Testul a reușit: nici o speranță ca ÎCCJ să facă justiție

Din momentul în care CCR a decis că toate sentințele completelor de cinci judecători pronunțate în anii 2014-2018 sunt lovite de nulitate absolută iar ministrul justiției a anunțat că persoanele care nu au putut formula contenstația în anulare în termen de trei zeci de zile de la comunicarea acelor sentințe vor fi repuse în termen printr-o OUG (evident, în bună tradiție tudoreliană, inexistentă la multe luni după emfaticul anunț), am atras atenția asupra riscului ca procesele viciate să fie rejudecate de către chiar judecătorii vinovați de vicierea lor.

 

Potrivit practicii constante a ÎCCJ, orice încălcare a legii care a cauzat un prejudiciu cât de mic întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu. Intrarea în completele de judecată fără a se respecta obligația explicit formulată de lege ca toți membrii acestora să fie învestiți prin tragere la sorți constituie, deci, o asemenea infracțiune. Prejudiciile consecutive faptei sunt echivalente cel puțin cu cele ale omorului săvârșit cu cruzimi.

 

La ce te poți aștepta de la niște persoane calificate ca infractori de către chiar jurisprudența ÎCCJ, și complicii acestora, când tot ele vor fi chemate să repare prejudiciul creat prin infracțiune? Ele vor dori să demonstreze că și dacă a judecat un complet ilegal constituit, judecata a fost corectă și, deci, nu s-a produs nici o pagubă. Cu alte cuvinte vor menține vechea sentință. Tocmai cea pentru garantarea căreia s-a și procedat inițial la formarea nelegală și neconstituțională a completelor, în funcție de politica penală concepută sau numai aplicată de ÎCCJ (sic!).

 

Iată motivul pentru care am susținut că singura soluție este aceea a amnistierii faptelor judecate de completele de cinci judecători în perioada amintită. Chiar dacă astfel ar fi scăpat și câțiva vinovați, nu soarta acestora preocupă un adevărat stat democratic și de drept, ci soarta condamnaților politici, a pedepsiților fără vină.

 

Spre a demonstra că așa stau lucrurile, respectiv că, în ciuda loviturilor primite din partea CCR și a demascării actelor de implicare a ÎCCJ în operațiuni de poliție politică, magistrații acestei instanțe nu au învățat nimic și nu au uitat nimic din abominabilele lor practici trecute, am formulat eu însumi o contestație în anulare. Ipoteza de demonstrat era că, potrivit logicii tuturor celor care și-au făcut din arbitrariu și din abuz un mod de a gândi și a trăi, judecătorii ÎCCJ vor trece și peste evidențe și peste bunul simț și peste decizia CCR pentru a nu da nici cea mai mică șansă celor condamnați la capătul unui proces inechitabil de a beneficia de o judecată dreaptă.

 

Pentru ei orice proces rejudecat este un act de justiție / dreptate prea mult. O amenințare la adresa imaginii de infailibilitate pe care și-au creat-o. O periculoasă punere la îndoială a regimului de impunitate pe care și l-au apropriat. Puternic nu este cel care aplică regula, ci cel care impune excepțiile de la regulă. Prin urmare încălcarea oricărei reguli este regula sacră care guvernează comportamentul discreționar al magistraților ÎCCJ. Dacă episodic vreunul iese din rând, el este de îndată „recuperat”. Orice puseu de conștiință, morală sau profesională, este aleatoriu și provizoriu, pasager și efemer.

 

Testul meu, inițiat și în sprijinul celor continuă să execute în închisori sentințe judecătorești de condamnare absolut nule, a reușit perfect.

 

Punctul de plecare de neocolit în judecarea contestației în anulare era faptul că hotărârea în discuție a completului de cinci judecători ilegal și neconstituțional format era absolut nulă. Nulitatea aceasta era elefantul care umplea toată sala de judecată. Decizia CCR în acest sens este general obligatorie. Dacă potrivit ei toate hotărârile respective erau nule, înseamnă că și fiecare în parte era nulă, iar judecătorii ÎCCJ nu puteau spune altceva.

 

Am mers cu testul în paralel și i-am întrebat pe studenții mei dacă un act nul absolut poate fi îndreptat? Adică dacă există vreo posibilitate de acoperire a nulității absolute? Răspunsul tuturor a fost „nu”. Am întrebat apoi în ce interval de timp poate fi invocată nulitatea absolută? Răspunsul a fost că „invocarea nulității absolute nu poate fi limitată în timp, aceasta putând fi invocată oricând”. În fine, am mai întrebat cine poate invoca nulitatea absolută? Mi s-a răspuns că, întrucât este vorba despre apărarea ordinii publice, oricine (inclusiv DNA) o poate invoca.

 

Ei bine, magistrații ÎCCJ aparent nu cunosc aceste reguli. Pentru ei invocarea nulității absolute a unei hotărâri judecătorești poate avea loc numai în termen de trei zeci de zile de la comunicarea către persoana interesată.

 

Spun aparent întrucât la acest nivel și în ciuda favoritismului care caracterizează promovarea la instanța supremă a multor magistrați, ignoranța de un asemenea grad nu poate fi o explicație valabilă. Culpa lata dolus equiparatur.O asemenea ignoranță este egală cu reaua credință.

 

„Dar termenul de treizeci de zile se găsește în codul de procedură penală!” – strigă magistrații în cauză. Așa este. Tot acolo mai este prevăzut și un termen, tot de treizeci de zile, pentru redactarea motivării hotărârilor judecătorești. Or, motivările vin și după un an de la pronunțare și asta fără a implica vreo răspundere și fără a atrage vreo sancțiune. Când este vorba despre obligațiile magistraților ÎCCJ termenele sunt simple recomandări. Când în cauză sunt drepturile justițiabililor termenele sunt de decădere. Așa au învățat ei la Institutul Național al Magistraturii: că puterea se exprimă prin abuz, respectiv că putere judecătorească este dreptul de a face ce vrei fără să dai socoteală nimănui.

 

În baza acestui raționament contestația în anulare a fost respinsă ca „inadmisibilă”. Deci nici măcar ca „neîntemeiată” sau „nedovedită”. De fapt, după decizia CCR era imposibil să spui că ar fi fost „neîntemeiată” sau „nedovedită”. Aceste aspecte fuseseră clarificate definitiv la nivelul instanței de control constituțional.

 

Ce este „inadmisibil” atunci? Răspunsul nu poate fi decât următorul: este inadmisibil ca o hotărâre absolut nulă întrucât a fost pronunțată cu încălcarea dovedită deja a legii procesual penale și a Constituției să… nu își producă efectele (sic!); este inadmisibil ca un proces inechitabil finalizat cu o hotărâre declarată ca lovită de nulitate absolută să fie rejudecat (sic!). Wow!!!

 

Cine poate crede în judecata unor magistrați care gândesc astfel?! Cine poate socoti că ei sunt cinstiți și competenți?! Cine poate spera într-un proces echitabil instrumentat de ÎCCJ în actuala sa compoziție?! Actualii judecători ai ÎCCJ încă mai sunt convinși că ei nu au greșit cu nimic și toți ceilalți greșesc. Preocuparea lor nu este să facă justiție, ci să arate că justiția sunt ei.

 

Trec peste împrejurarea că, întrucât codul de procedură penală în acest caz nu prevede repunerea în termen, dar nici nu o interzice, s-ar fi putut ieși din impas prin aplicarea prin analogie a regulilor de drept comun referitoare la aceasta, care se găsesc în codul de procedură civilă.

