«

»

Print this Post

O demisie care a încercat să salveze arbitrajul comercial românesc

În vremea din urmă mass media a relatat arestarea Președintelui Camerei de Comerț și Industrie a României, Mihail Vlasov, în contextul unui flagrant organizat spre a-l surprinde pe când cerea bani în schimbul influențării unei soluții ce ar fi urmat să fie pronunțată sub egida Curții de Arbitraj Comercial a României.

Nu vreau să comentez acest episod. Este rolul justiției să îl clarifice, să stabilească adevărul și, în funcție de aceasta, să decidă asupra căii de urmat. Până atunci dl. Vlasov beneficiază (și trebuie să beneficieze în ochii tuturor) de prezumția de nevinovăție. Nimeni nu are dreptul să se substituie justiției sau să facă presiuni asupra ei anticipându-i concluzia.

Cee ce doresc, însă, să afirm este că Mihail Vlasov a distrus prin abuzurile sale Curtea de Arbitraj Comercial a României și, prin aceasta, prestigiul și credibilitatea arbitrajului românesc la construcția căruia au contribuit mari personalități precum Traian Ionașcu, Ion Gheorghe Maurer, Tudor Popescu (spre a-i pomeni doar pe cei plecați dintre noi). Că dl Vlasov a fost corupt sau nu în sensul legii, o va stabili justiția. Faptul de care sunt convins este că prin tot ceea ce a făcut a facilitat actele de corupție și a creat serioase temeiuri spre a se crede că arbitrajul românesc este efectiv afectat de corupție.

În perioada 2008-2010 am fost Președinte al Curții de Arbitraj Comercial a României. În această calitate am încercat să rezist agresiunii Președintelui Camerei de Comerț și Industrie. Atunci când am crezut că resursele mele sunt epuizate, am recurs la gestul ultim și radical al demisiei. Din păcate ecoul acelui gest, menit să alerteze autoritățile, să miște conștiințele profesionistilor dreptului și astfel să salveze arbitrajul comercial românesc, a fost minim, ca să nu spun nul. Așa încât derapajul a continuat.

Mai jos regăsiți scrisoarea mea de demisie. Ea atestă refuzul de a fi asociat unor acte de corupție – profesională, morală și legală. Consecvența unei asemenea poziții este una dintre realitățile care explică de ce mai târziu, când printr-o odioasă înscenare s-a dorit eliminarea mea din viața publică, o întreagă comunitate politică, profund coruptă, s-a bucurat să îndrepte ipocrit degetul acuzator spre mine, ca fiind singurul corupt și de aceea singurul care trebuie izolat.

 

Domnului Mihail Vlasov

Preşedintele Camerei de Comerţ

Şi Industrie a României

 

Domnule Preşedinte,

 

Atunci când m-aţi invitat să preiau preşedinţia Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă CCIR am acceptat această responsabilitate din dorinţa de a aduce un serviciu arbitrajului instituţionalizat românesc prin alinierea procedurii la standardele europene, creşterea calităţii actului jurisdicţional şi consolidarea încrederii în arbitraj ca modalitate de soluţionare a litigiilor, precum şi în profesionalismul şi probitatea arbitrilor români. Cu ajutorul majorităţii colegilor mei şi al secretariatului Curţii am făcut paşi importanţi în toate aceste direcţii, paşi pe care nu este locul să îi enumăr. Amestecul inadmisibil al CCIR în activitatea Curţii de arbitraj face, însă, imposibilă pentru mine continuarea acestui efort.

De-a lungul timpului am fost nevoit în repetate rânduri să vă reamintesc faptul că relaţia dintre Curtea de arbitraj şi CCIR nu este una de subordonare, cea dintâi fiind, potrivit legii, organizată pe lângă cea din urmă iar nu în subordinea ei. Am comparat numeroasele dvs. ingerinţe cu un posibil amestec al Ministerului Justiţiei în actul de justiţie, adăugând mereu că dincolo de inadmisibilitatea sa, un asemenea comportament dăunează reputaţiei Curţii de arbitraj îndemnându-i pe subiecţii de drept comercial să opteze pentru alte instituţii arbitrale. Din păcate apelurile mele au rămas fără reacţia aşteptată.

