Somnul rațiunii magistraților naște monștrii justiției

Într-o sentință penală pronunțată de Tribunalul București, secția I Penală, se poate citi următorul text: ”Chiar dacă decizia Curții Constituționale a României nr.450/2016 produce ope legis (wow!! – n.n.), în condițiile art.147 alin. 1 din Constituție, o încetare pentru viitor a efectelor juridice ale dispozițiilor declarate neconstituționale (antrenând, în cazul cauzelor nedefinitiv judecate, analiza modificării condițiilor de incriminare în procesul de identificare a legii penale mai favorabile conform art.5 C.pen.), ea nu poate fi considerată echivalentă cu o lege penală de dezincriminare în sensul art.4 C.pen., cu aplicabilitate retroactivă, întrucât nu poate suplini prin ea însăși voința legiuitorului ( originar – Parlament sau delegat – Guvern) de a dezincrimina parțial infracțiunea de abuz în serviciu prin exceptarea din sfera de aplicare a art.297 alin 1 C.pen. a actelor normative cu putere inferioară legilor, ordonanțelor și ordonanțelor de urgență, voință exprimată doar prin punerea de acord a prevederilor penale constatate neconstituționale cu dispozițiile Constituției”.

Textul îi aparține domnului judecător Bădiță Petre-Valentin. Să îl considerăm prin ipoteză ca valabil și să vedem ce spune de fapt.

Domnul Bădiță reține că art.297 alin 1 C.pen. contravine dispozițiilor Constituției României în măsura în care, prin aplicarea lui, cineva este pedepsit pentru săvârșirea unui abuz în serviciu fără ca să fi încălcat o lege, ordonanță sau ordonanță de urgență. Nu numai că aceasta este opinia Curții Constitușionale, dar și bunul simț comun spune că nu poate fi o faptă ilegală fapta care nu încalcă o lege, după cum nu poate fi infracțiune fapta pe care legea nu o califică astfel.

De aici, domnul Bădiță merge mai departe și afirmă că dispoziția legală neconstituțională nu mai poate fi temei pentru condamnarea cuiva, după ce neconstituționalitatea a fost oficial constatată. Aceasta nu numai pentru că bunul simț (adică o logică formală minimă) o impune, ci și întrucât art.147 alin 1 din Constituție o dispune. Într-adevăr, impecabil!

La acestea domnul judecător mai adaugă că o decizie a Curții Constituționale nu echivalează cu modificarea legii neconstituționale. Din nou, adevărat! Curtea Constituțională nu poate lua locul puterii legislative, respectiv legiuitorului (originar sau delegat). Punerea de acord a legii criticate cu textul Constituției , astfel cum au fost interpretate și confruntate/comparate de Curtea Constituțională, revine, deci, Parlamentului (sau, după caz, Guvernului).

Când punerea de acord va fi avut loc, prin manifestarea de voință corespunzătoare a legiuitorului, legea penală astfel corectată se va aplica retroactiv tuturor celor aflați la închisoare prin lucrarea vechiului text neconstituțional, în baza principiului retroactivității legii penale mai favorabile, consacrat atât de Constituție, cât și de C.pen. . Până atunci, conchide domnul judecător Bădiță, legea penală neconstituțională nefiind modificată de legiuitor – cu alte cuvinte, neexistând o lege penală nouă – nu are ce retroactiva. Victimile condamnărilor neconstituționale rămân, deci, la închisoare, iar contestațiile lor la executare se resping. ”Curat neconstituțional, dar umflați-i!” – repetă, fără să vrea, replica faimoasă din ”Scrisoarea pierdută” , acest Bădiță Pristanda al statului de drept strâmb, care este România de azi. Istoria pare a se repeta dar ceea ce la Caragiale a fost comedie, acum este tragedie.

Ni-l putem imagina pe domnul Bădiță întorcându-se acasă, în mijlocul familiei care îl așteaptă cu drag, mândru de raționamentul său juridic. A urmat legea cu vigoare și a ajuns printr-o argumentare logico-juridică fără cusur la o concluzie ”imbatabilă”. În silogismul juridic construit de dânsul nu există nicio fisură. Poate dormi, deci, liniștit.

Oare chiar așa să fie ?! Desigur, mai este o mică problemă: concluzia sentinței penale analizate îi lasă în închisoare pe niște nevinovați, anulându-le, astfel, dreptul fundamental la libertate, dar asta, gândește același judecător Bădiță, excede competența judecătorului care privește aplicarea legii iar nu evaluarea efectelor morale, sociale, economice, etc. ale aplicării ei.

Exact în acest sens romanii se întrebau: ”Quid leges sine moribus?” Adică, literal, ”Ce este legea în lipsa moralei?”; în sensul că, o lege bine interpretată și aplicată care ajunge la concluzii șocante pentru conștiința morală a societății nu are nicio valoare, nu este bună. În cazul domnului judecător Bădiță, întrebarea este: Cât de corectă poate fi o sentință care rezultă dintr-un raționament juridic aparent impecabil, având însă ca efect o vădită inechitate ?

Domnul Bădiță Petre-Valentin nu are, însă, conștiință morală. O absență care nu îl tulbură întrucât îi lipsește conștiința profesională aptă a-i stâjeni derapajul moral. Dacă ar fi fost altfel, deranjat de nedreptatea subsecventă a sentinței sale, ar fi făcut apel la imaginația profesională și ar fi observat că jocul textelor de lege îi permite legiuitorului și modificarea tacită a prevederilor declarate neconstituționale. Într-adevăr, un text pe care Curtea Constituțională l-a găsit neconform cu legea fundamentală, este abrogat în 45 de zile de la data acestei constatări dacă legiuitorul nu l-a modificat până atunci. O asemenea abrogare prin efectul legii, iar nu al hotărârii Curții Constituționale, operează numai întrucât puterea legislativă și-a manifestat dorința de a nu acționa în alt sens. Prin urmare, dezincriminarea – totală, parțială sau numai a tezei ambigui susceptibilă de interpretare neconstituțională – rezultă din voința legiuitorului și, potrivit legii, operează retroactiv.

Scârțâie, oare, acest raționament? Nu cred. În orice caz, între două raționamente juridice alternative, un adevărat judecător îl va alege pe acela care conduce la consecințe morale (echitabile) susceptibile să salvgardeze dreptatea și armonia socială, iar nu pe cel care distruge oameni nevinovați, afectează conștiința publică, generează temeri și blocaje sociale, crează confuzie de valori.

Din păcate, domnul Bădiță nu este un caz izolat. ( un alt exemplu este cel al judecătoarei Florentina Dragomir, de la ÎCCJ, care, luând act de împrejurarea că pentru o faptă identică comisă în același timp, un făptuitor a fost condamnat la închisoare, în timp ce altul a fost achitat, diferența explicându-se prin aceea că, dintr-o pură întâmplare, între data condamnării primului și cea a achitării celui de al doilea, Curtea Constituțională stabilise că textul legal aflat la originea inculpării ambilor fusese interpretat și aplicat împotriva normelor constituționale, a refuzat punerea în libertate a celui pe nedrept încarcerat pe motiv că hotărârea Curții Constituționale, potrivit legii, nu retroactivează; ca și cum o sentință care șochează bunul simț poate fi legală, sau ca și când legiuitorul român ar fi fost atât de absurd încât ar fi dorit ca o hotărâre judecătorească să fie valabilă chiar dacă este vădit nedreaptă, ca aplicarea legii să fie impredictibilă depinzând de jocul întâmplării, sau ca oameni condamnați prin încălcarea Constituției să rămână a ispăși o pedeapsă nemeritată. Acesta ar fi nu stat de drept, ci stat de nebuni.) Justiția română este sufocată de așa-ziși magistrați incompetenți și inconștienți care împing în neant întreaga națiune. Somnul rațiunii unor magistrați nepotriviți, nedotați, nechemați pentru o asemenea misiune, dincolo de eventuala lor rea-credință, duce nu numai la nașterea unor monstruozități judiciare, ci și la un dezastru național.

Acești magistrați trebuie să plece cât mai repede. Nu numai ca o măsură de asanare a justiției, ci și ca o măsură de securitate pentru ei înșiși; căci, într-o zi – și ziua aceea nu este prea îndepărtată – poporul pe care au crezut că îl pot amăgi tot timpul, se va trezi și atunci, acolo unde legea nu a putut face dreptate, va face cetatea (cetățenii) cu instrumentele sale specifice – coasa și toporul. Cel puțin, așa ne arată istoria.

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/somnul-ratiunii-magistratilor-naste-monstrii-justitiei/

Cod roșu de calamitate în justiția română

Două doamne ale căror spuse în intervențiile publice lasă cu greu să se ghicească faptul că ar fi absolvente ale unor facultăți de drept cu merite de natură să le fi urcat în fruntea autorității judiciare, și un domn cu aerul prăfuit al politrucilor jovial-amenințători de la începuturile comunismului real, au semnat ( și ștampilat), la vreme de caniculă, o așa-zisă Declarație comună ”de aderare la valorile fundamentale, principiile și mecanismul de monitorizare a Strategiei naționale anticorupție (2016-2020)”. Sub semnătura celor trei sunt formal angajate Consiliul Suprem al Magistraturii, Înalta Curte de Casație și Justiție și Ministerul Public, în fruntea cărora respectivii vremelnic se află.

Strategia cu un nume atât de impresionant ( când nu poți rezolva o problemă compui o strategie, ca să îl parafrazăm pe Napoleon I ) aparține Guvernului României și este un document politic. Executivul este și îndreptățit, în virtutea prerogativelor constituționale, și obligat, prin efectul mandatului dat de Parlament, să definească și să aplice politici menite a preveni și combate dăunătorul fenomen al corupției. Aceasta este în consonanță cu dorința marii majorități a electoratului român.

