Iubirea de stăpânire și grăirea în deșert la Parlamentul european

Președinția rotativă a Consiliului UE se exercită prin membrii executivelor naționale.

 

Președintele României, fiind, de drept, mediator între puterile statului, nu este membru al executivului; și, în fapt, nici nu cooperează cu acesta.

 

A cui viziune asupra viitorului UE va prezenta el astăzi Parlamentului European? Ce instrumente constituționale are el pentru a putea garanta punerea în operă a viziunii pe care eventual o va descrie? În numele cui se va angaja el astăzi în fața legislativului UE și cum își va putea respecta acest angajament luat fără acordul Parlamentului român și fără a se fi coordonat cu Guvernul român?

 

Publicul său de la Strasbourg știe prea bine că, doar peste câteva luni, Consiliile UE vor fi prezidate de miniștrii români de resort, care vor afla din presă ce crede dl Klaus Iohannis despre UE și, foarte probabil, au alte puncte de vedere cu privire la modul de funcționare a acesteia. Ei vor fi chiar miniștrii cărora oratorul le-a cerut în repetate rânduri demisia și pe care i-a declarat în bloc „penali”, după ce predecesorul său, Traian Băsescu, îi declarase în bloc „pușcăriabili”. Care este atunci valoarea politică a discursului de astăzi?

 

Acestor nedumeriri ar trebui să le răspundă CCR, corectând inepțiile deciziilor sale din anii precedenți, care confereau Președintelui Republicii rolul de șef al politicii externe și europene românești. Este ușor să scrii pe hârtie că a fi reprezentant al statului echivalează cu a fi titular al acțiunii externe a statului. Abia atunci când cuvântul rostit în deșert trebuie să devină faptă, se vede, însă, că, în lipsa unor proceduri și a unor instrumente constituționale adecvate, el rămâne literă moartă.

 

Vom avea de acum dovada obiectivă că nimeni nu vrea să îi confiște puterile executive Președintelui. Pur și simplu, nu le are. El s-a comportat ca și când le-ar avea, dar, la testul realității, se constată că, învăluit în superba mantie a iluziilor născute din dragostea sa de putere, Președintele este, de fapt, „gol”.

 

Creștinii ortodocși rostesc adesea splendida rugăciune a Sfântului Efrem Sirul, prin care cer lui Dumnezeu să îi ferească de duhul iubirii de stăpânire și de cel al grăirii în deșert. Din păcate lutheranii nu o cunosc.

 

Așa se face că astăzi, în Parlamentul European, sub lucrarea iubirii de stăpânire, Președintele Iohannis va oferi un magnific spectacol de grăire în deșert.

 

 

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/iubirea-de-stapanire-si-grairea-desert-la-parlamentul-european/

Invalidarea unui referendum impune repetarea lui

Mulți nu înțeleg de ce întrebarea supusă referendumului – adică decizia supusă opțiunii cetățenilor – s-a referit la o lege de modificare a Constituției, iar nu la textul unui articol din Constituție. Iată răspunsul!

 

Potrivit propriilor sale dispoziții, Constituția nu se poate modifica prin referendum, ci numai printr-o lege adoptată de Parlament. (De aceea referendumul privind trecerea la un Parlament unicameral, în lipsa unei legi prealabile, nu a fost constituțional și nu putea produce efecte juridice.)

 

Această lege nu intră însă în vigoare decât dacă este aprobată de popor prin referendum. Cum se spune, ea este adoptată „ad referendum”; adică sub rezerva ori cu condiția acceptării ei ulterioare de către cetățeni prin vot direct, secret și universal.

 

Inițiativa cetățenească nu poate modifica, la rândul ei, Constituția. Ea poate viza doar adoptarea unei legi.

 

În plus, ea are numai caracter consultativ cu privire la adoptarea acesteia; inclusiv când este vorba despre o lege de modificare a Constituției. Aceasta întrucât tot Constituția interzice mandatul imperativ. Prin vot cetățenii îi mandatează pe parlamentari să legifereze, acordându-le încrederea, dar nu le pot impune și cum să legifereze.

 

Prin urmare, inițiativa a peste trei milioane de cetățeni a obligat Parlamentul doar să ia în discuție ideea de a modifica definiția constituțională a căsătoriei. Parlamentul putea adopta sau nu o lege în acest sens. Dacă o adopta – ceea ce s-a și întâmplat -, întrucât era o lege constituțională, ea urma să fie supusă referendumului – ceea ce s-a și făcut – pentru a capăta astfel eficacitate.

