România – republică parlamentară

I. Să lămurim conceptele. Am avut ocazia să urmăreasc recent un sondaj realizat de postul de televiziune Antena 3 cu scopul – care altul?! – de a demonstra cât de neinstruiți sunt parlamentarii români. Întrebarea la care membrii Parlamentului trebuiau să răspundă era legată de forma de guvernământ a statului român. Unii nu au dat nici un răspuns, alții au dat răspunsuri fanteziste, puțini au spus că România este o republică parlamentară. Toți aceștia au fost taxați aspru de reporterul postului amintit care credea a ști că România este o republică semiprezidențială. Partea proastă este, așa cum se întâmplă adesea cu asemenea exerciții în care se întâlnește ignoranța cu aroganța, că tocmai examinatorul nu avea răspunsul corect.

Peste doar câteva zile, aveam să citesc intr-o publicatie altminteri serioasă și cu jurnalisti competenti in materie de drept, aceeasi afirmatie: “România este o republică semiprezidentiala”. Verificând, am aflat că la unele facultăți de drept (dintre nenumaratele crescute după 1990), profesorii spun acelasi lucru, iar studentii/absolventii, neobisnuiti sa gândeasca in mod critic, repeta eroarea la infinit, ajungand sa modifice, in fapt, ordinea constitutionala a statului. Căci, într-adevar, nu mai contează ce se scrie în Constituție, ci ce se crede că scrie. Sub imperiul ingrijorarii provocate de asemenea constatari am decis să aduc unele precizări de ordin istoric și de ordin juridic în scopul clarificării lucrurilor.

1. Mai  întâi câteva lămuriri privitoare la termenii folosiți.

1.1. Republica prezidențială este o formă de organizare a statului in care Presedintele – ales prin vot direct de catre cetateni – este seful puterii executive (seful Guvernului) fara a mai exista un prim-ministru. Exemplul clasic de asemenea republica sunt Statele Unite ale Americii. In republica prezidentiala, Presedintele-premier (deci omul care nu numai prezideaza, ci si guverneaza) are prerogative foarte largi, a caror manifestare Parlamentul (Congresul) o poate ingradi prin lege doar in limite strict determinate de Constitutie. In mecanismul balantei dintre executiv si legislativ (checks and balances), Presedintele are, pe de o parte, in anumite domenii, plenitudinea decizionala, el putand chiar legifera prin asa numite ordine executive, iar pe de alta parte, latitudinea de a amana punerea in aplicare a unor legi ori chiar sa le blocheze prin veto. Evident, si Parlamentul poate stopa unele initiative prezidentiale intr-un sistem in care puterile nu sunt atat separate in privinta competentelor, cat mai degraba contrapuse, ponderandu-se reciproc prin mentinerea echilibrului dintre ele.

1.2. Republica parlamentară se bazează pe principiul separatiunii puterilor (legislativa, executiva si judecatoreasca), reprezentantii alesi ai natiunii, reuniti in Parlament, avand competenta exclusiva de a legifera si astfel de a delimita spatiul de miscare al executivului. Cand executivul legifereaza, o face numai in baza unei delegari de atributii si sub rezerva confirmarii de catre Parlament. In acest sistem Presedintele (eronat sau numai metaforic numit “sef al statului”) indeplineste trei roluri: a) acela de simbol al identitatii nationale sub toate formele si in toate expresiile ei; b) acela de administrator al unor proceduri constitutionale (cum ar fi cea de initiere a formarii guvernului sau cea de declansare a consultarii populare in situatii de criza); c) acela de bune oficii si facilitare a dialogului inter-institutional si intra-social. In toate aceste ipostaze el este tinut sa procedeze in lumina valorilor pe care se bazeaza Constitutia, sa le reaminteasca permanent natiunii si sa le personifice. Nefacand parte din niciuna dintre puterile statului (si astfel neputand fi sef al executivului), Presedintele nu intra in sistemul de control reciproc al acestora. Un astfel de control asupra exercitarii functiei prezidentiale nu este nici necesar intrucat : a) atunci cand prin semnatura sa investeste cu putere executorie manifestarile de vointa ale legislativului (legile) sau ale executivului (tratatele internationale negociate de guvern) nu aproba, ci doar autentifica si oficializeaza; b) atunci cand refuza promulgarea actelor normative, ratificarea angajamentelor internationale sau consacrarea deciziilor administrative (ex. desemnarea unor ministrii sau propunerile de numire a sefilor principalelor parchete), nu decide, ci avertizeaza declansand doar o procedura de reflectie limitata la o singura incercare; c) atunci cand participa la sesiunile anumitor institutii (ex. CSM) sau ale structurilor de coordonare inter-institutionala (ex. CSAT) nu (le) conduce, ci doar (le) prezideaza (asigura ordinea si disciplina sedintei). Presedintele nu poate fi demis pentru exercitarea defectuoasa a functiilor sale (asa cum poate fi demis Guvernul prin motiune de cenzura), ci numai pentru incalcarea Constitutiei prin depasirea competentelor conferite de ea, respectiv prin asumarea unui rol neatribuit lui, sau prin refuzul exercitarii competentelor ce ii revin. Alegerea de catre Parlament a unui asemenea Presedinte este de natura dar nu de esenta republicii parlamentare. Astfel, in republici de tip parlamentar necontestat, cum ar fi Portugalia, alegerile prezidentiale au loc prin vot universal si direct, fara ca prin aceasta sa se schimbe forma de guvernamant a statului.

1.3. Republica semi-prezidențială este un hibrid al cărui model este cel născut in Franța, în condiții istorice speciale, sub influenta personalitatii Generalului Charles De Gaulle. In esență, un asemenea sistem se caracterizează prin bicefalismul puterii executive. Exista un Presendinte, care isi desfasoara activitatea complet separat de Parlament (Parlamentul nu il poate demite sau interpela, dar nici Presedintele nu poate impiedica Parlamentul sa legifereze, el neavand nici macar dreptul de a intra in sediul legislativului), si un Prim-Ministru aflat in acelasi timp sub controlul Presedintelui (care il desemneaza, ii aproba cabinetul, ii supervizeaza deciziile si il demite, dupa caz) si sub cel al Parlamentului (care il mandateaza prin vot de incredere si il demite prin motiune de cenzura). Presedintele si Primul Ministru fac amandoi parte din puterea executiva, impartind rolurile in conducerea ei. Desi poate interveni in orice domeniu de interes pentru administrarea tarii, cel dintai are rezervate, cu precadere, politica externa, apararea si securitatea nationala, iar cel din urma, economia si asistenta sociala. Intrucat politica europeana (in cadrul UE) include ambele sfere, atunci cand cei doi lideri ai executivului au opinii si prioritati diferite (așa numita situatie de “coabitare” ) la Consiliile europene participa amandoi.

Președintele republicii semi-prezidențiale este totdeauna ales prin vot direct și universal.

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/romania-republica-parlamentara/

Demo – apatia și eșecul statului român

În România democrația moare. Partidele nu mai sunt actorii principali ai competiției democratice iar legitimitatea celor care exercită puterea nu mai vine din alegeri sau nu mai contează în fața autorității. puterea nu mai este încredințată de popor (guvernanților), ci de clanuri (oligarhii) care au confiscat-o poporului; popor dezinformat și necultivat (politic), intoxicat și manipulat, derutat și speriat.

Ceea ce numim partide nu sunt decât structuri birocratice lipsite de orice identitate ideologică, respectiv fără a avea adeziunea la un set comun de valori ca factor de coeziune. Participarea lor la alegeri are rolul de a întreține în masă iluzia că poporul are ceva de spus în alocarea puterii, dar și consecința de a adânci dezamăgirea poporului care constată că aleșii săi nu guvernează – pentru că nu știu, nu vor, nu pot sau toate acestea împreună.

Ceea ce numim guvern sunt simple structuri tehnocrate care transpun în viață dispozițiile unor clanuri oculte, nesătule și egoiste. Aceste clanuri sunt transpartinice, transpartizane și chiar transnaționale. Alianțele lor au geometrie variabilă, raporturile de putere dintre ele schimbându-se permanent în funcție de jocul intereselor. Atunci când perdeaua de fum se ridică bătută de vânturi fortuite, se poate vedea viermuiala celor care sunt prieteni și dușmani, în același timp și sub același raport, după cum vânturile schimbătoare apropie sau îndepărtează mirosul fripturii.

Așa se face că oamenii clanului de la Cluj, de la Teleorman, de la Bacău, de la Craiova sau de la Constanța, se înfruptă împreună din pomana porcului, azi, pentru că mâine își bagă unul altuia cuțitul în spate, plimbându-se unii pe alții încătușați sub ochii perplecși ai poporului.

Lucrurile se complică și mai tare atunci când în acest joc odios intervin factorii externi: hegemoni regionali sau globali deținători ai puterii militare și corporații deținătoare ale puterii financiare. Atunci când instrumentele politice locale (naționale) ale factorului extern se epuizează (fizic sau „moral”), acesta face apel la „factorul intern” – serviciile de informații și autoritatea judiciară formând împreună „poliția politică” – pentru a schimba un supus obedient cu unul și mai obedient, unul eficient cu unul și mai eficient (în controlul masei). Acest „factor intern” s-a transformat din sistem imunitar al națiunii, în paznic al intereselor străine / antinaționale.