 

Trec și peste faptul că prin interpretarea literală a legii – la îndemâna oricărui absolvent de patru clase, fără nici un fel de studii juridice – se ajunge la sancționarea procesuală a unor persoane care nu au nici o culpă procesuală. Mai pe înțeles, cum să invoci depășirea unui termen pentru a respinge contestația unei persoane care nu a cunoscut în interiorul acelui termen existența motivului care i-ar fi permis activarea dreptului la contestație?!Ce vină am ea că abia la un an de la comunicarea sentinței care o privea, CCR a descoperit că aceasta a fost dată de un complet ilegal?! Dacă ar fi după judecătorii ÎCCJ, ei nici astăzi nu recunosc asta.

 

Mai trec și peste faptul că printr-o asemenea lectură a legii se crează o cruntă discriminare între cei care accidental au primit comunicarea hotărârii nule mai târziu și cei care au primit-o mai devreme. Cum oare ca magistrat al unei instanțe „supreme” poți pretinde că raționamentul juridic care conduce la o asemenea discriminare și la o asemenea impredictibilitate în aplicarea legii, ele însele neconstituționale, este unul corect?! Poate fi legea absurdă sau nedreaptă?! Ca profesor de drept nu pot decât să le spun: „Stați jos! Nota doi!” Cine i-o fi învățat pe ăștia drept? La INM (școala profesională de magistrați) probabil, că în facultăți nu se predă așa ceva.

 

Trec deci peste toate și spun că pentru a le veni în ajutor judecătorilor ÎCCJ am ridicat excepția de neconstituționalitate a termenului de treizeci de zile de care s-au împiedicat. Dacă ei nu pot citi decât așa cum se scrie, să le spună CCR cum se și interpretează corect ceea ce ei citesc. Ei bine, surpriză! Excepția a fost respinsă pe motiv că între problema naturii termenului în cauză și contestația în anulare în discuție nu este vreo legtură (sic!). Nefiind legătură, excepția este și ea …„inadmisibilă”. Asta pentru ca imediat contestația să fie respinsă, așa cum am spus, fix din cauza depășirii termenului respectiv. Deci, este sau nu este legătură între ele?

 

Legătură este. Rezultă chiar din motivul respingerii contestației. Bună credință nu este.

 

ÎCCJ a devenit în mod neconstituțional un fel de partid politic care a confiscat puterea judecătorească și care se află în luptă, printre alții, cu CCR; aceasta din urmă fiind, în mod declarat și constituțional, o instituție politică împuternicită cu apărarea Constituției. Prin urmare, întrucât ÎCCJ nu este de acord cu Constituția României, având interese și agende incompatibile cu aceasta, nu admite accesul nimănui la judecata CCR. Cum așa? Pentru că poate. Și pentru că nimeni nu o scuturat-o încă așa cum trebuie.

 

Or, exact aceasta este concluzia testului: lăsați orice speranță voi cei care așteptați de la ÎCCJ un proces echitabil, un act de justiție veritabil! ÎCCJ este un grup organizat care în interese distincte de cel național săvârșește o lovitură de stat continuă.

 

Până când? Până când va suna ceasul socotelilor. El nu este astăzi, dar mai devreme sau mai târziu va veni. Și atunci pentru magistrații ÎCCJ de azi nu vor fi decât lacrimi și scrâșnire din dinți.

 

 

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/testul-a-reusit-nici-o-speranta-ca-iccj-sa-faca-justitie/

Pistolul legii la tâmpla nelegiuiților

Una dintre săgețile de presă ale ocultei nelegiuite având ca braț înarmat teroarea justiției selective – mă refer la dna Ioana Dogioiu de la oficiosul ziare.com. – dă publicității – sub titlul sibilinic „Cum Dragnea pune ‘pistolul’ la tâmpla ÎCCJ. O adresă SS cu iz de amenințare” – o filipică prin care deplânge faptul că inculpații și avocații acestora solicită instanțelor aplicarea legii. Este vorba, în speță, despre legile care stabilesc modul de compunere a completelor de judecată.

 

Este evident, în opinia celor pentru care scrie autoarea articolului, că a solicita respectarea legii procesuale nu constituie decât calea de a evita (sau măcar amâna) condamnarea inculpaților. O condamnare a cărei justețe – a se înțelege necesitate – a fost deja stabilită înainte și independent de formarea grupului de judecători care urmează a soluționa cauza.Or, dacă vinovăția este stabilită, de ce să ne mai încurcăm cu modalitatea prin care s-a format completul? Ce importanță are cine judecă? La ziare.com s-a decis și se știe că Dragnea este vinovat. Se îndoiește cineva? Dacă da, acela nu poate fi decât odiosul prieten al lui Dragnea sau al lui Dăncilă sau al lui Savonea. Deci, nu contează.

 

Aceasta mi-a amintit discuția purtată zilele trecute cu o altă ziaristă din același trib al presei autoritar-justițiariste. Doamna nu înțelegea de ce o hotărâre judecătorească nu-și poate produce efectul de a-l transforma pe condamnat în infractor, confiscându-i beneficiul prezumției de nevinovăție, dacă nu a fost pronunțată de un complet de judecători constituit potrivit legii. „Acestea sunt două probleme distincte” – observa doct „câinele de pază al justiției”. „Una este compunerea completului și alta condamnarea. Dacă există o hotărâre de condamnare înseamnă că ești vinovat.”

 

„Deci sunteți de acord că pot judeca legal și complete ilegal formate?” – am întrebat-o eu. „Nu am spus asta” – a venit replica imediat. „Dar ce ați spus?” „Am spus că dacă există o hotărâre definitivă de condamnare înseamnă că ești vinovat.” „Chiar și atunci când hotărârea a fost pronunțată de judecători investiți prin încălcarea legii?!” – insist eu. „Acestea sunt două lucruri diferite.” – revine duduia la punctul de plecare. „Chiar și atunci când completul este format din grefieri sau din șoferii instanței sau din ziariști?” – mă cramponez eu de logică. „Să nu exagerăm!” – mi-o taie scurt interlocutoarea.

 

După alte câteva încercări mi-am dat seama că discuția este inutilă. La urma urmei hotărârea se ia pe rețelele sociale – abil manipulate de agenții acoperiți formatori de opinie din presă și ong-uri – iar nu în instanță. Tot așa cum în Evul Mediu Sfânta Inchiziție stabilea cine este eretic și cine nu. După aceea condamnatul era remis brațului secular, adică zbirilor principelui care stabileau și aplicau o pedeapsă. Sacerdoții se ocupau de conștiință. Judecătorii laici se ocupau de trup.

 

Cei din urmă executau pe baza a ceea ce „probaseră” cei dintâi. Iar administrarea probatoriului era identică, sub aspectul logicii, cu practicile binomului DNA-ÎCCJ de astăzi: suspectului (spre exemplu, de vrăjitorie) i se rupeau picioarele, după care, cu un bolovan legat de gât, era aruncat în mijlocul unui lac adânc; dacă se îneca, înseamna că fusese nevinovat și că astfel și-a dovedit nevinovăția, iar dacă plutea, înseamna că era vinovat și urma a fi ars pe rug. (sic!)

 

În prezent, „judecătorii statali” care confirmă condamnarea mediatică pronunțată de „judecătorii stradali” sunt, vezi Doamne, cei cinstiți și devotați apărării „statului de drept”. Ceilalți sunt judecători corupți și până mai ieri erau dați pe mâna DNA, ca să răspundă penal pentru vina de a nu fi admis rechizitoriile formulate de „procurorii-minune” ai acesteia.

 

După înființarea Secției pentru Investigarea Infracțiunilor din Justiție (SIIJ) ordinea feudală, reinstaurată la noi în ultimul deceniu și jumătate, a început, însă, să scârțâie. O dovadă în acest sens este identificată cu groază de dna Dogioiu într-o „adresă a SS cu iz de amenințare”.

