Europa cu mai multe viteze și mai multă discriminare

 

Președintele Comisiei Europene, dl. Jean-Claude Junker, susținătorul proiectului UE cu mai multe viteze, a dat un exemplu asupra a ceea ce poate să însemne o asemenea idee. Domnia sa, prezumtiv gardian (potrivit tratatelor europene) al intereselor comune – sublinez, comune – ale națiunilor membre, i-a amenințat pe membrii est europeni (România fiind la loc de frunte printre ei) că nu vor mai primi fondurile europene necesare dezvoltării dacă nu vor accepta ordinea statului de drept concepută de Germania în așa fel încât acesta să fie capabil a transforma statul suveran în stat colonial, spre satisfacția profitorilor Uniunii. Aceasta chiar dacă obligația lor de a cotiza la bugetul comun și a-și menține deschise piețele va subzista.

 

Sub acțiunea „puterii transformatoare” a UE, în care noi am crezut a vedea o democrație transnațională aptă a garanta pacea unui grup de state egale, solidare și libere în același timp, ordinea constituțională a României europene s-a modificat pas cu pas. Așa a fost transformat CSAT într-un Guvern ocult al României, mai puternic decât cel legitim, sau Președintele-mediator în Președinte-jucător. Așa a fost transformată Republica parlamentară în Republică a procurorilor, umplând pușcăriile de oameni nevinovați, în disprețul drepturilor lor constituționale. Așa a fost distrusă clasa mijlocie, capitalul național și elitele românești.

 

Legile aflate în prezent în proces de adoptare nu modifică structura ordinii constituționale democrate, ci dimpotrivă, încearcă să consolideze la un nivel minimal stâlpii de susținere ai edificiului democratic construit de români cu sânge, lacrimi și suferință. Tocmai de aceea li se opun cei care doresc slăbirea structurii de rezistență a națiunii până când statul român se va prăbuși cu totul. În numele acestora și pentru aceștia vorbește Președintele Comisiei Europene.

 

Dl Junker nu face decât să confirme previziunile mele făcute cu aproximativ zece ani în urmă și anume acelea că amestecul abuziv al instituțiilor UE în ordinea de drept internă a statelor membre anunță intenția de a crea un alibi pentru alocarea fondurilor europene după criterii neprevăzute în tratate, spre îndestularea preferențială a marilor profitori ai Uniunii, proclamați a priorica atleți ai statului de drept și ai democrației.

Nimeni nu evaluează performanțele statului de drept în Germania (unde darea de mită în interes național este admisă) sau în Franța (unde tradițiile procesului Dreyfuss sunt încă păstrate) sau în Italia (unde justiția selectivă a permis supraviețuirea Mafiei) sau în Spania (unde procedurile de anchetă robuste nu se împiedică de mofturi precum drepturile omului). Toate aceste state sunt decretate a fi democrații consolidate și state de drept consacrate. MCV-ul este numai pentru România și Bulgaria și funcționează la foc continuu chiar dacă din 2010 nu mai are bază legală. Ridicarea dreptului de vot, adică deposedarea de putere politică în cadrul procesului decizional al UE, se discută pentru Ungaria și Polonia, deși gloanțele de cauciuc și gazele lacrimogene plutesc în voie la Paris, Barcelona sau Frankfurt, în timp ce la București, demostrațiile neautorizate neofasciste se țin lanț, încurajate de ambasadorii occidentali și cozile lor de topor din politica locală. (Să fim lămuriți: dreptul de a demonstra și a protesta este recunoscut prin lege dar, tocmai de aceea, el trebuie exercitat în condițiile legii; când protestul și demonstrația au loc fără respectarea acestor condiții, nu mai vorbim de drept, ci de rebeliune.)

Sigur, se poate spune că UE se bazează pe adeziunea tuturor membrilor la un anumit set de valori. Că nu poate exista democrație economică fără democrație politică; iar democrația politică nu există fără stat de drept; care, la rându-i, este nul în lipsa respectului pentru drepturile omului. Aceasta nu permite însă amestecarea planurilor, inventarea de proceduri ilegale și autoîmputernicirea prepușilor europeni ai Germaniei cu competențe neatribuite lor de statele membre.

 

Lucrurile nu merg foarte bine nicăieri. Pretutindeni justiția este coruptă iar democrația se găsește în criză morală. Avem datoria comună să îndreptăm situația. Aceasta nu se poate realiza însă prin alte ilegalități, prin discriminare și prin dominare oligarhică. La democrație nu se ajunge prin dictat niciodată. Supremația legii și guvernarea prin lege nu pot fi asigurate prin fărădelegi, prin abuz de putere și prin rea credință.

După adoptarea Tratatului de la Lisabona, UE a devenit membră a Consiliului Europei și astfel a recunoscut competența acestuia cu privire la promovarea statului de drept, inclusiv în raporturile cu membrii Uniunii. Cu alte cuvinte, în materia apărării statului de drept competent este acum Consiliul Europei iar nu Comisia Europeană. Dacă dl Junker are îngrijorări referitoare la soarta statului de drept în România, se poate adresa Consiliului Europei pentru evaluarea situației și, după caz, remedierea ei. Instrumentele acestuia sunt proiectate în așa fel încât să reflecte deviza organizației, „Toți diferiți, toți egali”. Acolo există garanții pentru neutralizarea abuzurilor și devierilor de la amintita deviză; garanții neconcepute în UE pentru că potrivit naturii juridice a acesteia ele nu erau necesare. Aderarea UE la Consiliul Europei, pe care și eu am susținut-o (cu succes) în Convenția Europeană, avea tocmai scopul de a consolida statul de drept și democrația în statele membre ale UE, fără a o împinge, încuraja sau lăsa pe aceasta să se amestece în ordinea constituțională internă a respectivelor state. UE trebuie să gestioneze interesele politico-economice comune, iar Consiliul Europei să apere / promoveze valorile comune în fiecare stat membru luat individual. (De aceea Curtea Europeană a Drepturilor Omului funcționează pe lângă Consiliul Europei iar nu în cadrul UE.) Altminteri, edificarea statului de drept democratic nu mai este un scop comun, ci un instrument individual pentru impunerea agendelor naționale egoiste ale celor care doresc și pot să înlocuiască forța dreptului cu dreptul forței.