Situaţia a fost agravată de împrejurarea că nu aveţi cunoştinţe de arbitraj comercial şi nu înţelegeţi spiritul acestei instituţii. Dacă o atare ignoranţă este scuzabilă (nimeni nu poate fi obligat să fie specialist în domeniul arbitrajului comercial), faptul de a nu fi conştient de ea şi de a insista să inovezi într-o materie pe care nu o stăpâneşti este condamnabil. A exercita rolul „autorității de nominare” nu înseamnă a fi „satrap al arbitrajului”. Această autoritate are un rol subsidiar şi ea trebuie exercitată cu discreţie, discernământ şi autoreţinere. Printre altele, ea nu dă dreptul de a viola confidenţialitatea procedurii arbitrale, ceea ce s-a întâmplat în numeroase ocazii. Nici pe acela de a indica arbitrilor pe cine să desemneze ca supra-arbitru. Nici pe acela de a intra în discuţii cu părţile litigante în legătură cu mersul procedurii arbitrale.

Nu pot spune dacă ignoranţa sau alte explicaţii se află la originea includerii pe lista arbitrilor a unor persoane fără calificarea necesară. Fapt este că astfel de numiri, operate fără consultarea mea, consultare la care obliga atât o elementare politeţe cât şi, mai ales, Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii de arbitraj adoptat de Colegiul CCIR, au dăunat prestigiului acestei instituţii arbitrale, chiar dacă lista era numai orientativă. În acest context trebuie menţionat că părţile litigante au dus în mediile interesate şi informaţia că numirile din oficiu sunt viciate de nepotism. Din nefericire, statistica poate confirma aceste acuzaţii. Nu vreau ca prin rămânerea mea în funcţia de Preşedinte al Curţii de arbitraj, să îmi pătez reputaţia şi să fiu considerat complice la asemenea practici. Plecarea mea va facilita, desigur, promovarea membrilor familiei Dvs. în conducerea Curţii.

Inadmisibilă, de asemenea, este şi permanenta ingerinţă în activitatea Secretariatului Curţii. Nu există nici un fel de argumente care să justifice faptul că personalul Secretariatului, afectat exclusiv activităţii arbitrale, a fost supus unor permanente presiuni primind din partea Dvs., peste capul meu, adesea cu ameninţări mai mult sau mai puţin explicite, instrucţiuni care nu ţineau seama de ordinea Curţii şi directivele conducerii acesteia, precum şi de obligaţiile lor legale.

Introducerea abuzivă în Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii de arbitraj a unor norme cu caracter procedural care contravin Regulilor de procedură arbitrală ale Curţii (aliniate celor mai bune practici europene şi obligaţiilor internaţionale asumate de România, în special faţă de UNCITRAL) a generat nu doar riscul confuziilor dar şi pe acela al succesului unor acţiuni în anulare, cu consecinţa afectării intereselor părţilor litigante.

Toate acestea au culminat cu decizia Dvs. intempestivă de a schimba compoziţia Colegiului Curţii de arbitraj dar mai ales de a propune Colegiului CCIR adoptarea unui nou Regulament de organizare şi funcţionare a Curţii de arbitraj, a unui nou Regulament al Colegiului Curţii şi a unor noi Reguli de procedură arbitrală. Dacă în cazul celor două Regulamente, competenţa aparţine, într-adevăr, CCIR şi ceea ce poate fi reproşat este doar lipsa unei consultări prealabile cu conducerea Curţii, consultare recomandată nu doar de normele de curtoazie ci şi de utilitatea verificării ideilor iniţiatorului cu specialiştii chemaţi a le aplica, în cazul Regulilor de procedură dreptul de iniţiativă este rezervat, potrivit legii, Preşedintelui Curţii de arbitraj iar adoptarea lor este de competenţa Colegiului acesteia. Atunci când, aflând oarecum accidental de iniţiativele amintite, v-am solicitat să îmi faceţi cunoscute textele şi să avem apoi o discuţie în legătură cu ele, mi-aţi precizat că nu se pune problema unei discuţii şi că sunteţi dispus să îmi oferiţi accesul la texte numai cu condiţia angajamentului de a le accepta înainte de a le cunoaşte (sic!). În context mi-aţi explicat că doriţi întărirea puterilor „autorităţii de nomiare” (deci ale Dvs.) şi că veţi face să fie adoptată prevederea potrivit căreia Regulile de procedură arbitrală sunt elaborate de CCIR şi adoptate de Colegiul Curţii la propunerea Preşedintelui acesteia. Iniţiativa de reglementare a Preşedintelui Curţii ar fi devenit astfel o activitate de mesagerie prin care acesta trebuia doar să transmită decizia CCIR către Colegiul Curţii. Dacă nu ar fi validat-o Colegiul ar fi fost imediat remaniat în mod corespunzător.