 

Nu, nu este vorba despre vreun document emanat de la Schutzstaffel(„eșalonul de protecție”), sinistra organizație paramilitară a partidului nazist condusă de Heinrich Himmler. Și nici de vreo corespondență expediată de la Palatul Cotroceni de succesorul Grupului Etnic German. Ceea ziare.com abreviază „subtil” prin dublul „S” este de fapt SIIJ, în acest scop denumită scurt „Secția Specială”.

 

Ei bine, ce să vezi? Adresa cu pricina este semnată, incredibil (sic!), de șeful acestei secții, procurorul Gheorghe Stan, prin însăși funcția deținută „dușman” al lui Koveși și deci al așa zisului „stat de drept”; ceea ce înseamnă „prieten” al lui Dragnea și deci al „statului penal”. Dacă ar fi semant portarul era cu totul altceva. Așa, însă, este limpede că lupta dintre falsul „stat de drept” și inventatul „stat penal” se ascute, cel din urmă amenințând acum bastionul celui dintâi, ÎCCJ.

 

În ce constă amenințarea? În solicitarea procurorilor care urmăresc, printre altele, actele de corupție ale magistraților, ca ÎCCJ să precizeze dacă, asemenea tuturor celorlalte instanțe din România, a constituit complete speciale pentru judecarea infracțiunilor de corupție și celor asimilate lor, așa cum o cere imperativ Legea 78/2000.

 

Ce îi intresează pe procurori cum se formează completele de judecată? De ce îi precoupă legalitatea investirii judecătorilor? Se întreabă dna Dogioiu. Și tot ea își răspunde. Evident, doar pentru a da o mână de ajutor avocaților lui Dragnea care, culmea nerușinării, și-au permis să spună în Sfânta Sfintelor justiției românești, adică în fața unui complet de cinci judecători, în fine desemnați prin tragere la sorți, că sentința instanței de fond este nulă absolut întrucât completul care a pronunțat-o nu era unul specializat. Căci lupta nu se dă între lege și fărădelege, ci între Dragnea și Koveși; două nume de cod date celor două tabere în care s-a fracturat națiunea – a dreptății și respectiv a abuzului.

 

În această mirare găsim mărturia convingerilor deviante care caracterizează justiția selectivă. Astfel, procurorul nu mai este un apărător general al legii, care trebuie să adune probe atât în defavoarea cât și în favoarea suspectului pe care îl cercetează, și care are obligația de a reclama orice ilegalitate de natură a afecta desfășurarea corectă a procesului, chiar dacă aceasta ar duce la respingerea rechizitoriului.NU! Procurorul este un fel de picador care trebuie să hărțuiască până la epuizare taurul hărăzit sacrificiului, pentru ca în final judecătorul-matador să îi dea lovitura de moarte dintr-o singură mișcare. Condamnarea iar nu dreptatea ar fi, așadar, singura misiune a procurorului. Să fie condamnare, chiar dacă moare justiția! Procurorul care intervine întru aplicarea legii este corupt (sic!).

 

Iată o interpretare care reprezintă exact inversul ideii de sistem judiciar civilizat.

 

În această interpretare nu doar procurorii și avocații care cer aplicarea legii sunt corupți, ci și judecătorii. Așa cum sunt, de pildă, cei de la Curtea de Apel Suceava care nu a avut ceva mai bun de făcut decât să promoveze un recurs în interesul legii (adică în interesul „penalilor”, căci, iată, îi profită lui Dragnea) spre a se stabili dacă lipsa competenței procesuale a unui complet specializat afectează o regulă de ordine publică sau nu. Desigur, Curtea de Apel Suceava este „apropiată” de actuala Președintă a CSM, Lia Savonea, o altă obsedată de respectarea legii, ne informează ziare.com, căci altfel nu s-ar fi împiedecat ea în ordinea publică și respectarea ei.

 

Ce înseamnă apropiată? Nu știm. Care ar fi dovezile care indică o asemenea apropiere? Nu ni se spune.  Ce este rău că respectiva Curte împărtășește grija pentru legalitate a Președintei CSM? Nu aflăm.

 

Aflăm, în schimb, că aceeași instanță bucovineană este implicată și într-o altă conspirație care a avut drept țintă susținerea ministrului justiției în demersul criminal de a pune CCR, alt dușman al poporului temperat doar de opoziția eroică a maquisarzilor Livia Stanciu și Daniel Morar, în poziția de a declara ca neconstituționale protocoalele permițând intervenția serviciilor secrete în actul de justiție.

 

Partea proastă este că demersul referitor la competența completelor specializate a avut succes și secția civilă a ÎCCJ, nedotată cu apărători la fel de vigilenți ai statului de drept (a se citit „statului polițienesc”) ca secția penală, a declarat că „necompetența materială a secției/ completului specializat este de ordine publică”; ceea ce atrage consecința căîncălcarea normelor care reglementează competența respectivelor complete fundamentează nulitatea absolută a actelor săvârșite de ele. Or aceasta poate duce, nu se îndoiește distinsa Dogioiu, la „încălcarea unor hotărâri judecătorești definitive”. Lucru care comisarul poporului european Frans Timmermans a dat poruncă înfricoșată să nu se întâmple.

 

Cu alte cuvinte, dacă hotărârea este definitivă ordinea publică poate fi și rămâne încălcată. Iar dacă hotărârea nu este definitivă, continuă dna Dogioiu, tot nu poate fi pusă în discuție, căci nulitatea ar fi trebuit invocată până la pronunțarea acesteia. Așadar, legea, adoptată de persoane alese de popor și responsabile față de popor, poate fi încălcată, dar o hotărâre judecătorească ilegală, dată de oameni pe care nimeni nu i-a ales și nu răspund în fața nimănui, nu.

 

Într-un stat de drept adevărat situația este exact pe dos. Când are la origine o ilegalitate, hotărârea judecătorească nu poate produce efecte. Aceasta nu înseamnă că este încălcată, ci, casată, respectiv anulată. Când legea pe care hotărârea judecătorească o încalcă este de ordine publică, nulitatea care desființează hotărârea este absolută.

 

O hotărâre nulă, adică una fără efecte, nu are cum fi încălcată, întrucât odată anulată nu mai există. Și oricum, cu ce ar ajuta la întărirea ordinii de drept, adică la respectarea legii, o hotărâre pronunțată cu încălcarea legii? Căci de aceea dau judecătorii sentințe: ca să întărească respectul legii, iar nu să îl submineze.

 

Mai trebuie adăugat că nulitatea absolută, tocmai pentru că este… absolută, poate fi invocată oricând și de oricine – prin urmare în orice fază a procesului – ea neputând fi îndreptată în nici un fel. Răsturnăm acum toate aceste reguli doar pentru a-l condamna pe Dragnea, sau a lipi eticheta de „penal” pe fruntea tuturor celor pe care o putere ocultă, cu rădăcini interne și externe, dorește să îi elimine din competiție?

 

Ziare.com. ne dă însă și „vești bune”. ÎCCJ s-a autojudecat și a decis că nu a încălcat legea. De ce? Pentru că „la instanța supremă, la nivelul secției penale, judecătorii soluționează toate tipurile de cauze ce intră în competența instanței supreme, nefiind repartizați pe completuri specializate în judecata unui anumit gen de cauze”. Asta chiar așa este, dar este ilegal. Nu însă și pentru Înalta Curte care „în completul de cinci judecători a apreciat că nu poate fi pusă în discuție o eventuală nelegală compunere a completului de judecată”. Și dacă problema nu este pusă în discuție se cheamă că nu există. (sic!)