 

Iată de ce întrebarea supusă referendumului privește acordul asupra unei legi iar nu asupra unui text din Constituție. Obiectul acelei legi este, însă, chiar forma textului cu pricina.

 

De ce o asemenea procedură? Este mult de spus. Mă rezum la a preciza că ea este rezultatul unei îndelungate și dureroase experiențe istorice, precum și expresia unei înțelepciuni politice superioare, împărtășită astăzi de toate marile democrații consolidate.

 

Ce s-a întâmplat, însă, cu referendumul?

 

La întrebarea pusă cetățenilor cu drept de vot aceștia aveau posibilitatea de a răspunde prin „da” sau „nu”. Abținerea nu era o posibilitate și ea nu se putea lua în calcul pentru a se determina voința votanților. În schimb, pentru ca această voință să reflecte în măsură rezonabilă opinia dominantă a societății, legea a impus un cvorum de participare, respectiv un prag minim al prezenței la vot. Indiferent de răspunsurile date de cei prezenți la urne, referendumul urma să producă efecte obligatorii numai dacă acest prag era atins. Ceea ce nu a fost cazul.

 

Din motive care nu au a fi discutate aici, un număr de cetățeni a chemat la boicotul referendumului. În consecință, nivelul absenteismului nu a mai permis atingerea cotei minime de participare. Nu se poate ști câți au făcut-o fără vreo conotație politică, din simplă indolență, și câți ca semn de dezacord asumat. După cum nu se poate ști dacă acest dezacord a privit propunerea de definiție a familiei sau a fost generat de presupunerea, larg răspândită, că rezultatele scrutinului vor fi speculate electoral de partidele de guvernământ. Prin urmare, voturile neexprimate rămân neutre, neputându-se adiționa nici la „da” nici la „nu”. Ele afectează doar validitatea scrutinului.

 

Boicotul nu este legiferat. El nu este pedepsit de lege, dar nici nu produce efecte legale, în sensul că el nu poate substitui manifestarea de voință explicită la care au fost chemați cetățenii. În consecință, constatând lipsa cvorumului, CCR nu va avea altă posibilitate decât să ateste că răspunsul majoritar, indiferent care ar fi el, nu este valid; adică nu produce efecte. Cu alte cuvinte, întrebarea a rămas fără răspuns.

 

Dacă CCR ar fi putut spune că răspunsul majoritar dat în cadrul unui referendum valabil, a fost „nu”, atunci intrarea în vigoare a legii constituționale adoptate de Parlament ar fi fost blocată. Dacă va spune că răspunsul majoritar a fost „da”, dar el nu este valabil din cauza neîndeplinirii cvorumului, procedura de modificare a Constituției va rămâne neterminată. Ea se termină doar printr-un răspuns valabil. Cum poate produce, însă, efecte un referendum nevalabil? Și atunci?

 

Când pui o întrebare și nu primești răspuns la ea, ce faci? Pui întrebarea dinnou.

 

Dacă referendumul nu este valabil, înseamnă că nici răspunsul cu „da” nici cel cu „nu” nu este valabil, iar nu numai cel dintâi. În aceste condiții ce se poate face? Se reia procedura. Acesta este răspunsul logic și cel juridic.

 

Mai departe putem discuta orice. Că nu ne place, că este scump, că este obositor, că este inutil, că este inestetic, că este cancerigen etc. Cum unde-i lege ar trebui să nu fie tocmeală, tuturor acestor probleme va trebui să li găsească soluție. Statul de drept…obligă.

 

Unii se împiedică de decizia Curții Constituționale nr. 3/2012, pronunțată în contextul odioaselor manevre menite a-l salva de la binemeritata demitere pe Președintele Traian Băsescu, și care, în esență spunea următoarele: „Exprimarea unei opţiuni politice poate avea loc nu numai prin participarea la referendum, ci şi chiar prin neparticiparea la acesta, mai ales în situaţiile în care legislaţia relevantă impune un anumit cvorum de participare. În acest fel, se poate crea o majoritate de blocaj raportat la numărul cetăţenilor unui stat; în acest mod, cei ce aleg să nu îşi exercite dreptul la vot consideră că printr-o conduită pasivă îşi pot impune voinţa politică. Astfel, alegând să nu îşi exercite un drept constituţional, cetăţenii îşi văd realizate propriile lor convingeri prin neacceptarea, în mod indirect, a celor contrare. De aceea, neparticiparea la referendum, mai exact neexercitarea dreptului la vot, este tot o formă de exprimare a voinţei politice a cetăţenilor şi de participare la viaţa politică.” Cu alte cuvinte, se poate vota fără să votezi, iar asta pe baza unei proceduri nerecunoscute de lege și total contrară principiilor democrației participative.