Angajamentul formal al autorității judecătorești de a aplica politica Guvernului reprezintă, însă, pe de o parte, abandonarea neutralității politice a justiției – justiția nu face politică, ci garantează respectul legii adoptate de politicieni și instituțiile lor, constituite prin alegeri, iar pe de altă parte, renunțarea la independența justiției, prin supunerea ei față de prioritățile politice ale executivului ( sintetizate în Strategie). Un executiv din care face parte – circumstanță agravantă – și Ministerul Public (procuratura). De aici rezultă, nu neapărat că autoritatea judecătorească se supune Guvernului ( deși prima impresie este aceea a dorinței de a obține bunăvoința executivului printr-o aderare servilă la programul acestuia ), ci mai ales hotărârea ei de a se transforma într-o forță politică de sine-stătătoare, care are propriile sale obiective politice și propria agendă politică, instrumentarea cazurilor concrete cu care sunt sesizate instanțele fiind operată în contextul tactic impus de acestea. În virtutea Declarației comune, însă, puterea judecătorească înțelege să se supună procurorilor, căci altfel cum poți rămâne arbitru atunci când faci echipă cu una dintre părțile duelului judiciar, acuzarea ?! În mod normal procurorul acuză iar judecătorul judecă de pe poziția echidistanței dintre acuzare și apărare. Aceasta este o expresie a principiului procesual al ”egalității armelor”. Dacă judecătorul se plasează a priori în tabăra acuzatorilor pentru a lupta împotriva celor acuzați de corupție, înseamnă că el își subordonează hotărârea rechizitoriului.

Declarația comună ne spune, așadar, că în viitor, în procesele născute pe baza acuzațiilor de corupție, judecătorii nu vor mai hotărî ”secundum alegata et probata” (în funcție de afirmațiile dovedite de acuzare), ci, pur și simplu, în conformitate cu alegațiile, probate sau nu, ale procurorilor. (Ceea ce s-a întâmplat și până acum în ultimii ani, dar fără o declarație formală.)

Despre caracterul semnatarilor Declarației comune, precum și despre ambițiile și obiectivele lor vorbește și tema aleasă pentru a face obiectul ”programului politic” al autorității judecătorești: prevenirea și combaterea corupției. Practic toate politicile statului, fiind întemeiate pe lege, se intersectează cu activitatea justiției. Prin prestațiile și performanțele ei, autoritatea judecătorească poate influența crearea sau dispariția locurilor de muncă, accelerarea sau frânarea circulației banului, înflorirea sau ofilirea afacerilor, garantarea securității dinamice, respectiv statice, a creditului, stimularea sau descurajarea investițiilor, respectul sau încălcarea drepturilor omului și libertăților cetățenești. Cei trei crai de la apusul statului de drept nu au ales să își unească forțele în niciunul dintre aceste domenii de importanță vitală pentru prezentul și viitorul națiunii române. De ce ? pentru că nu fac rating – ca să folosim o expresie cunoscută în mass-media. Pentru că niciun concept nu poate fi instrumentat mai bine în scopul manipulării opiniei publice decât ”anticorupția”.

Deși CSM are în competență și apărarea independenței justiției, deși Ministerul Public este ținut să verifice starea legalității adunând probe și în favoarea și în defavoarea celor suspecți de încălcarea legii, deși instanțele judecătorești au rolul de a cenzura alegațiile procurorilor garantând acuzaților mijloace de apărare egale cu mijloacele de atac de care dispune acuzarea, cu toții intrând într-un sistem de echilibru instituțional prin contraponderi, liderii instituțiilor în cauză au decis să se erijeze într-un soi de preoțime seculară iluminată și mandatată direct de Dumnezeu (căci de electorat, nu este cazul) ca să lupte cu forțele răului, cu tenebrele corupției încarnate în cealalte puteri ale statului – legislativă și executivă – precum și în masa cetățenilor damnați. împreună vor decide cine este bun și cine este rău, cine merge în Paradis și cine este destinat Infernului. Mai mult, ei nu se vor mai limita la combaterea ilegalităților eventuale, ci se vor ocupa și de prevenirea lor. Cum ? Prin condamnări exemplare, chiar dacă împotriva condamnatului nu sunt probe. Cea mai eficientă formă de prevenire a corupției – în mentalitatea unor oameni cu concepție totalitară, desigur – este teroarea consecutivă condamnării suspecților. Iar suspecți sunt toți cei de care ”trinomul” semnatar al Declarației comune înțelege să se ocupe.

Repet: Autoritatea judecătorească nu reprezintă forțele binelui în luptă cu forțele răului, așa cum le place să creadă unor submediocrii parveniți cărora pălăria prea mare a unor demnități necuvenite le-a căzut pe ochi; autoritatea judecătorească este actorul legitim chemat să soluționeze controversele dintre puterea politică ( respectiv, instituțiile politice ale statului ) și interesele private, iar aceasta nu potrivit concepției unuia sau altuia despre bine și rău, ci ținând seama de ceea ce legea, adică factorul politic, a apreciat a fi adecvat sau inadecvat pentru menținerea păcii, armoniei și eficienței sociale.

Ce va spune CEDO despre acestă ispravă ? Până acum statul român nu s-a apărat împotriva reproșului că un proces nu poate fi echitabil atât timp cât ÎCCJ și DNA se află într-un ”parteneriat de nădejde”, susținând că formula nu a fost consacrată instituțional, ci folosită doar într-un discurs personal al ”judecătorului Livia Stanciu” rostit ca oaspete politicos la o ședință de bilanț, cu caracter oarecum festiv, a DNA. De acum, această apărare cade.

Prin Declarația comună a CSM, ÎCCJ și MP mecanismul crimei judiciare care a ucis echitatea procesului judiciar în România, și perpetuatorii lui s-au denunțat în scris, sub semnătură proprie și ștampilă oficială. De acum bugetul trebuie pregătit pentru a plăti un val de amenzi la CEDO. Evident, cu banii luați din buzunarul cetățeanului.

Conștiințele vii ale națiunii române au a se mobiliza însă în denunțarea acestui derapaj. El ne atrage atenția că s-a ajuns acolo unde îndreptarea se poate face numai cu ”dinamită”.

P.S. – în anii studenției mele, marele profesor Tudor R. Popescu, ironiza obiceiul autorităților comuniste de a fetișiza aplicarea ștampilei pe documentele oficiale, spunând că în statele civilizate ceea ce contează este semnătura, practic inimitabilă, iar nu ștampila, oricând reproductibilă, avându-și originea în vremurile în care ”mahării” nu cunoșteau scrisul. Între timp, UE a adoptat o directivă privind renunțarea oficială la ștampilă. Detaliul aplicării ștampilei pe augustele semnături ale Declarației comune, spune multe despre epoca în care au rămas prizoniere mințile și conștiințele semnatarilor.

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/cod-rosu-de-calamitate-justitia-romana/

Cu abuzul pe abuz călcând sau cum ticluiau probe mincinoase ieri procurorii principiali de azi

 

Nu toți cei care se opun autoritarismului sunt liberali; nu toți cei care denunță abuzurile altora sunt corecți; nu toți procurorii care se plâng că doamna Kovesi mistifică adevărul au făcut altfel referitor la cei pe care i-au anchetat.

Acum câțiva ani Lumea Justiției a publicat un document dintr-un dosar trimis de DNA la Înalta Curte de Casație și Justiție în care se putea citi următorul pasaj:

Trebuie adus la cunoștință celor doi martori faptul că este esențial să demonstrăm că a fost vorba de un demers jurnalistic pornind de la existența faptelor de corupție, pretins a fi săvârșite de parlamentari europeni, anterior acestui demers, pentru a înlătura posibile acuzații de provocare / determinare la săvârșirea unor infracțiuni”.

Acest text era introdus între paranteze și era plasat după următoarea întrebare aparent nevinovată:

În ce împrejurări ați declanșat investigația jurnalistică privind posibile fapte de corupție săvârșite în Parlamentul European ?”.

Cu alte cuvinte, cei cărora li se punea întrebarea trebuiau să răspundă că aveau cunoștință de comiterea unor infracțiuni de corupție în PE și că s-au dus să investigheze aceste fapte deja comise, iar nici vorbă să le provoace pentru a-și crea un subiect de presă. Dacă nu răspundeau astfel acuzatul ar fi scăpat spunând că a fost provocat, iar probele rezultate dintr-o provocare nu sunt admise în procesul penal din România. Or, după cum rezultă clar din precizările făcute în speță era vorba de un demers jurnalistic, iar nu de o provocare înscenată.

Nu trebuie să fii jurist ca să îți dat seama că te afli în fața unui efort făcut de procurori pentru ticluirea unei probe de natură a duce la inculparea și condamnarea unei persoane. După cum ei înșiși o spun, pentru ei esențial era să nu permită acuzatului să se apere iar nu să stabilească adevărul adunând așa cum legea le-o cere, probe atât împotriva cât și în favoarea acestuia.

În realitate procurorii DNA nu voiau să cunoscă împrejurările de fapt în care se făcuseră anumite demersuri, ci doreau ca martorii să ofere răspunsuri apte a permite calificarea acelor demersuri ca ”investigație jurnalistică”, plasându-le în succesiunea faptelor într-un moment convenabil, chiar dacă asta nu corespundea adevărului. În acest scop martorii erau instruiți cum să mintă, atrăgându-li-se subtil atenția că dacă nu o vor face vor putea fi ei înșiși acuzați de comiterea infracțiunii de instigare la săvârșirea unor fapte ilegale.

O asemenea decizie luată în exercițiul funcției de procuror este defectuoasă și ea a produs un prejudiciu material și moral cert acuzatului. Ne aflăm, deci, în prezența unui abuz în serviciu săvârșit prin instigarea la mărturie mincinoasă, cu scopul includerii în dosarul de urmărire penală a unor probe false, contrafăcute, ticluite, rezultatul ultim fiind, după cercetarea abuzivă, represiunea nedreaptă a unei persoane nevinovate. Toate acestea fac obiectul unor infracțiuni definite în chiar acești termeni de Codul Penal român.

Textele citate și comentate mai sus fac parte dintr-o cerere de comisie rogatorie trimisă în Marea Britanie pentru audierea ca martori a doi jurnaliști ai ziarului de scandal The Sunday Times. Solicitarea privind instruirea ”corespunzătoare” a celor doi martori era adresată magistraților britanici care, desigur, au remis destinatarilor atât întrebările care constituiau interogatoriul cât și sugestiile atașate lor. Nu puteau face altceva.