Dacă în România statul de drept nu funcționează, aceasta este tocmai din cauza amestecului UE, care vrea ca el să nu funcționeze, în așa fel încât națiunea română să poată fi pedepsită, lipsită de drepturi și ținută sub control.

Competențele și mecanismele instituționale în cadrul UE sunt sau au fost atent concepute și fin reglate pentru ca aceasta să nu devină o altă Uniune Sovietică sau un nou Sfânt Imperiu Roman de Națiune Germană. Dacă, însă, sub diverse pretexte, acest mecanism este dereglat, UE nu va mai rezista mai mult decât câțiva ani, după care Europa va reveni la război.

Germania (susținută de partenerii săi occidentali) a încercat să reducă extinderea UE la o simplă expansiune a pieței sale. Se pare că nu a fost destul. Acum, după ce a confiscat piața membrilor din est, vrea să le confiște și banii. Ea nu a înțeles că politicile de austeritate pentru care pledează, nu pot da rezultate decât dacă se aplică în mod egal și membrilor bogați și celor săraci. Altminteri curând nu va mai fi nimeni care să îi cumpere produsele și sa-i salveze locurile de muncă. De asemenea, a uitat, pare-se, că fără coeziunea economică, socială și teritorială a tuturor națiunilor europene, nu poate exista siguranță națională pentru nici una dintre ele. Atunci va dori să confiște și teritoriile.

Finalul este cunoscut. El va fi identic cu cel din ultimele două războaie mondiale și mai rău decât atât. Până la final, însă, va veni dinnou puterea întunericului și vom avea iarăși parte cu toții doar de lacrimi și scrâșnire din dinți.

România trebuie să se opună unui asemenea curs. O poate face dar nu cu actualii săi conducători. Din nefericire nu poate avea alții, întrucât acesta este singurul tip de lider pe care și-îl poate procura o colonie.

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/europa-cu-mai-multe-viteze-si-mai-multa-discriminare/

Expertul Hari, siguranța națională și Constituția României

S-a umplut lumea de experți. Unul dintre aceștia este expertul Hari (Bucur-Marcu). Nu un expert oarecare, ci în siguranță națională. Unde se obțin asemenea certificate de „expert” nu știu, dar dacă omul zice că așa este, să îl credem.

 

Ei bine, ce a descoperit expertul în siguranță națională Hari? Că Primul Ministru al României, vicepreședinte al CSAT, este suspect de înaltă trădare întrucât a făcut o vizită oficială în Israel fără a avea mandatul Președintelui, și acolo a discutat despre mutarea ambasadei României de la Tel Aviv la Ierusalim, ceea ce echivalează cu schimbarea neautorizată a politicii noastre externe în favoarea unei puteri străine. În atari condiții, Președintele, a cărui prerogativă exclusivă de a stabili politica externă a statului a fost încălcată, are nu dreptul, ci obligația de a cere Parchetului începerea urmăririi penale împotriva Premierului, pasul doi, de asemenea obligatoriu în conformitate cu Constituția, fiind acela de a-l suspenda pe acesta din funcție. O duce asta la o criză politică majoră, dar unde-i Constituție nu-i tocmeală, iar într-un stat de drept codul penal are întâietate.

 

N-aș fi dat atenție acestor elucubrații (mai ales că autorul a precizat că învățăturile lui sunt adresate numai cititorilor săi „onești și deschiși la minte”, printre care un „penal” ca mine, prin definiție, nu poate intra) dacă ele nu ar fi fost preluate de diverese persoane cu pretenții de onorabilitate și puse în circulație cu propunerea sau măcar sugestia de a fi transpuse în acțiune practică. De acum am învățat că atunci când o aiureală este agresiv ventilată pe rețelele sociale, avem de a face cu o manipulare și că undeva în umbră este cineva care vrea să dea foc la casă.

 

Iată de ce m-am decis să mai fac unele precizări cu privire la Constituția României, pur și simplu, mincinos citată și cu rea credință interpretată în aceste zile. Aceasta nu înainte de câteva necesare puneri la punct. Nu sunt membru al nici unui partid (deci nici al celor de guvernământ). Nici nu intenționez să fiu. Nu dețin nici o funcție publică. Nici nu intenționez să candidez pentru o asemenea funcție. Nu sunt admirator al actualului Guvern sau al actualului Președinte. La ultimele alegeri prezidențiale am votat Klaus Iohannis, în ideea de a nu concentra toată puterea sau tot răul într-un singur loc. La ultimele alegeri parlamentare nu am mai avut dreptul să votez. Nu discut valoarea deciziei de mutare a ambasadei României în Israel și nici felul în care s-a trecut la administrarea executării ei. (Mă rezum la afirmația că o consider a fi o decizie perfectă, imperfect executată.) Cred, însă, că nu putem schimba Constituția după cum ne place sau nu ne place  un anumit Guvern, un anumit Președinte, un anumit Prim ministru, un anumit ministru sau o anumită decizie politică. „Nu schimbăm aritmetica pentru că ospătarul greșește adunarea la nota de plată.” – după cum inspirat spunea regretatul academician Grigore Moisil.

 

Tot ceea ce mă interesează este apărarea Constituției, al cărui coautor am fost și a cărei deformare a început îndată după adoptarea sa, pentru a atinge astăzi culmi ale încălcării pe care nici cel mai pesimist om nu le-ar fi putut anticipa. Conflictul constituțional prezent ar putea fi folosit pentru a determina redescoperirea adevăratului sens al legii fundamentale a României și revenirea la respectarea ei.

 

Cu aceste mențiuni și reamintind câteva studii publicate inclusiv pe această pagină în anii trecuți, referitoare la persoana care are îndreptățirea să reprezinte România în Consiliul European, precum și la caracterul parlamentar al republicii noastre, trec la precizările promise.

 

Funcția Președintelui sau esența acestei funcții este definită în articolul care răspunde la întrebarea “Ce este Președintele?” sau „Care este rolul Președintelui?”. Ce spune Constituția în acest sens? Că Președintele este mediator între puterile statului! (Art 80.2 Preşedintele exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate.) Aceasta este funcția; acesta este rolul! Ecce homo!