 

Este vorba nu doar despre o decizie cu dedicație care urmărea evitarea repetării referendumul referitor la demiterea Președintelui, ci și una care făcea intenționat o grosolană confuzie între răspuns și legitimitatea răspunsului, creind, totodată, o prezumție nelegală cu privire la semnificația refuzului de a vota.

 

Răspunsul la un referendum trebuie să fie reprezentativ pentru societatea în cadrul și în numele căreia se exprimă. Aceasta îi conferă legitimitatea democratică. Legea română instituie mai multe criterii cumulative pentru stabilirea unei atari reprezentativități și anume: opțiunea să fie majoritară; participarea să fie de minium 30% din numărul persoanelor înscrise în listele electorale permanente; voturile valabil exprimate de către acestea să fie de minimum 25% din numărul persoanelor înscrise în listele electorale permanente. Zisele criterii nu au nici o legătură cu conținutul răspunsului. Îndeplinirea lor îi conferă acestuia doar puterea de a produce efecte juridice, întrucât el este considerat a fi nu doar într-un fel, ci și reprezentativ.

 

Nu avem de ce a le amesteca. Criteriile de legitimitate nu au fost instituite pentru ca oamenii să își exprime opțiunile stând acasă, ci ca garanție că rezultatul exprimă voința reală a unui număr suficient de mare de cetățeni pentru a antrena în mod rezonabil decizii opozabile tuturor membrilor societății.

 

Dacă vorbim despre prezumții judecătorești sau doctrinale, trebuie să observăm că uzanțele internaționale merg în cu totul altă direcție, cu mult mai bine fundamentate logic și juridic, decât cea indicată de Decizia CCR din 2012. Astfel, în măsura în care exercițiul votului este disponibil (deși s-ar putea susține că pentru un cetățean numai alegerea este un drept, a vota fiind o obligație), cel ce renunță la el, în fapt îl delegă, sau mai precis, îl cedează cu titlul provizoriu celor care își exprimă votul. În tăcerea legii, în lipsa ei de distincție, nu putem atașa vreo semnificație abținerii de la vot în sensul adeziunii la un răspuns sau altul. Tăcerea, care potrivit adagiului „qui tacit consentire videtur” ar însemna mai degrabă „da”, în acest caz nu înseamnă nici „da” nici „nu”, și nu există nici un criteriu legal pentru a adăuga voturile neexprimate la voturile exprimate în favoarea uneia sau alteia din variantele în chestiune.

 

A fortiori în cazul boicotului, adică al abstențiunii cu scop de blocaj, nu se poate ca votul majorității reale, să devină prizonier al minorității reale care nu votează tocmai întrucât știe că nu poate câștiga la urne. Opoziția legitimă se exprimă prin vot, iar nu prin refuzul votului, la care se apelează pentru a răsturna raportul real între majoritate și minoritate, în favoarea celei din urmă. Acestui argument adăugându-i-se și acela că electoratul activ este mai demn de protecție juridică decât electoratul pasiv.

 

Cum legea referendumului s-a modificat în 2014, CCR va avea acum ocazia să corecteze decizia partizană din 2012, anul eratei date de unii judecători constiuționali, mână în mână cu serviciile secrete, și la ordinul puterilor străine, „noaptea ca hoții”. Oricum, acea decizie nu constituie precedent obligatoriu pentru actualii judecători ai Curții.

 

Există deja voci care susțin că, întrucât acesta a fost un referendum decizional (adică obligatoriu), el nu poate fi repetat. Fals!

 

În primul rând, referendumul poate fi repetat tocmai pentru că, din lipsa cvorumului, nu s-a decis nimic. Or, exact pentru că rezultatul său trebuia să oblige la ceva, el trebuie repetat până când conținutul obligației devine clar. Nu putem obliga o țară prin deducție. Nu putem stabili o anumită ordine constituțională prin abținere.

 

Apoi, chiar dacă s-ar fi decis în sens negativ, efectul este neintrarea în vigoare a legii de modificare a Constituției, iar nu anularea ei, respectiv anularea votului parlamentar. Legea rămâne, deci, fără a produce efecte, iar cel care a votat acum împotrivă, poate vota altădată pentru. Așa s-a întâmplat de două ori în Irlanda cu privire la aprobarea prin referendum a Tratatului UE.