Procurorii care au întocmit documentul sunt domnii Marin Nicolae ( recent trimis de doamna Kovesi în fața CSM pentru refuzul de a face testul poligraf dar scăpat ca prin minune de revocare ) și Radu-Mihăiță Cazacu ( între timp plecat la cerere din DNA ). Cel care a aprobat documentul este nimeni altul decât domnul Doru Țuluș, fost șef de secție, azi dezident exclus din DNA și denunțător al abuzurilor doamnei Kovesi la Televiziunea bulgară. Acești procurori au uitat documentul cu pricina în dosarul trimis la ÎCCJ și devenit astfel public, fie din incompetență, fie din neglijență, dar cel mai probabil din aroganță, cu convingerea că ”noi suntem DNA și nouă ni se permite orice”.

Victima acestei cercetări abuzive am fost eu însumi, Adrian Severin, lipsit de dreptul de apărare și condamnat pentru a fi acceptat ceea ce nu mi s-a cerut și a fi primit ceea ce nu mi s-a dat.

Până acum dezvăluirea Luju nu a produs niciun efect. Nimeni nu a pornit vreo urmărire penală împotriva autorilor unor asemenea infracțiuni patente. Doamna Kovesi are acum ocazia să îndrepte această eroare.

Cât despre procurorii în cauză, respectiv domnul Țuluș & Co., ei nu pot fi nici crezuți, nici iertați până când, cel puțin, așa cum a făcut-o doamna Elena Udrea și parțial doamna Alina Bica, nu vor recunoaște că au greșit și că sistemul pe care l-au servit cu entuziasm a fost și a rămas unul odios.

 

P.S. Doamna Kovesi contestă autenticitatea înregistrărilor audio făcute pe ascuns, care au fost prezentate public și o incriminează, cerând expertizarea acestora. Ar trebui să i se amintească faptul că procurorii din subordinea sa, ca și partenerii lor de nădejde de la ÎCCJ, au refuzat constant proba cu expertiza unor înregistrări similare, ceea ce a dus la trimiterea unor oameni nevinovați în pușcărie, la distrugerea unor destine și la ruinarea unor familii.

Dumnezeu nu bate cu bățul!

 

 

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/cu-abuzul-pe-abuz-calcand-sau-cum-ticluiau-probe-mincinoase-ieri-procurorii-principiali-de-azi/

NEOATLANTISMUL DINTRE MĂRI

Nu știu cât de mult s-a amestecat Rusia în alegerea Președintelui Donald Trump. Probabil mai puțin decât S.U.A. în alegerea Președintelui Boris Elțin. Și cu siguranță mai puțin decât Germania în alegerea Președintelui Iohannis. Cert este însă că binecuvântarea Summit-ului celor trei mări, de la Varșovia, a fost dată de Președintele S.U.A. – ”invitat de onoare” – în cel mai autentic interes american.

Formula ”invitației” mi-a amintit de încercarea fostului ministru de externe grec, Theodoros Pangalos, de a crea un alt intermarium, și anume unul balcanic, cuprins între Marea Neagră, Marea Egee și Marea Ioniană, sub patronajul Rusiei; inițiativă zădărnicită atunci de o Românie cu vrednice ambiții de lider regional și opțiuni politice euro-atlantice. Inițiativa Pangalos, atent coordonată cu Moscova dar nu și cu Bucureștiul, a fost oficializată în vara lui 1997 (un Summit al șefilor de state și guverne din țările Europei de Sud-Est fusese convocat pentru toamnă în insula Creta), în timp ce, la începutul aceluiași an, România lansase la Varșovia, cu ocazia întâlnirii oficiale dintre președinții polonez și român, planul trilateralei România-Ucraina-Polonia, concretizată câteva luni mai târziu și extinsă prin includerea Republicii Moldova ( prima întâlnire a celor patru șefi de state cuprinse între Marea Baltică și Marea Neagră, a avut loc în același an la Ismail).

Tot în 1997 și tot din inițiativă românească a fost creată trilaterala România – Bulgaria – Turcia, care, după expresia Secretarului de Stat american Madeleine Albright, urma să funcționeze ”spate în spate” cu trilaterala, deja născută (din impuls grecesc) România – Bulgaria – Grecia. România devenea astfel piesa de articulare a unor structuri de cooperare regională care uneau Marea Baltică, Marea Neagră și Marea Egee, mergând pe urmele unei idei interbelice lansată de mareșalul Pilsudsky, Președintele de atunci al Poloniei. În acest cadru se preconizau, printre altele, realizarea unui coridor de transport (o autostradă) care ar fi pornit de la Gdansk, pe malul Mării Baltice și s-ar fi terminat la Alexandropolis, pe malul Mării Egee, crearea unei rețele integrate de distribuție a energiei, profitând de existența conexiunilor deja existente de pe timpul CAER, și punerea la punct a unui sistem de consultări politice, incluzând domeniul apărării și securității. De menționat este faptul că la data la care acest proiect geo-strategic începea să prindă viață, pe tronsonul nordic (Marea Baltică – Marea Neagră) niciunul dintre participanți nu era membru UE sau NATO, iar pe tronsonul sudic (Marea Neagră – Marea Egee) numai Grecia și Turcia erau membri NATO, și numai Grecia membru al UE.

Observatorii timpului au putut sesiza, în măsura în care aveau acuitatea și onestitatea necesare, pe de o parte, entuziasmul S.U.A. față de aceste aranjamente, iar pe de altă parte, rezerva Rusiei și răceala Germaniei. Într-adevăr, un intermarium pe direcția nord – sud, sprijinit de S.U.A., era una, iar o uniune balcanică tutelată de Rusia, era alta.

Proiectul românesc s-a stins treptat, pierzându-și suflul, așa cum observa fostul ambasador polonez în România, Bogumil Luft, în cartea sa ”Românii în goană după happy-end”, odată cu schimbarea conducerii MAE în 1998. (Domnul Luft susține că nici în Polonia nu a fost bine înțeles, cu excepția Președintelui Aleksander Kwasniewski). Paradoxal, România l-a neglijat cu atât mai mult cu cât parteneriatul ei strategic cu S.U.A. se transforma (la început tot din inițiativă românească) în vasalitate. O altă dovadă că America nu se poate sprijini decât pe o Românie care i se opune; adică o Românie verticală.

La începutul secolului XXI, analiști politici americani de prim rang ( a se vedea lucrările lui Stratfor ) au readus în atenția publică nevoia unei cooperări structurate și instituționalizate între statele Europei Centrale și de Est cuprinse între Marea Baltică și Marea Neagră, mergând eventual până la Marea Mediterană. Acești analiști avertizau că țările din regiunea respectivă nu se pot baza pe sprijinul unei Americi prea implicate în rezolvarea problemelor globale, decât dacă vor ști să își apere singure interesele, și că atât Europa germană, cât și tandemul germano-rus nu au nici capacitatea, nici interesul, nici voința de a le garanta stabilitatea și progresul, decât dacă ele însele se vor constitui într-un bloc demn de luat în seamă.

În ceea ce mă privește, de ani buni, scriu despre nevoia unei inițiative politice românești menită să creeze o structură de securitate geopolitică fie în cadrul UE, fie in afara acesteia (total sau parțial), de-a lungul frontierei estice, între Marea Baltică și Marea Neagră, cu posibilă ieșire spre Marea Egee. Aceasta devenea cu atât mai urgent cu cât America se depărta de Europa, Europa devenea tot mai germană iar Eurasia (sau ruso-asia) își reafirma vocația de putere imperială. Într-o Europă germană România este condamnată să rămână la periferia politică, ca simplă piață de desfacere iar în perspectiva unui nou Pact Ribbentrop – Molotov ea riscă să fie iarăși strivită de cleștele geo-strategic ruso-german. Evident, toate au fost vorbe în vânt la București.

Iată că acum proiectul intermarium se redeșteaptă sub impulsul politicii neoatlantiste a Președintelui Donald Trump; dar nu la București, ci la Varșovia. Nici așa nu este rău, atâta vreme cât și România se află acolo.

Noutatea principală se referă la mările vizate și spațiul cuprins între ele. Noul intermarium este ușor deplasat spre Vest, în așa fel încât să lase în afară fostele teritorii sovietice (inclusiv Moldova și exclusiv țările baltice) și totodată să coincidă aproximativ cu aria fostului Imperiu Habsburgic. (la care se adaugă Vechiul Regat al României și Bulgaria, probabil, ca substitut al Turciei cu rolul de avanpost atlanticist la Marea Neagră). Marea Egee este înlocuită cu Marea Adriatică, lăsând astfel în afară Turcia neo-otomană, împreună cu partea Balcanilor de Vest locuită de ortodocși și musulmani. Totul sugerează refacerea echilibrului de putere existent în Europa antebelică printr-o combinație a soluțiilor convenite la Congresele de la Viena (1815), Paris (1856) și Berlin (1878), sub monitorizarea și în profitul Washington-ului.

Să fie acesta preambulul unui conflict transatlantic sau al unuia ruso-american ? Câtuși de puțin. Deși lipsită de căldură, reacția Berlinului și Moscovei față de Summit-ul celor trei mări de la Varșovia a fost mai degrabă calmă.

Frontiera estică a acestui intermarium este aproape sigur agreată de Casa Albă și Kremlin. Rusia rămâne practic cu teritoriile fostului imperiu (inclusiv Ucraina), valoarea geostrategică a statelor baltice, nerecuperate, fiind pentru ea aproape zero, atât timp cât păstrează Kaliningradul, și cât proximitatea uriașei piețe rusești are o putere de atracție pentru economia lor mai mare decât piața europeană germanizată. Dacă nu vor fi formal ridicate, sancțiunile economice occidentale aplicate Rusiei după anexarea Crimeii, vor fi cel puțin lăsate să cadă în desuetudine cât de curând. În fine, un bonus: Serbia și Macedonia rămân în afara unor aranjamente de securitate și deci disponibile pentru ”protecția” rusă. Pe o atare bază, cooperarea ruso-americană în Orientul Mijlociu și în Pacific capătă perspective optimiste.