Ceea ce încurcă sunt alegerile. Deși rezultatele lor sunt în mare măsură influențate și corectate, după nevoi, ele încă mai prezintă surprize. Pentru anularea sau modificarea lor s-a inventat o așa numită „societate civilă” militantă. Ea este formată din persoane, de regulă, frustrate și de aceea ușor manipulabile, care neputând construi în termeni reali nimic ( sau, în orice caz nimic pe măsura unor ambiții invers proporționale cu meritele) neagă totul. Motivația ideologică oficială a acestor persoane este „lupta împotriva corupției” (concept cu atât mai folositor cu cât poate îngloba orice revendicare sau indispoziție concretă), iar modalitatea de acțiune este protestul în stradă (de regulă, neautorizat). La asemenea protest, la care abundă violența de limbaj și de mesaj, se asociază ușor fie salariații corporațiilor multinaționale interesate de guverne cât mai slabe, care să nu le întrebe de impozite, de exportul profiturilor sau de contribuțiile pentru protecția socială, fie canalia de uliți oricând atrasă de aglomerări stradale ofertante gesturilor obscene și busculadelor. Serviciile secrete, oficiale și neoficiale, își infiltrează bucuros oameni în această supă socială în încercarea de a o adapta meniului pe care doresc să îl servească atât instituțiilor publice, cât și cetățeanului turmentat.

Prins în cleștele „statului de drept” (de fapt statul polițienesc) și al „societății civile” (de fapt batalioane de asalt) – recent au apărut la demonstrații și simboluri neonaziste justițiar-populiste – executivul (de lefegii dezideologizați) este paralizat. Paralizat de frică și de propria-i neputință, căci a fi în funcție și a fi la putere nu este același lucru.

Singurul care scapă întrucâtva acestui sistem al terorii este Parlamentul; dar nu datorită fermității și coerenței, ci a inconștienței și incoerenței lui. După eliminarea – în principal prin trădare și în condițiile luptelor intestine – adevăratelor elite politice, Parlamentul s-a umplut de nenumărați nevolnici iraționali, și de aceea impredictibili, care nu au de pierdut decât sumele cu care și-au cumpărat mandatul și pe care sunt obligați să le amortizeze. Neavând o strategie politică proprie ( lucru imposibil atât timp cât le lipsesc orice abilități strategice) acești oameni au nevoie permanent de protecția unui șef, pe care îl caută neobosit, fiind oricând gata să trădeze în speranța securizării avantajelor tactice dobândite prin concurs de împrejurări. Aceasta le sporește atât îndărătnicia tactică (în materie de strategie sunt flexibili) cât și impredictibilitatea, făcându-i, paradoxal, ultima linie de rezistență împotriva ingerințelor ocultei oligarhice supranaționale și transnaționale, precum și ultimul sprijin al valorilor democratice, adică al libertății poporului și națiunii. Cel mai neisprăvit parlamentar apără democrația, măcar ca ritual, întrucât este produsul ei și din ea se hrănește. (Pe când capii executivului și justiției sunt numiți de străini, parlamentarii sunt aleși de români; pe când cei dintâi sunt produsul oligarhiilor, cei din urmă sunt mandatarii poporului).

Așa se explică de ce Parlamentul este ținta colectivă predilectă a oligarhiilor interne și plutocraților globali în ceea ce privește decredibilizarea și diabolizarea, precum și instituția care îi deranjează cel mai mult pe aceștia. Evenimentele ultimului an (2017) au demonstrat că pentru gherila politică antidemocrată cunoscută sub numele generic „#rezist” și comanditarii ei, este mult mai ușor să blocheze legislația la nivelul Guvernului decât la cel al Parlamentului. (Este mai ușor să șantajezi un ministru decât câteva sute de parlamentari, oricâți ofițeri sub acoperire s-ar găsi printre aceștia).

Lupta dintre legitimitatea democratică și puterea reală (financiară) impune însă costuri foarte mari. Deocamdată, activitatea instituțiilor statului a fost blocată prin refuzul fizic al celor care nu pot câștiga la urne, de a recunoaște dreptul celor care au câștigat, de a guverna potrivit programului sau opțiunilor lor. Maturizarea acestui conflict transformă zi de zi contestarea verbală în război civil și instabilitatea politică în incapacitate de guvernare cronică. România se transformă pe zi ce trece, dintr-un stat neguvernat (așa cum este în prezent) într-un stat neguvernabil, respectiv un stat eșuat.

În atare context puterile suzerane urmăresc găsirea unei formule pentru a oficializa și a face acceptată de români ruptura dintre alegeri și guvernare, în timp ce clanurile băștinașe doresc preluarea răspunderilor lor micromanageriale de către puterile coloniale, adică oficializarea statutului de colonie al României implicând, în favoarea liniștii interne, protejarea „guvernatorilor” naționali și externalizarea protecției sociale a populației locale.

Termenii schimbului oferit sunt clari și simpli: garantarea subzistenței în schimbul independenței. În paralel, elitele naționale mature umplu pușcăriile, brațele cele mai viguroase pleacă la muncă în străinătate (deficitul de lucrători calificați este uriaș pe piața internă) iar mințile tinere cele mai strălucite fug la studii în alte țări cu gândul de a nu mai reveni vreodată.

Faptul că mai peste tot în lume (chiar și în S.U.A. sau în Europa occidentală) democrația moare și statele se dezmembrează (vezi cele mai recente exemple din Spania, Italia, Belgia și Marea Britanie), nu constituie o consolare pentru România și români. (S-a gândit, oare, cineva că incapacitatea aparentă a guvernanților români de a străpunge Carpații cu autostrăzi este, în realitate, expresia unui plan impus din afară de divizare a României și așezare a frontierei Occidentului euro-atlantic pe zidul unor munți netraversați de artere cu vocație geo-strategică?)

Vestea proastă este aceea că acțiunea de distrugere a națiunii române prin distrugerea ordinii democratice consacrate în Constituția din 1991 are toate șansele să reușească. De ce ? Nu pentru că mișcarea „#rezist” (replică mult mai nocivă a diversiunii populiste ”occupied”) ar fi atât de viguroasă și de populară, nici „statul de drept” neonazist atât de eficient, nici susținerea externă atât de fermă, ci pentru că majoritatea românilor și a ceea ce le ține loc de clasă / elită politică sunt inactive, apatice. Demo-apatia condamnă România. Mai exact o condamnă la moarte.

 

P.S. În aceste zile am primit vizita privată a unui ex-diplomat occidental la reședința de maximă securitate în care pentru moment locuiesc. M-a întrebat cine îmi sunt colocatarii. I-am arătat în dreapta pe directorul unui mare post privat de televiziune, în stânga pe rectorul unei mari univesități, mai încolo pe directorul unei mari unități industriale, lângă care se găsea un fost senator. Concluzia: toată elita românească (corupți sau politici ??) este în pușcărie. La fel ca pe timpul ocupației sovietice din anii postbelici.

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/demo-apatia-si-esecul-statului-roman/

Deducția logico-juridică în justiția selectivă

Cu o nedisimulată satisfacție presa „industriei anticorupție” a trâmbițat în patru zări, odată cu publicarea (cu o întârziere de 11 luni față de termenul legal) motivelor care au condus la încarcerarea mea, că instanța de judecată „a spulberat susținerile apărării”. Pentru ca lumea să înțeleagă cât de cât cum s-a produs și în ce a constat „spulberarea” (în afara afirmațiilor ofensatoare nu numai pentru mine, ci mai ales pentru istoria României) voi prezenta în continuare câteva mostre de prestație judiciară în statul așa-zis de drept al României de azi, respectiv câteva extrase din considerentele judecătorului Ionuț Matei și colegilor săi de la ÎCCJ care mi-au „năruit” apărarea.