 

Câțiva ani mai târziu, tot completul de cinci judecători, ilegal constituit prin încălcarea desemnării aleatorii a judecătorilor, așa cum a stabilit CCR, mușamalizează dinnou ilegalitatea referitoare la neconstituirea de complete specializate pentru judecarea cazurilor de corupție cu un argument de un tupeu absolut, ca și nulitatea în discuție, egalat doar de inepția raționamentului: „Deși în art 29 alin 1 din legea 78/2000, modificată și republicată, se arată că pentru judecarea în prima instanță a infracțiunilor de corupție sau asimilate acestora se constituie complete specializate, competența funcțională și materială a ÎCCJ, atât ca instanță de fond cât și ca instanță de recurs, este prevăzută în art 29 cod.proc.pen., fără a fi nevoie de o investire specială. În raport cu specificul competenței ÎCCJ de a judeca spețele în primă instanță după calitatea persoanei, fiind cea mai înaltă instanță națională, judecătorii secției penale sunt investiți să judece în primă instanță toate cauzele date în competența ÎCCJ, inclusiv cele care au ca obiect infracțiuni de corupție sau infracțiuni asimilate infracțiunilor de corupție.

 

Judecătorii instanței supreme ne spun deci că legea generală – codul de procedură penală – derogă de la legea specială – legea 78/2000 privind urmărirea și judecarea faptelor de corupție – iar nu invers, așa cum cere de sute de ani adagiul specialia ex generalibus derogant, și că dacă judecătorii ÎCCJ au stabilită competența judecării în primă instanță în funcție de calitatea persoanei aduse în fața judecății, ei nu mai au de ce sau cum să formeze complete specializate și în funcție de obiectul cauzei. De ce nu? Pentru că așa vor mușchii lor. Pentru că fiind „cea mai înaltă instanță națională” își pot bate joc de lege. Iată apoteoza fărădelegii!

 

Până când CSM sau Parlamentul vor catadicsi să intervină pentru a sparge acest cuib al fărădelegii militante, avocații ar trebui să refuze a mai pleda în fața unor asemenea judecători.

 

Hoțul strigă hoții! Prin gura dnei Dogioiu și cu trâmbițele ziare.com. judecătorii ÎCCJ strigă că secția parchetului general care le investighează potențialele abuzuri, le „pune pistolul la tâmplă”, amenințându-i în fapt că dacă nu vor admite excepția nulității absolute a hotărârilor pronunțate în cazurile de corupție de complete nespecializate, așa cum cere legea 78/2000, vor fi acuzați de comiterea unei infracțiuni (cel puțin abuz în serviciu). Cel ce încalcă legea, se plânge că este obligat să o respecte.

 

Dacă este să folosim acești termeni, atunci tot ce se poate spune este că pistolul îndreptat împotriva judecătorilor chipurile terorizați, este chiar cel al legii, iar cei ce se tem de el sunt nelegiuiții. Niște nelegiuiți cu atât mai periculoși cu cât nu numai că vor să scape nepedepsiți, ci vor să nelegiuiască o țară întreagă.   

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/pistolul-legii-la-tampla-nelegiuitilor/

Conferința de la Moscova. În căutarea securității pierdute

 

În zilele de 23-25 aprilie 2019 a avut loc cea de a opta Conferință de la Moscova privind securitatea internațională. Aceasta este una dintre cele mai importante reuniuni internaționale anuale de acest fel, similară ca amploare și agendă Conferinței asupra securității de la München.

 

ETERNA DORINȚĂ A RUSIEI DE PARITATE CU OCCIDENTUL

Organizându-o, în mod evident Ministerul Apărării Federației Ruse (căci acesta a fost gazda evenimentului) a dorit să arate că și în afara spațiului euro-atlantic există preocupări pentru securitatea colectivă și că, mai mult decât atât, există și idei puse în discuție dintr-o perspectivă care refuză egoismul și egocentrismul occidental.

Unul dintre mesaje clar emis a fost că securitatea este incompatibilă cu aroganța și unilateralsimul. Nu numai că unilaterlasimul s-a dovedit neviabil (fapt admis azi și de Președintele Donald Trump), dar, spune Moscova, nici un model de ordine globală conceput și impus unilateral nu are cum dura. Putem împărtăși, oare, o asemenea teză?!

De la Petru cel Mare încoace, Rusia s-a dorit egala marilor puteri occidentale. În acest sens ea a dus mereu o cursă disperată pentru legitimitarea ca actor global. Este interesant că niciodată nu a aspirat la statutul de unic jandarm mondial, ci doar la tratament egal cu alți asemenea jandarmi într-o lume multipolară.

După cel de al Doilea Război Mondial competiția pentru recunoașterea poziției egale s-a purtat cu SUA. Aceasta a dus, pe de o parte, la Acordul de la Helsinki, în 1975, când, în fine, i s-au confirmat atât frontierele cât și sfera de influență în cadrul unei ordini mondiale bipolare, dar, pe de altă parte, și la secătuirea energiilor sale în strădania de a ajunge la paritate cu America și aliații acesteia pe plan militar. Rusia sovietică a confirmat, în ciuda „destinderii”, teoria lui Paul Kennedy potrivit căreia imperiile se prăbușesc atunci când pentru o perioadă prea lungă de timp resursele destinate securității depășesc considerabil pe cele alocate dezvotării economico-sociale interene.

În cazul Rusiei problema a fost agravată tocmai de sentimentul refuzului de către ceilalți actori globali, sentiment care a făcut-o să creadă că securitatea sa este cu atât mai mare cu cât vecinii săi, în special, și concurenții săi, în general, sunt mai nesiguri. Ținerea în nesiguranță a acestora a consumat însă energiile vitale ale URSS până la prăbușirea ei la începutul anilor 1990.

Cum așa? Pentru că securitatea este indivizibilă și în consecință, cu cât cineva exportă mai multă insecuritate cu atât importă mai multă insecuritate, iar această „operațiune de import-export” necesită cheltuieli pe care economia de comandă a unei societăți cu tradiții autoritare și egalitare nu le-a mai putut suporta. Și a intrat in colaps.

 

PROBLEMA STATUTULUI POST-SOVIETIC AL RUSIEI

 

Oricum am lua-o însă, prăbușirea URSS a lipsit ordinea mondială stabilă și funcțională de până atunci – este vorba despre sistemul bipolar caracterizat prin „echilibrul terorii” – de unul dintre stâlpii săi de rezistență și în acest sens a constituit o catastrofa geopolitică, după cum susținea, pe nedrept blamat, Vladimir Putin. O „catastrofă optimistă”, poate, dar o catastrofă. De atunci nu doar Rusia își caută, ci și puterile occidentale îi caută un statut global postsovietic. Aceasta cu atât mai mult după eșecul unipolarismului.

 

La începutul anilor 1990, acceptând dezintegrarea URSS, Rusia a sperat să obțină în schimb integrarea în Occidentul euro-atlantic; pohta țarilor de demult. I s-a oferit un taburet în G7, o strapontină în Consiliul Europei și un post de valet în Parteneriatul pentru pace, plus livreaua cu fireturi a acordului de cooperare NATO-Rusia. Adică praf în ochi.

 

Tot la începutul anilor 1990, le spuneam interlocutorilor ruși că extinderea NATO spre est va oferi mai multă securitate vecinilor Rusiei și astfel, aceștia fiind mai liniștiți, va fi și ea mai în siguranță. Au urmat încercarea euro-atlantică de albanizare a Balcanilor și cea de americanizare a Asiei Centrale și Caucazului.

 

Aproximativ două decenii mai târziu, sesizându-se pericolul ca o Rusie petro-dependentă să devină o problemă pentru o ordine mondială pornită pe drumul multipolarismului, după ce monopolarismul american eșuase în Orientul Mijlociu lărgit și scăpase de sub control ascensiunea Chinei, Occidentul a oferit Moscovei „parteneriatul pentru dezvoltare”. După prostul obicei al neoconservatorismului narcisist occidental acesta a venit, însă, la pachet cu condiții politice. Așadar un alt rateu. Iar relativ slaba industrializare și productivitate a Rusiei continuă să constituie un pericol pentru securitatea lumii (inclusiv a lumii ruse) mai mare decât impresionanta sa înarmare. Doamne ferește de ursul rănit sau flămând!