 

Nu s-ar mai putea reveni doar dacă legea de modificare intră în vigoare. Atunci Constituția este modificată automat, și o nouă modificare impune reluarea procedurii de la capăt.

 

De astă dată, însă, legea există și ea nu poate fi afectată de un referendum nevalidat. Prin urmare este de repetat doar referendumul, iar nu întreaga procedură de modificare a Constituției. Aceasta privește și faptul că o nouă inițiativă cetățenească nu mai este necesară. Semnăturile se strâng pentru a iniția adoptarea legii constituționale, iar nu pentru ca ea să fie supusă referendumului.

 

 

Unii observă că referendumul pentru aprobarea unei legi constituționale trebuie organizat în termen de 30 de zile de la adoptarea ei în Parlament și se întreabă dacă referendumul se poate repeta și în afara acestui interval de timp. Răspunsul este: da. Termenul respectiv privește prima încercare. Dacă aceasta este neconcludentă se repetă fără a se mai pune problema unui nume termen, căci legea nu îl prevede.

 

Mai mult decât atât, termenul este de recomandare, iar nu de decădere. El instituie o obligație administrativă în sarcina Guvernului, pentru a evita eventuale tergiversări în aducerea problemei în fața electoratului. În acest sens el este un termen de protecție pentru electorat și de aceea, depășirea lui nu poate lipsi tocmai electoratul de posibilitatea de a decide. Tot astfel cum electoratul activ nu poate fi pedepsit pentru absenteismul electoratului pasiv.

 

Cum legea nu dispune un termen pentru reluarea referendumului, aceasta se poate organiza odată cu primele alegeri care vor avea loc în viitor – locale, europarlamentare, prezidențiale, parlamentare. Atunci vor fi de acoperit numai costurile hârtiei și cernelii.

 

Și tot atunci, cu prilejul reluării referendumului, se vor putea face toate precizările și clarificările necesare, care nu s-au făcut acum și au generat numeroase confuzii, oferind câmp de manifestare celor mai cumplite manipulări. Nimic nu se opune.

 

Simpla lansare a ipotezei repetării referendumului a trezit un imens val de sudălmi și amenințări în stil neonazist din partea adepților „democrației prin bâtă”, adversari ai „democrației prin vot”. Iată semnul că ideea le apare acestora, pe de o parte, justă și fezabilă, iar pe de alta teribil de deranjantă. Este un motiv în plus spre a cere fie CCR (prin însăși decizia de invalidare a referendumului), fie Parlamentului (prin hotărârea prin care ia act de această decizie), fie Guvernului (încă investit cu misiunea de a permite poporului să se pronunțe valabil asupra legii de modificare a Constituției) să repete întrebarea. Nu altă întrebare! Aceeași!

 

 

 

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/invalidarea-unnui-referendum-impune-repetarea-lui/

Ce este cu acest referendum?

 

Nu! Referendumul acesta nu este în realitate despre familie. Nici despre căsătorie.

 

Adevăratele întrebări la care se va răspunde sunt: „Mai existăm noi ca români?”, „Mai vrem noi să existăm?” și „Cum vrem noi să mai existăm?”

 

Dacă cel puțin șase milioane de români se vor prezenta la urne, înseamnă că încă mai existăm. Dacă cel puțin trei milioane dintre aceștia vor spune „DA”, înseamnă că vrem să existăm și mai departe ca români; români europeni, desigur, dar mai întâi români. Dacă la primele două întrebări vom primi aceste răspunsuri, înseamnă că vrem să trăim nu numai liber, ci și în mod democratic.

 

Să mă explic.

 

Pe fond nu avem o problemă reală cu definiția căsătoriei. Oricum am defini-o și nu avem nevoie să o definim altfel, „soțul” este de gen masculin, iar „soția” de gen feminin. Căsătoria este o uniune generatoare de viață. În centrul instituției căsătoriei este procreerea. Logica unică a căsătoriei este procreerea. Pentru alte nevoi nu trebuie recurs la căsătorie. Tocmai de aceea acestei entități unice trebuie să i se dea un nume al ei, specific, care să o distingă de altele cu care poate avea în comun ideea conviețuirii a două persoane, dar nu și pe aceea a perpetuării vieții.

 

Asta nu înseamnă că nu pot și nu trebuie reglementate prin lege diverse alte raporturi civile între persoane de genuri diferite sau de același gen, care nu sunt, nu au de ce să fie și nu au de ce fi numite raporturi de căsătorie. După cum nu înseamnă că toate celelalte forme de iubire care apar în afara relațiilor maritale trebuie repudiate.