  1. La pagina 66 din decizie scrie negru pe alb: „instanța de fond ……, contrar celor susținute de apărarea inculpatului, ……a făcut o evaluare amănunțită a probelor administrate, construind prin deducții logico-juridice soluția de condamnare pe care a pronunțat-o în final…”. Prin urmare, soluția de condamnare nu s-a putut baza pe probe – ne spune domnul Matei – și de aceea ea a trebuit construită ….. prin deducție. Cu alte cuvinte prin speculații făcute pe marginea probelor (insuficiente și/sau necredibile). Cum orice raționament bazat exclusiv pe concepte teoretice iar nu pe probe concrete include inevitabil o îndoială, rămâne de aflat cum s-a ajuns prin deducție la o convingere mai presus de orice dubiu rezonabil.
  2. O aplicație a metodei de stabilire a vinovăției prin deducție logică o găsim la paginile 78-79 unde citim: „susținerile inculpatului care a încercat să acrediteze ideea că transmiterea amendamentului către cabinetul martorului A ar fi fost o inițiativă personală a martorei X este și contrară logicii elementare, în condițiile în care martora era doar un asistent angajat la biroul inculpatului, neavând putere de decizie”. Chiar așa! Cine a mai văzut subaltern făcând ceva care nu a fost decis de șeful său? Nu contează că martora în cauză a precizat că textul corespondenței în discuție nu mi-a fost prezentat înainte de a fi trimis de pe computerul ei și sub semnătura ei. Mărturiei concrete i-a fost preferată deducția logico-juridică și astfel fapta mea a fost calificată atribuindu-mi-se fapta altuia.
  3. Apărarea a solicitat ca principala probă a acuzării – înregistrările audio-video făcute cu camera ascunsă – să fie supusă unei expertize tehnice spre a verifica dacă a fost prelucrată în așa fel încât să susțină o anumită acuzație. Cererea a fost respinsă de instanța de fond fără niciun motiv. În considerentele ÎCCJ, poziția instanței de fond este validată (la pagina 69) cu următoarea explicație: „prima instanță, exercitânu-și în mod evident rolul activ, ………după ce a luat act de susținerile inculpatului, într-o scurtă declarație a respins motivat efectuarea unei expertize tehnice a înregistrărilor audio-video, solicitată de apărare (a se vedea încheierea de ședință ….)”. „Scurta declarație” se rezumă la cuvintele: „instanța respinge cererea efectuării unei expertize tehnice ca nefiind utilă cauzei”. Curat motivare! Și curat spulberare a argumentelor apărării.
  4. Logica juridică atinge culmile măiestriei la pagina 70 unde se poate citi: „În ce privește expertiza tehnică extrajudiciară la care a făcut referire inculpatul SA în dovedirea lipsei de originalitate și autenticitate a înregistrărilor depuse la dosar, în mod firesc și logic prima instanță nu a analizat-o întrucât era o probă extrajudiciară, adică efectuată în afara procesului penal și în lipsa unei dispoziții date de un organ judiciar”. Dacă este așa, nu era, oare, tot firesc și logic ca instanța să nu analizeze nici înregistrările audio-video depuse de acuzare ca probă, întrucât erau efectuate în afara procesului penal și în lipsa unei dispoziții date de un organ judiciar; ba chiar cu încălcarea reglementărilor care interzic filmările cu camera ascunsă în Parlamentul European? Logica acuzării și cea a apărării sunt diferite. Dar chiar și așa, fie ea și extrajudiciară, expertiza cu pricina nu putea trezi oare nici măcar un dubiu rezonabil cu privire la valoarea probatorie a înregistrării, justificând dispunerea unei expertize, de astă dată, judiciară? Aceasta cu atât mai mult cu cât, chiar jurnaliștii care produseseră înregistrarea au recunoscut că parțial fusese editată de ei, iar în integralitatea ei manipulată de o firmă terță al cărei nume nu a fost divulgat. Instanța de apel lămurește și această problemă în stilul său caracteristic: „în legătură cu expertiza tehnică crimanalistică…… instanța de control a respins-o ca nefiind utilă cauzei întrucât ….. există o expertiză extrajudiciară depusă de către apelant în cadrul judecării fondului.”(pagina 58); expertiză ignorată „firesc și logic” și în apel întrucât era – cum altfel? – extrajudiciară.
  5. Metoda deducției se aplică unui episod – singurul – în care la telefon agenții provocatori spun limpede – cum nu o făcuseră până atunci și cum nu o vor mai face după aceea – că sunt gata să plătească pentru depunerea unui amendament. Conversația se întrerupe înainte ca eu să dau un răspuns. Înregistrarea răspunsului – care a fost un refuz categoric – nu se găsește. Nici vreo acțiune de a mea în sensul depunerii amendamentului nu s-a descoperit. Ce este de făcut? Se recurge la deducție (pagina 76): „chiar dacă am accepta susținerea inculpatului vis-avis de lipsa unei părți a înregistrării care ar cuprinde o asemenea ”discuție clarificatoare”, intenția sa de a refuza acest gen de colaborare cu cei doi martori, materializată în efectuarea unor acte circumscrise atribuțiilor sale de serviciu, ar trebui să rezulte nu doar din acea convorbire, ci să reprezinte o poziție constantă și neechivocă exprimată de inculpat și cu alte prilejuri”. Așa încât s-a dedus că, fie și în lipsa unei dovezi înregistrate, eu am acceptat să fac ceea ce mi s-a cerut. Prin deducție logico-juridică, lipsa oricărei dovezi dovedește că acuzația este îmtemeiată.
  6. Deducția logico-juridică bate filmul de ficțiune și în următorul paragraf (pagina 77): „Conduita adoptată de inculpat …….nu a fost una de refuz de a se implica. Din contră, el a explicat martorilor care este modalitatea prin care problema ridicată poate fi soluționată la nivelul Parlamentului European….., arătând totodată că nu este bine ca amendamentul să fie depus de el personal…. .” Cu alte cuvinte, când la solicitarea de a face ceva, răspunsul este că nu e bine să o faci (și, în cele din urmă, nici nu o faci), acesta nu este refuz, ci acceptare. Logic, nu?
  7. La pagina 71 se poate citi: „Instanța de apel reține că activitatea de consultanță este limitată la emiterea unor opinii, oferirea de sfaturi calificate ori indicații în legătură cu probleme care privesc domeniul de specialitate al consultantului”. Chiar așa este. Legătura logică între această definiție și concluzia de la pagina 77, potrivit căreia faptul de a fi „explicat martorilor care este modalitatea prin care problema ridicată poate fi soluționată la nivelul PE”, dovedește „acceptarea implicării personale în procesul legislativ european, fiind altceva decât consultanță pură”, produce oricărui om de bună credință severe dureri de cap.
  8. „Contrar susținerilor inculpatului, probatoriul administrat în cauză demonstrează că, în realitate, activitatea remunerată cu care inculpatul a fost de acord nu se rezuma la consultanță, ci includea implicarea ulterioară a inculpatului în modificarea legislației europene”. – este scris la pagina 73. Care sunt însă probele? Ele constau în două extrase aproape ininteligibile din înregistrarea trucată în care sunt subliniate ca fiind covârșitoare următoarele pasaje: „Mi-ați putea spune în ce comisie este (problema ?) ….. cu cât mi-ați putea da mai multe depre caz, eu cu atât mai mult vă pot ajuta….” și „Da, da, ok! Aș putea depune un amendament. Aș putea ruga un coleg să depună un amendament”. Trecând peste faptul că aceste fraze sunt scoase din context (era vorba despre o discuție ipotetică fără legătură cu contractul de consultanță) întrebarea este unde se regăsește ideea că în schimbul „ajutorului” (care putea fi de multe feluri) se acceptă, oferă, pretind sau primesc bani? „Aș putea” nu este un răspuns favorabil ferm. Cu toate acestea concluzia instanței este tranșantă: „Prin urmare, contrar celor susținute de inculpat, sumele de bani pe care urma să le încaseze în baza contractului de consultanță aveau în vedere nu doar activitatea de consultanță …. , ci și (sau mai ales) atribuțiile sale de europarlamentar, concretizate în depunerea, direct sau prin intermediul unor colegi, de amendamente la legislația europeană, în cazuri concrete”. Chiar așa?? Se poate spune mai presus de orice dubiu rezonabil că din acele citate unde nu se vorbește nici de încasarea unor sume de bani, nici de contractul de consultanță, onorariile datorate în baza acelui contract s-au convertit în mită? Ca să nu mai vorbim că mita ar fi presupus acceptarea de foloase în schimbul îndeplinirii atribuțiilor mele, atribuții care nu aveau cum să se exercite „prin intermediul unor colegi”, adică prin altul. Un europarlamentar nu poate depune amendamente pentru / prin altul.
  9. Deducția logico-juridică face din situații fără relevanță juridică instrumentul înlăturării oricărui dubiu cu privire la săvârșirea unei infracțiuni. Cităm în continuare din considerentele ÎCCJ (pagina 80): „Cu alte cuvinte, pentru existența infracțiunii de trafic de influență nu are relevanță nici faptul că inculpatul a încercat să îl influențeze pe martor și nici motivele pentru care acesta din urmă a susținut în final varianta de amendament”. În traducere, nu contează că nu am influențat pe nimeni pentru a interveni în procesul legislativ și nici că acela care a intervenit a făcut-o din motive fără legătură cu mine, ci doar că i-aș fi lăsat să creadă pe terți că aș avea puterea de a exercita o asemenea influență, evident, contra cost. Așa este, numai că a spune că îți poți „ruga” colegii sau că ai surse de informare ori contacte ori expertiză, nu înseamnă a avea influență dar, mai ales, infracțiunea NU se consumă dacă presupusul traficant îi comunică presupusului cumpărător al influenței că persoana de influențat nu și-a stabilit comportamentul ca urmare a influenței lui. Știind aceasta, în mod logic, judecătorii au ascuns (prin excludere din conversația / stenograma citată) dovada că, în calitate de persoană presupus interesată să încasez prețul presupusei influențe, l-am informat pe cumpărător că nu făcusem nimic care să justifice plata („B a depus amendamentul pentru că așa a vrut el, nu pentru că i-am cerut-o eu”.) Demersul logico-juridic obligă și la asemenea manevre (penale), permițând ca între o afirmație implicită / posibilă și negarea ei explicită / certă, să prevaleze cea dintâi
  10. „Opinia separată are în vedere modul de administrare a probelor care au stat la baza condamnării pentru infracțiunea de luare de mită, dată fiind orientarea răspunsului martorilor către o anumită teză probatorie, prin adresa autorităților române din data de 14/11/2011. Dat fiind faptul că solicitarea unor sume de bani pentru inculpat rezultă, în opinia mea, doar din conținutul declarațiilor lui Jonathan Calvert și Claire Newell, acestea nu pot conduce la pronunțarea unei soluții de vinovăție dincolo de orice îndoială rezonabilă. ….din conținutul acestora nu ar putea să rezulte nici date referitoare la infracțiunea de trafic de influență ….” (Opinia separată a judecătoarei Lavinia Lefterache, pagina 1). La aceasta judecătorul Ionuț Matei răspunde în motivarea deciziei, că declarațiile influențate de autoritățile române (DNA) „urmează a fi valorificate …..atât prin raportare la poziția exprimată de acești martori în alte declarații …cât și la celelalte mijloace de probă existente în dosar ” (paginile 65 – 66). Adică tot prin „deducții logico-juridice”, ca și când martorul suspect să fi mințit o dată, cu siguranță nu va mai minți și altă dată, sau ca și când insuficiențele altor probe pot fi completate cu niște declarații presupus mincinoase / influențate (!). Iar aceasta să producă o convingere dincolo de dubii rezonabile (!!!).