 

Vladimir Putin a încercat să repare cu forțe și mijloace proprii acest deficit. În lipsa unei bune politici externe, Occidentul a răspuns prin demonizarea lui Vladimir Putin. Un alibi pentru incapcitatea puterilor euro-atlantice de a propune un proiect echitabil, fezabil și viabil pentru organizarea relațiilor internaționale; după cum o recunoștea însuși Henry Kissinger. Hotărât lucru, Occidentul euro-atlantic nu poate concepe o acțiune externă redutabilă fără un inamic extern redutabil. Iar când acesta nu există, el este inventat. De astă dată, însă, mai rău de atât, inventarea inamicului nu stimulează gândirea politică, ci încearcă să scuze lipsa anvergurii și eficienței ei.

 

PERICOLUL REIDEOLOGIZĂRII RELAȚIILOR INTERNAȚIONALE

 

Rusia nu mai este URSS. Aceasta a fost o afirmație mereu repetată în cadrul Conferinței.

 

Ce vrea ea să comunice? Că imperiul rus a renunțat la ideologie (mai exact la ideologia comunistă) în organizarea relațiilor internaționale. Mai exact a renunțat la monismul ideologic care a făcut ca pe plan intern partidul comunist să fie unica forță politică autorizată să conducă națiunea, iar pe plan extern, urmare logică, să se formeze blocuri ideologice rivale. Rusia postsovietică nu mai pretinde azi că valorile sale sunt universal valabile. Ea a adoptat metodele de organizare economică occidentale (capitaliste) care s-au dovedit superioare în Războiul Rece, dar își reclamă dreptul suveran de a organiza exercițiul puterii pe plan intern potrivit tradițiilor sale socio-culturale caracterizate de pluralism iliberal sau de o democrație controlată prin raportare la interesele de mare putere.

 

Ceea ce se constată, însă, și asta a fost rostit clar la Conferință, este că monismul valorilor și ideologizarea relațiilor internaționale, abandonate de URSS („cel mai nefast succes al spionajului german”, după cum o definea glumind un fost demnitar de la Berlin, prezent acum la Moscova)  până la sabordajul politic, au fost preluate de SUA și UE. „SUA este noua URSS!” Ce straniu sună o asemenea propoziție rostită la Moscova! Mai ales pentru urechile occidentalilor (inclusiv români) care încă mai cred că Rusia este centrul comunismului mondial, când ea poate avea legături cu oligarhismul dar în nici un caz cu comunismul.

 

ESCALADAREA CONFRUNTĂRII ȘI RISCUL RĂZBOIULUI ACCIDENTAL

 

Drama Rusiei de azi este că nu are datele obiective pentru a fi o putere globală egală cu SUA sub raport socio-economic, dar nu are nici poziția subiectivă pentru a accepta rolul de putere regională pe care este dispusă să i-l recunoască SUA. De aceea a ales să ducă lupta pe trei planuri: zdruncinarea stabilității politice interne a statelor blocului euro-atlantic printr-un război așa zis „hibrid” utilizând preferențial „arma” psihologică și cea psiho-tehnologică; acordarea de protecție politică și morală, iar când se poate și militară (vezi cazul Siriei) statelor asupra cărora puterile occidentale vor să își exercite hegemonia (inclusiv prin schimbarea forțată a regimurilor politice); dezvoltarea tehnologiei militare care să facă posibile, credibile și eficiente primele două demersuri.

 

La aceasta Occidentul răspunde prin demonizare mediatică și sancțiuni economice. Lor li se adaugă militarizarea vecinătății apropiate a Rusiei, vinovată, cum ironic observa ministrul de externe Serghei Lavrov, că are granițele în proximitatea bazelor militare stabilite de SUA și NATO. În condițiile în care, orice calcul obiectiv arată că probabilitatea unui atac militar cu mijloace clasice – convenționale sau nucleare – declanșat de Rusia este egală cu zero. Ca de altfel și probabilitatea unei agresiuni a NATO împotriva Rusiei. Singurul risc real, evocat insistent și pertinent la Conferința de la Moscova, este ca omenirea, înarmată degeaba până în dinți, să „alunece” în război din greșeală și nebăgare de seamă, așa cum s-a întâmplat în 1914.

 

SUA au încetat să mai fie „imperiul necesar”, așa cum credea Madeleine Albright. Chiar alegătorii americani și alesul lor, Donald Trump, au decis așa, înțelegând că pentru a fi „mare dinnou” America trebuie să fie națională iar nu globală. De fapt ea trebuie să fie națională tocmai pentru a avea relevanță globală. Rusia, în schimb, a devenit „aliatul necesar”; inclusiv și în primul rând pentru America. Fără SUA (împotriva SUA) nu se poate câștiga azi nici un război. Fără Rusia (împotriva Rusiei) nu se poate câștiga nici o pace. Pe amândouă le pot vedea cu ochii lor toți cei care nu refuză să vadă.

 

INERȚIA RĂZBOIULUI RECE ȘI ABSENȚA DIALOGULUI

La Conferința de la Moscova au fost prezenți peste o mie de demnitari (dintre care 35 miniștri ai apărării) și experți din 111 state, europeni fiind doar 10%. De asemenea au fost reprezentate la nivel de vârf organizații internaționale precum ONU, OSCE sau Organizația de la Șanghai (un fel de NATO ruso-chinez).

Apărarea anti-rachetă (mai pe românește ”Scutul de la Deveselu”) a făcut obiectul unor discuții ample, alături de situația din Siria și Venezuela, ca și de fenomenul „revoluțiilor colorate” într-o lume în care dreptul internațional contează tot mai puțin.

În plenul Conferinței au vorbit atât ministrul apărării din Arabia Saudită, cât și cel din Iran; înalți oficiali din India și din Pakistan. S-a discutat nu doar despre Atlantic și Pacific, ci și despre Oceanul Indian și cel Artic.

Demnitarii ruși au criticat aspru SUA pentru denunțarea tratatelor privind neproliferarea înarmării, pentru reînvierea doctrinei Monroe și pentru încălcarea dreptului internațional, în timp ce ministrul chinez al apărării a apreciat că, în ciuda unor dări înapoi periodice, cooperarea cu America progresează pe un drum în general bun, fără a egala însă calitatea raporturilor ruso-chineze. Să fie oare jocul polițistului bun și al celui rău, sau rezerva consecutivă unei complementarități toxice în care unul dintre parteneri (Rusia) are teritoriu, iar celălalt (China) populația?

Ansamblul discuțiilor a pus în evidență o inerție și o nostalgie a Războiului rece. Inerție, în sensul că se gândește tot în logica jocului de sumă nulă. Nostalgie, în sensul că se regretă căderea în desuetudine a vechilor acorduri internaționale din perioada „destinderii” care au oferit stabilitate „echilibrului terorii”.

Ambele sunt contraproductive căci după încetarea Războiului rece și în comparație cu vremea acestuia, lumea s-a schimbat. Au apărut alte tehnologii, alți actori cu relevanță regională și globală, alte mentalități și doctrine asupra războiului și păcii, alte raporturi de putere. Toate acestea impun realizarea altei ordini internaționale, cea veche fiind definitiv moartă și în zadar plânsă.