 

Asta înseamnă că prin însăși esența misiunii sale, Președintele nu face parte din nici una dintre puteri. Puteri care sunt separate, dar se și limitează una pe alta, spre a evita abuzul de putere. Tot Constituția o spune. (Art1.4 Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească.)

 

Când echilibrul puterilor se strică intervine Mediatorul. Acestui mediator Constituția i-a mai încredințat unele competențe în anumite domenii, cum ar fi politica externă sau de apărare, puternic legate de simbolistica națională. Exercitarea lor nu poate contrazice esența funcției și nu poate fi incompatibilă cu ea.

 

Pentru a clarifica interpretarea acestor dispoziții, Constituția ne ajută cu două precizări, în mod suspect ignorate de toată lumea, și anume: i. realizarea politicii externe intră în competența Guvernului; i.i. Guvernul acționează pe baza unui program, adică a unui mandat, dat de Parlament. (Art 102.1 Guvernul, potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament, asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice.)

 

Președintele nu intră în această ecuație. El NU este membru al executivului. El Nu este Parlamentul și nici măcar membru al Parlamentului, ca să aprobe politica externă a Guvernului. Guvernul NU răspunde în fața Președintelui, ci numai a Parlamentului; singurul care poate demite Guvernul.

 

Oricum politica externă nu se rezumă la semnarea (în acest sens “încheierea”) tratatelor negociate de alții (Guvern), deschiderea sau închiderea de misiuni diplomatice la inițiativa altuia (Guvernului), și primirea formală a scrisorilor de acreditare a ambasadorilor străini (dar numai după ce acestea au fost depuse și acceptate la MAE).

 

Faptul că Președintele “reprezintă” statul (Art 80.1 Preşedintele României reprezintă statul român…) nu înseamnă că este un “dictator” sau un “autocrat” care stabilește și conținutul reprezentării după cum îl taie capul. Adică, ar reprezenta pe baza unui mandat pe care tot el și l-ar da.

 

Nu există reprezentare fără mandat. Cine i-l dă Președintelui?! Dacă, prin absurd, am admite că și l-ar da singur, încă nu am putea gândi că acesta poate contrazice mandatul pe care Parlamentul (potrivit Constituției, principalul reprezentant al suveranității populare) l-a dat Guvernului. (Art 61.1 Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român.) Altminteri am putea avea două politici externe în același timp. Ar fi ca și când am admite că pe drumurile publice autobuzele circulă pe dreapta iar taxiurile pe stânga.

 

Poate crede că o Constituție spune asta numai publicul “onest și deschis la minte” al expertului Hari, dar nu și onorabilii care îi răspândesc învățătura (printre care și distinși profesori universitari din domeniul științelor politice și administrative) Sau mai știi?

 

Președintele nu are puteri executive, în sens constituțional. Ar fi incompatibil cu funcția de mediator. Cel mult putem vorbi de puteri cvasi-executive pe care le au toți președinții republicilor parlamentare. (România este o astfel de republică, iar nu una semiprezidențială, indiferent de ce spun unii și alții pe lângă text.)

 

Capul oștirii în UK sau în Spania sunt regina și respectiv regele. Crede cineva, oare, că în caz de război, ei conduc armata? Se au în vedere aici simbolurile / simbolismul puterii, absolut necesare pentru coeziunea unei națiuni, iar nu exercitarea unei puteri efective.

 

Abia încercarea de a confisca simbolul pentru a-l transforma în putere reală exercitată în afara oricărui control constituțional (căci, cine l-ar controla pe Președintele unei republici parlamentare, dacă și-ar asuma, cu de la sine putere, rolul de șef al executivului, așa cum se întâmplă în republicile prezidențiale sau semiprezidențiale?), respectiv personalizarea puterii pe care ești abilitat numai să o personifici, ar fi un act de înaltă trădare. Abia aceasta ar însemna răsturnarea ordinii constituționale, ceea ce în orice stat constituie o amenințare severă la adresa siguranței naționale.

 

Am lucrat direct la redactarea Constituției noastre. Ea nu este afectată de „scăpări” sau de „exprimări ambigui”, ci de compromisuri făcute cu cercurile de putere ale timpului care voiau un alt fel de republică. S-a cedat atunci la formă pentru a salva conținutul. Am mizat pe faptul că bunul simț nu va permite derapaje în interpretarea textelor. Cu privire la această estimare am greșit. Din păcate bunul simț nu se poate legifera. Îl ai sau nu îl ai.

 

 

P.S. Ar fi, totuși, foarte bine dacă Președintele ar da curs îndemnurilor bazate pe experiza expertului Hari. Aceasta ar separa definitiv apele. Suspendarea Primului Ministru nu ar putea fi acceptată de Parlament (căruia, eventual, i s-ar putea cere reconfirmarea votului de încredere) și confictul constituțional astfel creat ar ajunge la CCR, dându-i acesteia, într-o altă compoziție, posibilitatea să corecteze aberațiile deciziilor sale luate sub presiunea regimului Băsescu și a „licuricilor luminători”, în teribilul an 2012, și să stopeze derapajul (semi)prezidențialist al Republicii. După care, eventual, demisia / demiterea Președintelui (jucător) ar cădea ca un fruct copt. S-ar dovedi, astfel, că la ceva și rău-i bun.

 

 

 

 

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/expertul-hari-siguranta-nationala-si-constitutia-romaniei/

Politica externă ca sinteză a interesului național

 

România nu poate avea două politici externe în același timp. 

Președintele personifică statul dar nu îl personalizează. El reprezintă statul dar, potrivit Constituției noastre, responsabil de realizarea politicii externe este Guvernul, care se mișcă în limitele mandatului conferit lui de Parlament, prin votul de încredere dat programului de guvernare. 

Atribuțiile prezidențiale în domeniul politicii externe sunt limitate, de ordin procedural și dependente de inițiativele Guvernului și aprobarea Parlamentului. Președintele nu poate reprezenta decât politica externă a Guvernului astfel cum a fost aprobată de Parlament. El oficializează dar nu legitimează. El nu este izvorul politicii externe, ci doar chipul ei. El nu mandatează executivul (din care nu face parte), ci execută mandatul dat de popor în limitele stabilite de Constituție.