În ceea ce o privește, Germania înțelege, desigur, că ”blocul celor trei mări” se interpune în calea unei antante ruso-germane (inacceptabilă pentru S.U.A.) de care ar fi depins profilarea Europei germane ca putere globală, dar, la ora actuală, Berlinul este mai preocupat de realizarea Europei politice (Statele Unite ale Europei Mici) în cadrul UE cu mai multe viteze. Prin urmare, atât timp cât ”statele dintre mări” rămân piața pe care exporturile germane nu se întâlnesc cu concurența americană ( ceea ce nu este nici în interesul Americii), cât nu se revoltă împotriva apariției unui ”nucleu dur” european și cât își rezolvă problemele de securitate cu banii S.U.A., Berlinul se poate acomoda cu realitatea geopolitică edificată în Mittteleuropa de neoatlanticismul american sau, mai bine-spus, trumpist.

Dacă această analiză este corectă, deocamdată România cade iarăși, oarecum, în picioare, dovedind, după cum observa P.P.Carp, că are atât de mult noroc încât nu îi mai trebuie și o politică bună. (Facem abstracție, desigur, de faptul că prin aranjamentul descris, prăpastia de destin dintre România, Basarabia și Bucovina de Nord se cască din nou). Chiar și așa, mai rămân două probleme de remarcat.

Pe de o parte, se pune întrebarea: cât de durabilă este o comunitate de națiuni cu tradiții de rivalitate atât de solide precum cele ( parcă prea multe ) care intră în triunghiul geograficește destul de contorsionat al celor trei mări amintite ? Cât timp vor fi capabile și doritoare S.U.A. să le țină împreună, făcându-le insensibile la cântecele de sirenă național-populiste intonate la Moscova și la Berlin ?

Pe de altă parte, securitatea geopolitică face posibilă bunăstarea, adică securitatea socio-economică, dar nu o și garantează. Or, securitate fără bunăstare (ca, de altfel, și fără libertate) este zadarnică; tot așa cum bunăstarea fără securitate (și fără libertate) este neviabilă. Pentru a le avea pe toate este nevoie de o politică românească autentică. Altminteri vom supraviețui dar nu vom …… viețui. Căci de la supraviețuire la subviețuire nu este decât un pas.

 

P.S. În perioada scursă între redactarea acestui text și trimiterea lui spre publicare (aproximativ 10 zile), am primit informația că pe culoarele reuniunii de la Varșovia au circulat și niște hărți. Pe una dintre ele frontiera estică a teritoriului dintre cele trei mări trece pe undeva pe la Oradea (sic !!!). Măi să fie ……! Deja ? Din nou ?

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/neoatlantismul-dintre-mari/

Scrisoare deschisă adresată Ministrului Justiției

Rahova,

16.06.2017

 

Scrisoare deschisă adresată

Ministrului Justiției

(indiferent cine este acesta)

 

 

 

 

Domnule Ministru,

 

 

 

         La începutul lunii iunie am adresat o scrisoare deschisă Ministrului Justiției din acel moment, domnul profesor dr. Tudorel Toader. Este posibil ca frământările politice care au dislocat Guvernul Grindeanu să nu fi permis ajungerea scrisorii la destinatarul său. În orice caz, dacă ar fi ajuns, acela nu ar fi putut acționa eficient. Sunt convins, însă, că aspectele semnalate și aprecierile formulate de mine rămân actuale. De aceea vă rog să primiți în anexă copia acestei scrisori în calitate de succesor al domnului ministru Toader, cu speranța că vă va inspira demersurile și vă va ajuta să evitați situația de a merita un mesaj similar.

 

 

Profesor dr. Adrian Severin

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Rahova,

10 iunie 2017

Scrisoare deschisă adresată

d-lui prof. dr. Tudorel Toader, Ministrul Justiției

 

 

Domnule Profesor, domnule Ministru,

 

Partea I-a: ”La așa magistrați, așa justiție !”

 

  1. Vă scriu sub imperiul unor sentimente contradictorii, care amestecă amuzamentul și revolta, mila și condamnarea, speranța și disperarea, toate provocate de prestația dumneavoastră în fruntea celui mai important minister al momentului – cel al justiției.

Ceea ce ați reușit până acum, este doar să dați o definiție nefericită conceptului de ministru-tehnocrat: un ministru care nu are nici un crez, care nu vrea nimic, care nu își asumă nici un risc, și care se scuză că trebuie să guverneze, dând într-una asigurari că tot ceea ce face îi este impus de alții – Curtea Constituțională, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Comisia Europeană cu infamul său Mecanism de Cooperare și Verificare, etc. Dacă este așa, atunci țara nu are nevoie de un asemenea ministru, ci de unul care se sprijină pe popor și care este gata să folosească puterea încredințată de acesta prin vot, pentru a schimba, în numele unui ideal de bine și de dreptate, ceea ce el crede că este de schimbat, chiar dacă astfel ajunge să îmbrace cămașa morții. Un ministru conduce așa cum știe el, iar nu așa cum nu știu cei care i se opun. Un ministru nu caută bunăvoința adversarilor, ci împlinirea voinței lui, care este, de fapt, voința celor care l-au adus la putere. Un ministru nu se preocupă să facă plăcere mulțimii, ci să-i facă bine. Aceasta, chiar trecând uneori peste părerile ei; căci nu turma conduce păstorul, ci păstorul conduce turma. Dacă păstorul lasă turma în grija oilor turbate, iar el se pune în coada ei, cu toții vor ajunge în prăpastie.

Funcția de ministru este una politică, întrucât ea presupune exercitarea puterii. Or, puterea înseamnă politică. Grija dumneavoastră pentru a face lucrurile temeinic și cumpănit bine, este respectabilă. Pentru un profesor, sau chiar pentru un magistrat, aceasta este o calitate. În politică, însă, timpul este esențial. Mai bine mai puțin bine, dar la timp, decât totul perfect, dar prea târziu. Cu atât mai mult cu cât binele nu se face de dragul binelui, prin raportare la regulile generale ale unei arte abstracte, ci într-un anumit scop, circumscris de anumite valori. Iar acest scop se referă la oameni – cu viață, sânge, suflet, familii, așteptări, aspirații – iar nu la lucruri moarte, care eventual pot aștepta la nesfârșit iluminarea tehnocraților.

Stați pe un scaun politic, domnule Ministru. Acest scaun nu își schimbă natura după cel care se așează pe el. Dimpotrivă, tehnocratul care nu se simte confortabil pe acel scaun, este obligat să îl părăsească. Altminteri, dezastrul se abate pe capul tuturor.

În momentul de față, mai tare ca niciodată, misiunea dumneavoastră este politică. Ceea ce se așteaptă de la dumneavoastră, în primul rând, nu este un act de administrare, ci unul de reformă. Miza adevarată nu este gestiunea optimă a actualului sistem judiciar, ci distrugerea statului paralel – antidemocratic și antinațional – în care s-a constituit în mod nelegitim autoritatea judecătorească. Dacă legile vă stânjenesc în aducerea la îndeplinire a acestei misiuni, Constituția vă dă dreptul la inițiativa de a le modifica.

  1. Unul dintre scandalurile care zguduie țara în prezent privește posibila fraudare a alegerilor prezidențiale din 2009. Adevărul este cu mult mai grav. Toate alegerile prezidențiale au fost fraudate, (mai bine spus, dirijate ilegitim) cu începere din 2004, tentative în acest sens manifestându-se încă după alegerile din 1996. Originea acestor fraude se găsește în străinătate, iar nu în țară, acolo unde toată lumea o caută. În țară se află doar cozile de topor, create pentru a le face posibile.

Totul a început cu acordul pe care ni l-am dat în anii 1990, ca serviciile noastre de informații să nu își mai îndeplinească misiunea pe teritoriul aliaților noștri – sau, mai bine spus, al celor pe care noi ni-i doream ca aliați – de parcă cineva ar fi sortit să fie aliatul sau inamicul nostru veșnic, în timp ce interesele noastre vitale ar fi negociabile și trecătoare. Pe fondul acestei vulnerabilizări a sistemului imunitar național, forțe străine (statale și parastatale) au transformat colaborarea în subordonare și au încurajat constituirea, în cadrul instituțiilor de forță ale statului român, a unor grupuri oculte de interese private care, pentru a acumula putere locală, au fost gata să coopereze la colonizarea și, eventual, dezmembrarea României.

Nu SRI sau alte servicii de informații au trădat ori au acaparat ilegitim puterea publică, ci niște clici aflate pe poziții strategice în cadrul lor. În fiecare zi, o altă fărâmă a acestui adevăr apare la lumină.

Dacă imediat după căderea regimului național-comunist în 1989, puterile străine (din vest și din est) au căutat să găsească în rândul elitelor românești interlocutori cu rădăcini naționale solide și concepții internaționaliste, deschiși la negocieri și alianțe cu ele, de la jumătatea deceniului 1990 s-a trecut la exterminarea treptată a acelor elite și la înlocuirea lor cu marionete obediente, având cel mult potențialul unor magnați de provincie. În acest scop, au trebuit create structuri de execuție formate alături de oamenii serviciilor secrete, din cercuri semnificative ale autorității judiciare, precum și din instrumente de manipulare a opiniei publice de tip mediatic și ong-ist. Împreună, acestea au constituit o putere ocultă care a secătuit de energii statul oficial, ducându-l la eșec. Resuscitarea statului român presupune anihilarea acestei puteri oculte interne și emanciparea de sub controlul pe care străinatatea o exercită prin intermediul ei.

Scandalul arhivei SIPA nu face decât să aducă date suplimentare apte a clarifica mecanismul derapajului judiciar. Este suficient să urmăriți traseul promovării suspecte a unor judecători la Înalta Curte de Casație și Justiție, precum și la Curtea de Apel din București, pentru a afla care sunt magistrații șantajabili. Numărul ofițerilor sub acoperire de magistrat este infim în comparație cu cel al magistraților controlați prin șantaj; un control infinit mai eficient decât cel exercitat prin ordinul de misiune. Condamnarea recurgerii la șantaj, oricât de justă ar fi, nu trebuie să abată atenția de la faptul că mulți, prea mulți magistrați, sunt de o calitate umană precară, și de aceea oferă motive de șantaj, sau nu sunt capabili să reziste șantajului. Surse de încredere susțin, de exemplu, că unul dintre vajnicii judecători din plutoanele de execuție ale ICCJ, recognoscibil după delicatul trandafir tatuat pe fesa dreaptă, ar fi documentat și șantajat pentru relații incestuoase cu sora sa.La așa magistrați, așa justiție.