Pentru asta este nevoie de dialog. Despre ce dialog poate fi însă vorba când toate statele membre NATO și UE, printre care și România, au refuzat invitația de a participa și, mai mult decât atât, au dat instrucțiuni și diplomaților în post la Moscova să ignore evenimentul?! (Mă întreb cine oare, în atari condiții, va raporta în capitalele euro-atlantice despre ceea ce s-a vorbit la nivelul cel mai înalt acolo?!) Ce mesaj dau statele membre NATO și UE refuzând să ia parte la o dezbatere salutată de ONU și OSCE, și la care sunt prezenți chiar secretarii generali ai acestora?

Pace fără încredere și încredere fără dialog nu vor fi niciodată. Din păcate, azi auzim mai puternic ca oricând din 1945 încoace cum bat tobele războiului global.

 

ROMÂNIA ÎN CONFRUNTAREA PUTERILOR GLOBALE

La încetarea Războiului rece României i-a fost frică să nu rămână un stat-tampon în „țara nimănui” și a ajuns un stat din prima linie a frontului cu lumea euro-asiatică. La încetarea Războiului rece România a sperat că va putea adăuga noi prieteni celor vechi, și a ajuns doar să schimbe vechi adversari de departe cu noi adversari din apropiere. Nu acesta este interesul național al românilor. Nu așa ne consolidam securitatea.

 

La Conferința de la Moscova retorica antiamericană a fost aproape de nivelul anilor de început ai Războiului rece. Despre UE s-a vorbit tot critic, dar puțin și în trecere. Să nu ne pripim însă cu concluziile. Să nu zicem că SUA este inamicul erediar al Rusiei iar UE doar concurentul tolerat.

 

Deloc! Această diferență de retorică arată, pe de o parte, că UE este irelevantă, iar pe de alta, că Rusia dorește să negocieze cu SUA, căci cu cel care ți se opune negociezi iar nu cu cel care îți este favorabil, sau mai exact, te înjură în public și îți solicită favoruri în privat.

 

Nulitățile care conduc azi UE încă mai privesc Rusia ca pe o țară de mujici care pot fi bătuți cu biciul de aur al plutocraților din City-ul londonez sau de la Frankfurt. Participanții la Conferință au putut vedea, însă, alături de turlele aurite ale soborurilor pravoslavnice și zgârie norii cu o arhitectură îndrăzneață dând Moscovei imaginea unui Singapore european. Moscova nu crede în lacrimi! Acolo s-au unit măreția mistică a țarilor, cu dramatismul sângeros al sovietelor, făcând ca Parisul, Berlinul, Londra sau Roma să arate ca simple muzee de istorie adminstrate de niște mici burghezi miopi și nevrotici. Rusia mai are privilegiul de a putea aștepta. Europa occidentală nu îl mai are.

 

Cât despre relația cu „America plurală” (sic!) – supraterană și subterană, a Casei Albe și a FBI – ambele părți, Rusia și SUA, încearcă doar să cumpere timp pentru a se pune în poziția de forță cea mai favorabilă pentru negocieri, dar și cea mai potrivită ca bază a unui status quoconvenabil, de definit și protejat prin viitoarele înțelegeri. Înțelegeri care, cu siguranță, se negociază liniștit deja, în spatele scenei publice hiperagitate. Cu cât mai mare zgomotul pe scenă, cu atât mai mare liniștea în culise.

 

România este interesată într-o înțelegere ruso-americană și într-o ordine multipolară simetrică, cu condiția ca acestea să nu se facă prin sacrificarea sa, precum și ca acestea să dea prevalență forței dreptului asupra dreptului forței. Lucrul trebuie afirmat limpede atât la Moscova cât și la Washington, atât la Beijing cât și la Bruxelles. După acest principiu trebuie să ne conducem politica, atât în cadrul cât și în afara NATO și UE. În lumina lui trebuie să ne măsurăm pașii, cu convingerea că numai dacă ne vom ajuta singuri Dumnezeu – prin NATO, UE sau alt intermediar ales de El – ne va ajuta.

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/conferinta-de-la-moscova-in-cautarea-securitatii-pierdute/

Câteva precizări necesare


1. Criticile mele legate de lentoarea și lipsa de consistență a măsurilor legislative absolut necesare pentru a pune capăt abuzurilor judiciare și a asigura respectul drepturilor omului și al interesului național în lupta împotriva corupției, au determinat o nouă acțiune diversionistă a forțelor ilegitime din subteranele „statului de drept” și din „industria anticorupției”. Ideea care se vrea acreditată este aceea că aș fi o armă folosită de președintele PSD, Liviu Dragnea, pentru a se răfui cu ministrului justiției Tudorel Toader.

Disperarea generată de intervenția mea în dezbaterea publică pe temele amintite a determinat chiar recurgerea la serviciile veteranului Europei Libere, Neculai-Constantin Munteanu, și ale expertei în arta manipulării, Alina Mungiu-Pippiddi, pentru ca aceștia să ateste – cu ce autoritate, nu știu – prezența mea în „barca lui Dragnea”. Se încearcă astfel o lovitură în două direcții: pe de o parte, se dorește să se demonstreze că Dragnea și-ar fi epuizat în asemenea hal mijloacele și argumentele încât trebuie să recurgă la un „penal” spre a-l determina pe simulantul ministru al justiției să facă ce trebuie pentru repunerea pe șine a sistemului judiciar, distrus de Băsescu și Iohannis (apud Alina Mungiu); pe de altă parte, se urmărește ca prin asocierea mea partizană cu „penalul” Dragnea să se anuleze orice credibilitate susținerilor mele (apud Neculai-Constantin Munteanu). Iată o alăturare din care se vrea ca amândoi să ieșim compromiși. Alăturarea unui „penal dovedit” (eu) cu un „penal notoriu” (el). Și ceea ce este „dovedit” nu se mai discută, iar ceea ce este „notoriu” nu se mai dovedește. 

Precizez, deci, că eu am fost „dovedit” cu un filmpe care experți neutri l-au constatat ca integral contrafăcut(un trucaj așa cum putem vedea toată ziua le televizor) și am fost condamnat de un complet de judecători ai ÎCCJpe care Curtea Constituțională l-a găsit a fi ilegal constituit, printr-o hotărâredeclarată a fi absolut nulă. Prin urmare, prezumția de nevinovăție, în ceea ce mă privește, a fost restabilită. Nu știu dacă procesul se va rejudeca sau nu dar, cel puțin din punct de vedere moral, produsul său nu mai are nici un efect.  

2. Pe de altă parte, mai precizez că, fiind condamnat, am trecut prin procesul de reeducare, bun și dacă nu era nimic de reeducat. În consecință am plătit. Chiar și pentru o greșeală ipotetică. 

Iată de ce astăzi, înțelegând mai bine răul corupției și convins că trebuie luptat împotriva lui, cred că sunt foarte calificat să mă întreb din ce fonduri și din ce motive este sponsorizată de ani de zile Alina Mungiu, fostă directoare de tristă amintire a TVR, fostă consilieră a Președintelui tot de tristă amintire Traian Băsescu, fostă tovarășă de luptă a Monicăi Macovei, iarăși de tristă amintire, fostă contributoare în virtutea unei expertize nu se știe de cine atestată, la redactarea rapoartelor MCV denigratoare pentru România, și, nu în ultimul rând, precursoare a metodelor mișcării #rezist de astăzi care a mobilizat pentru prima oară în istoria noastră recentă „batalioane de asalt” în vederea tulburării prin urlete a unei conferințe ținute de mine cu câțiva ani în urmă la Fundația Europeană „Nicolae Titulescu”. După cum mă întreb de unde provine averea colosală a deontologului Rareș Bogdan, generos plătit, potrivit declarației sale de avere, și nu este clar exact pentru ce, de personaje controversate ale cercurilor de afaceri arabe? Să explice asta oare isterica sa opoziție față de mutarea ambasadei României din Israel la Ierusalim, sau să ridice unele probleme legate de plata datoriilor postului de televiziune la care a lucrat înainte de a-și descoperi vocația linsului pe unde a scuipat? 