*

*           *

            Mă opresc aici, dar exemplele pot continua. Desigur, nu se poate face rejudecarea procesului în mass-media sau pe canale sociale. Formulând comentariile de mai sus n-am intenționat să pun în discuție vinovăția sau nevinovăția. În acest sens fiecare este liber să creadă ce vrea. Ceea ce am dorit să evidențiez este, însă, că aceasta nu este justiție și acestea nu sunt procese echitabile. Nu-i de mirare că domnul judecător Ionuț Matei și colegii săi se impotrivesc legilor care să instituie o reală răspundere a magistraților.

Țin să precizez că nu îl consider pe domnul Matei nici slab de minte nici incompetent profesional. Dimpotrivă. Tocmai aceasta îl acuză. De ce o face? Misterul atitudinii sale va putea fi dezlegat prin desecretizarea dosarului SIPA. Dacă mai există în arhive iar nu doar la cei care l-au copiat.

În loc de încheiere citez din scrisoarea adresată de fostul director al bibliotecii americane în România (1983 – 1987) și fost consilier cultural și de presă (2000 – 2002) la Ambasada S.U.A. din București, doamna Kiki Skagen-Munshi, adresată în septembrie 2017 Prim-Vicepreședintelui Comisiei Europene pentru Justiție și Drepturile Omului, Frans Timmermans: „…..Am intervievat în egală măsură și avocați și magistrați în legătură cu procesele a trei persoane despre care știu că sunt încarcerate pentru „corupție” – Adrian Severin este una dintre aceste persoane – și mi s-a spus că în toate cele trei cazuri „procesele” au fost ele însele corupte și că aceasta se poate dovedi într-o curte de justiție neutră. Urmărind procesele de-a lungul câtorva ani, știam multe din ceea ce juriștii mi-au spus: anume că acuzaților nu li s-a permis să se apere, să aducă martori și să prezinte probe în apărarea lor. Toți cei trei execută în prezent condamnări cu închisoarea pentru „infracțiuni” care în occident nu ar fi ajuns nici măcar într-o sală de judecată, nicidecum la închisoare.

Orice alte comentarii sunt, în acest moment, de prisos.

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/deductia-logico-juridica-justitia-selectiva/

Cultura suspiciunii și cultura dubiului

În aceste zile a izbucnit, oarecum pe neașteptate, în România o dispută referitoare la prezumția de nevinovăție. Este aceasta o problemă de procedură judiciară, intresând, deci, exclusiv administrarea procesului penal ? Este ea un principiu al vieții sociale într-un stat de drept, adică într-un stat guvernat de lege, prin lege și pe baza legii adoptate cu asentimentul poporului prin reprezentanții săi ? Este amintita prezumție un mod de a gândi și a trăi, respectiv un drept fundamental al omului ?

Mă simt obligat să răspund la aceste întrebări în calitate de profesor de drept internațional, de fost vice-președinte al Comisiei juridice și pentru drepturile omului a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei și fost raportor special al Comisariatului Națiunilor Unite pentru Drepturile Omului.

 

  1. Înainte de toate, să reamintim definiția conceptului analizat. Prezumția de nevinovăție reprezintă principiul potrivit căruia nimeni nu poate fi socotit vinovat înainte ca vinovăția sa să fi fost stabilită de o autoritate competentă (în sistemele democratice aceasta este o instanță judecătorească) mai presus de orice dubiu rezonabil, printr-o hotărâre definitivă.

Două completări se impun de îndată. Mai întâi, este de subliniat că proba vinovăției, până la înlăturarea oricărui dubiu rezonabil, este în sarcina celui care acuză; adică, este obligația celui care vrea să răstoarne prezumția. În al doilea rând, hotărârea (judecătorească) definitivă care confirmă, pe baza probelor administrate de acuzator, dubiul privind (ne)vinovăția acuzatului, nu face decât să înlocuiască o prezumție (cea de nevinovăție) , cu o altă prezumție (cea de vinovăție), căci lucrul judecat, spune un alt principiu de drept, ține doar loc de adevăr (res judicata pro veritate habetur), cu alte cuvinte el nefiind adevărul, ci doar un adevăr acceptat convențional cu scopul de a oferi certitudinile juridice necesare liniștii sociale.

Rezultă că „nevinovăția” nu trebuie dovedită niciodată, întrucât ea este prezumată. Ceea ce trebuie dovedit este „vinovăția”, și asta dincolo de orice dubiu cât de mic. Atunci când își exercită dreptul de apărare, acuzatul nu își dovedește „nevinovăția”, ci contracarează prin mijloace adecvate, de forță egală cu cea a mijloacelor de care dispune acuzatorul (principiul „egalității armelor”), probele aduse în susținerea vinovăției lui.

Tradiția românească reține toate aceste principii în formula sintetică a unui proverb: „hoțul neprins e negustor cinstit”. În termenii ordinii de drept contemporane, Constituția României din 1991, la a cărei redactare am contribuit și eu în calitate de ministru al reformelor statale, a ridicat la rangul de lege fundamentală principiul prezumției de nevinovăție, făcând astfel din el o piatră așezată chiar la temelia construcției statului democrat român, a organizării societății românești actuale. Această constituționalizare a a prezumției de nevinovăție îi conferă o importanță superioară regulii de drept procesual penal, respectiv îi imprimă caracterul unei norme generale de viață a națiunii române. Relativizarea unui asemenea caracter constituie o încălcare a Constituției care trebuie sancționată prompt și sever.

Dacă privim lucrurile nu din perspectiva comunității, ci din cea a individului, ajungem la aceiași concluzie. Fiecare om are dreptul la demnitate și la libertate, printre alte drepturi esențiale care îi circumscriu aspirația legitimă la fericire. Pentru ca exercițiul acestor drepturi să fie efectiv este necesar ca orice acuzație susceptibilă, pe termen scurt, să pună la îndoială integritatea, onorabilitatea, credibilitatea și respectabilitatea unei persoane, iar pe termen mediu și lung să îi afecteze libertatea personală, să nu fie crezută înainte de a fi dovedită printr-o procedură specială aptă a oferi șanse maxime aflării adevărului. (Evident, dezbaterea mediatică nu este o asemenea procedură). Vorbim astfel despre prezumția de nevinovăție ca despre un drept fundamental al omului având caracter absolut, adică fiind opozabil erga omnes (tuturor); au obligația să îl respecte toți ceilalți, de la primul magistrat al țării până la ultimul ei servitor.

Aceasta înseamnă că rolul procesual al prezumției de nevinovăție sau prezumția de nevinovăție ca atitudine procedurală în procesul penal, este lucrul cel mai puțin important. (De altfel, orice judecată stă sub semnul principiului aflării adevărului, care nu ar avea sens dacă vinovăția ar fi prezumată, respectiv nevinovăția nu ar fi prezumată. Judecata care nu prezumă nevinovăția nu caută adevărul și se cheamă execuție, iar judecătorul în cauză, călău). Cu adevărat foarte important este ca dubiul privind acuzația de vinovăție (vinovăție alegată) să existe în conștiința publică, în cugetul tuturor celor care interacționează cu acuzatul sau numai gândesc în legătură cu el. Avem în vedere aici o adevărată cultură a dubiului, fără de care prezumția de nevinovăție rămâne o simplă vorbă frumoasă spusă în vânt.

O asemenea cultură a dubiului caracterizează regimurile democrate și liberale, democrația liberală. Ea se asociază cu alte valori precum cea a solidarității sociale, a respectului diversității și toleranței, a includerii și a echității sau dreptății sociale. Însușirea și practicarea ei impun un efort permanent de educare și autoeducare. Avem dubii cu privire la vinovăția alegată a celuilalt nu pentru că ne-ar impune Constituția, ci pentru că așa gândim noi (și așa dorim să fim tratați noi). Dubiul în fața acuzației aduse altuia, izvorăște din subconștientul nostru, este spontan și instinctiv tot atât de mult pe cât este rațional și pozitiv. Desigur, aceasta în măsura în care trăim în cultura dubiului.

Acest dubiu este constructiv pentru că este temelia încrederii în celălalt, în timp ce încrederea este motorul progresului, fără ea raporturile dintre oameni născându-se greu sau deloc, banul circulând încet sau deloc, sentimente necesare precum prietenia și dragostea slăbind întruna sau murind cu totul. O societate lipsită de dragoste, de încredere, de toleranță eșuează repede în dezbinare, în ură și violență.

 

  1. Culturii dubiului i se opune cultura suspiciunii. Aceasta este caracteristică regimurilor totalitare. Acolo unde prezumția de nevinovăție nu există (ca mod de a gândi și trăi, iar nu doar, asemenea formelor fără fond, ca simplă procedură juridică) se instalează prezumția de vinovăție, care face din fiecare om un suspect și din fiecare suspect un vinovat.

„Nu există oameni nevinovați – spunea șeful poliției politice staliniste, Lavrenti Pavlovici Beria – ci numai oameni de care nu ne-am ocupat destul”. Iar oamenii de care statul se ocupa erau nu numai bănuiți de rele, ci excluși fără judecată, de multe ori prin ridicarea dreptului la viață.