  1. Ați afirmat, domnule Ministru, că „sistemul judiciar scârțâie din toate încheieturile”. Așa este! Cum ar putea fi altfel?! În slujba unor interese total străine în raport cu legea, dreptatea și aspirațiile naționale, serviciile secrete fixează ținte tactice, reprezentate de oameni aparținând adevăratelor elite românești, agenții mediatici îi condamnă public (căci, vorba generalului Coldea, „important nu este ce ai făcut, ci ceea ce se spune că ai facut”) iar plutoanele de execuție judiciară trimit victimele în infern.

Întrebarea este: vă simțiți confortabil în vârful unui asemenea sistem care, formal, se află sub autoritatea dumneavoastră? Nu vă temeți că prin blânda dumneavoastră pasivitate deveniți părtaș la crimă?

Ați mai spus că în închisori se află oameni nevinovați, și că soarta lor este cutremurătoare. Adevărat! Cu un asemenea sistem judiciar nici nu se putea să fie altfel.

Documentele studiate de mine în ultimele luni îmi dau posibilitatea de a vă oferi câteva exemple concrete. Iată-le!

 

Partea a II-a: ”Ucigași fără crimă”

3.1. La vârsta de numai 26 de ani, tânărul B.B. a fost condamnat la 15 ani de închisoare pentru instigare la omor calificat (deci o infracțiune cu violență). Citind și recitind sentințele, nu am găsit menționată nici o probă din care să rezulte că inculpații ar fi încercat sau plănuit să își omoare victima. Ceea ce apărea cu claritate din sinteza cercetării judecatorești era că aceștia, o mână de tineri cu mințile înfierbântate, altminteri atrași de școală și implicați în activități lucrative licite, dar provenind din familii cu triste antecedente penale, intenționau să aplice „o lecție” contondentă unui interlop local care teroriza urbea unde locuiau și care se afla sub filajul poliției. Tocmai respectivul filaj a permis sesizarea preparativelor lor și a dus la interceptarea convorbirilor lor telefonice, atestând orice, mai puțin intenția omorului. Arestați întâmplător, înainte de a fi comis orice act material care să confirme presupusele lor intenții criminale, fără a fi avut loc măcar un contact vizual cu presupusa victimă, care în momentul respectiv se afla în alt oraș, doi prieteni ai lui B.B. au fost condamnați la 10 ani de închisoare pentru tentativă de omor calificat (sic!). Logodnica și vărul lui B.B., participanți și ei la câteva schimburi de SMS, au fost condamnați la 3 ani de închisoare cu suspendare pentru complicitate la omor calificat, deși nimeni nu fusese omorât (sic!). În fine B.B., absent, la rândul său, din localitatea și în momentul în care instanța a decis că ar fi trebuit să aibă loc omorul, a primit cei 15 ani de închisoare amintiți anterior, ispășind până în prezent 5 ani.

Teoretic, va ieși la vârsta de 41 de ani, cu toate aripile frânte. Logodnica a plecat din România, sperând la o viață mai bună în Occident. Facultatea de informatică industrială, la care urma să treacă în ultimul an, ratată. Firmele de construcții pe care le crease, falite. Tinerețea pierdută. Desigur, omul este vinovat. El însusi o recunoaște. Nu, însă, de intenția de a omorî pe cineva. Și nu pentru o faptă care să justifice o asemenea pedeapsă (interesant este că durata pedepsei a fost anunțată pe rețelele sociale locale cu o zi înainte de anunțarea publică a condamnării. Merită, de asemenea, consemnat faptul că presa locală a mediatizat cazul, „condamnându-l” pe B.B. înainte ca instanța să se pronunțe. Să fi avut oare și interlopul-victimă vreun rol în pronunțarea sentinței?)

B.B. își va duce crucea. Cu o asemenea condamnare, potrivit prejudecăților criminologice ale „statului de drept” pe care îl păstoriți, nu are șansa grațierii. Problema este, însă, ce gândiți dumneavoastră, domnule profesor Toader, despre o justiție care condamnă pentru complicitate la un omor inexistent ? Sau despre o justiție care pronunță pedepse cu executare pentru instigare, în timp ce autorii primesc pedepse mai mici și acelea cu suspendare ?? De asemenea, mă întreb, ce credeți, domnule Ministru, despre recuperarea socială a (încă) tânărului B.B.? Va fi el mai bun la ieșirea din infernul penitenciar decât la intrare, și societatea care îi lasă în libertate pe interlopi, în timp ce îi încarcerează pe cei care încearcă să își facă singuri dreptate, îl va primi cu mai multă simpatie?

3.2. Ați criticat doct, domnule profesor, lipsa practicii judecătorești uniforme. Iată două exemple care ar putea ilustra cauza îngrijorării. Același complet al ICCJ, în aceeași zi, și pentru fapte similare, aplică o pedeapsă de 2,5 ani cu suspendare într-un caz în care s-a înregistrat un prejudiciu de circa 30 de milioane de euro, și o pedeapsă de 4 ani închisoare cu executare, într-un caz în care prejudiciul era zero. Nu intru în analiza substratului politic, care poate explica o atare diferență de tratament, dar vă întreb, dacă în calitate de ministru sub autoritatea căruia se află Ministerul Public, i-ați putea informa pe procurori că nu aceasta este politica penală a statului, ghidându-i cum să se orienteze nu într-un caz anume, ci în toate cazurile??

Un exemplu și mai strigător la cer este cel în care un complet al Curții de Apel din București, în aceeași speță, implicând trei persoane acuzate pentru adoptarea unei hotarâri neeconomicoase ca membri în conducerea unei societăți comerciale, îi condamnă pe doi dintre ei la 3,5 ani închisoare pentru abuz în serviciu, iar pe al treilea (G.S.) la 6 ani închisoare pentru delapidare. Și în acest caz, discriminarea are substrat politic. Din nou ne întâlnim, deci, cu deținuți politici.

Eliminarea unor asemenea derapaje reclamă un ansamblu de măsuri – politice și legislative – care consumă timp. Până atunci, nu credeți că o reducere generală de pedeapsă (să spunem de 1000 de zile) ar putea măcar diminua în timp util dimensiunile unor astfel de nedreptăți? Nici cea mai bună lege pe care o veți propune peste luni sau ani, nu poate restitui lunile sau anii de detenție executați pe nedrept.

 

Partea a III-a: ”Condamnați pentru ………merite”

 

3.3. Să trecem, însă, la un alt caz. Fostul director general al Hidroelectrica, T.O. în vârstă de 66 de ani a fost condamnat pentru un așa-zis abuz de drept la 7 ani închisoare, respectiv maximul prevăzut de lege pentru această infracțiune, abuzul constând în următoarele fapte: a) nu a dispus activarea clauzei de forță majoră în contractele de furnizare a energiei electrice pe piața nereglementată; b) a dispus cumpărarea de energie electrică de la SC Termoelectrica SA la prețuri mari, pe care a vândut-o la prețuri mai mici; c) nu a luat toate măsurile necesare, conform contractului de management prin care se obliga să aducă la îndeplinire toate obiectivele și criteriile de performanță asumate; d) a permis facturarea energiei electrice livrate, la preturi calculate prin utilizarea unui curs de schimb valutar între dolar și leu, inferior cursului mediu lunar stabilit de BNR; e) a semnat extinderi ale unor contracte de furnizare a energiei electrice în perioada în care, prin Ordinul Autorității Naționale a domeniului Energiei, acest lucru era prohibit. Nici rechizitoriul, nici sentințele de condamnare în fond și apel, nu sugerează că inculpatul a avut vreun câștig personal sau a urmărit obținerea unui asemenea câștig, ca urmare a comiterii faptelor imputate lui.

Pornind de la ipoteza că aceste fapte ar fi adevărate, ele nu conturează decât acuzația ca T.O. a fost un rău manager, iar nu un infractor. Dacă prin răul său management ar fi produs vreun prejudiciu societății comerciale pe care a condus-o, aceasta ar fi fost temei pentru angajarea răspunderii lui contractuale (disciplinară și materială) dar nu izvor de răspundere penală. Dincolo de cele stabilite de Curtea Constituțională, cum că administrarea defectuoasă poate fi element constitutiv al infracțiunii de abuz în serviciu numai dacă ea coincide cu încălcarea unei legi, este absurd să credem că un magistrat, care se presupune că știe legea, dar care nu a administrat în viața lui nici măcar un WC public, darămite o societate comercială de complexitatea Hidroelectrica, poate aprecia și cenzura oportunitatea deciziilor manageriale privind o asemenea societate. Atât timp cât decizia de oportunitate a unui director nu ascunde un scop ilicit, performanțele acelui om pot fi apreciate exclusiv de partenerii săi contractuali, pe baza dispozițiilor de drept privat. Ce clauze contractuale activează, la ce prețuri cumpără și vinde (cu atât mai mult cu cât prețurile se stabilesc pe piață prin negocieri, iar nu în biroul procurorilor sau în camera de consiliu a judecătorilor), ce cursuri de schimb valutare folosește managerul unei societăți comerciale, sunt exclusiv treaba lui.

Pentru rațiuni de ordine publică, libertatea de decizie a unui manager poate fi limitată, dar asta numai prin intermediul restrângerii capacității de exercițiu a întreprinderii pe care o conduce; ceea ce, potrivit Constituției, se realizează prin lege organică, iar nu prin Ordinul nu știu cărei instituții administrative. Chiar și atunci când o societate comercială este cu capital integral de stat, deci atunci când statul optează pentru a fi agent economic, nu este permis ca acesta să-și folosească o asemenea calitate pentru promovarea politicilor sale macro-economice. Cine interzice aceasta? Chiar Constituția, mereu invocata de dumneavoastră, atunci când prevede că economia românească este o economie de piață.