Cât despre dl Munteanu, altădată vajnic luptător anticomunist și antitotalitar, cu regret găsesc pe pagina sa de socializare doar pe susținătorii torționarului comunist Augustin Lazăr, „simbolul valorilor societății deschise”, adică „soroșiste” (apud Vladimir Tismăneanu), despre care nu se spune un cuvânt de dojană, în timp ce vechii și noii condamnați politici (căci toți cei condamnați prin procese inechitabile sunt condamnați politici) sunt înjurați în modul cel mai trivial. Ce jalnic! Să fii obligat ca la bătrânețe să îți câștigi existența scuipând pe valorile pentru care ai luptat în anii maturității și tinereții. Dacă nu cumva și acea luptă a fost un fals. 

3. Acestea fiind spuse adaug precizarea că nu sunt membru al PSD de opt ani și că tot de atunci nu l-am mai întâlnit pe Liviu Dragnea vreodată. În bătălia dintre el și Tudorel Toader sunt neutru și nonbeligerant. 

Dimpotrivă, l-am criticat și continui să îl critic pe Liviu Dragnea pentru a fi încercat să își rezolve individual problemele cu justiția, fără să fi folosit puterea masivă pe care a primit-o din partea electoratului pentru a face o reformă masivă a sistemului judiciar, indiferent de presiunile interne și externe. În acest domeniu tranzacționismul, tergiversarea și conciliatorismul duc numai la eșec.

Îmi va părea rău dacă Liviu Dragnea va fi condamnat pentru o posibilă găinărie oricum comisă în interesul partidului iar nu în cel personal, care în nici o țară civilizată nu ar fi sancționată penal. Cinic vorbind, o asemenea condamnare va avea consecințe pozitive întrucât va duce, prin victimizare, la creșterea masivă a scorului PSD în alegerile care vin, și va ridica la luptă în sfârșit poporul pesedist pentru a termina odată cu „statul mafiot” și metastazele sale judiciare.

Mai precizez că nu dețin nici o funcție politică sau administrativă, nu am de gând să o obțin și nu candidez pentru nici o asemenea funcție.

4. Precizez însă că am interese în justiție. Ca ministru pentru reformă în anii 1990-1991 am dorit printre altele o justiție cu adevărat independentă, competentă și dreaptă. Așa am pornit reformele atunci. Au urmat derapaje teribile, culminând cu cele petrecute după 2004. Am interesul ca aceste derapaje să fie corectate.

De ce am acest interes? Pentru că sunt om politic și am o cauză pentru care lupt. Spre deosebire de „tehnocratul” Tudorel Toader care nu are, așa um se vede și declară, nici o cauză, deci nici un interes. Cel puțin nici o cauză de interes public. 

Ca orice „tehnocrat” el doar gestionează iar nu reformează. Ca să reformezi este nevoie să ai valori în care să crezi. Tudorel Toader nu are valori și nu crede în nimic. De aceea nici nu a reformat nimic, ci numai ne-a ținut de vorbă.

Evident nu putem reproșa cuiva că nu are simțul sacrificiului sau că nu are un proiect pe care să îl apere. Putem să îi reproșăm însă că ocupă nejustificat locul celor care sunt chemați să lupte și că mimează lupta numai pentru a nu pierde acel loc.

Interesele mele în justiție nu sunt ale lui Liviu Dragnea sau ale altor oameni politici care au puterea să și le apere singuri. Interesele mele sunt ale Marianei Rarinca și a multor altora ca ea, ale căror nume nici nu le cunosc, dar care îmi pomenesc numele în rugăciunile lor cu speranța că îi voi ajuta să își găseacă dreptatea. Sunt interesele „penalilor” fără vină și ale familiilor lor ale căror lacrimi nu se mai usucă.

În numele acestora mă simt nu doar îndreptățit, dar și obligat să spun lucrurilor pe nume și să îi descriu pe decidenții de astăzi cu cuvintele potrivite pentru nevolnicia, iresponsabilitatea și până la urmă neomenia lor, oricât i-ar supăra. Nu pot fi puse în balanță orgoliile celor care nu fac nimic, cu suferințele celor pedepsiți pentru nimic.

Nu știu exact câți sunt cei care mă urmează, dar se pare că sunt suficient de mulți pentru ca luările mele de poziție să îi sperie masiv pe „purtătorii valorilor societății deschise” …oricăror abuzuri și mișelii, pentru a mobiliza exemplar împotriva mea toate canaliile disponibile.  

5. O ultimă precizare. Pe pagina sa de socializare dl ministru Tudorel Toader a făcut referiri la o poză în care apăream și în care, mai ales, m-aș fi dat în vânt să apărem noi doi. Vreau să înlătur orice confuzie în legătură cu aceasta. 

Poza a fost făcută cu ocazia unei conferințe științifice la care am participat amândoi anul trecut; dânsul printre oaspeți, iar eu printre gazde. Am afișat ulterior acea fotografie pe pagina mea de facebook, nu așa cum greșit a interpretat profesorul Toader, pentru a-mi ridica mie cota popularității și credibilității, ci pentru a-l gira pe dânsul, cu toate riscurile aferente, în fața celor care cred în mine

Apropierea mea de el, fie și numai fotografică, nu are cum să îmi aducă vreun câștig politic, profesional sau moral, nici măcar de imagine. Dimpotrivă. După ce l-am criticat aspru, dar meritat, într-o scrisoare deschisă trimisă anterior de la penitenciarul Rahova, prin intrarea în poză am sperat să înțeleagă că nu am nimic personal împotriva lui și totodată să îi fac pe cei care așteaptau cu speranță deciziile sale ca, văzându-mă alături de el, să îi mai acorde un termen de grație. Cu alte cuvinte am vrut să îl sprijin, acordându-i prezumția de bună credință. Îmi pare rău că nu a înțeles corect gestul meu. Poate și de aceea nu a făcut nimic din ceea ce m-a lăsat să înțeleg că va face. Iar termenul de grație a expirat. De acum încolo…    

PS Acest text nu va fi șters în 30 de minute.

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/cateva-precizari-necesare/

Iresponsabilitatea prezidențială pune în pericol apărarea țării

(Articol publicat în DCNews)

Curtea de Apel din București a suspendat Decretul prezidențial prin care Generalului Nicolae Ciucă i s-a prelungit mandatul de șef al Statului major al Apărării până la finele anului 2019. Consecința imediată este aceea că funcția respectivă este preluată de locțiitorul la comandă așa cum decisese anterior Guvernul.

 

Deși acestă decizie nu echivalează cu constatarea ilegalității Decretului a cărui executare a fost suspendată, ea nu poate fi dată, cum se spune, fără „pipăirea” fondului problemei. Nu poți decapita armata țării fără să ai indicii solide că numirea cuiva în poziția respectivă nu respectă condițiile legale. Și tocmai întrucât poziția este atât de importantă, nu poți lăsa ca ea să fie ocupată de cineva cu legitimitate incertă.

 

Ilegitimitatea este dovedită de chiar declarația Președintelui care a generat-o și care a susținut că a procedat la acordarea unui nou mandat generalului Ciucă întrucât Guvernul nu făcuse o propunere corespunzătoare. Or, Constituția și legile subsecvente spun că Președintele poate face o asemenea numire numai la propunerea Guvernului. Cum tot numai la propunerea Guvernului poate face numiri și revocări în funcții de miniștri, șefi de parchete și ambasadori (în cazul acestora este vorba de acreditări și rechemări).

