură.

Acesta este efectul comportamentului prezidențial care a făcut din orice inițiativă regulamentară a legislativului și executivului o situație de excepție, gestionată apoi potrivit unor reguli inventate de Președinte (autoproclamat „șef al statului”) și impuse unilateral de el. Criteriul general al unei atari devieri a fost „lupta împotriva corupției”. Prin aceasta Președintele s-a autolegitimat, delegitimând totodată, în bloc, Parlamentul și Guvernul. Așa s-a ajuns la paralelismul pseudoconstituțional actual.

Singura speranță este acum la Parlament și, mai ales la Guvernul încă susținut de majoritatea parlamentară. Nici unul dintre aceștia nu este însă la înălțimea misiunii istorice pe care o are.

Ca avangardă și ancoră a forțelor antisistem, Președintele Iohannis se folosește abuziv de puținele sale instrumente constituționale pentru a crea o stare excepțională în siajul căreia acumulează puteri excepționale scăpate de sub orice control popular / democratic.

În acest timp, Parlamentul și Guvernul își lasă în nelucrare pârghiile constituționale majore de care dispun, visând că bătălia finală se va da la urne, unde poporul va decide.

Poporului, însă, în care nici puterea oficială nu are încredere, puterea subterană îi răpește cu fiecare zi care trece, orice aptitudine de a decide. În acest scop se folosește dezinformarea, manipularea și intimidarea de masă, asasinarea, în special morală și civică, a liderilor democrați, și măsluirea rezultatelor votului, ajungându-se, la nevoie, până la anarhizarea societății și agresiunea fizică exercitată de batalioanele de asalt în stradă.

O alternativă ar sta într-un comportament simetric al Guvernului și Parlamentului care, luând act de derapajul prezidențial, ar crea un constituționalism ad hoc, tot cu caracter excepțional dar, în orice caz mai legitim sub aspect democratic, anulând și substituind acțiunile sau inacțiunile prezidențiale prin hotărâri parlamentare și ordonanțe guvernamentale. Ar fi vorba despre o contralovitură menită să salveze prin dreptul forței forța dreptului violat de Președinte și ai lui.

Dacă poporul nu dă semne că este gata să lupte pe baricade, la propriu, pentru a susține orice acțiune a Parlamentului și Guvernului îndreptată către contracararea loviturii de stat, în curând ne vom găsi în imposibilitatea absolută de a ne mai apăra libertatea.

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/lovitura-de-stat-continuata/

Bătălia pentru România în războiul mondial hibrid

Dacă finalitatea oricărei ordini este menținerea păcii, sfârșitul oricărei ordini este începutul războiului. Iar războiul este calea către o nouă ordine și astfel către pace. Când ordinea care se stinge este globală, și războiul în care trece este global.

 

Războiul mondial pe care îl traversăm astăzi urmează unei ordini convenționale (cea bipolară) și altor două spontan instalate (cea monopolară și cea multipolară asimetrică). El tinde spre o altă ordine convenită, după ce experiențele recente au demonstrat că ordinea spontană, expresie a dreptului puterii, este instabilă, nedurabilă.

 

În căutarea acestei ordini negociate fiecare combatant încearcă a se plasa într-o situație cât mai convenabilă la „conferința păcii”. Aceasta acordă caracter strategic confruntării. Pe de altă parte, o astfel de abordare îi imprimă caracter hobbsian. Este un război al tuturor împotriva tuturor, în care alianțele (la fel cu liniile de front) sunt fie inexistente fie fluide.

 

Tehnologia contemporană (media electronică și mai ales internetul) permite și chiar încurajează o asemenea abordare. Războiul „soft” este preferat celui „hard” și el poate duce la capitulări strategice fără a fi necesare victorii tactice. În felul acesta este un război „vesel” întrucât, în precepția pervertită prin bombardament psihologic a supraviețuitorilor, cei care mor – prin asasinat moral iar nu fizic – sunt dușmanii ereditari iar nu frații de sânge. În realitate vorbim de tragedia maximă a fratricidului. Cei care se bucură nu își dau seama că este vorba despre propria distrugere și că cetatea lor piere sau se predă fără ca inamicul să sufere nici o distrugere.

 

Iată câteva considerente teroretice care ne ajută la identificarea realei naturi a ceea ce pare a fi un simplu derapaj mediatic, respectiv publicarea în reputatul jurnal francez de orientare conservatoare Le Figaro, a unor opinii virulent anti Dragnea și implicit anti-PSD rostite, zice-se, de fostul Președinte Ion Iliescu, cu ocazia unui interviu acordat ziariștilor acestei publicații. „Intervievatul” a dezmințit imediat relatarea de presă precizând, pe pagina sa de blog, că nu a acordat niciodată interviul cu pricina și că nu a formulat opiniile puse pe seama sa nici celor care au pretins că îl citează nici altcuiva.