În cultura suspiciunii, pedepsirea vinovaților are ca obiectiv nu recuperarea sau resocializarea (reintegrare socială prin penitență) acestora, ci excluderea lor din societate, dacă se poate definitiv, sau cel puțin izolarea și marginalizarea lor socială pentru o perioadă cât mai lungă. În această cultură – cu certitudine necreștină – revenirea pușcăriașului acasă este un motiv de iritare și frică socială, iar nu un prilej de bucurie la „întoarcerea fiului risipitor”; este argument pentru a da drumul câinilor de pază (inclusiv „câinii de pază ai suspiciunii” în care s-a transformat presa de rating, altădată „câine de pază a democrației”), iar nu pentru tăierea vițelului celui gras.

Societatea dominată de cultura suspiciunii este o societate schizofrenă: întrucât toți sunt suspecți, toți sunt în același timp și „vigilenți”; întrucât toți sunt suspectați și toți suspectează, toți se tem în același timp de a fi victima suspecților și victima suspiciunii; întrucât toți sunt vinovați, tuturor le este rușine, dar întrucât toți susțin reprimarea vinovaților, toți sunt mândri a fi de partea forțelor binelui; întrucât toți sunt priviți ca răi și se privesc pe sine ca buni, toți sunt deopotrivă victimă și călău, acuzat și acuzator. Cum și cât se poate trăi într-o astfel de societate ?

În evul mediu, cultura suspiciunii se exprima printr-o „originală” metodă de probă în procesele intentate vrăjitoarelor. Persoanele suspecte de vrăjitorie li se striveau picioarele, li se lega un bolovan de gât și erau aruncate în mijlocul unui lac adânc. Dacă reușeau să plutească, în asemenea condiții, însemna că erau într-adevăr vrăjitoare și de aceea trebuiau arse pe rug. Dacă se înecau, însemna că nu erau vrăjitoare …. . Ghinion…. .

Dacă între aceste metode și unele discursuri politice sau practici judiciare din România de astăzi găsim asemănări, acestea nu sunt întâmplătoare. Intoleranța întunecată a evului mediu domină ordinea neofeudală a României din secolul XXI.

O persoană (publică) acuzată de ceva, nu mai este „integră”. În consecință trebuie marginalizată, exclusă, strivită. Dacă printr-un miracol își „dovedește nevinovăția”, adică dacă statul nu s-a ocupat destul de ea, rămâne așa cum s-a întâmplat, căci laptele vărsat nu mai are cum fi adunat de pe podea.

Suspiciunea este, însă, un sentiment chinuitor, întrucât elementul său activ este îndoiala. Ca să scape de chin suspicioșii nu se mulțumesc cu prezumția de vinovăție. Ei au nevoie de certitudini. Cum suspectul este (prezumat) vinovat, certitudinea vine exclusiv din recunoaștere. Atât procesele naziste cât și cele staliniste sunt celebre prin recunoașterile lor tragice. Oameni, altădată demni, supuși torturii fizice dar și psihologice decurgând din aplicarea prezumției de vinovăție în termeni reali, își recunoșteau vini imaginare și își acceptau asasinarea, fizică sau civică, în speranța că fie vor căpăta un tratament mai blând, fie își vor salva familiile, fie pur și simplu vor scăpa prin moarte.

Este cutremurător să vezi cum lucrurile se produc aidoma în România de azi. Cei care se apără și nu admit, în instanță, veridicitatea acuzațiilor mincinoase aduse lor, sunt supuși nu numai morții civice, ci și asasinatului moral. Refuzul autoacuzării este calificat ca refuz al reintegrării sociale. Dacă recunoașterea justifică suspiciunea și condamnarea, refuzul recunoașterii justifică asprimea condamnării și permanentizarea excluderii (lustrația).

 

  1. Adâncirea românilor în cultura suspiciunii – cu consecințele și expresiile ei, frică, ură și violență – pare astăzi un proces de neoprit. Negreșit, titularii intereselor străine-statale, parastatale și/sau corporatiste – nu (mai) doresc o Românie democrată, întrucât o asemenea Românie are ea însăși interese care deranjează. Un stat în același timp autoritar înăuntru și supus în afară este o entitate care poate fi controlată și dominată.

Nu străinii sunt, însă, vinovați de plonjarea societății românești într-o cultură specifică ideologiilor de extremă dreaptă și statelor organizate potrivit unor asemenea ideologii. Cultura suspiciunii este la originea regimurilor autoritare și produsul acestora. Ea ne aparține nouă, iar nu străinilor.

Cinismul social este rezultatul, pe de o parte, al transformării elitei politice românești într-o mafie transpartinică și transpartizană, care administrează statul exclusiv în folosul propriu, iar nu al ingerințelor hegemonilor globali, și pe de altă parte, al lipsei de educație civică la baza societății, iar nu al cursurilor organizate de Fundația Soros. Dacă românii pot fi cumpărați la prețuri mici, este în primul rând vina lor, iar nu a celor care îi cumpără. Dacă românii care nu pot fi cumpărați sunt vânduți de compatrioții lor, este vina vânzătorilor (de neam). Într-un asemenea mediu consolidarea neîncrederii generale nu poate mira pe nimeni.

Mai presus de orice, dacă cultura suspiciunii va învinge în România și ne va duce spre dezastru, va fi nu atât din cauza rătăciților sau descreieraților care o propagă fără să își dea seama ce fac, ci din cauza celor mult mai mulți și mai inteligenți care preferă să tacă și să stea acasă, când ceilalți ies în stradă.

Cât despre discursul Președintelui Iohannis, consecvent îndreptat împotriva culturii dubiului, eu unul cred că este sincer și în acest sens merită să îi acordăm prezumția de nevinovăție. Președintele nu ține acest discurs în interesul de a primi, prin manipulare, un nou mandat, ci din convingere. Este aceiași convingere cu care, aflat în fruntea Forumului Democrat al Germanilor din România, a proclamat relația de succesiune a acestuia cu organizația cunoscută sub numele de Grup Etnic German, interzisă prin Tratatul de Pace de la Paris (1947). Ascultându-l pe domnul Iohannis azi nu poți să nu observi că asumarea acelei succesiuni nu a avut ca scop însușirea printr-un fals a averii GEG așa cum multă lume susține, ci perpetuarea integrală a identității lui, inclusiv deci, a dimensiunii ideologice a acestuia.

Repudierea culturii dubiului și îmbrățișarea celei a suspiciunii, coincide în România, în mod firesc, cu punerea în discuție a Tratatului de Pace și reabilitarea ideologiilor de extremă dreaptă considerată până acum ca responsabile pentru ultima conflagrație mondială și crimele ei. Cei care doresc să protesteze trebuie să o facă repede, căci peste puțin timp nu va mai fi nimeni care să le audă protestul.

 

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/cultura-suspiciunii-si-cultura-dubiului/

DE LA VISUL ROMÂNIEI MARI LA VISUL EUROPEI UNITE

 

În anul 2018 România va aniversa 100 ani de la Marea Unire. In anul 2019 România va prelua Președinția rotativă a UE pentru o perioadă de 6 luni. România Mare nu mai există. Cât despre România-putere și Europa-putere în care românii au dorit să se integreze și au crezut că s-au integrat, ele au rămas simple virtualități; niște holograme cu un viitor tot mai greu de descifrat. Lor sau, mai degrabă, viselor noastre cu privire la ele le este dedicat prezentul eseu.

 

  1.  Națiunea: proiect politic sau entitate organică

Asemenea oricărei națiuni și cea română are un fundament psihologic cu o certă dimensiune emoțională decurgând din adoptarea unui mit fondator. Aceasta ocultează faptul că orice națiune este produsul unei necesități și rezultatul unei adeziuni.

Națiunea franceză este organizarea politică a locuitorilor teritoriului francez delimitat de frontiere ( mai mult sau mai puțin ) naturale. Statul francez s-a extins spre acele frontiere pe cât a putut, ele conferindu-i securitate militară, economică, culturală și, circumscrisă de acestea, culturală. Istoria (inclusiv istoria de construit sau istoria ca proiect) și-a dat astfel mâna cu geografia pentru a susține o agendă politică impusă de nevoile – exprimate atât în spaime cât și în ambiții – unei comunități date. Această comunitate – subiect și obiect al proiectului național – nu ar fi putut rămâne unită, însă, fără o identitate (culturală) proprie. De aici ideea că tot ceea ce s-a petrecut pe teritoriul cu pricina, din cele mai vechi timpuri și până astăzi, reprezintă un tot coerent, un proces continuu așezat sub semnul logicii identitare. Deși născută pe baze politice, națiunea franceză și-a asigurat viabilitatea (durabilitatea) prin autodotarea cu garanții culturale.

Națiunea germană s-a afirmat ca entitate organică înainte de a fi un stat, respectiv înainte de a fi avut o organizare politică. Născută fără stat și fără frontiere politice, ea a pornit în căutarea statului pe care să și-l facă armură – deopotrivă națională și internațională, individuală și colectivă, politică și geopolitică, economică și socială, militară și culturală. Pentru națiunea franceză, ca stat al indivizilor liberi, egali și frați ( cu mesaj genetic cultural comun) drepturile individuale și laicitatea au primat în mod natural; pentru francezi viitorul comun a fost și a rămas mai important decât trecutul comun. Pentru națiunea germană, în schimb, ca o comunitate etno-culturală, trecutul a căpătat o importanță esențială întrucât viitorul putea fi proiectat și legitimat numai prin raportare la ceea ce a fost, la tradiție, el fiind doar o prelungire a trecutului, tranzitând prin prezent. Pornind de aici accentul s-a pus pe drepturile colective – căci națiunea este eminamente o entitate colectivă dezvoltată organic – cu lăsarea drepturilor individuale în plan secundar. În acest context, laicitatea – ca drept al tuturor confesiunilor la tratament egal din partea statului – s-a transformat în secularism – ca drept al statului de a se plasa deasupra tuturor confesiunilor, subordonându-le practicile și discursul agendei sale politice.