În virtutea rolului de mediator, Președintele României poate încuraja demersurile de politică externă ale Guvernului, poate avertiza Guvernul asupra a ceea ce crede că este greșit sau riscant în politica externă a acestuia, poate facilita crearea consensului național în sprijinul politicii externe a Guvernului, dar nu are dreptul și nici instrumentele legale și instituționale pentru a modifica sau bloca acțiunea externă guvernamentală. 

În exercițiul politicii externe Guvernul acționează în numele și în contul României, având plenitudinea de competență în acest domeniu. 

Nici un text din Constituție nu spune altceva și nu poate fi interpretat altfel. Dacă anumite majorități parlamentare trecătoare, în dorința de a schimba ordinea constituțională, au adoptat legi ordinare care derogă de la textul legii fundamentale, acestea sunt lipsite de validitate ca fiind neconstituționale. Nimeni nu le poate nici invoca nici aplica. 

Pe cale de interpretare pot fi atașate unor texte vagi, consecințe pe care se poate presupune că legiuitorul constituțional le-a gândit fără a le exprima explicit, dar nu este admisibil ca asemenea interpretări să meargă împotriva unor dispoziții explicite sau să fie incompatibile cu esența funcției prezidențiale, care este aceea de mediator. În acest sens, Președintele prezidează dar nu guvernează.

Revenind la politica externă (împreună cu ultimul său recurs, care este politica de apărare), trebuie spus că în orice moment este obligatoriu ca ea să sintetizeze interesele vitale, esențiale ale națiunii și să le promoveze în lume în numele și cu sprijinul întregii națiuni. Orice altă politică (economică, socială, financiară, industrială, agrară, culturală etc.) poate privilegia, da precedență sau discrimina pozitiv anumite comunități și anumite interese, în măsura în care se consideră că ele ar fi mai demne de protecție decât altele. În politica externă statul nu cunoaște însă, nu poate cunoaște concursul de interese. Politica externă proclamă și servește un singur interes: interesul întregii națiuni, interesul integral, interesul național; astfel cum acesta este definit într-un moment istoric sau altul de reprezentanții aleși ai națiunii. 

A intra în războiul altora este o decizie susceptibilă de discuții. Aceasta poate fi adecvată sau inadecvată. 

România a intrat chiar recent în Irak sau Afganistan, în războaie care nu erau ale ei. Pentru a obține garanții de securitate, ea s-a angajat, în cadrul NATO, să intre în razboaiele aliaților săi cu terții. Istoria va verifica dacă aceste implicări i-au profitat sau nu. 

A te implica în războaiele dintre străini este una, iar a-i implica pe străini în razboaiele tale interne este alta. În primul caz implicarea poate rezolva o problemă. În al doilea, nu poate decât genera nenorociri. Nenorociri constând în compromiterea relației națiunii cu străinii implicați de o parte sau alta a baricadei lăuntrice; nenorociri constând în grave pierderi de suveranitate, căci străinii nu se implică niciodată fără să perceapă un preț. 

Asistăm în aceste zile la situația nefericită în care interesele personale – individuale, de grup sau de partid – invadează politica externă subordonându-si interesul național. Nu au dreptate cei care spun că noi ne-am implicat în războiul dintre arabi și israelieni, sau în controversele dintre americani și europeni. În realitate i-am implicat pe toți aceștia în luptele noastre politice interne. Spre paguba tuturor. A noastră și a lor.

Este în interesul actorilor externi să stea departe de războiul nefast româno-român. Este în interesul nostru să încetăm internaționalizarea disputelor noastre interne. O asemenea internaționalizare nu este o parte a soluției, ci o parte a problemei. Anume partea letală. 

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/politica-externa-ca-sinteza-interesului-national/

Când orizontul se reduce la un punct

 

Fiecare om are un orizont. Unii îl au mai larg, alții mai îngust. Când orizontul se îngustează atât de mult încât se reduce la un punct, se poate spune că omul respectiv are un … punct de vedere.

 

Mi-am amintit de această zicere aflând de îngrijorarea unor agenți de manipulare în soldă străină, sub acoperire de agenți de comunicare în soldă locală, cu privire la presupusa reacție a lumii arabe față de ideea mutării ambasadei României în Israel, de la Tel Aviv la Ierusalim. Așadar, cei care au susținut bombardarea Siriei de către SUA & Co. fără a se gândi că mai bine foloseam canalele noastre diplomatice la Damasc pentru a facilita găsirea drumului spre pace, acum se tem că Damascul (important susținător al palestinienilor) și arabii, în general, care altminteri au probleme cât casa, se vor supăra foarte aflând că România și-a mutat ambasada la Ierusalim, unde, în fapt, de decenii se consumă toate contactele diplomatice dintre autoritățile israeliene și reprezentanții celorlalte țări, acreditați acolo.

 

Ambasadorul Egiptului sau al Iordaniei, se întâlnesc cu oficialitățile israeliene la Tel Aviv sau la Ierusalim? Vin miniștrii israelieni la Tel Aviv sau ambasadorii se duc la Ierusalim? Pe când noi ne-am stabilit ambasada la Tel Aviv, Egiptul și Iordania (sunt numai două exemple) erau în război cu Israelul. Astăzi cooperează. S-au supărat arabii pe România că și-a menținut relațiile diplomatice cu Israelul după Războiul de șase zile când toate țările est europene le-au rupt? Nu! Mai important decât adresa ambasadei este ce faci cu ea.

 

Pe când se amorsa “primăvara arabă”, am fost unul dintre foarte puținii care, la Bruxelles, s-au opus “indicației” ca statele membre să își închidă ambasadele din Siria. Atunci, UE ne cerea să ne închidem ambasada de la Damasc. Astăzi ne cere să ne menținem ambasada la Tel Aviv.

 

În anii 1990, când optimisul acordurilor de la Oslo, ucis odată cu asasinarea premierului Isaac Rabin, era încă viu, Siria era văzută ca element cheie pentru realizarea unei păci durabile în Orientul Mijlociu și găsirea unei soluții fezabile problemei palestiniene. În încercarea de a dovedi potențialul României ca eventual partener strategic al SUA, fiind ministru de externe am utilizat vechile noastre canale de comunicare cu Damascul și informațiile primite pe aceste canale, pentru a permite Washingtonului să își calibreze mai bine demersurile în regiune.