 

Evident în Franța se citește Le Figaro și nu blogul lui Iliescu, iar în România, cei pentru care presa franceză reprezintă un reper – pesediști, antipesediști și neutri deopotrivă – fie nu află fie nu cred eratele virtuale ale celui care le-a fost baci social-democraților români post comuniști până la adânci bătrâneți. Aceasta cu atât mai mult cu cât ceea ce scrie presa de pe malurile Senei coincide cu interviul de pe malurile Dâmboviței, de astă dată necontestat, în capcana căruia a căzut un alt fost șef al PSD și prim ministru al regimului Iliescu, Adrian Năstase, care și-a vărsat, într-un moment și un loc nepotrivit, năduful la adresa fostului său partid.

 

Prin urmare, manevra și-a atins ținta. Iar aceasta nu a fost electoratul opoziției la PSD, ci chiar electoratul, militanții și liderii PSD. În rândurile celor din urmă trebuiau să prindă demonizarea lui Liviu Dragnea și ridiculizarea Vioricăi Dăncilă, prin confirmarea oferită de liderii istorici ai PSD, abil strecurați în legendă de-a lungul ultimilor ani.

 

 

 

Pe de altă parte, ne putem întreba de unde până unde sunt francezii, în prezent bântuiți de jacqeuria „vestelor galbene”, atât de interesați de PSD și Liviu Dragnea? Nu sunt!

 

Atunci de ce își bate capul cu ei Le Figaro? Răspunsul este simplu. Pentru că la mijloc nu este o politică de presă, ci una de stat; iar publicarea nu se analizează prin prisma exigențelor deontologice ale presei, ci ale celor specifice războiului hibrid. O știre falsă este o imoralitate mediatică, dar poate fi o necesitate războinică.

 

Și totuși, chiar își putea permite Le Figaro să inventeze interviul cu totul? Nici chiar așa! Doi ziariști francezi au venit în România și i-au făcut o vizită „de curtoazie și documentare” dlui Iliescu. Aceasta a fost intermediată de un apropiat al fostului Președinte de pe vremea revoluției din decembrie 1989 (alt „ilegalist” frustrat), înregimentat sau exploatat în orb, care a și participat, inclusiv asigurând traducerea, la întâlnirea respectivă cu o gazdă vârstnică, suferindă, obosită și retrasă de câțiva ani din viața publică. Pe acest traseu „păpușarii” francezi au obținut formulările ambigui ale „Patriarhului stângii românești”, transformate apoi în interviu vitriolic.

 

Culmea este, însă, că operațiunea nu urmărea în primul rând fracturarea electoratului PSD, ci slăbirea relativă a poziției Președintelui Iohannis, perceput la Paris ca om al Germaniei, prin mărirea bazinului indecișilor în favoarea omului Franței, Dacian Cioloș. Așa se explică de ce presa macovistă de la București a trecut simultan la atacuri împotriva lui Klaus Iohannis, acuzat că „cedează” în fața guvernului „ciumei roșii” din „prejudecăți constituționale” și că trădează „cruciada împotriva corupției”. S-a lansat, mai în glumă mai în serios, chiar și teoria că Dragnea și Iohannis ar lucra tainic mână în mână pentru ca ștafeta germană la președinția României să nu treacă în mâini franceze.

 

Această ofensivă l-a împins pe dl Iohannis să își mai bată două cuie în anvelopa automobilului său electoral, blocând, fără nici un temei constituțional, remanierea Guvernului, și împingând PNL la depunerea unei moțiuni de cenzură fără nici o șansă în fața coaliției tacite constituită ad hoc de „partida franceză” cu „partida americană” (PSD). Două demersuri greșite care nu reflectă forța Președintelui Republicii, ci nesiguranța cu privire la sprijinul său extern după căderea Angelei Merkel de la conducerea CDU.

 

Este de subliniat că bătălia pentru România a fost mereu prezentă în cadrul binomului franco-german.

 

În 1990 Președintele Mitterand a venit la București, pe când Germania, în curs de unificare cu sprijin sovietic (rusesc) ținea România în carantină, pentru a afirma practic prioritatea – ca să nu zicem, protectoratul – franceză asupra calibrării externe a politicii românești. Revenirea la Germania mare se dorea contrabalansată de Paris prin revenirea Franței la gurile Dunării.

 

În timpul Președintelui Jacques Chirac, inclusiv cu concursul lui Emil Constantinescu și al guvernării CDR/USD/UDMR, Franța a fost ușor-ușor împinsă la o parte, ceea ce îl făcea pe cancelarul Kohl să presupună ironic, la un dejun restrâns cu Președintele Emil Constantinescu, dna Zoe Petre și autorul acestor rânduri, că „probabil acum Jacques, știindu-ne împreună, zice că noi aici complotăm împotriva Franței”. Și era abia anul 1997, când motorul franco-german al UE duduia.