 

Iubirea rezolvă orice. Ea este cu adevărat leacul universal al tuturor relelor. Dragostea este prima dintre virtuți. Să o cultivăm și prețuim oriunde, oricând și oricum apare. Dragostea față de aproapele tău, dar și dragostea față de dușmanul tău.

 

Ca popor creștin, românii ar trebui să fie toleranți și iubitori. Asta înseamnă că trebuie să accepte și respecte orice formă de dragoste, iubindu-i totodată inclusiv pe cei care nu iubesc ca ei sau nu iubesc deloc.  Căci trebuie să facem, totuși, deosebirea între dragoste și dorință, între iubire și instinct, între agaposși eros.

 

M-am luptat în anii 1990 pentru scoaterea homsexualismului și lesbianismului din legea penală. M-am luptat după aceea împotriva homofobiei; a oricărei fobii, în general. Singura fobie pe care o susțin este cea împotriva …fobiei. Sunt fobofob.

 

Personal nu cred că percepția asupra propriului gen sau atracția față de un anumit gen este o chestiune de opțiune, de liber arbitru. Ea este una de chimie. O formulă chimică aflată în programul genetic cu care ne naștem și care nu poate fi schimbat după dorință.

 

Încercarea de a o schimba prin autosugestie duce la inhibarea multor calități umane pe care cei care preferă compania persoanelor de același gen le pot avea. Aceștia sunt oameni buni și inteligenți, adesea hipersensibili și foarte talentați; mai umani, uneori, chiar decât heterosexualii. Un homosexual poate ocroti o femeie aflată în nevoie cu infinit mai multă gingășie decât o face un heterosexual alcoolic sau violator.

 

Iată de ce acești oameni nu trebuie excluși, marginalizați, agresați, umiliți. Dimpotrivă, ei trebuie integrați în societate fără vreo discriminare; înțelegându-se bine că discriminarea este una și diferențierea este alta.

 

Femeia nu este discriminată dacă îi spunem femeie și, mai ales, dacă o protejăm în mod special, în considerarea rolului său social, în mod obiectiv superior. Nici bărbatul nu este discriminat dacă îi spunem bărbat și, mai ales, dacă îi cerem să îndeplinească munci mai dure, pe măsura caracteristicilor sale anatomice. Tot astfel nu este nici o discriminare atunci când organizăm diferit sub aspectul ordinii de drept uniunile care zămislesc viață în ordinea firească a naturii, și cele care își organizează menajul în afara acesteia. Căci nu putem nega că tot ceea ce oprește ciclul vieții nu este natural, în timp ce singurul criteriu pe care îl avem pentru a trasa frontiera între moral și imoral este conformitatea comportamentului cu natura lucrurilor. Tot ceea ce este natural nu este imoral – naturalia non sunt turpia.

 

În ceea ce privește adopția copiilor, aceasta nu ține de definiția familiei sau a căsătoriei, ci de protecția și interesele minorului. Legislația privitoare la adopție iar nu Constituția trebuie să facă precizările necesare.

 

Problema referendumului este, deci, cu adevărat alta. Un prim accent cade pe cuvântul tradiție. Aceasta într-un moment în care unii vor să ne anuleze tradițiile pentru a ne răpi identitatea națională și astfel a ne putea domina mai ușor. Modificarea constituțională propusă ține mai mult de reafirmarea tradițiilor noastre decât de definirea familiei sau căsătoriei, și ea se adresează lumii mai mult decât cetății.

 

Efectul pozitiv va fi reafirmarea demnității noastre naționale și prin asta însănătoșirea stării de spirit a poporului român.

 

Pe de altă parte, problema supusă referenumului este una care în principiu nu împarte în două părți relativ egale societatea românească. Ea poate reprezenta o platformă pe care cei care altminteri nu se înțeleg în nici un alt domeniu, se pot reuni. Mulți dintre aceia care urăsc PSD sau care spun totdeauna „NU”, vor veni la referendum și vor spune „DA”, chiar dacă acesta este organizat de guvernul PSD, pentru că forța tradiției și nevoia de demnitate, manifestate într-o chestiune care pentru mulți nu este de viață și de moarte, îi va reuni pe deasupra ideologiilor și granițelor de partid. Referendumul este un exercițiu al unității într-o Românie dezbinată, în care nimic nu pare a ne mai putea aduna.