 

Grija dlui Iohannis pentru a nu lăsa armata fără un șef de stat major titular este înduioșătoare, dar ea, dincolo de futilitatea ei (căci exista un locțiitor de drept care ar fi urmat să îndeplinească funcția cu caracter interimar, ca și generalul Ciucă), nu poate fi un argument suficient pentru modificarea Constituției. Iar Constituția stabilește cu „încăpățânare” regula că Președintele nu poate face nimic fără propunerea Guvernului (sau, în cazuri limită, sub rezerva aprobării Parlamentului și cu acordul Primului Ministru). Cu alte cuvinte el poate juca (și asta numai pe terenul legalității) doar mingile puse în joc de executiv.

 

De ce? Pentru că el nu face parte din puterea executivă. Ca, de altfel, nici din puterea legislativă sau judecătorească. În Republica România Președintele nu este „șef al statului” (cum le-a plăcut să își zică dlor Băsescu și Iohannis), ci este mediator între puterile respective. În această calitate, în materie de oportunitate el poate doar să încurajeze o inițiativă guvernamentală în legătură cu care Guvernul ezită sau întârzie, ori să o descurajeze, solicitând o a doua propunere după un proces de reflecție suplimentară, dar nu are dreptul nici să se substiuie inițiativelor Guvernului nici să le blocheze. În calitate de mediator are dreptul de a fi consultat, atunci când Constituția o cere, și de a se adresa națiunii, în mod direct prin referendum, sau indirect, prin mesajele trimise Parlamentului sau Guvernului, atunci când o socotește necesar. Este rolul unui președinte (fie el și ales direct prin vot universal) într-o republică parlamentară. Nu mai mult de atât și nu altceva. Aceasta nu vrea să înțeleagă Klaus Werner Iohannis.

 

Întrucât Constituția nu îi acordă puterea executivă dorită de el, și întrucât, pe cale de consecință, nu poate emite acte executive, Președintele încearcă mereu să inventeze situații de excepție care, nereglementate fiind în legea fundamentală, primesc o reglementare ad hoc decisă de el și în baza căreia se auto investește cu puteri excepționale. Astfel România a ajuns să trăiască permanent într-o stare de excepție. O stare care, fiind ordonată în afara și împotriva Constituției, echivalează cu o lovitură de stat permanentă.

 

Pe de altă parte, Guvernul nu poate accepta aceste capricii constituționale întrucât admiterea excepțiilor prezidențiale este egală cu admiterea unui transfer de putere contrar ordinii publice stabilite de legea fundamentală. Un transfer de la titularul constituțional al puterii la un uzurpator al acesteia.

 

Până acum, atât Guvernul cât și Parlementul au ales pentru revenirea la ordinea constituțională, calea acțiunii la Curtea Constituțională sau, iată, la instanțele judecătorești de contencios administrativ. De astă dată, însă, abuzul prezidențial intră pe teritoriul armatei. Ceea ce oricum am lua-o pune în pericol capacitatea de apărare a țării, precum și credibilitatea sa în fața aliaților din NATO. Or, remedierea unei asemenea situații nu poate aștepta desfășurarea unui proces îndelungat.

 

Suspendarea Decretului prezidențial este, astfel, o soluție expeditivă. Provizoratul ei rămâne totuși o vulnerabilitate din care trebuie trasă o concluzie gravă. Este necesară o Ordonanță de Urgență care să permită deblocarea procedurilor constituționale atunci când Președintele refuză cu vădită rea-credință să își îndeplinească atribuțiile în termenele legale sau, în lipsa acestora, în intervale rezonabile de timp. (Este și cazul nesemnării decretului de demitere a Procurorului General Augustin Lazăr sau a decretelor de numire ale miniștrilor transportului și dezvoltării, pentru alte motive „excepționale”.)

 

Desigur, speța generalului Ciucă este una specială. Aici nu este vorba numai de un refuz de îndeplinire a atribuțiilor, ci și de o îndeplinire abuzivă. Simpla neîndeplinire ar putea fi reparată de către cei care potrivit Constituției au calitatea de președinți interimari (Președintele Senatului, în primul rând); ceea ce s-ar putea face și în cazul unui abuz de tipul unei numiri ilegale, după ce nulitatea acestuia a fost stabilită pe cale judecătorească printr-o hotărâre definitivă la capătul unei proceduri de urgență. Iată conținutul unei asemenea Ordonanțe. (Ne putem întreba cu groază ce s-ar întâmpla, oare, dacă în funcțiile ministeriale acum vacante, Președintele ar numi persoane pe care el le consideră potrivite, pe motiv că, în timpul Președinției rotative a Consiliului UE, nu este bine ca acestea să fi lipsite de titulari?)

 

Hotărârea Curții de Apel nu este definitivă. În schimb, autoritatea generalului Ciucă în fruntea armatei este definitiv compromisă. Dacă ÎCCJ ar anula această hotărâre, nimeni nu ar crede că nu este vorba despre altceva decât un alt joc politic făcut sub înrâurirea președintei instanței supreme, judecătoarea Cristina Tarcea. (Alt efect al menținerii forțate în fruntea autorității judecătorești a unor persoane cu credibilitatea pierdută în combinațiile politice cu serviciile secrete.) Dincolo și mai presus de asta, însă, toată lumea, și, cel mai grav, adversarii și aliații deopotrivă, vor nota că armata română este condusă de o persoană cu legitimitate incertă și cu autoritate fragilizată prin lipsa de susținere a Guvernului. Iar asta, repetăm, într-o republică parlamentară, în care Guvernul are răspunderea integrală a politicii interne și externe; inclusiv aceea a construirii și executării bugetului armatei.

 

Este regretabil că generalul Ciucă nu a înțeles că nu poate fi șef al Statului Major al Armatei fără consimțământul Guvernului și că în locul refuzului onorabil (la limită, prin demisie) de a fi amestecat el, și odată cu el întreaga armată română, într-un joc politic iresponsabil, a preferat să execute un mandat ilegal. De ce a făcut-o? Gurile rele vorbesc de rațiuni comerciale legate de înzestrarea armatei.

 

Președintele are în vedere anumiți furnizori. Guvernul, pe alții. Se poate specula mult pe marginea acestor opțiuni concurente. Cert este că, potrivit Constituției, politica achizițiilor în domeniul militar intră în competența executivului, din care face parte și Șeful Statului Major al Armatei. Să vrea oare Președintele ca prin intermediul acestuia să influențeze ilegitim politica Guvernului? Foarte probabil. Ar fi o agravantă pentru acceptul generalului Ciucă de a intra în combinație; respectiv în lupta politică dintre Președinte și Guvern.

 

Hotărârea Curții de Apel intervine exact în momentul în care la București are loc întâlnirea informală a miniștrilor apărării din statele membre ale UE, la care a fost invitat și Secretarul General al NATO, Jens Stoltenberg (în condițiile în care Șeful Statului Major al Armatei propus de Guvern este tocmai reprezentantul României la NATO, generalul Dumitru Scarlat). Destinul este uneori ironic. Vestea trebuie să le fi căzut tuturor participanților ca o căldare de apă rece turnată în cap, debilitând și mai tare respectul lumii pentru nefericita noastră țară.

 

Deși Președintele Iohannis nu are competențe administrative în domeniul militar (mai ales pe timp de pace) și în nici un caz vreun rol în privința încheierii contractelor privind dotarea armatei, s-a insistat ca cei doi să aibă o întâlnire oficială urmată de declarații de presă. Pentru Secretarul General Stoltenberg aceasta nu putea fi decât o întâlnire protocolară. Simbolic, președintele este „capul armatei”; ca altădată regele.

 

Pentru domnul Iohannis a fost, însă, ocazia de a vorbi public despre achizițiile de armament. Corelat cu suspendarea generalului Ciucă a fost ca și cum ar fi vorbit de funie în casa spânzuratului.

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/iresponsabilitatea-prezidentiala-pune-pericol-apararea-tarii/