Nici națiunea (germană) culturală nu s-a putut desprinde, odată intrată în politic, de dimensiunea teritorială. Dacă Franța a dat conotație culturală teritoriului – numindu-i francezi pe toți locuitorii ținutului cuprins între frontierele corespunzătoare nevoilor / aspirațiilor ei – , Germania a mers către frontierele spațiului necesar agendei ei naționale sub cuvânt că adună componentele teritoriale ale unei comunități culturale unice, respectiv îi adună pe toți germanii (germanofonii) pe același / un singur teritoriu. Ca să spunem așa, francezii au culturalizat teritoriul iar nemții au teritorializat cultura.

Unde se situează națiunea română între aceste două modele ?

Se poate spune că, probabil și printr-un accident istoric, România este rezultatul politic al combinării celor două modele. Aceasta și din cauza faptului că în formarea statului național român străinătatea ( națiunile imperiale în luptă cu imperiile multinaționale) a avut un rol major de jucat.

 

  1.  Populații de păstori unite de o limbă comună

Formațiunile statale din care va rezulta ulterior România au supraviețuit aproape neîntrerupt în vecinătatea imperiilor multinaționale europene – Imperiul Otoman și Imperiul Habsburgic – bucurându-se de marja de tolerantă etno-culturală și administrativă acordată de acestea.

Pentru a înțelege limitele și conținutul acestei toleranțe trebuie să privim geografia. În construcția națiunii române aceasta a avut un rol mai important decât istoria (istoria fiind înțeleasă aici ca produs al acțiunii umane).

Impactul geografiei s-a manifestat deopotrivă în economie și în politică; economia locală și politica internațională.

România de azi este o țară așezată pe munți și înconjurată de ape. Un asemenea mediu geografic a stimulat dezvoltarea oieritului dar a și limitat aria practicării sale; căci oaia trece muntele dar nu trece apa. Oieritul intensiv într-un spațiu relativ mic și strict limitat, fără posibilități de extindere, a impus și permis, totodată, formarea unei limbi comune foarte omogene ca instrument de comunicare pe întreaga sa suprafață, precum și organizarea unitară a familiei (caracterizată de valorile autorității și egalității), transformată în model unic al construcției sociale ( cetatea terestră, circumscrisă de ideologii) și al celei spirituale (cetatea celestă, circumscrisă de religie). Acest tip de economie cu paradigma familială, limba comună și religia ortodoxă (apolitică) a generat sau constituit baza națiunii culturale române de mai târziu, a identității naționale a românilor.

Aceeași geografie explică de ce faimoasa formulă aparținând, cred, lui Nicolae Iorga, potrivit căreia ”neamul românesc s-a născut aici, la răscruce de vânturi și bătaie de vremi”, rămâne o simplă metaforă fără corespondent în realitate. De fapt, geografia – nu numai codrul, ci și muntele și râul (râul, ramul, după inspirata expresie eminesciană) – i-a fost frate românului, sau locuitorilor ținuturilor românești de azi. Indiferent de originea și destinația invadatorilor sau agresorilor, teritoriul românesc nu a fost niciodată spațiu de trecere evident și / sau preferat. Pentru expansiunea otomană traseul firesc spre centrul Europei – Buda și Viena – era prin sudul Dunării, cu principatele danubiene în flanc. Dunărea și munții Carpați reprezentau bariere descurajatoare pentru trupele semilunei. Așișderea în nord, toate confruntările dintre Rusia și rivalii săi occidentali presupuneau marșul armatelor respective prin câmpiile mazuriene și nicidecum escaladarea Carpaților. Regii maghiari au colonizat populație care să stea în calea invaziilor tătărești tot pe Carpați, pe ale căror culmi s-au și oprit respectivele invazii.

Războaiele mai mult sau mai puțin glorioase purtate de voievozii munteni și moldoveni în evul mediu erau pentru adversarii lor campanii secundare menite a le asigura flancul iar nu invazii cu scopul de ocupație stabilă. De aceea agresorii se și retrăgeau după ce ajungeau la concluzia că, într-o formă sau alta, descurajaseră sau anihilaseră un atac de la nordul Dunării, respectiv de la nordul zonei carpatice.

Punctul strategic esențial pe care puterile timpului au dorit mereu să îl controleze direct și nemijlocit au fost gurile Dunării. Pentru că nu au fost lăsate să îl ocupe – nu de români, ci de puterile rivale – zona a rămas, în cea mai mare parte a ei, sub stăpânire românească.

 

  1. România și echilibrul geo-strategic european

Așa ajungem în secolul națiunilor (sec. al XIX-lea) când națiunile imperiale stimulează autodeterminarea pe principiul național cu scopul de a destabiliza, dezmembra și neutraliza imperiile multinaționale. În acest context și în acest sens, Napoleon al III-lea susține unirea Principatelor danubiene (atenție: danubiene!), precum și pe cea a Italiei ca manevră menită, pe de o parte, să șubrezească puterea Imperiului Habsburgic, iar pe de altă parte să îi țină pe ruși (înfrânți în Războiul Crimeii) la porțile Europei.

Rusia cooperează la realizarea acestui plan / proiect (geo)politic din mai multe motive: i. pe de o parte, întrucât politica primului ministru rus Gorceakov, era aceea de asociere, de alăturare la demersurile puterilor occidentale europene, printre care, la acea dată, principla era Franța; i.i. pe de altă parte, întrucât un stat român rezultat din unirea Principatelor danubiene era un obstacol în calea unor eventuale agresiuni habsburgice, devenind și un potențial sprijin pentru mișcările de emancipare ale ortodocșilor slavi din Balcani; i.i.i. în fine, întrucât consolidarea politică a românilor la nordul Dunării și la gurile acestui fluviu (pierdute de Rusia după Congresul de la Paris) însemna o slăbire a Imperiului Otoman. Emergența României era astfel un proiect politic care servea Rusiei în perspectiva revizuirii raportului de forțe în Europa, lucru care avea să se întâmple după războiul franco-prusac din 1870-1871, proclamarea Imperiului German (al doilea Reich) în 1871, războiul ruso-otoman din 1877 și Congresul de la Berlin din 1878 ( când Rusia va reveni la gurile Dunării în detrimentul Principatelor unite, dar le va și compensa pe acestea pentru pierderea suferită, transferându-le Dobrogea).

Deși, de principiu, se va opune proiectului francez, (având de partea sa aliatul britanic, tradițional ostil oricărei coagulări geopolitice în Europa centrală, ale cărei mini-formațiuni statale ar fi trebuit să rămână mereu obiect de tranzacție și resursă de ajustare a echilibrului de putere continental), Imperiul Otoman avea la rându-i de profitat, în principiu, de pe urma unirii Principatelor române. Noua entitate avea aptitudinea de a fi un tampon între cele trei puteri imperiale rivale care se întâlneau pe linia Dunării și anume, otomanii, habsburgii și rușii, jucând un rol similar Belgiei în vestul Europei. Dacă, însă, regatul belgian fusese recunoscut și neutralitatea sa garantată de Marile Puteri – ceea ce părea că asigură echilibrul acestora și evită războiul, dar, în cele din urmă, a condus la război -, România nu a putut fi recunoscută ca regat până în 1881, iar neutralitatea sa nu a putut fi niciodată acceptată. Ea era chemată să joace un rol în păstrarea echilibrului dinamic din Europa de S-E, iar nu, asemenea Belgiei, în conservarea echilibrului static din Europa Centrală și Occidentală. Așa se face că modelul belgian a fost preluat de români numai prin copierea Constituției Regatului Belgiei, în 1866, odată cu venirea / aducerea pe tronul Principatelor unite a unui domn german, susținut atât de Germania cât și de Franța.

În concluzie, Regatul României Mici (Vechiul Regat) a fost un proiect politic propulsat de Marile Puteri în cadrul ordinii europene cunoscute sub numele de ”concert al puterilor” (ordine adoptată de Congresul de la Viena în 1815), la care au aderat și elitele românești moldo-valahe, convinse că ”unirea face puterea” (o lozincă politică, deci, iar nu culturală).

 

  1. Identitatea geo-economică a proiectului geopolitic românesc

România unită a intrat, așadar, în istorie din geografie, și în logica culturală din logica politică. La nașterea ei argumentul identității culturale a fost, în realitate, secundar și accesoriu. El a fost folosit cu titlu psiho-politic, mai mult decât ca fundament organic real al unei suprastructuri politice virtuale.

Această suprastructură politică s-a așezat pe baza economică românească naturală caracterizată prin dimensiunea agrară și cea petrolieră. România, la finele secolului XIX și începutul secolului XX, era grânarul Europei și izvorul energetic al Europei, ambele indispensabile pentru alimentarea revoluției industriale sau societății industriale vest-europene. (De fapt, România era pe atunci al patrulea producător de petrol din lume și al treilea exportator, după Rusia și Venezuela.) De la nașterea sa România a primit, așadar, mai presus decât identitatea sa culturală, o identitate geopolitică și o identitate geo-economică. În serviciul acestora natura însăși (geografia) îi lăsase României Dunărea până la vărsarea în Marea Neagră, Dunărea și Marea fiind arterele prin care puteau circula și ajunge la destinațiile lor grâul și petrolul românesc.