 

Referendumul este și un act democratic. Românii nu mai vin la vot când e vorba să aleagă politicieni și partide. Astfel riscă să uite utilitatea acestei proceduri democratice. Acum este posibil să vină tocmai pentru că nu mai este vorba de politicieni, ci de afirmarea identității lor.

 

În concluzie, trebuie să susținem referendumul pentru a ne reconfirma identitatea, a ne recâștiga demnitatea, a regăsi unitatea, a reabilita democrația și astfel a ne reafirma suveranitatea. Acum când toată lumea ni le contestă.

 

Cei care se opun, cu excepția homosexualilor și lesbienelor care reprezintă totuși o minoritate infimă, sunt tocmai cei care vor să ne răpească identitatea, demnitatea, unitatea și democrația, pentru ca în final să ne confiște suveranitatea. Aceasta este miza și ea trebuie bine înțeleasă de toți.

 

Disputele din jurul referendumului nu pot fi desprinse de cele din țară și din lume.

 

În lume se dă o luptă dură între globalism și suveranism, între progresism și conservatorism, între democrație și oligarhie. Asemenea bătălii nu se poartă doar între state, ci și în interiorul lor. Exemple găsim chiar în SUA, Germania sau Franța.

 

Marile puteri obișnuiesc să își rezolve asemenea controverse interne exportându-le. De asemenea, când controversele sunt externe, între state, adică geopolitice, ele se consumă prin intermediul altora și pe teritoriul altora.

 

Pe teritoriul României se ciocnesc astăzi interesele geopolitice ale SUA, Germaniei / Europei germane, Rusiei etc. care își dispută dominarea politică a țării, pe de o parte, și interesele geoeconomice ale corporațiilor multinaționale care doresc exploatarea resurselor naturale românești la prețuri de nimic, pe de altă parte. Aceste lupte se dau prin intermediul românilor. De aici războiul româno-român.

 

Referendumul asupra căsătoriei poate aduce măcar un armistițiu în acest război. Un armistițiu care să ne ofere câteva momente de liniște și un sentiment de unitate propice pentru a gândi dacă pentru patria română o „pace strâmbă” între români nu ar fi mai profitabilă decât un „război drept” în folosul străinilor. Cu atât mai mult cu cât acest război se arată a fi unul fără prizonieri, dar mai ales fără învingători.

 

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/ce-este-cu-acest-referendum/

Defetismul poporului, mai rușinos decât neputința conducătorilor

Aberațiile comisarului Timmermans nu fac decât să confirme corectitudinea măsurilor luate la București pentru asanarea justiției și apărarea ordinii constituționale.

 

De-a lungul anilor, hegemonii euro-atlantici au creat în România structuri de putere subterane care au parazitat și au paralizat statul național român. Este firesc deci, ca atunci când sistemul imunitar al României reacționează și produce anticorpi, paraziții să urle și să se zvârcolească. După cum este normal ca în zvârcolirea lor să ne sporească pentru o vreme suferința.

 

Dacă medicația ne mărește febra, acesta este un semn bun. Organismul răspunde la tratament. Consecința logică este continuarea tratamentului, iar nu abandonarea lui.

 

Reacția multor români față de aceste fenomene, față de răspunsul virulent al străinătății la puseurile de suveranitate ale conducătorilor României, este însă, deconcertantă. „Dezastru!” – strigă aceștia. UE s-a supărat pe noi! Ambasadorul american ne-a bătut obrazul! Adio Schengen! Adio Euro! Adio baze americane! Adio parteneriat strategic! Adio fonduri europene! Vom rămâne cu MCV-ul! Vom pierde dreptul de vot în Consiliul UE!

 

Bătălia nici nu a început bine și noi deja acceptăm înfrângerea.

 

MCV nu mai există legal din 2010. El trebuie denunțat și punct. Dacă nu le place să ne dea în judecată.

 

Refuzul admiterii în Schengen este un abuz. Să îi dăm în judecată.

 

Pentru zona Euro suntem încă nepregătiți. Până vom fi gata vom avea o altă Comisie și poate un alt Tratat.

 

Parteneriatul se bazează pe coincidența sau complementaritatea obiectivelor strategice. În lipsa acestora, independent de dorința noastră, nu avem parteneriat. Cel mult, protectorat.

 

UE este sau ar trebui să fie o federație de state naționale. UE suntem chiar noi; sau, cel puțin, și noi. Dacă nu este așa și sunt doar „ei”, „ceilalți”, înseamnă că nu mai avem de ce rămâne acolo, că nu mai avem nevoie de UE. Căci doar nu ne-om aștepta ca „ei” să muncească pentru noi.