 

Cu câțiva ani mai târziu, aveam să aflu că partenerul nostru transatlantic considera că schimbarea regimului lui Sadaam trebuia desăvârșită prin schimbarea celui al lui Assad, în așa fel încât la Bagdad și la Damasc să se instaleze lideri prietenoși cu Israelul. Formulă de un irealism cumplit, care anunța dezechilibre regionale devastatoare, făcându-l să se cutremure de groază pe Shimon Peres. Rezultatul acestei politici a fost declanșarea războiului sunnito-șiit și ruinarea întregii regiuni la umbra ciocnirii fundamentalismului islamic de sorginte iraniană cu cel de sorginte saudită.

 

Ca responsabil la nivelul Parlamentului European și al conducerii Partidului Socialiștilor Europeni, în 2010, am început, împreună cu diplomați austrieci și italieni, pregătirea unei inițiative vizând încurajarea deschiderii regimului sirian către reforme politice care să asigure o tranziție internă lină spre o formulă adaptată noii situații geopolitice, cu evitarea escaladării conflictelor sociale, politice și religioase, precum și, evident, a confruntării armate. (Regimul SRI-DNA – mai exact stăpânul său – a fost de altă părere.)

 

Toată istoria ultimelor șapte decenii, de la crearea statului Israel, demonstrează că România a putut servi cauza unei păci juste în Orientul Mijlociu cu atât mai mult cu cât a fost mai aproape de Ierusalim, mai respectată și mai credibilă acolo. Aceasta chiar în pofida, ori tocmai în pofida criticilor și iritării alianțelor ei de ieri și de azi.

 

Lumea arabă a înțeles asta. Ea a știut și știe că românii nu caută în Orientul Mijlociu petrol, ci pace. Căci pacea este mai importantă pentru ei decât petrolul. Ea a mai văzut că eficiența României în căutarea unei păci juste, fezabile și durabile este direct proporțională cu soliditatea legăturilor sale transatlantice, cu măsura în care cuvântul său este auzit și ascultat al Washington și la Ierusalim. De aceea terorismul arab, impardonabil dar explicabil, nu a lovit România.

 

Pentru cei care cred în viabilitatea soluției celor două state, palestinian și israelian, trebuie să fie evident că timpul nu joacă în favoarea palestinienilor. Cu fiecare zi care trece, realitățile pe teren se schimbă. Teritoriul unui viitor stat palestinian arată tot mai mult ca un șavaițer, în care găurile sunt reprezentate de coloniile evreiești. Formula unui stat comun pare, astfel, tot mai realistă dar ea se izbește de spaimele istorice ale celor două părți, în prezent reflectate în și alimentate de temelia etnică a organizării de stat israeliene.

 

În orice caz, că vor fi două state sau că va rămâne unul, nici un om realist nu poate gândi că Ierusalimul nu va fi capitala Israelului sau, cel puțin, și capitala Israelului. (Cu Orașul Sfânt, desigur, cămin al spiritualității universale și loc sacru comun al celor trei religii monoteiste.) Scriam despre asta cu peste zece ani în urmă, într-un articol intitulat „Și de te voi uita Ierusalime…”, anticipând totodată că Ierusalimul va fi mica buturugă psihopolitică de care se va împiedica marele car al păcii. Și atunci…

 

Desigur, discursul politic corect spune că problema Ierusalimului trebuie rezolvată prin negocieri între părțile interesate în cadrul unei formule care să includă toate temele în dispută. Aceste teme sunt multe și spinoase. Experiența de până acum arată că mereu terapia aplicabilă într-un caz, se dovedește ineficientă din cauza absenței unei terapii optime în alt caz. Ierusalimul este unul dintre acestea. Asemenea nodului gordian, și nodul Ierusalimului nu se poate desface prin negocieri, ci numai tăia cu sabia. Astfel de soluții pot fi dureroase dar ele sunt singurele care permit marile progrese în istorie. Progrese făcute în folosul tuturor.

 

O definiție a prostiei este aceea a convingerii că repetând același lucru poți ajunge la alt rezultat. Inclusiv în cazul Orientului Mijlociu, insistența de a merge pe același drum cu speranța că vom ajunge la altă destinație, este o prostie.

 

Ierusalimul este astăzi capitala Israelului. Se vede cu ochiul liber. Pe viitor va putea fi și a Palestinei. Ideal ar fi să parcurgem întregul drum dintr-un pas. Nu se poate. Să îl parcurgem din doi pași atunci, iar pasul al doilea va fi mai ușor dacă astăzi îl facem pe primul. Întârziind s-ar putea să ne lase picioarele.

 

Cei care până mai ieri strigau că singura noastră opțiune este să urmăm întocmai politica Americii și acuzau imaginare derive filoruse, care îndemnau la acceptarea oricărui dictat american și vedeau în orice critică la adresa acestuia semnul incontestabil al propagandei rusești, astăzi urlă ca din gură de șarpe că România nu trebuie să aplice modelul SUA privind mutarea ambasadei la Iersualim și să dea astfel un sprijin moral inițiativei Președintelui Trump. Aceștia nu sunt, de fapt, susținătorii parteneriatului strategic româno-american, care nu poate fi bazat decât pe congruența intereselor strategice ale națiunilor noastre, ci clienții dinastiilor neo-conservatoare americane care au umilit și colonizat România, când nu sunt chiar bățul băgat prin gard de ruși în logica războiului hibrid.

 

Adepții „pedepsirii” Siriei pentru nedovedita folosire a armelor chimice, în ciuda faptului că intervenția militară externă încălca vădit normele dreptului internațional, contestă acum pașnica mutare a unei ambasade, căreia nu i se opune nici dreptul internațional nici cel european, și care este atributul suveran al României.

 

Vajnicii corifei ai „Noii Europe” care au exaltat intervenția americană în Irak, sfidând opoziția „Vechii Europe” (după nefericita diviziune a lui Donald Rumsfeld), cer acum Guvernului român să renunțe la decizia sa întrucât așa vor prepușii Germaniei de la Bruxelles, Junker, Mogherini și Timmermans.

