«

»

Print this Post

Pactul Ribbentrop-Molotov redivivus sau securitatea dinamică a macro-echilibrului strategic

Admir Germania și iubesc Rusia. Nu admir și nu iubesc pactele dintre Germania și Rusia încheiate peste capul Europei. Am susținut mereu realizarea unui parteneriat strategic între UE și Rusia. El este necesar. Mă tem de parteneriatul strategic dintre Rusia și Germania. El este letal atâta vreme cât interesele strategice ruso-germane nu coincid cu interesele strategice ale Europei unite și nici cu cele pe care ar trebui construită antanta euro-rusă. Pentru a fi lucrat spre promovarea unei politici bazate pe aceste convingeri și inspirate de această viziune, a trebuit să fiu înlăturat, dat deoparte din drum. Cei care nici acum nu o înțeleg sunt fie orbi, fie nu vor să vadă.

În Ucraina se înregistrează astăzi eșecul politicii externe a UE (de altfel cvasi-inexistentă) dar și al Poloniei care și-a asumat misiunea de a acționa în numele unei viziuni europene butaforice, încercând fără succes să promoveze, în realitate, o viziune izvorâtă din experiența geo-strategică proprie. În cele din urmă, acordul dintre guvernul și opoziția ucrainene s-a realizat nu prin medierea UE (deși eforturile diplomatice europene nu au lipsit), ci prin intervenția Germaniei și Rusiei. Prezența la negocieri a Franței (ministrul de externe francez a părăsit, de altfel, Kievul înainte de a se ajunge la vreo înțelegere) și a Poloniei (cu iluzia într-o mobilizare europeană autentică pierdută) au fost necesare doar spre a farda realitatea “acordului de partaj” ruso-german cu pudra solidarității europene și a funcționat ca o cataplasmă pentru orgoliul veșnic rănit al celor două.

Având cu totul alte priorități geo-strategice și sătule de sterilitatea europeană (“f..k EU!”), SUA au binecuvântat de la distanță formula găsită, aparent aducătoare de liniște în curtea din spatele casei lor, acceptând, de nevoie dacă nu de plăcere, ideea putiniană că până la urmă actuala Ucraină nu este decât un proiect politic – deci, o alcătuire artificială – și că asemenea proiecte pot și eșua; sau este mai bine a fi lăsate să eșueze dacă ținerea lor forțată în viață devine prea costisitoare pentru stabilitatea și securitatea lumii.

Acordul dintre actorii politici ucraineni pare a nu fi rezistat. De fapt, ceea ce nu a fost viabil în lipsa asentimentului popular, nu era decât “Planul A”, bazat pe ipoteza – improbabilă pentru cei bine informați – că elita politică consacrată a Ucrainei este capabilă să controleze forțele radicalizate ale străzii. (Forțe pe care toate părțile le-au stimulat în taină cu intenția de a transforma inacceptabilul în inevitabil.)

“Planul B” punea în operă formula “ghepardiană” potrivit căreia “dacă vrei ca nimic să nu se schimbe, totul trebuie schimbat”. În termeni concreți aceasta a însemnat abandonarea lui Viktor Ianukovici (căruia “cineva” i-a spus să retragă forțele de ordine în cazărmi și să dispară – fără a demisiona, însă), dar și compromiterea Yuliei Timoshenko (ceilalți lideri politici ai opoziției fuseseră deja compromiși prin semnarea acordului cu “dictatorul odios”) eliberată fără parcurgerea procedurilor legale, spre a fi adusă rapid în fața mulțimii ce își sărbătorea succesul, de o manieră sugerând letal dorința de confiscare a victoriei colective în interes electoral propriu. (După această apariție, a cărei huiduire a fost suspect trecută cu vederea de presa occidentală “liberă”, Kievul a fost împânzit de lozinci pe care se putea citi “Timoshenko=Ianukovici”). Pe fondul unui atare haos, cu un executiv în disoluție, cu instituțiile de forță în repaos și cu o lege reducând puterile prezidențiale spre a face loc unei republici parlamentare aproximative, întreaga putere reală a fost dată “sovietelor”; respectiv Înaltei Rade (Parlamentul) formată din vechii reprezentanți “aleși de popor” pe locuri cumpărate de oligarhi (sic!). Urmând instrucțiunile comanditarilor lor plutocrați, deputații au trecut dintr-o tabără în alta și de la o (pseudo)ideologie la alta, adoptând apoi, de manieră, în cel mai bun caz, cvasi-legală, măsuri plăcute mulțimii “maidaneze”, în spirit “național” și justițiar. Acest plan a reușit! Deocamdată.

Ce urmează? Unul dintre reprezentanții Maidanului spunea poetic, reluând o frază din Evanghelie: “Nu putem pune vinul nou (adică spiritul revoluționar al Maidanului – nn) în butoaie vechi (adică în încrederea acordată vechilor politicieni corupți – nn)!”. Așa va fi dar nu cum își închipuia romanticul meu interlocutor: vinul nou va fi lăsat să se învechească și până atunci se va pune vinul alterat al imposturii democrate în butoaiele noi ale revoltei naționale anti-oligarhice și anti-imperialiste (sic!) spre a garanta securitatea dinamică a echilibrului geo-strategic negociat de actorii ( mai bine spus, păpușarii) externi.