 

„Ceilalți” au interesele lor. Noi le avem pe ale noastre. Dacă aceste interese nu sunt comune sau congruente, și dacă, de aceea sau din orice alte motive, nu le putem gestiona în comun, nu există nici un motiv să stăm împreună. Căci, în asemenea condiții „împreună” înseamnă „dedesubt”.

 

Chiar nu vedem că obiectivul protagoniștilor profitori ai actualei Europe germane este o UE cu mai multe viteze în care România trebuie să aibă un regim de colonie? Chiar nu înțelegem că așa zisul „stat paralel” din România a fost creat sau adoptat pentru a fi de fapt singura putere exercitată pe teritoriul românesc; fie lăsând statul suveran oficial să existe doar ca butaforie, fie eliminându-l cu totul?

 

Teoreticienii dreptului ne spun că pe un teritoriu nu pot funcționa în paralel două state, tot așa cum două săbii nu pot intra în aceeași teacă. Așa este.

 

Nici în România lucrurile nu stau altfel. România este un singur stat. Anume un stat capturat de o putere ocultă controlată din străinătate. Respectiva putere strânge ceas de ceas, zi de zi și an de an, lațul în jurul gâtului națiunii până la aducerea ei în imposibilitate de a mai reacționa.

 

Orice încercare a guvernului român de a evada, de a ieși din această situație, declanșează măsuri de retorsiune. Iar noi, atunci când simțim lațul strângându-se, în loc să ne zbatem mai tare și să îl lovim pe cel care ne sugrumă, preferăm capitularea, în speranța că agresorul ne va cruța.

 

„Capul ce se pleacă sabia nu-l taie.” Poate, deși nu este sigur. Cert este doar un lucru: „cu umilință jugu-l încovoaie”.

 

Acceptăm să fim colonie ca să scăpăm de MCV???!!!

 

Acceptăm să fim colonie ca să putem călători fără pașaport în imperiu???!!!

 

Moneda unică Euro este sabie pentru statele dominante și jug pentru cele dominate. A intra în zona Euro cu statut de colonie înseamnă a renunța la capacitatea de a te apăra în fața hegemoniei economice a protagoniștilor UE prin folosirea cursului valutar al monedei naționale. Nu putem avea o uniune monetară fără o uniune economică, iar uniunea economică între metropolă și colonie este imposibilă. Colonia dă ieftin țiței și cumpără scump benzină. Dă ieftin lemn și cumpără scump mobilă. Dă ieftin carne și cumpără scump cârnați. Dă ieftin grâu și cumpără scump pâine etc. Aceasta nu este uniune, ci expansiune.

 

La ce servesc concentrările de forțe militare străine pe teritoriul unei colonii? Ele apără metropola, iar nu colonia. Aceasta este doar câmp de luptă. Colonia are stăpâni iar nu aliați.

 

Să nu confundăm, deci, o federație de state națiune cu un imperiu, o democrație transnațională cu o oligarhie globalistă și parteneriatul cu vasalitatea.

 

Despre ce vorbim atunci? După 1990 România și-a definit interesele naționale în context european și euro-atlantic. Prin urmare, când își apără interesele naționale România apără și interesele europene. Când se bate cu eurobirocrații, nu se bate cu Statele Unite ale Europei, ci cu Sfântul Imperiu Roman de origine germană.

 

În orice caz, Guvernul român este în primul rând obligat să apere interesele românilor și abia apoi pe cele ale Europei. Iar poporul român are în primul rând obligația de a se lupta pentru libertatea, demnitatea și prosperitatea sa. Mai ales atunci când alții i le pun în pericol.

 

Mai bine ne batem, deci, decât să ne văicărim. Chiar dacă vom pierde câteva bătălii, nu vom pierde războiul, căci, spre deosebire de cei cu care ne confruntăm, pe lângă sabie, poate mai slabă, noi avem de partea noastră și dreptatea. Iar sabia unită cu dreptatea fac un cuplu de neînvins.

 

Și chiar de vom pierde războiul, ne vom păstra cel puțin onoarea. Din ea va răsări din nou norocul nostru, al tuturor românilor.

 

Iată mesajul pe care trebuie să îl dăm astăzi conducătorilor români. Nevolnicia liderilor este mai puțin nocivă decât defetismul poporului. Timiditatea lor este mai puțin periculoasă decât lașitatea mulțimii. Slăbiciunea lor mai puțin lipsită de speranță decât înclinația către capitulare a masei.