 

După cum cei de la Bruxelles care au impus Serbiei independența Kosovo și vor să ne impună nouă recunoașterea acestui act, fără nici o negociere cu Serbia și fără nici o compensație acordată acesteia, au grijă acum ca nu cumva să mutăm sediul ambasadei din Israel, fără consensul tuturor statelor din regiune.

 

Cei care insistau să ne convingă că o acțiune militară ilegală este morală și că, în general, morala (adică ceea ce cred ei că este bine și rău) poate merge împotriva dreptului, vor acum să credem că o acțiune locativă legală, fie ea și cu un simbolism diplomatic special, este imorală. Dacă în toată afacerea ceva are legătură cu morala, aceasta este că gesturi precum cel al mutării sediului oficial al reprezentanțelor diplomatice străine la Ierusalim, obligă anumite state (arabe și europene) să iasă din ipocrizie și dublu limbaj, recunoscând de care parte a frontului se află.

 

Prostia are nu numai caracteristica de a fi permanentă, ci și contagioasă. Gâlceava prostească a liderilor politici români, urmați de taberele lor de fanatici, pe chestiunea ambasadei, nu putea să nu îl atingă și pe ambasadorul Autorității palestiniene la București. Bietul om, ce putea să facă? Fusese mut în chestiunea siriană, dar acum trebuia să aibă și el un punct de vedere. Obligat să aleagă între Guvern și Președinte, l-a preferat pe cel din urmă, cu atât mai mult cu cât până și presa antiprezidențială susține neîncetat inepția potrivit căreia suntem o republică semiprezidențială în care rolul conducător al politicii externe l-ar avea președintele. Și uite așa palestinienii, chiar dacă nu au făcut decât să citeze comunicatul scorțos antiguvernamental al administrației prezidențiale române, s-au ales cu acuzații de amenințare teroristă venite chiar din sânul partidului pro-prezidențial.

 

Pot înțelege că nu îl înghiți pe Dragnea. Câți îl înghit?! Pot înțelege, cu un oarecare efort, că îl admiri pe Iohannis. Câți îl admiră?! Dar să construiești raționamente de politică externă ghidat nu de integrarea intereselor românești în orizontul realităților lumii, ci de presupusele puncte de vedere ale domnilor Dragnea și Iohannis asupra a ceea ce poate servi intereselor lor personale, înseamnă nu numai, ca să preiau expresia „elegantă” a unui acoperit cu punct de vedere, că ești bou, ci bou periculos. Și când te gândești că boul este consecvent…

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/cand-orizontul-se-reduce-la-un-punct/

Dreptul internațional, Procesul de Pace din Orientul Mijlociu și impredictibilitatea politicii interne românești

La data de 21 aprilie 2018, pe pagina exclusivistă C/ontributors.ro, a fost publicat articolul cu titlul „Dreptul internațional, Procesul de Pace din Orientul Mijlociu și predictibilitatea politicii externe românești” by (adică scris de) Bogdan Aurescu. Autorul, doctor în drept internațional public, mi-a fost colaborator, înainte de a deveni ministru de externe și a fi promovat apoi în funcția de consilier al Președintelui României, pe care o ocupă în prezent. Motive în plus pentru a-i citi textul cu interes.

 

Nu îți trebuie prea multă perspicacitate pentru a ghici că tema tratată este exact cea care lipsește din titlu, în ciuda lungimii acestuia, respectiv controversata mutare a ambasadei României de la Tel Aviv la Ierusalim. Pe multe pagini, citând lungi pasaje din rezoluțiile Adunării Generale și ale Consiliului de Securitate ONU, profesorul Aurescu transmite mesajul potrivit căruia prin respectiva mutare România ar încălca normele dreptului internațional, abătându-se astfel de la politica sa tradițională a rezolvării conflictelor din Orientul Mijlociu exclusiv prin forța dreptului. Și vorba aceea, „unde-i lege nu-i tocmeală!”.

 

  1. Primul document la care se face referire este Rezoluția 181 din 29 noiembrie 1947 a Adunării Generale ONU, „prin care era recomandată crearea unui stat israelian și a unui stat arab și care prevedea un regim internațional special pentru orașul Ierusalim: ‘Orașul Ierusalim va fi stabilit ca un corpus separatum, sub un regim internațional separat și administrat de ONU.’” La care autorul adaugă: „Aceasta este baza juridică a statutului Ierusalimului din perspectiva ONU, fiind cunoscută și ca ‘Planul de partiție al Palestinei’, cu valoare juridică de recomandare (sublinierea noastră), prevederile sale fiind reluate ulterior în rezoluțiile Consiliului de Securitate în materie. … Partea a III-a a rezoluției prezintă statutul orașului Ierusalim pe următoarele capitole: a) Regimul special; b) Frontierele orașului; c) Statutul orașului; d)Durata regimului special. Implementarea Rezoluției nu a fost însă realizată(sublinierea noastră).”

 

De ce nu a fost realizată și ce înseamnă asta pentru decidenții politici ai anului 2018? Răspunsul, care lipsește din articol, se găsește nu numai în împrejurarea că rezoluția avea doar valoare de recomandare (adresată cui?), ci mai ales în faptul că Statul Israel se naște prin declarația sa de autodeterminare („procalmația de independență”, cum o numește dl Aurescu) din anul următor (1948), care practic nu reține din ea decât partea referitoare la recunoașterea internațională, precum și din respingerea ei de către statele arabe. Refuzul planului de partiție de către toate părțile direct interesate / afectate – cu privire la detalii (exact acolo unde se ascunde Diavolul) de către Israel, și în integralitatea sa de către vecinii arabi – a fost urmată de un război care a condus, printre altele, la divizarea Ierusalimului într-o parte de vest, lăsată sub jurisdicție israeliană, și o parte de est, lăsată sub jurisdicție arabă. Când, în urma Războiului de șase zile din 1967, Israelul ocupă Ierusalimul de Est, rezoluțiile Consiulului de Securitate al ONU se referă numai la acesta ca la un „teritoriu ocupat”, confirmând astfel caducitatea recomandării din 1947 în ceea ce privește Ierusalimul.