Geopolitic, România era, astfel, o țară balcanică (deși, stricto sensu, Balcanii se află la sudul Dunării, acolo unde România nu avea decât Dobrogea), în timp ce geoeconomic era o țară danubiano-pontică. Munții Carpați nu aveau de jucat niciun rol strategic, ei deținând doar funcția tactică de frotieră.

 

  1. De la războaiele balcanice la Primul Război Mondial – transformarea geostrategică a României

Participarea României la războaiele balcanice (1913), dar mai ales Pacea de la București, sponsorizată de ea, au fost expresia supremă a importanței rolului românesc în Europa de S-E. România singură – fără participarea sau chiar împotriva Marilor Puteri – a stabilit atunci ordinea geopolitică în Balcani. Contestarea acestei ordini de către Puterile Centrale (Germania și Austro-Ungaria) a fost unul dintre motivele principale (deși mai rar menționat) ale izbucnirii Primului Război Mondial. În vâltoarea acestuia s-a modificat și identitatea geostrategică a națiunii române.

În perioada neutralității (1914-1916) elitele românești au oscilat cu privire la partea baricadei pe care să o aleagă. Această oscilare a fost explicată exact de dilema asupra identității României unite, cea care avea să fie numită România Mare: pe de o parte era susținută ideea vechiului proiect geopolitic al României ca stat danubiano-pontic, ceea ce făcea necesară recuperarea Basarabiei cu județele ei sudice (de la gurile Dunării) și, deci, intrarea în război de partea Puterilor Centrale (care mai promiteau, eventual, și restituirea Bucovinei), pe de altă parte, își făcea loc ideea României organice, ca națiune culturală, ceea ce impunea unirea cu Transilvania, Maramureșul istoric, Banatul și Crișana, pe principiul majorității etno-culturale (principiul naționalităților), transformarea din stat danubiano-pontic (balcanic) în stat carpato-danubian (central-european) și trecerea de partea Antantei. S-a optat pentru a doua variantă. În cele din urmă, și, datorită unei întâmplări istorice, s-a reușit atingerea ambelor obiective – strategic și cultural – dar numai pentru douăzeci de ani.

România Mare – organică, central-europeană, carpato-danubiano-pontică – a plonjat dintr-o dată în viesparul conflictelor naționale din Europa occidentală și centrală. S-a dovedit că era prea puțin capabilă să le facă față. România Mare era prea mare pentru o Europă atât mică și prea mică pentru o Europă atât de mare; era prea mare pentru a fi asimilată și prea mică pentru a fi respectată, prea mare pentru a fi ignorată și prea mică pentru a fi temută.

De aici, din emergența României Mari ca națiune organică și din incapacitatea ei de a face față concursului național central-european, după relativa securitate și stabilitate obținute în condițiile ordinii mondiale bipolare, sub umbrela dar și sub tutela Rusiei (sovietice), a apărut nevoia obiectivă de integrare într-o federație europeană de națiuni: UE sau Statele Unite ale Europei.

 

  1. Europa Unită ca proiect politic realizat prin instrumente economice

În perioada imediat premergătoare Primului Război Mondial, românii ardeleni au conceput împlinirea aspirațiilor lor naționale și agregarea securității lor naționale (în sensul de securitate culturală) cu securitatea lor individuală, socială și internațională, nu atât prin unirea cu Vechiul Regat (Regatul României Mici), ci prin edificarea unei federații de națiuni în frontierele Imperiului Habsburgic: Statele Unite ale Austriei Mari ( cum suna titlul unui studiu, publicat apoi în volum, conceput de românul Aurel Popovici în calitate de consilier al Arhiducelui moștenitor Franz Ferdinand). Această idee pare a fi fost prima opțiune a Partidului Național Român din Transilvania inclusiv după terminarea războiului prin înfrângerea Austro-Ungariei (alături de Germania și aliații lor). Proiectul a fost abandonat mai ales din cauza refuzului Ungariei de a adera la el, aceasta preferând să urmărească obiectivul Ungariei Mari, respectiv, al unei Ungarii așezate mai mult pe baze geopolitice decât pe principiul național.

Instinctul românilor ardeleni s-a dovedit a fi corect. Națiunea culturală română nu poate coincide cu națiunea politică română decât într-o Europă în care principiul organic se conciliază și asociază cu cel geopolitic; cu alte cuvinte într-o Europă în care istoria se poate concilia cu geografia și memoria cu imaginația. (Altminteri, așa cum s-a întâmplat după 1920, România Mare – adică, națiunea română organică – va fi strivită în cleștele geopolitic ruso-maghiar – devenit funcțional de îndată ce România se găsește într-o tabără diferită de cea a Ungariei – sau cleștele germano-rus – de îndată ce interesele naționale românești intră în conflict simultan și cu cele germane și cu cele ruse – sau, chiar, în cleștele ruso-american – de îndată ce agenda geopolitică românească nu poate fi integrată util în strategia regională a SUA.)

România de azi nu este România culturală, așa cum era România Mare, ci România (geo)politică, astfel cum a rezultat din întâlnirea resurselor naționale românești (inclusiv cele de forță, de caracter, de inteligență și de noroc) cu viziunea puterilor relevante ale jocului european și global, asupra ordinii internaționale. Din nou, deci, un proiect politic (evident, cu fundamente și argumente etno-culturale certe). Din păcate, și formatul acestui proiect este instabil, el găsindu-se sub presiunea fluctuațiilor înregistrate în jocul intereselor actorilor globali și în raporturile lor de putere. Aceste fluctuații pot influența și influențează soarta României; cu atât mai mult cu cât elitele românești se dovedesc a fi tot mai puțin capabile să gestioneze soarta națiunii. (Reactivat în 1990 planul dezmembrării României este pentru moment pus numai la păstrare iar nu abandonat. Ifosele cezaro-crăiești ale românilor ardeleni, mai mult decât autonomismul secuiesc, și sărăcia moldovenilor, mai mult decât neoimperialismul rus, lucrează de zor la reactualizarea lui.)

De aceea, neputându-și permite izolarea (să rămână singură) și nereușind să evite dominarea în cadrul alianțelor internaționale clasice, România este ”condamnată” să caute formula integrării într-o federație de națiuni organizată ca o democrație transnațională și dotată, prin contribuție comună, cu mușchii necesari pentru a face față concursului internațional de pe poziție de protagonist. În urmărirea unui asemenea obiectiv, trebuie evitat riscul ca prețul integrării să constea într-o slăbire atât de mare a capacităților naționale de supraviețuire autonomă, încât federația rezultată să ajungă a arăta mai mult a imperiu de tip neo-feudal, iar democrația transnațională să facă loc unei oligarhii supranaționale. Ceea ce, din nefericire, este pe care să se întâmple în prezent; dacă nu cumva s-a și întâmplat.

O problemă importantă care se pune este aceea a identității naționale românești (alta decât cea pur etno-culturală) într-o UE care și-a propus de la origini să atingă obiectivul politic al păcii continentale folosindu-se de un instrumentar economic constând în punerea în comun a resurselor dezvoltării și administrarea lor pe baze federale, în așa fel încât coeziunea economică, socială și teritorială a membrilor să se realizeze într-un mediu neconcurențial – sub raport național (concurența dintre națiuni se exclude) – și, pe cale de consecință, neconflictual. Teoretic, în lipsa conflictului, securitatea națională este maximă; cu condiția, desigur, ca războiul să nu se încheie prin dispariția combatanților (sic.!).

 

  1. De la ”linia Curzon” și Intermarium la Europa cu mai multe viteze și inițiativele celor trei mări

România Mare este creația poporului român, desigur, care a evoluat organic de la o entitate colectivă la una comunitară ajungând în situația de a-și impune aspirațiile securitare (căci despre securitate este vorba întotdeauna) pe baza principiului naționalităților – în cazul nostru circumscris, în primul rând, de o limbă miraculos de omogenă (se pare că, tot păstoritului datorăm acest lucru), de un sistem de organizare familială (impus de geografie) autoritar și egalitar (transformat, apoi, într-o concepție specifică politico-ideologică) și de un univers religios de-a dreptul misterios în ceea ce privește nașterea lui fără legătură cu politica. Acest produs al unei îndelungate și oarecum norocoase evoluții culturale, nu s-ar fi transformat în marele așezământ geopolitic carpato-danubiano-pontic fără ca el să coincidă cu proiectul politic al Marilor Puteri învingătoare în Primul Război Mondial autoare ale Tratatului de la Versailles. Istoria ne-o dovedește cu prisosință (inclusiv azi, când România supraviețuiește numai ca obiect al geopoliticii, în limitele tot mai strâmte autorizate de puterile euro-atlantice, cu concursul celor euro-asiatice).

Intrând în Primul Război Mondial – sub presiune externă, desigur, dar din voință proprie – România (mai exact, elitele românești) a acceptat o schimbare de identitate statală, părăsind S-E Europei și matricea danubiană, pentru a se așeza strategic în Europa Centrală și a-și asuma matricea carpatică. ”Accidentul” istoric care a permis și întregirea la Est, consolidându-i dimensiunea danubiană, a fost”corectat” manu militari peste numai douăzeci de ani și din nefericire sunt unii (inclusiv români) care chiar și astăzi exprimă convingerea că România nu poate avea în același timp și Basarabia și Transilvania, respectiv nu poate fi în egală măsură în același timp și central-europeană și sud-est-europeană, și carpatică și danubiano-pontică.