La limită, T.O. ar fi putut fi acuzat de bancrută, dacă prin gestiunea lui ar fi provocat falimentul Hidroelectrica S.A. Sentințele de condamnare rețin, însă, că nu este cazul. Ele menționează că la dosar se află dovada că, an de an, societatea a depășit parametri de producție și economicitate. Totodată, într-o formulare de-a dreptul șocantă, ele afirmă următoarele: „Cel mai grav aspect îl constituie tratarea cu dispreț a atenționărilor și avertismentelor transmise de autoritățile competente din domeniul energetic către S.C. Hidroelectrica S.A. care arătau că această societate urmărea doar realizarea profitului prin vânzări pe piața energiei…”. Prin urmare vina supremă a directorului unei societăți comerciale, în viziunea judecătorilor români, este aceea că, într-o economie de piață, a făcut totul pentru a asigura profitabilitatea societății pe care o conducea. Pentru asta ar fi trebuit premiat, iar nu condamnat.

Nu credeți, domnule Ministru, că ar fi cazul să vă dați osteneala de a explica magistraților români că în statul român actual finalitatea oricarui comerț este câștigul (finis mercatorum est lucrum) și că o societate comercială (inclusiv directorul ei) nu poate fi acuzată că se ocupă de comerț, tot așa cum, vorba lui Adrian Păunescu, o locomotivă electrică nu poate fi acuzată că este electrică.

Ironia sorții este că mișcările de dreapta, care și-au afirmat pe stradă cu maximă vehemență anticomunismul, nu au părut deranjate de faptul că statul de drept este ghidat tocmai de concepția comunistă asupra economiei, pedepsindu-i drastic pe aceia care respectă regulile economiei de piață.

3.4. La finele procesului care a aruncat în închisoare conducerea Hidroelectrica – dacă nu în baza unui text de lege neconstituțional, cel puțin, așa cum susțineți chiar dumneavoastră, în baza unei interpretări neconstituționale a legii – Președinta ICCJ de la acea dată, nefasta Livia Stanciu, a organizat o conferință de presă, pentru a anunța victoria astfel obținută în lupta împotriva corupției. Un asemenea gest evidențiază încă o confuzie de tip justițiar-populist, pe care ar trebui să o combateți, în dubla dumneavoastră calitate de profesor și de ministru.

Puterea judecătorească nu luptă împotriva corupției și nu este chemată să o facă. Ea nu luptă, de fapt, împotriva nimănui, și nu reprezintă forța binelui în încleștare cu forțele răului. Puterea judecătorească are datoria de a aplica legea. Atât! Împotriva corupției luptă factorii politici, respectiv legislativul și executivul (din care face parte și Ministerul Public). Parlamentul definește actul de corupție și sancțiunea care i se aplică; iar asta, nu prin raportare la concepția sa despre bine și rău, ci la ceea ce consideră a fi adecvat și inadecvat pentru funcționarea armonioasă a complexului social. La rândul său, Executivul organizează aplicarea legii și stabilește politici menite a aplica legea în concret. În ceea ce o privește, puterea judecătorească are cu atât mai puțin obligații morale, și are interdicția de a-și aborda misiunea din perspectiva unei ideologii proprii – de dreapta sau de stânga. Ea are competența de a interpreta legea, adică de a descifra cât mai exact voința legiuitorului și de a aplica, atunci când este necesar, sancțiunile pe care tot legea le prevede, în scopul revenirii la legalitate și al garantării respectului legii. Când condamnă, judecătorul trebuie să fie trist; cel puțin întrucât a descoperit o ilegalitate. Când achită, trebuie să fie vesel, căci raporturile sociale sunt sănătoase și nu au nevoie de intervenții chirurgicale.

Eu asta le spun studenților mei. Dumneavoastră, domnule profesor Tudorel Toader, ce le spuneți? Ce notă ați da dumneavoastră unui student care ar susține că includerea într-un contract comercial a unei clauze de indexare valutară, potrivit căreia rata de schimb aplicată este cea stabilită de BNR la data facturării, constituie element constitutiv al infracțiunii de abuz în serviciu, deși nici o lege nu o interzice? Eu nu le-aș da notă de trecere. Sunt convins că nici dumneavoastră. Diferența dintre studenți și judecători este aceea că studentul care greșește își distruge vacanța ca să se pregătească pentru reexaminare, în timp ce judecătorul care greșește distruge destinul celor pe care îi trimite în pușcărie și, mai mult decât atât, nefericește familiile acestora, precum și pe cei care, într-un fel sau altul, depind de ei – prieteni, studenți, colegi de muncă, cetățeni, etc., după caz.

A recunoaște că oameni nevinovați se găsesc în închisori, este mult prea puțin. Aceasta, mai ales atunci când cel care o face este ministrul justiției. Din momentul acestei recunoașteri, dumneavoastră deveniți complicele unei grave încălcări a drepturilor omului – faptă imprescriptibilă – în măsura în care nu faceți nimic pentru îndreptarea situației.

Revenind la exemplul anterior, trebuie să precizez că nu știu ce păcate o fi având pe constiință fostul director al S.C. Hidroelectrica S.A., dar citindu-i dosarul, sunt convins că nu a comis fapta pentru care a fost condamnat sau, altfel spus, că faptele comise de el nu sunt infracțiuni. Întrebarea care subzistă este, dacă în acest caz avem de a face cu o eroare judiciară, sau cu o condamnare în siajul unei decizii politice. Am toate motivele să cred că ne aflăm în ipoteza din urmă. Victima acestei condamnări scandaloase, se pare că nu a acceptat să fie serviabilă cu firme precum Alro, sfidând astfel directivele confidențiale ale unor lideri politici din fruntea statului. Să fie vorba aici de îndepărtarea unui director deranjant, sau de o simplă coincidență?

3.5. O sursă bine informată mi-a mărturisit, sub acoperirea anonimatului, că politicianul O.I. a fost condamnat fără a fi săvârșit vreo faptă penală, numai întrucât, intersectându-se accidental cu o anchetă privind situații cu care nu avea nici o legătură, a prilejuit declanșarea procedurii de consultări ale binomului SRI-DNA. Cu această ocazie procurorii (și apoi judecătorii) au fost informați că respectivul ar fi în vizorul departamentului pentru apărarea Constituției; adică, mai pe șleau, suspect de spionaj. Împricinatul nu a cunoscut acest lucru și nu s-a putut apăra. A fost condamnat fără să știe de ce, după cum nici magistrații care l-au condamnat nu aveau cum ști că acțiunile „ostile ordinii constituționale” ale victimei lor se refereau în realitate la implicarea lui în războiul dintre serviciile secrete (mai exact SRI și DGIPI).

 

Partea a IV-a: ”Probe falsificate și familii hărțuite”

 

  1. În „sistemul judiciar care scârțâie din toate încheieturile”, presiunile asupra martorilor, hărțuirea experților și falsificarea probelor sunt deja de notorietate.

4.1. Pentru a-l determina pe I.B. să depună mărturie împotriva judecătorului S.M., care trebuia neapărat îndepărtat din completul care urma să-l execute pe profesorul Dan Voiculescu și grupul I.C.A., procurorul de caz i-a prezentat soției martorului fotografii imortalizându-l în scene fierbinți cu o tânără aflată puțin sub pragul majoratului. Să fie oare, aceasta, o procedură legală? Ați analizat, domnule Ministru, aceste practici cu prilejul cercetării managementului DNA? Le-ați interzis formal, în virtutea autorității constituționale pe care o aveți asupra Ministerului Public?

Cum soția nu s-a revoltat și omul nu a cedat, s-a ajuns la o condamnare pentru sex cu o minoră, după ce încercarea de a se „descoperi” un viol, a eșuat din lipsa… victimei.

Cel puțin aceasta este versiunea împricinatului, pe care lecturarea sentinței nu o prea contrazice. Ceea ce este cert și uluitor însă, este ca I.B. a făcut apel împotriva sentinței de fond, în timp ce parchetul, mulțumit de ea, nu a atacat-o. Cum, pentru a-și susține apelul, condamnatul a adus în discuție practicile DNA, instanța de apel i-a dublat pedeapsa, ceea ce, veți fi de acord, domnule profesor, încalcă principiul non reformatio in peius (nimeni nu poate să-și înrăutățească situația prin propria cale de atac). Sunt convins, domnule profesor, că le vorbiți studenților despre acest principiu elementar.

Culmea este că soluția aberantă din apel a fost confirmată și de instanța supremă, care a judecat recursul în casație. A spune că acest sistem „scârțâie” este mult prea puțin. Avem de-a face, în realitate, cu crime judiciare și cu grupuri criminale organizate.

4.2. În cazul lui A.S., cei care au furnizat DNA o așa-zisă probă constând într-un film realizat cu camera ascunsă, au sfârșit prin a recunoaște în instanță că înregistrarea fusese „prelucrată” de ei. În plus, după refuzul instanței de a dispune o expertiză judiciară, un expert extrajudiciar a stabilit că filmul cu pricina fusese în totalitatea lui obiectul unei contrafaceri. În condițiile în care DNA nu a prezentat nici o dovadă sau informație care să ateste originalitatea, integralitatea și autenticitatea înregistrării, mărturia amintită și expertiza, fie ea și extrajudiciară, ar fi trebuit, pentru orice minte normală, să creeze măcar un dubiu asupra relevanței filmului cu pricina, împiedicând formarea unei convingeri dincolo de orice dubiu rezonabil. Nu a fost așa. În schimb expertul a fost pus sub urmarire penală pentru favorizarea infractorului și divulgarea de documente din dosarul cauzei. O acțiune de intimidare, pe care nici CSM, nici Ministerul Justiției, nu au cercetat-o sau sancționat-o. Dacă socotiți, domnule Ministru, că nu aveți competențele legale spre a o face, vă reamintesc că aveți competența de a iniția legile care vă lipsesc.

4.3. Recurgerea la expertiză, ca mijloc de probă, se justifică prin nevoia lămuririi unor aspecte tehnice, economice, medicale, contabile, etc., pentru care magistrații nu au pregătirea de specialitate necesară. Desigur, nu experții judecă, ci judecătorii. Aceștia nu pot schimba însă concluziile expertului, ci au doar posibilitatea de a le plasa în contextul celorlalte probe, spre a stabili cu exactitate o situație de fapt. Concluziile expertului și expertiza, în ansamblul ei, au valoare științifică. Dacă un expert ales de partea interesată ar mai putea fi bănuit de un oarecare subiectivism, expertul numit de instanță se bucură de prezumția – fie ea și juris tantum – de obiectivitate și competență. Cred ca așa le spuneți, domnule profesor, studenților dumneavoastră.