Pe o astfel de linie, prioritate a fost dată, deja, anulării legii care permitea comunităților etno-culturale minoritare folosirea limbii materne. O urgență, nu-i așa?!  Explicația este că astfel se zădărnicește încercarea de rusificare a Ucrainei prin transformarea de facto a limbii ruse într-o a doua limbă oficială. Inspirat de lozinca naționalistă “Ucraina este a ucrainenilor”, un atare demers alienează, însă, toate comunitățile naționale minoritare, inclusiv românii.

Pe de altă parte, în locul reconcilierii naționale se vorbește de imperativul lustrației, în locul căutării soluțiilor se caută vinovații, iar în locul justiției se face loc răzbunării  (în condițiile în care statul de drept este încă și mai puțin compatibil cu ideea de “justiția revanșardă” decât cu cea de “justiție selectivă”).

Dacă la acestea se adaugă faptul că statul ucrainean este virtual falit și că, în lipsa unor soluții pentru finanțarea deficitului bugetar – soluții pe care Rusia nu are motivarea strategică de a le facilita, iar Occidentul euro-atlantic, aflat sub presiunea propriilor plătitori de impozite, nu are dorința sau curajul de a le oferi – în curând nu va avea din ce plăti salariile, pensiile și alte datorii, se ajunge la concluzia că nemulțumirile sociale vor atinge rapid cota de avarie, debușând imediat în conflict politic dar și în criză geo-politică. Mizeria socială cu față etnică, asociată războiului civil post-revoluționar (fie el și de catifea), este rețeta sigură a exploziei statului. Cronica acestei dezmembrări anunțate poate fi scrisă deja.

La nivelul puterilor și autorităților locale, atât în est cât și în vest, se aud de acum glasuri care spun că instituțiile centrale de la Kiev fiind fie corupte fie ilegitime fie neputincioase fie toate la un loc, sarcina securității regiunilor trebuie asumată la bază. Desigur  toată lumea își declară atașamentul față de integritatea și unitatea Ucrainei unică și indivizibilă. Discursul privind trădarea sau abandonarea intereselor locale de către puterea centrală și nevoia apărării acestor interese de către comunitățile locale înseși (evident, prin reprezentanții lor aleși), seamănă, însă, atât de bine cu discursul separatiștilor transnistreni din anii 1990-1991, încât nu te poți gândi decât la același scenariu și la aceiași scenariști; precum și la același deznodământ.

Așadar, dacă acordul inter-ucrainean a căzut (cel puțin în părțile sale esențiale), acordul dintre marii operatori geo-politici (negociatorii reali), Germania și Rusia, a rămas în picioare. De acum încolo, dacă nu se va produce vreun accident (ceea ce nu este de loc sigur în universul ucrainean și mondial confuz de astăzi), Ucraina va fi, după formula pe care cândva fostul ministru de externe rus Evgheni Primakov voia să o aplice Moldovei, “statul comun” (sic!) al ucrainenilor rusofoni, industrializați și cosmopoliți din est, integrați spațiului euro (ruso)-asiatic, și al ucrainenilor naționaliști din vest, trăind într-o civilizație rurală și într-un mediu multi-etnic, ca satelit veșnic bântuit de furtuni identitare al planetei euro-atlantice. Aceasta până când, încet încet, legăturile dintre ei – adică dintre cele două Ucraine strânse fățarnic în corsetul unei unități aparente – se vor atrofia într-atât încât se vor rupe cu totul de la sine.

Nefiind pregătită nici să influențeze nici să se opună unui asemenea pact și nici să îi gestioneze efectele, România este condamnată să plătească dinnou prețul înțelegerilor exprimând solidaritatea perenă a intereselor ruso-germane, în condițiile în care ea se află în relații reci sau chiar tensionate cu ambele părți contractante.

Va putea oare UE să evite scenariul descris mai sus, scutind astfel și România de costurile lui? Pentru aceasta este necesar și urgent să ia următoarele trei măsuri: 1. împreună cu SUA (inclusiv utilizând instrumentele FMI și recurgând la terți donatori) să ofere Ucrainei un pachet financiar masiv pentru stabilizare și transformare economică; 2. împreună cu Rusia să pună la punct un parteneriat strategic autentic bazat pe recunoașterea, concilierea și armonizarea intereselor vitale ale uniunii în ansamblul ei (iar nu doar ale câtorva dintre membrii acesteia) și cele ale Rusiei (inclusiv interesele referitoare la vecinătatea lor comună); 3. să recunoască inechivoc eligibilitatea Ucrainei pentru calitatea de membru cu drepturi depline al UE, procesul integrării urmând să înceapă imediat și să se termine la momentul potrivit într-un orizont de timp rezonabil.

Să sperăm că o asemenea politică este fezabilă iar nu numai justă; precum și că ea se poate aplica în timp util, timpul neavând răbdare să aștepte în acest caz. Speranța nu este, însă, o politică. Mai ales atunci când temeiurile speranței sunt atât de slabe precum sunt ele astăzi cu actuala UE.

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/pactul-ribbentrop-molotov-redivivus-sau-securitatea-dinamica-macro-echilibrului-strategic/

Leave a Reply