 

În dreptul internațional public contemporan, statele se nasc prin autodeterminare iar nu prin recunoaștere. Autodeterminarea nerecunoscută de nimeni nu face, însă, practic doi bani. De aceea, fondatorii statului evreu nu au trecut la proclamarea autodeterminării decât după ce Adunarea Generală ONU, prin ceea ce pudibond s-a numit „recomandare”, a „aprobat” avant la lettrerecunoașterea internațională a înființării statului în anumite frontiere. Ulterior, noul subiect de drept internațional a modificat aceste frontiere, prin mijloace militare. ONU a cerut atunci întoarcerea la frontierele din 1967 (recunoscând astfel împărțirea Ierusalimului neprevăzută în 1947), dar a lăsat deschisă posibilitatea modificării acestora prin negocieri între părțile interesate.

 

Dl Aurescu precizează corect că prin Rezoluția nr 242/1967 Consiliului de Securitate a cerut „retragerea trupelor israeliene din teritoriile ocupate (inclusiv, implicit, din Ierusalimul de Est).” Dacă este așa (și așa este), înseamnă că afirmația potrivit căreia Rezoluția Adunării Generale nr 181/1947 a rămas „baza juridică a statutului Ierusalimului din perspectiva ONU”, nu mai stă în picioare.

 

  1. Trecând peste alte multe citate din diferite alte rezoluții adoptate în materie sub egida ONU, care nu vorbesc nimic despre amplasarea ambasadelor la Ierusalim, ajungem la documentul pe care profesorul Aurescu îl semnalează a fi cu adevărat important, și anume rezoluția Consiliului de Securitate al ONU nr 478/1980. Aceasta „solicită acelor state care au stabilit misiuni diplomatice la Ierusalim să retragă aceste misiuni din Orașul Sfânt.” (paragraful 5 lit.b). Comentând textul, autorul articolului scrie: „Textul Rezoluției 478/1980 a CS ONU nu face distincția între misiunile diplomatice aflate în Ierusalimul de Est și cele aflate în Ierusalimul de Vest, incluzând o referire generală la Ierusalim. Așadar, nu ar conta în care din părți România și-ar stabili Ambasada, consecințele în raport cu dreptul internațional fiind aceleași.” (sublinierea noastră)

 

Adevărul este că documentul chiar asta face. Nu distinge între Ierusalimul de Est și cel de Vest, ci numai între Ierusalim, la care se referă în general sau în integralitate, și „Orașul Sfânt”, respectiv o parte (partea istorică) a Ierusalimului, în care solicită să nu fie amplasate misiuni diplomatice. Așadar, nu ar contaîn care din părți România și-ar stabili Ambasada, totul fiind, în raport cu dreptul internațional, ca locul să nu fie în Orașul Sfânt. „Oraș” care nu coincide cu Ierusalimul, căci nimeni nu poate susține că tot Ierusalimul este „sfânt” (sic!).

 

Este drept că o Rezoluție a Consiliului de Securitate mult mai recentă (nr 2334/2016), care nu recunoaște „nici o schimbare în privința liniilor de demarcație existente la 4 iunie 1967, inclusiv cu privire la Ierusalim” (deci recunoaște totuși împărțirea Ierusalimului anterioară acestei date), decât dacă rezultă din acordul părților implicate, cere statelor „să facă distincția în relaționările lor relevante între teritoriul Statului Israel și teritoriile ocupate după 1967”. Aceasta ar restrânge implicit, printr-o interpretare restrictivă, capacitatea de opțiune a României la partea vestică a Ierusalimului, numai că, rezoluția cea mai recentă a Adunării Generale ONU privind statutul Ierusalimului, adoptată în 21 decembrie 2017, revine la restricțiile rezoluției din 1980 antecitată și clarifică situația.

 

Potrivit domnului Aurescu, documentul din 2017 (la adoptarea căruia România, cu predictibilă duplicitate, s-a abținut) afirmă, la paragraful 1, că ,,orice decizii și acțiuni care modifică caracterul, statutul sau compoziția demografică a Orașului Sfânt al Ierusalimului nu au niciun efect juridic, sunt nule și neavenite și trebuie anulate în conformitate cu rezoluțiile relevante ale Consiliului de Securitate și face apel la toate statele să se abțină de la stabilirea de misiuni diplomatice în Orașul Sfânt al Ierusalimului, în conformitate cu Rezoluția 478 (1980) a Consiliului de Securitatec (sublinierea noastră). Aceeași rezoluție solicită tuturor statelor să acționeze numai în conformitate cu rezoluțiile Consiliului de Securitate privind Orașul Sfânt și să nu recunoască nicio acțiune sau măsură contrară acestor rezoluții.”

 

Orașul Sfânt, unul dintre cele mai sacre locuri pentru toate religiile monoteiste (acolo unde se află situate biserica Sfântului Mormânt, Zidul Plângerii și Moscheia de pe Stâncă) trebuie să aibă un statut special ca spațiu de spiritualitate universală, deschis accesului tuturor cetățenilor Terrei, care chiar dacă este dat în paza administrativă a unui stat sau altuia, nu trebuie să găzduiască bunuri și simboluri făcând trimitere la raporturi politice inter-statale actuale, uneori cu caracter tensionat sau suceptibile a crea tensiuni ori a redeștepta sentimente legate de controverse istorice. În 1995, eu însumi, împreună cu senatorul Ferrarini (Italia), am inițiat o rezoluție a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei prin care ceream stabilirea unui asemenea statut special pentru Ierusalimul vechi /istoric, ca un „cămin spiritual al umanității”. Cu asta, în principiu, nimeni nu poate fi în dezacord.

 

„Orașul Sfânt” este, deci, una, și Ierusalimul, în integralitatea lui sau în restul lui, este alta. Dacă citim rezoluțiile pertinente nu ca pe cartea tehnică pentru întreținerea mașinii de spălat, ci în contextul lor juridic, politic și istoric, respectiv dacă nu ne rezumăm la o interpretare literală, ci apelăm măcar la interpretarea logică, textele citate conduc la conculzia că, dacă în Orașul Sfânt nu pot fi amplaste ambasade, per a contrario, în restul Ierusalimului se poate. Problema oportunității ține de o altă discuție.