 

Ulterior, pierzând cursa cu Germania pentru supremația economică în Europa, Președintele Sarkozy, a încercat să parieze pe arsenalul nuclear al țării sale și să acrediteze Franța ca lider militar al UE. Așa se explică implicarea sa marțială în aventura „primăverii arabe”. Ideea a fost reluată acum de Președintele Emmanuel Macron, de astă dată, însă, cu un limbaj și o gestică net antiamericane; pe lângă retorica antirusă și cea antichineză.

 

Dacă Franța își poate permite să avanseze proiectul unei armate europene la frontiera cu Rusia, care să o și desprindă din înlănțuirea strategică americană asigurată de NATO, Germania este ținută la a urmări înțelegerea cu Rusia, statele Mittel Europei fiind în același timp zone tampon și monede de schimb. În aceste condiții, și sesizând că nu poate efectiv înlătura Berlinul de la dominația unei UE altminteri tot mai slabe și mai dezarticulate, Franța se vede obligată să își refacă vechea sferă de influență în România, busculând Germania și contracarând politica berlineză aici.

 

Iată de ce, evenimentele de la București trebuie citite și în cheia rivalității Iohannis-Cioloș, iar nu numai a aceleia Iohannis-Dragnea, cu toate localizări ale confruntării dintre Paris și Berlin, respectiv dintre Berlin și Washington. Iar „pseudo-interviul” dlui Iliescu din Le Figaro, ca și interviul lui Adrian Năstase de la Adevărul, au fost concepute tocmai pentru a-i folosi, fără voia lor, pe cei doi lideri social-democrați în această luptă.

 

De remarcat mai este și faptul că presa românească implicată în acest joc operativ, este cea soroșistă prin care acționa cândva tandemul neoconservator Clinton / Nuland, sponsori ai Monicăi Macovei. Consolidarea poziției lui Donald Trump în Senat, ca urmare a ultimelor alegeri parțiale din SUA, adică întărirea controlului Casei Albe asupra politicii externe, de securitate și apărare americane, a determinat expulzarea grupului Macovei la Paris, Berlinul fiindu-i o destinație politică prea îndepărtată; sau prea complicată, câtă vreme acolo se urmărește refacerea pactului ruso-german, căruia și Washingtonul și Parisul i se opun.

 

Prin urmare, opoziția establishmentului Democrat american se regrupează la Paris, și împreună cu Președintele Macron, încearcă să recupereze spațiul românesc dislocând,  de la București atât influența germană cât și cea americană. Berlinul, la rândul său, susține politicile americanosceptice ale Președintelui Iohannis, încercând să își tempereze aliatul francez. Rusia, la rândul său, face eforturi pentru a stopa avansul american spre frontierele sale, fără a arde punțile însă către un parteneriat strategic cu SUA, alternativ la unul surogat cu Germania.

 

Toți contra Americii, așadar; dar și contra Franței. Nu avem de ce ne mira, deci, că în Franța mareea galbenă nu contenșete; și nici anchetele contra Președintelui Trump în SUA.

 

Iată un motiv pentru care la București Guvernul pro-american este sub tir continuu de artilerie, dar și din care el nu va fi deocamdată dărâmat. Rusia îi preferă până la urmă pe prepușii unei puteri îndepărtate, celor ai puterilor din vecinătatea apropiată.

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/batalia-pentru-romania-razboiul-mondial-hibrid/

CSM își pune singur palma în cap

Un comunicat al CSM dat publicității ieri, apărut cam din senin, atestă nu doar starea de panică în care se află această instituție, dar și refuzul său de a-și asuma răspunderile constituționale care îi revin. Un refuz susținut de o nefericită combinație între precaritatea conștiinței profesionale și cea a conștiinței morale a membrilor săi. Nu putem decât spera că cea dintâi este numai mimată, iar cea din urmă nu îi caracterizează chiar pe toți.

 

Despre ce este vorba? Comunicatul vrea, potrivit propriei declarații, să evite răspândirea a ceea ce pretinde a fi o eronată punere de problemă în anumite segmente ale opiniei publice, sub impactul unor vectori mediatici. Problema se referă la neconstituționalitatea completelor (complet-complete; succes-succese) de trei judecători ale ÎCCJ, din care decurge și nulitatea absolută a hotărârilor pronunțate de acestea.

 

Simțind cum funia neconstituționalității se apropie de parul completelor de trei judecători, CSM încearcă o lovitură preventivă susținând că decizia CCR care a stabilit că fără constituirea aleatorie a formațiunilor de judecată nu se asigură independența și imparțialitatea judecătorilor, încălcându-se, astfel, dreptul justițiabililor la un proces echitabil, a avut în vedere exclusiv completele de cinci judecători. Numai situația acestora, susține CSM, a făcut obiectul conflictului juridic de natură constituțională adus în atenția CCR și soluționat de aceasta.