Iată însă că, în cazul lui M.I., acuzat de evaziune fiscală, două expertize judiciare financiar-contabile care stabileau că prejudiciul este inexistent și că baza de calcul a impozitării luată în considerare de DIICOT era greșită, au fost înlăturate. Inițial instanța a cerut suplimente de expertiză; ele au confirmat absența prejudiciului. În atare situație s-a trecut la măsura mai radicală a schimbării compoziției completului de judecată. Acesta a negat pur și simplu expertizele pe care instanța le dispusese, a declarat textual că „nu își însușește concluziile experților judiciari” și l-a condamnat pe inculpat la pedeapsa maximă de 8 ani de închisoare.

Și, dacă tot a făcut acest lucru, în decizia instanței de apel s-a mai adaugat obligarea condamnatului la acoperirea unui presupus prejudiciu suplimentar aferent unor fapte de care nu fusese acuzat și care nu făcuseră obiectul judecății în fond. Evident, referitor la aceasta condamnare suplimentară, nu a mai existat nici o cale ordinară de atac.

Ce fel de justiție este aceasta, domnule Ministru? Nu pentru un asemenea stat de drept s-a murit în decembrie 1989. Cei care atunci au stat în fața tancurilor, sunt acum în închisori, în timp ce aceia care atunci au stat la șpriț și sarmale, sunt acum miniștri.

 

Partea a V-a: ”Dreptul de a încălca drepturile omului!”

 

  1. Apropo de modificarea componenței completelor de judecată, mă întreb, și vă întreb, domnule Ministru, dacă știți că alcătuirea aleatorie a acestora, garanție a neutralității lor, este o mare farsă? În realitate, ceea ce se trage la sorți este numărul completului. În rest, componența acestuia se schimbă după „necesități” de către șefii instanțelor, fie ei „parteneri de nădejde” ai procurorilor, fie șantajați de serviciile secrete, fie terorizați de parchetele speciale organizate pe principii leniniste ca adevarate armate interne și braț înarmat al terorii.

Cât despre recuzări, acestea se resping, practic nemotivat, pe bandă rulantă.

Oare nu puteți rezolva rapid asemenea aberații? O ordonanță de urgență pentru clarificarea modului de compunere a instanțelor ar îmbunătăți radical performanța justiției noastre. Nu există nici un motiv pentru amânarea ei. Cu excepția confuziei între retorică (de fapt limbuție) și politică.

După cum, rapid ați putea face pași către restabilirea independenței judecătorilor printr-un simplu Ordin prin care procurorii să fie coborâți de pe piedestalul curul pe parchet, de la care vine și numele instituției căreia îi aparțin, alături de avocați. Altminteri, degeaba vorbim despre egalitatea armelor între acuzare și apărare, respectiv despre procese echitabile.

Tot un Ordin al M.J. ar fi suficient pentru a readuce în legalitate, dar și în domeniul bunului simț, folosirea cătușelor. Deținutul G.Ș. mi-a povestit că, după ce i-a atras atenția unui subofițer de escortă asupra faptului că, având vârsta de peste 60 de ani, potrivit tratatelor internaționale referitoare la drepturile omului, este exceptat de la încătușare, acesta i-a răspuns cu tot respectul că singurele tratate pe care le cunoaște sunt instrucțiunile directorului de penitenciar. Dacă așa stau lucrurile – și așa stau – nu aveți decât să-i instruiți pe directorii de penitenciare în mod corespunzător, făcând aplicarea dispozițiilor constituționale pe care le cunoașteți atât de bine, și le invocați până la exasperarea auditorului, potrivit cărora tratatele internaționale din materia drepturilor omului, la care România este parte, au prioritate față de legea română; și desigur, a fortiori, față de instrucțiunile conducerii ANP. De cine sau de ce vă este frică domnule Ministru, de nu o faceți?

  1. O problemă gravă pe care o aveți de rezolvat este aceea a suprapopulării penitenciarelor, precum și cea a condițiilor inumane și degradante în care sunt obligați să trăiască deținuții. CEDO a observat și decis că nu este vorba despre cazuri izolate, ci despre o problemă structurală. Dacă nu va fi rezolvată corespunzător, fiecare deținut va fi îndreptățit la despăgubiri calculate pe zi de detenție care, însumate, vor impune scoaterea din buzunarul cetățenilor a unor sume considerabile de bani.

De ce, domnule Ministru, nu le spuneți deschis românilor că sunteți obligat de situație să scoateți din penitenciare, cât mai repede, un numar de 8.000-10.000 de deținuți, și nu le prezentați nota de plată probabilă pe care va trebui să o achite fiecare, în caz că nu o faceți? Românii sunt suficient de inteligenți pentru a pricepe cum stau lucrurile și a accepta măsurile necesare atingerii țintelor arătate. Cine are, atunci, interesul să le ascundă adevăratele probleme, pentru a-i expune manipulărilor? Vorbiți, domnule Ministru, dacă nu vreți să fiți victima penală a propriei dumneavoastră tăceri și inacțiuni! Tăcerea dumneavoastră menține populația într-o confuzie care afectează stabilitatea socială. Să nu aibă oare, aceasta, o conotație penală? Dacă nu astăzi, poate mâine.

Ne spuneți că nu avem de ce ne grăbi, întrucât CEDO v-a dat 9 luni pentru a întocmi un plan de măsuri. În calitate de fost vice-președinte al Comisiei Juridice și pentru drepturile omului, a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei și de fost raportor special ONU pentru drepturile omului, vă anunț că sunteți într-o cumplită eroare. CEDO nu putea acorda un răgaz pentru continuarea încălcării drepturilor omului. Cele 9 luni au semnificația de a permite Guvernului român oprirea încălcării fără presiunea sancțiunilor, și de a pregăti măsurile pe termen lung, care să dea durabilitate soluțiilor pe termen scurt, permițând astfel o mai bună individualizare a sancțiunilor.

Se pare că ceea ce vă mișcă pe dumneavoastră sunt termenele procedurale și amenințarea amenzilor, iar nu soarta oamenilor. Or, despre oameni este vorba, înainte de orice altceva. Pentru îmbunătățirea soartei lor, nimeni nu vă poate acorda păsuiri. Nici măcar conștiința dumneavoastră; în măsura în care o aveți. Din această perspectivă, mă întreb din nou, cine este mai vinovat: cel care torturează, sau cel care nu face nimic spre a opri tortura? Între torționar și torturat nu poți fi neutru. Într-un asemenea caz, neutralitatea îl favorizează pe torționar și te plasează de partea lui, în ipostaza de complice. De la data deciziei CEDO, domnule Ministru, sunteți complice la tortură. Și dacă, cumva, rândurile mele vă fac să zâmbiți, vă asigur că mâine vă veți pierde zâmbetul. Zâmbetul de azi se va regăsi în plânsetul de mâine.

Guvernul a susținut, iar Parlamentul a adoptat, cu unele modificări, abominabila, “lege Prună” privind “recursul compensatoriu”. Ideea centrală este că statul îi poate înjosi, tortura și umili pe deținuți timp de 24 de zile pe lună, oferindu-le în contrapartidă 6 zile de libertate. În țările în care drepturile omului nu sunt un lux, ele nu pot fi violate nici măcar o singură zi. Dacă unui singur deținut nu i se poate asigura o viață demnă în detenție, acela trebuie imediat liberat. Aceasta, indiferent dacă este vorba de persoane aflate la prima experiență în penitenciar sau recidiviști, cu guler albastru sau guler alb, violente sau nu. Toți sunt oameni și, în această calitate, toți se bucură de aceleași drepturi și trebuie să beneficieze de același tratament.

Legea “recursului compensatoriu” prevede că reducerea perioadei de detenție are loc atunci când detenția se face în condiții necorespunzătoare, și precizează că sunt necorespunzătoare condițiile neconforme standardelor europene. După care, aceeași lege dispune înființarea unor comisii care să verifice calitatea condițiilor de detenție, stabilind în vederea efectuării acestor verificări, termene de câteva luni. De ce? CEDO a statuat, printr-o hotărâre definitivă cu caracter general (pilot), că toate penitenciarele românești se găsesc sub standardele europene. Ce mai este, deci, de verificat? Doriți cumva ca niște comisii formate din salariații penitenciarelor să confirme sau contrazică decizia CEDO?

 

Partea a VI-a: ”Libertatea este doar o vocație ?”

 

  1. Una dintre explicațiile suprapopulării penitenciarelor stă, nu în înclinațiile infracționale ale românilor (până și faimoșii “corupți” nu depășesc câteva sute, este drept în condițiile în care cei care fură cu autostrada sunt liberi), ci în represivitatea excesivă și ambiguitatea vinovată a legislației noastre penale.

7.1. Desigur, revizuirea scalei pedepselor (inclusiv a ierarhizării infracțiunilor în funcție de pericolul lor social real, iar nu de interesul politic al statului mafiot) cere timp. De asemenea, necesită timp și reforma sistemului de sporuri în cazul concursului de infracțiuni, spre a se pune capăt odioasei reguli a “treimii obligatorii”, care a condus la situații oribile și aberante, când unei pedepse de bază de un an i s-au adăugat sporuri însumând zeci de ani. În zeci de ani de închisoare nu se reeducă nimeni, ci se pervertesc definitiv caractere; nu se recuperează calități, ci se produc infractori irecuperabili.

Din păcate, am preluat servil formule penale din sisteme de drept străine tradițiilor juridice românești, nu numai fără să le adaptăm realităților noastre, dar și fără să copiem remediile practicate de acele sisteme. (De exemplu pedepsele lungi se legiferează la pachet cu posibilități ample de liberare condiționată în termen scurt.)

Așa stând lucrurile, până la aplicarea unei reforme legislative ample puteți adopta, repet, prin Ordonanță de urgență, o măsură de reducere generală a pedepselor în curs de executare. Aveți de unde face această reducere, atât timp cât media pedepselor cu închisoarea în România este de 7 ori mai mare decât în lumea civilizată. (Aceasta este o altă problemă de rezolvat pentru un bun ministru al justiției: civilizarea sancțiunilor penale.)

Dacă doriți neapărat, ați putea prevedea că reducerea se aplică numai după executarea a, să zicem, unei șeptimi din pedeapsă, astfel încât cei care se tem că cineva va scăpa fără să simtă gustul închisorii, să fie satisfacuți.