 

Dacă ar fi existat o altă interpretare, SUA, care de multă vreme contemplă posibilitatea mutării ambsadei sale la Ierusalim, ar fi blocat rezoluțiile în discuție prin dreptul său de veto, așa cum a făcut-o în numeroase alte ocazii.

 

Dl Aurescu se referă și la poziția UE cu privire la statutul Ierusalimului, exprimată prin intermediul mai multor documente. În acest sens sunt citate concluziile Consiliului pentru Afaceri Externe din 2009 care afirmă explicit că „UE nu va recunoaște nici o modificare a granițelor dinaintea anului 1967, inclusiv în ceea ce privește Ierusalimul, în afara celor agreate între părți”. Dincolo de aspectul că nici aici nu se vorbește explicit despre amplasarea ambasadelor, trebuie spus că aceste documente nu sunt instrumente de drept internațional și nu fac parte nici din acquis-ul comunitar, căci, poate din nefericire, politica externă nu este încă federalizată / comunitarizată (adică nu a fost atribuită în competența UE).

 

Pe 6 decembrie 2017, Înaltul Reprezentant al UE pentru Politică Externă și de Securitate, Federica Mogherini, declara (probabil în nume propriu, ca și primul vicepreședinte Timmermans cu privire la statul de drept) că „UE și statele membre vor continua să respecte consensul internațional în privința Ierusalimului, conținut, inter alia, în Rezoluția CS ONU 478 (deci dinnou aceeași rezoluție care exclude doar Orașul Sfânt – nota noastră), inclusiv privind stabilirea misiunilor diplomatice, până la rezolvarea statutului final al Ierusalimului”. Asemenea declarații, și de-ar fi corecte în fond, precum și pretenția ca ele să fie luate ca literă de Evanghelie în statele membre, nu pot decât să reamintească la București luările de poziție prin care UE menține fără nici o bază legală Mecanismul de Verificare (MCV) împotriva României, sau cele prin care UE refuză cu rea credință intrarea României în spațiul Schengen, încălcând tratatele europene.

 

Înainte de a cere României loialitate față de UE și solidaritate cu pozițiile sale, statele membre (inclusiv Germania, Franța, Olanda, Finlanda etc.) ar face bine să arate loialitate față de România și solidaritate cu ea. Înainte de a vorbi despre respectarea dreptului internațional de către România, Bruxellesul ar trebui să respecte dreptul european. Decizia Guvernului român (umilit în toate felurile în și de către UE) privind amplasarea ambasadei sale din Israel, decizie care intră perfect în exercițiul prerogativelor sale suverane, ar trebui să le reamintească protagoniștilor și profitorilor UE că nu pot aștepta din partea României mai mult decât îi oferă.

 

Aș dori să înlătur orice bănuieli și speculații. Nu sunt de partea Guvernului împotriva Președinției sau invers. Nu intru în disputele dintre dl Dragnea și dl Iohannis. Nici măcar nu mă amestec în controversele legate de mutarea ambasadei române de la Tel Aviv la Ierusalim. Când am fost ministru de externe am făcut ceea ce am crezut că este mai bine și dacă expertiza mea îi este cuiva necesară, i-o țin la dispoziție.

 

Nu pot rămâne, însă, în tăcere, atunci când văd dreptul internațional, care este una dintre principalele paveze ale intereselor naționale românești, distorsionat pentru a răspunde unor interese legate exclusiv de luptele politice intestine din România. Dând expresie acestor controverse interne, în chiar deschiderea articolului său, cu devotamentul impecabil datorat șefului, dl Aurescu scrie: „O astfel de decizie nu se poate lua pripit, discreționar, fără un proces riguros de analiză în care să fie implicate toate instituțiile relevante și mai ales Președintele României, care, din punct de vedere constituțional, este factorul care decide liniile directoare ale politicii externe a României.”

 

Deci aceasta este problema: în focul bătăliei interne pentru puterea unui stat tot mai lipsit de putere, decizia nu a putut fi cenzurată de „factorul care, din punct de vedere constituțional, decide liniile directoare ale politicii externe a României”. Dacă din instrumentele de drept internațional dl Aurescu citează copios, din Constituție nu reia nici măcar o propoziție. Iar asta nu pentru că este profesor de drept internațional iar nu de drept constituțional, ci pentru că nu există nici o prevedere constituțională care să facă din politica externă atributul Președintelui. Cel care „ decide liniile directoare ale politicii externe a României” este, potrivit Constituției, Guvernul. O fi bine, o fi rău?! Deocamdată așa este și într-un stat de drept Constituția trebuie respectată.

 

Prin urmare, nu predictibilitatea politicii externe este în discuție, ci impredictibilitatea politicii interne în contextul conflictului inter-instituțional intern cu caracter constituțional care s-a cronicizat și care face ca politica noastră externă să fie predictibil impredictibilă. Cât afectează asta credibilitatea ordinii internaționale de drept și procesul de pace din Orientul Mijlociu, este greu de măsurat. Probabil nu foarte mult. Faptul afectează, în schimb, grav capacitatea României de a vorbi cu o singură voce lumii și a-și susține interesele în fața acesteia cu forțe reunite puse în slujba unei acțiuni coerente.

 

Aceasta mă face să închei comentariul pe marginea articolului dlui Bogdan Aurescu, nu neliniștit de vreo posibilă încălcare a dreptului internațional din partea României, ci de dezbinarea internă sinucigașă care îi răpește predictibilitatea și, mai ales, eficiența politicii externe. Să îl parafrazăm, deci, pe Titulescu, în atenția tuturor celor interesați: „Dați-mi o politică internă predictibilă, și vă voi da o politică externă predictibilă!”

 

 

P.S. Ce păcat că dl prof Bogdan Aurescu nu s-a pronunțat și asupra relației dintre dreptul internațional și bombardarea Siriei de către SUA, „în coordonare” cu Marea Britanie și Franța, acțiune cu care președinția României s-a solidarizat fără ezitare.

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/dreptul-international-procesul-de-pace-din-orientul-mijlociu-si-impredictibilitatea-politicii-interne-romanesti/

Older posts «

» Newer posts