 

În plus, se mai spune că dacă legea prevedea formarea aleatorie a completelor de cinci, ea nu dispunea același lucru și pentru cele de trei. Cu alte cuvinte, acestea se puteau constitui și din judecători lipsiți de independență și imparțialitate (sic!). Nu-i așa?

 

În graba sa de a pune capacul pe oala ÎCCJ care dă în clocot, CSM uită că deciziile CCR sunt general obligatorii și în ceea ce privește considerentele, iar nu numai dispozitivul. Or, în speță, dacă dispozitivul se referă, într-adevăr, numai la completele de cinci, considerentele cuprind aprecieri de ordin principial care acoperă situația oricărui complet. Dacă includerea într-un complet de cinci judecători a unor magistrați numiți de forul administrativ al instanței în cadrul căreia acesta își exercită funcțiile jurisdicționale este neconstituțională, atunci același lucru se întâmplă și dacă metoda se aplică la formarea completelor de trei ale aceleiași instanțe. Este logica simplă și imbatabilă a lui Ion Creangă: „Căci câtu-i de la Târgu-Neamț la Ieși, tot atâtu-i de la Ieși la Târgu-Neamț!”

 

Crede oare CSM că numai completele de cinci trebuie să asigure un proces echitabil? Și mai crede că ceea ce este inechitabil când un proces este judecat de cinci judecători, devine echitabil atunci când procesul este judecat de trei judecători desemnați de Colegiul ÎCCJ tot fără tragere la sorți? Ori că este mai inechitabil procesul atunci când din cinci judecători doar unul nu este tras la sorți, decât atunci când din trei nici unul nu este stabilit aleatoriu, ci toți în mod arbitrar de șefii lor administrativi? Sau mai socotește CSM că este firesc ca în cadrul aceleiași instanțe, recte ÎCCJ, aceiași judecători să fie distribuiți în complete formate în modalități diferite după numărul membrilor lor, iar asta să întărească încrederea în justiție?

 

CSM se face a nu ști că la CCR nu se cercetează aplicarea legii, ci constituționalitatea ei. Prin urmare, în cazul conflictului referitor la completele de cinci, nu a fost criticată îndepărtarea de la prevederile legii, ci caracterul neconstituțional al aplicării ei, care, potrivit judecătorilor constituționali, nu avea caracterul unei simple erori de interpretare, ci pe acela de contestare a opțiunilor puterii legislative, de sfidare a Parlamentului. Dacă legea ar fi dispus ceea ce au făcut Colegiul și judecătorii ÎCCJ, lucrurile ar fi stat la fel, în sensul că atât legea cât și procedura subsecventă ar fi fost neconstituționale. Poziția CCR este cât se poate de clară în această privință.

 

Faptul că legea referitoare la constituirea completelor de trei judecători ale ÎCCJ nu vorbește despre tragerea la sorți (de fapt, în sensul Constituției, acea lege lipsește cu desăvârșire) nu era un impediment pentru a se folosi această procedură și în cazul completelor de trei, tot așa cum (nu) s-a folosit pentru cele de cinci. Asta ar fi fost interpretarea corectă a Constituției și ar fi avut loc în aplicarea ei, până la adoptarea legii organice de organizare a ÎCCJ, impusă de ea. Și așa s-ar fi petrecut lucrurile dacă CSM ar fi intervenit la timp pentru a se evita inechitatea proceselor și condamnările României la CEDO, iar nu cu întârziere pentru a ascunde gunoiul ÎCCJ sub preș.

 

Prin comunicatul său, CSM nu pune capăt scandalului, ci doar atrage atenția asupra faptului că pe căciula misiunii sale constituționale se lăfăiește musca unei imense vinovății pentru mocirla în care s-a scufundat justiția română, în frunte cu ÎCCJ.

 

Este, de aceea, momentul unei schimbări radicale de atitudine la nivelul CSM. Printre altele, această instituție trebuie să treacă imediat la adoptarea unei metodologii unitare cu privire la constituirea tuturor completelor de judecată, realizată nu numai în aplicarea legii (și aceea citită în prezent doar ca o carte tehnică), ci și a principiilor constituționale. Independența justiției nu poate fi apărată decât în condițiile apărării dreptului tuturor la un proces echitabil. O justiție care încalcă sistematic drepturile omului nu afectează numai libertățile acestuia, ci și propria ei libertate. Și, până la urmă, libertatea întregii națiuni.

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/csm-isi-pune-singur-palma-cap/

Older posts «

» Newer posts