 

România nu este o țară care se poate păstra fără luptă. Ne-a confirmat-o astăzi cea de la care cei mai mulți se așteptau cel mai puțin: premierul Viorica Dăncilă.

 

 

 

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/defetismul-poporului-mai-rusinos-decat-neputinta-conducatorilor/

Semnele de suprafață ale unui dezastru diplomatic de profunzime

Prezent la București doar pentru a reitera, inclusiv în prezența ministrului de externe german, poziția potrivit căreia securitatea energetică a statelor situate între Marea Baltică, Marea Neagră și Marea Adriatică poate fi garantată numai prin diversificarea surselor de aprovizionare, iar nu prin asocierea monopolului rusesc asupra vânzării cu un monopol germano-rus asupra distribuției, așa cum preconizează proiectul Nord Stream II, Președintele Poloniei, co-inițiatorul Trimarium, a părăsit Summitul acestuia după sesiunea inaugurală pentru a zbura direct la Washington. Acolo a fost primit cu căldură la Casa Albă unde, printre altele, a repetat cele spuse în România cu privire la bazele arhitecturii de securitate în Europa Centrală și de Est în secolul XXI, reafirmând tare și clar opțiunea țării sale pentru viziunea geopolitică a SUA, și implicit pentru parteneriatul cu aceasta, nu neapărat exclusiv dar cu certitudine prioritar.

În context s-a făcut aluzie la presiunile Berlinului dirijate către impunerea valorilor și agendei sale în celelalte state europene, subliniindu-se că America și Polonia își clădesc relația strategică pe temelia respectului pentru suveranitatea statelor naționale. Chiar dacă nu este cu totul adevărat, a fost bine spus. „Se non è vero, è ben trovato”– cum sună o faimoasă expresie italiană.

Este aceasta o opțiune realistă sau nu? Istoria o va proba. Ea este însă lipsită de echivoc și de aceea sursă de încredere pentru aliați și sursă de respect pentru adversari.

Mesajul polonez a fost întărit la conferința de presă de după Summit, de astă dată de către premierul Poloniei, care, alături de Secretarul pentru energie al SUA, a reconfirmat că Inițiativa celor trei mări este inspirată de o viziune pe care statele lor o împărtășesc, și care se opune politicii Europei germane, delimitându-se totodată de ambiguitățile păguboase ale gazdei române. Este simbolic faptul că la această manifestare concluzivă au fost prezenți, alături, firește, de reprezentantul țării gazdă, reprezentanții celor două state formal inițiatoare ale Trimarium– Polonia și Croația – și cel al ghidului și sponsorului său politic, SUA. Deși, chipurile, toți au fost de acord cu invitarea Germaniei, noul partener special al Inițiativei nu a fost prezent. Faptul spune multe pentru cei care au ochi de văzut și nu țin palma pe ei.

În paralel cu aceste evenimente, la Budapesta a avut loc un deloc surprinzător „incident tehnic”. Avionul cu care Președintele maghiar trebuia să se deplaseze la București s-a defectat sau ceva asemănător. Prin urmare, bietul om nu a mai putut efectua deplasarea (sic!) iar Ungaria a fost reprezentată la Summit de ambasada sa din România. Adică, a absentat. Astfel ea nu s-a asociat noii orientări pro-germane date de Președintele Iohannis Inițiativei. Punct, desigur, bine marcat la Washington.

Se va supăra oare Berlinul și va întoarce spatele Varșoviei și Budapestei, dedicând toate darurile sale de acum încolo Bucureștiului? Nici vorbă! Câinele nu pleacă de la măcelărie. În schimb nu este nimic de dat Bucureștiului. De ce să se dea? Datoria slugii tocmai asta este: să slujească. Mai ales acum că România a fost întoarsă – diplomatic – pe flancuri, marja sa de manevră s-a redus și nu îi mai permite să joace în ham.

Iată semnele unui dezastru diplomatic a cărui victimă este România. Și nimeni nu va răspunde pentru aceasta întrucât cel care potrivit Constituției are competența de a realiza politica externă a țării și obligația de a da socoteală pentru felul în care o face (exclusiv) în fața Parlementului, este Guvernul – care a fost marele chibiț al Summitului – iar nu Președintele Republicii – care a confiscat evenimentul.

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/semnele-de-suprafata-ale-unui-dezastru-diplomatic-de-profunzime/

Older posts «

» Newer posts