V-am precizat în cursul discuţiei pe care o evoc şi vă repet şi în scris: refuz să mă pretez la un asemenea aranjament. Nu pot accepta ca Preşedintele Curţii de arbitraj să fie doar un simplu agent al CCIR şi nici complice supus în promovarea unor iniţiative aberante din punct de vedere ştiinţific, dăunătoare din punct de vedere comercial şi umilitoare din punct de vedere uman. Nu am dreptul să o fac. Ţinând seama de poziţia mea socială şi de reputaţia mea profesională, nu sunt în situaţia de a fi forţat să o fac. Înţeleg să prezidez Curtea de arbitraj aşa cum ştiu eu iar nu aşa cum nu ştiţi Dvs. Iată de ce, ajungând la limită – atât cea a răbdării cât şi cea a resurselor de a rezista abuzurilor – înţeleg să îmi prezint demisia.

Îmi exprim speranţa că succesorul meu va şti să nu accepte ceea ce eu am refuzat. (Inclusiv ideea năstruşnică dar probabil foarte lucrativă, de a-i îmbrăca fără noimă pe arbitri în robe; fapt care, neîndoielnic, îi va face cel puţin pe arbitrii străini să fugă de Curtea de arbitraj comercial internaţional a României tot aşa cum oamenii sănătoşi ocolesc reflex strada pe care se află spitalul de nebuni.)

Prof. Dr. Adrian Severin

19.02.2010

 

P.S. Pentru ca unele aluzii din textele de mai sus să poată fi mai ușor înțelese, următoarele explicații sunt necesare:

1. “Autoritatea de nominare” este persoana care desemnează arbitrii din componența unui tribunal arbitral atunci când părțile îndreptățite nu o fac. De regulă aceasta este Președintele Curții de arbitraj competente sau colegiul respectivei Curți. Dl. Vlasov și-a arogat acest rol prin actul de organizare a Curții de arbitraj internațional a României, rol pe care apoi l-a exercitat abuziv. Ulterior plecării mele s-a ajuns ca mai întâi supra-arbitrii iar în cele din urmă toți membrii tribunalului arbitral să fie numiți de Mihail Vlasov.

2. Spre a limita capacitatea părților litigante de a-și alege arbitrii – lucru specific în arbitraj, care este o jurisdicție privată – dl. Vlasov a decis că aceasta se poate face exclusiv de pe o listă de nume întocmită de domnia sa, fără ca Președintele Curții de arbitraj să fie măcar consultat. Evident că pe această listă “închisă” a fost inclusă imediat fiica dlui Vlasov, notarul Vanda Vlasov, care apoi a fost nominalizată de tatăl ei ori de câte ori intervenea “autoritatea de nominare”.

3. Întrucât arbitrajul este o formă de justiție privată, precum și pentru faptul că procedura arbitrală nu se desfășoară în ședință publică, nicăieri în lume arbitrii nu poartă robe. Dl Vlasov a insistat ca acest lucru să se petreacă, totuși, la Curtea de arbitraj internațional a României. Robele ar fi trebuit să aibă un design special și ca accesoriu o insignă de aur. Ca urmare a opoziției mele, ca și a succesorului meu, profesorul Viorel Ciobanu, s-a renunțat la acest proiect. El urma să fie adus la îndeplinire cu concursul Casei de modă a fiicei, Ingrid Vlasov; evident contra cost.

4. Demisia mea, formulată în termeni care implicau și renunțarea la calitatea de arbitru (deci la o activitate interesantă nu numai din punct de vedere profesional ci și sub aspect financiar) a avut loc aproximativ simultan cu eforturile unor jurnaliști de scandal din Marea Britanie de a pune la punct o înscenare prin care să demonstreze că aș fi fost gata să accept bani spre a depune amendamente la anumite proiecte de legislație europeană. O ipoteză absurdă, nu numai pentru că eu nu aș fi acceptat niciodată așa ceva, ci și pentru că nimeni nu vine să ofere bani pentru depunerea unui amendament a cărui adoptare nu poate fi garantată într-un Parlament cu peste 700 de membri votând după reguli și orientări politice extrem de complexe. Promovarea amendamentelor de către cei interesați se face nu “cumpărând” parlamentarii la bucată, ci făcând lobby –  care nu este ilegal – prin firme specializate. Deși cei care trebuiau să știe știau acest lucru, s-au făcut că nu știu și s-au bucurat să mă ostracizeze (singurul exemplu de acest fel în politica românească) nu doar pentru că astfel îndepărtau atenția de la propriile lor afaceri ci și fiindcă astfel scăpau de unul care, iată, prin gesturi concrete se ridicase împotriva corupției lor.”

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/o-demisie-care-incercat-sa-salveze-arbitrajul-comercial-romanesc/

Leave a Reply