7.2. Tot prin Ordonanță de urgență, la care nu știu cine s-ar opune, i-ați putea grația pe bolnavii de boli cronice severe (eventual doar cei în stadiu avansat, iar ceilalți după executarea unei șeptimi din pedeapsă), pe invalizi și pe cei care îndeplinesc criteriile pentru liberarea condiționată. În cazul celor din urmă, grațierea este cu atât mai necesară cu cât, în prezent, legea care reglementează liberarea condiționată este inaplicabilă.

Vă sugerez să solicitați o statistică vizând numărul condamnaților liberați condiționat la data îndeplinirii criteriilor legale stabilite în acest scop. Răspunsul vi-l pot da eu: nici unul!!! De ce? Pentru că legea nu se poate aplica. Iată un lucru care ar trebui să vă frământe: o lege inaplicabilă.

După cum știți, instituția liberării condiționate a fost concepută pentru a-i stimula pe condamnați la un comportament corect pe perioada detenției, la o atitudine pro-activă în efortul necesar creerii condițiilor pentru reintegrarea lor socială, și la accelerarea operei de reeducare durabilă. Cum profunzimea transformărilor caracteriale nu poate fi măsurată direct, legea a stabilit un număr de criterii obiective, printre care cele mai importante sunt o durată minimă de executare a pedepsei și lipsa abaterilor disciplinare pe această durată.

Nimeni nu poate evalua mai bine îndeplinirea criteriilor menționate decât conducerea penitenciarului în care s-a executat pedeapsa. Atunci când aceasta constată că amintitele criterii au fost îndeplinite, respectiv la expirarea perioadei minime de detenție, liberarea ar trebui să fie automată. O eventuală amânare trebuie motivată, iar condamnatul nemulțumit de motivare ar putea să o conteste în fața unei instanțe judecătorești competentă să verifice exclusiv corespondența dintre motivele amânării și criteriile legale ale liberării.

Dacă, însă, în momentul împlinirii perioadei minime de detenție se declanșează o procedură complicată, cu mai multe trepte de jurisdicție, cu termene lungi de luni de zile (ca și când miza nu ar fi libertatea unor oameni) și cu participarea unor procurori care nu cerceteaza nimic și nu cunosc nimic despre ce a făcut persoana în cauză pe timpul încarcerării, dar care s-au învățat ca, din principiu, să se opună oricărei clemențe, liberarea întârzie totdeauna cu cel puțin câteva luni. Prin urmare legea nu își atinge niciodată obiectivele.

Adaug la acestea și împrejurarea că, în prezent, argumentația care încearcă să justifice amânarea liberării condiționate, este nu doar rizibilă, ci de-a dreptul ilegală. Se invocă astfel faptul că persoana îndreptățită la liberare “nu a rămas suficient de mult în detenție” (deși perioada “suficientă” este expres stabilită de lege), “nu a prestat muncă pe perioada detenției” (deși condamnarea nu a fost la muncă silnică iar persoana în cauză a solicitat să muncească, dar nu i s-a putut oferi un loc de muncă), “a petrecut întreaga perioadă de detenție în regim închis” (deși legea nu prevede că de liberarea condiționată beneficiază doar cei aflați în regim semideschis sau deschis), “nu și-a recunoscut vina” (deși liberarea este condiționată legal de comportamentul celui în cauză, iar nu de recunoașterea hotărârilor unui sistem judiciar care “scârțâie din toate încheieturile” pronunțate de judecători șantajabili), “nu s-au reeducat suficient (ceea ce ar fi un argument, dacă afirmația s-ar sprijini pe dovezi concrete). Consecințele practice ale acestor abordări, care adaugă la lege, modifică legea sau o aplică abuziv (faptul că liberarea condiționată este o vocație iar nu un drept, nu îndreptățește la refuzul ei nemotivat, discreționar, șicanatoriu), se măsoară în zile, luni și ani de lipsire de libertate a unor oameni. Unei asemenea situații trebuie să-i puneți capăt de îndată, domnule Ministru.

Inclusiv în aceste cazuri trebuie concepute soluții pe termen scurt (care tratează efectele) și soluții pe termen lung (care tratează cauzele). Pe termen scurt se impune o Ordonanță de urgență care să îi grațieze pe toți cei care îndeplinesc criteriile pentru liberare condiționată, eventual cu posibilitatea revocării în caz de recidivă. Adăugată la măsura reducerii generale de pedeapsă, aceasta aproape că ar rezolva suprapopularea penitenciarelor. Mi-e greu să cred că cineva s-ar putea opune în mod serios.

Pe termen lung, ar trebui promovată o legislație care să desființeze sistemul sporului automat de o treime, în cazul concursului de infracțiuni, înlocuindu-l cu unul mai uman și mai adaptabil situațiilor concrete, sau să limiteze sporul adiționat la un nivel rezonabil în raport cu pedeapsa de bază. În același timp, ar trebui creat un sistem obiectiv și automat pentru liberarea condiționată, care să faciliteze restabilirea dreptului la libertate iar nu prelungirea detenției, lăsând declanșarea controlului judiciar la inițiativa persoanei interesate și efectuarea controlului în competența judecătorului de drepturi și libertăți, cu excluderea participării parchetului care nu are nici un rol firesc de jucat în acest domeniu.

 

Partea a VII-a: ”Un sistem judiciar nereformat și corupt”

 

  1. Domnule Ministru și domnule profesor, fără a intra în detaliile reformei sistemului judiciar, cel mai nereformat dintre cele moștenite de la vechiul regim comunist, mă rezum a face doar două observații.

8.1. Prima îi privește pe judecători. Dincolo de păcatele lor omenești, judecătorii sunt cei mai terorizați, abuzați și înjosiți membri ai autorității judiciare. Ei sunt, de fapt, primele victime ale dictaturii neoleniniste a procurorilor. Dacă acestei dictaturi nu îi veți pune capăt în mod pașnic, ea va fi înlăturată prin violență. Atunci s-ar putea, însă, să fie prea târziu pentru salvarea națiunii române.

8.2. A doua remarcă se referă la legea răspunderii magistraților; o lege pe care, aparent, toți o doresc, și pe a cărei promovare dumneavoastră o sabotați cu un talent impresionant, îngropând-o în ridicol. Căci cum altfel poate fi calificat proiectul dumneavoastră, prin care fapte, a căror săvârșire trimit pe oricine în pușcărie, atunci când sunt comise de magistrați, sunt tratate sfielnic, doar ca banale abateri disciplinare?

Înțeleg grija ca răspunderea magistraților să nu se constituie într-o limitare a independenței judecătorilor și autonomiei procurorilor dar, pe de altă parte, este clar că puterea predispune la abuz și că nelimitarea ei lasă abuzul fără limite. De aceea, acordarea puterii trebuie acompaniată de răspunderea pentru exercitarea ei.

Spunând acestea, subliniez că o problemă atât de complexă reclamă o soluție complexă. În opinia mea, ea este triunghiulară: pe de o parte, este obligatorie instituirea răspunderii (penale și civile) a magistraților pentru abuzul de putere (trebuie să li se scoată din cap că lor nu li se poate întâmpla nimic); pe de altă parte, se impune clarificarea procedurilor judiciare în așa fel încât posibilitățile abuzului să se înlăture, mutându-se accentul de pe aptitudinea de apreciere a magistraților, pe dreptul la apărare al justițiabililor (chiar și o sentință aspră va fi acceptată, în măsura în care justițiabilii vor simți că au avut un proces echitabil, iar în condițiile exercitării plenare a dreptului la apărare, marja de abuz a magistraților se va micșora); pe de a treia parte, este necesară consolidarea sistemului de apărare a libertății/lor, inclusiv prin crearea unor jurisdicții speciale românești, destinate garantării drepturilor omului (inclusiv atunci când omul în cauză este un magistrat).

  1. Nu neg, domnule Ministru, că aveți de îndeplinit o misiune herculeană. Aveți de curățat grajdurile judiciare moștenite de la acel Augias contemporan, care a fost Președintele Traian Băsescu. Cu cât mai mari dificultățile, însă, cu atât mai mare gloria.

A plânge pe umărul celor condamnați pe nedrept (de multe ori ca urmare a comenzilor politice) trimițându-i să își găsească dreptatea în chiar sistemul care i-a nedreptățit, când știți bine că acest lucru este imposibil, atât din punct de vedere juridic (ce poți face împotriva unei sentințe definitive, când nu poți invoca alte probe în afara celor deja respinse în mod abuziv?), cât și psiho-politic (sistemul care te-a victimizat nu își va face de bunăvoie autocritica), este nedemn. A denunța, din vârful buzelor, situația din infernul penitenciar, fără a face nimic pentru eliberarea prizonierilor lui din teama de a nu indispune cumva sistemul represiv ilegitim, zdruncinându-i simbolurile terorii, este o crimă împotriva umanității. A recunoaște că sistemul judiciar și statul de drept, a cărui structură de rezistență acesta ar trebui să fie, funcționează dezastruos și abuziv, atât la nivel instituțional cât și la nivel personal, fără a intra în lupta pentru reformarea lui, este un act de trădare națională.

Actualul sistem judiciar este corupt. El mimează lupta împotriva corupției, tocmai pentru a ascunde adevăratele fapte de corupție și a-i face scăpați pe adevărații mari corupți. Acest sistem judiciar este responsabil pentru instituirea stării de teroare în țară și blocarea tuturor instituțiilor statului. Acest sistem a dezbinat societatea, a subminat sistemul imunitar al statului și a vulnerabilizat națiunea, expunând-o poftelor dominatoare ale hegemonilor regionali și globali. Dacă nu puteți face ceea ce trebuie pentru schimbarea radicală a acestei situații, mai bine plecați. Plecați înainte de a fi prea târziu, atât pentru dumneavoastră, cât și pentru noi.

Nu fiți, domnule Ministru, complicele unei crime judiciare îndreptate împotriva națiunii române!

 

Cu considerația pe care Constituția mă obligă să v-o port,

Al dumneavoastră,

Prof. dr. Adrian Severin

 

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/scrisoare-deschisa-adresata-ministrului-justitiei/

Older posts «

» Newer posts