La Versailles, Occidentul euro-atlantic al timpului a avut nevoie nu atât de un bloc central-european (ar fi fost împotriva tradiționalei politici britanice a dezbinării și echilibrului dinamic de puteri), ci de un ”coridor sanitar” care să țină masele și ambițiile ruso-asiatice la porțile Europei. (Formula îi aparține lordului George Curzon, ministrul britanic de externe). România Mare, in statu nascendi, destinată alături de Polonia, Cehoslovacia și Statele Baltice să facă parte ca piesă matrice din acest ”coridor-baricadă”, și-a arătat capacitatea stabilizatoare chiar în 1919 ocupând Budapesta și stăvilind contagiunea bolșevică în Europa. (După Pacea de la București, din 1913, acesta a fost al doilea mare moment de glorie geo-politică din istoria României, pe care l-aș așeza alături de rolul jucat în restabilirea drepturilor R.P.Chineze la ONU, facilitarea păcii americano-vietnameze și medierea în relațiile americano-chineze din anii ’70 – despre care se vorbește, și nu întâmplător, mult prea puțin.)

O asemenea Românie Mare era, însă, s-a văzut de îndată, mult prea mare pentru o Europă tot mai mică. Pentru ca o Românie Mare să fie durabilă, în afară de dorințele și eforturile românilor, era și este nevoie de o Europă politică suficient de mare. O asemenea Europă înseamnă Statele Unite ale Europei (spre care România tinde și a tins), iar nu un nou Sfânt Imperiu Roman de origine germană.

România carpatică a fost împinsă în mod natural la asumarea rolului geostrategic de zonă tampon între Rusia și Germania. Aceasta mai puțin în virtutea statutului său de parte componentă a ”liniei Curzon”, cât ca protagonist al structurilor de rezistență securitare formate de Mica Înțelegere, Antanta Balcanică și mai ales al alianței dintre Baltica și Marea Neagră – intermarium – preconizată de Președintele Poloniei, mareșalul Jozef Pilsudski. Nevolnicia, dacă nu chiar trădarea Occidentului euro-atlantic, a făcut ca acel bloc euro-central să se sfărâme în cleștele geostrategic ruso-german (cu participarea mereu distructivului naționalism organic maghiar). România Mare, central-europeană nu a rezistat. În aceste condiții ceea ce s-a mai putut salva din ea (cu accent geostrategic pe dimensiunea carpatică) s-a alăturat proiectului Europei germane, preconizat de Hitler, fiind forțată, după înfrângerea acestuia să treacă din sfera de influență germană, sub umbrela de securitate rusă, în logica sistemului mondial bipolar.

În 1997 România era independentă și nealiniată, în sensul că nu făcea parte din nicio alianță și niciun sistem de securitate regională sau globală; din nou sfâșiată între frica de singurătate (izolare) și cea de dominare. Atunci, în paralel cu opțiunea pentru parteneriatul strategic cu unica super-putere mondială a timpului ( pentru scurtă vreme ordinea mondială devenise unipolară) și integrarea în structurile securitare vest-europene și euro-atlantice (UE și NATO), România a conceput sau a revenit la concepția unui sistem de alianțe central-europene, de la Marea Baltică la Marea Egee ( patrulaterul Polonia – Ucraina – Republica Moldova – România și trilateralele ”spate în spate” România – Bulgaria – Grecia și România – Bulgaria – Turcia și trilaterala România – Ungaria – Austria, preconizat a se extinde la timpul potrivit cu Slovacia și eventual Croația, la care se adauga parteneriatul strategic cu Italia), care să îi permită, pe de o parte, rezistența în fața ambițiilor hegemonice ale marilor puteri globale, iar pe de altă parte, intrarea în structurile dominate de acestea, ca furnizor iar nu consumator de securitate și astfel, ca membru cu drepturi depline având vocație de co-fondator.

La finele secolului XX și începutul secolului XXI, Germania și Rusia (întrucâtva cu sprijinul Marii Britanii și îngăduința SUA) au distrus acest sistem de alianțe și această rețea securitară central-europeană având România ca protagonist. Rezultatul a fost prăbușirea României (a suveranității românești, după părerea unora, în schimbul integrității teritoriale), refragmentarea Europei centrale și destabilizarea Europei. Proiectul ”UE cu mai multe viteze” nu este remediul crizei, ci apogeul ei.

Confruntată cu această situație America încurajează din nou crearea unui bloc central-european coagulat în jurul Axei Varșovia – București: ”inițiativa dintre cele trei mări – Marea Baltică, Marea Neagră și Marea Adriatică”. Acest proiect bazat iarăși pe identitatea carpato-danubiano-pontică a României ( o misiune ce pare acum prea mare pentru o Românie atât de mică), va avea aceeași soartă cu cele precedente, dacă se va încerca făurirea lui împotriva Europei Unite iar nu în interiorul ei sau în sinergie cu ea.

România nu poate fi împotriva Europei Mari; o Europă unită în care va renaște și va dura și România Mare. Aceasta înseamnă să lupte alături de Germania europeană împotriva Europei germane cu ”mai multe viteze”. Dacă opțiunile Germaniei o vor împiedica, înseamnă că vom avea un alt război în Europa pe timpul acestei generații și o altă înfrângere germană (o altă Germanie înfrântă).

 

  1. Ce fel de Românie Mare, în ce fel de Europă Unită ?

În România se discută mult despre ”brand-ul de țară” (adică despre specificul național sub semnul căruia națiunea română dorește a fi cunoscută în lume) și despre ”proiectul de țară” (adică despre țintele strategice ale României subsumate aspirațiilor, posibilităților și modelului de organizare și de viață la care aderă). La aceste întrebări trebuie răspuns urgent: Care este identitatea pe care și-o asumă și construiește România ? Care este lumea europeană din care nu poate și nu vrea să se desprindă, și cum dorește să fie construită ordinea europeană ?

Răspunsul la aceste întrebări, formulat succint, ne trimite înapoi la originile României și UE, deopotrivă.

  • Din punct de vedere geopolitic România trebuie să își asume rolul de lider regional și gardian al ordinii în Europa de S-E și la Marea Neagră; de astă dată, în lipsa Turciei (tot mai atrasă de agenda neo-otomană), și în numele Europei centrale și occidentale de care o leagă poziția sa geografică danubiano-carpatică.
  • Pentru a fi cu adevărat unită, România trebuie să treacă munții Carpați printr-o rețea de infrastructură aptă a aduce Clujul sau chiar Oradea mai aproape de București decât acestea sunt astăzi (infrastructural dar mai ales psiho-politic) de Budapesta. Europa nu trebuie să mai gândească azi că granița naturală pe care trebuie să o apere sunt munții Carpați, cu atât mai ușor de păzit cu cât nu îi traversează nicio autostradă.
  • Nici America nu trebuie să creadă că frontiera estică a civilizației euro-atlantice este la Prut. România danubiană trebuie să apere gurile fluviului până la Nistru. Aceasta nu înseamnă neapărat reunificarea cu Republica Moldova, ci integrarea ei în UE, ceea ce presupune, cel mai probabil, renunțarea la Transnistria (în favoarea Ucrainei, cu un eventual schimb de teritorii). România carpato-danubiano-pontică este, înainte de orice, danubiană, în condițiile în care astăzi Dunărea leagă Constanța de Rotterdam. (Nu olandezii trebuie să vină la Constanța, ci românii să meargă la Rotterdam.)
  • Energia / petrochimia și agricultura (cu industriile aferente în aval și amonte), la care astăzi se adaugă turismul, trebuie să redevină pilonii identitari ai economiei românești. La nevoie aceasta poate justifica și măsuri de renaționalizare a unor obiective economice cu valoare strategică. România are a-și păstra, astfel, capacitatea economică și politică necesară păstrării unității și integrității culturale.
  • Cât privește UE, de principiu aceasta trebuie să revină la ideea inițială de garant al păcii europene prin înlocuirea competiției naționale cu o administrare transfrontalieră a resurselor naționale în sistem federal. Astfel, UE nu va putea fi groparul națiunilor, ci garantul securității lor.
  • ”Visul european” este acela al unei ”națiuni cosmopolite” capabilă să adune resursele necesare pentru apărarea statelor-națiune membre împotriva oricăror atacuri externe, în condițiile eliminării amenințărilor la adresa păcii interne. O asemenea abordare presupune pe de o parte, un sistem politico-administrativ intern coerent care să asocieze Europa-piață, cu Europa-economică, Europa-socială și Europa-politică, iar pe de altă parte, un proces care să îmbine transferul unor competențe naționale la nivel federal, cu transferul altor competențe naționale la nivel local și cu păstrarea la nivel național a tuturor mijloacelor necesare gestionării intereselor (strict) naționale (desigur, în perspectivă comunitară) și apărarea lor împotriva abuzurilor federale și locale.

Visul României Mari nu poate fi desprins astăzi de visul Europei Unite. Dimpotrivă, cele două se pot împlini numai împreună, cel din urmă însemnând desăvârșirea celui dintâi. Acest proces nu este, însă, automat. O rătăcire a visului Europei Unite poate duce la coșmarul României. Românii nu au voie să nu observe aceasta și să nu ia măsurile corespunzătoare. Cu atât mai mult cu cât coșmarul este pe cale să se producă.

 

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/de-la-visul-romaniei-mari-la-visul-europei-unite/

Older posts «

» Newer posts