«

»

Print this Post

O misiune în Zimbabwe (2)

Ultimile două zile ale misunii mele în Zimbabwe au prilejuit întâlniri în afara programului oficial, cu oameni de rând din diverse categorii socio-profesionale, reprezentând țara profundă. Cu acest prilej mi-am confirmat ipoteza pe care chiar eu am pus-o în discuție de-a lungul primelor două zile, și anume că nu toate problemele pe care țara le are sunt consecința sancțiunilor internaționale cărora le este supusă, precum și că nu toate problemele respective vor dispărea odată cu ridicarea sancțiunilor.

Nu este mai puțin adevărat, însă, că problemele structurale ale Zimbabwe au fost agravate de regimul sancționator, acesta amplificând consecințele incompetenței administrative și împingând elitele conducătoare spre oligarhizare, populism și corupție. Toate scuzate cu ajutorul unui discurs dogmatic inspirat din dialectica marxistă.

Adâncirea în analiza realităților zimbabwene – realitățile triste ale unei țări bogate locuite de oameni săraci și ale unei societăți fundamental optimiste cu perspective exasperante – mi-a permis redescoperirea unor adevăruri mai generale dacă nu chiar universal valabile:

1. eroii revoluțiilor și ai luptelor de eliberare, cu cât mai eficienți demolatori ai vechiului și mai mari vizionari sunt, cu atât mai puțin dotați sunt pentru ingineria de detaliu a tranziției post-revoluționare și administrarea curentă a proceselor sociale în condiții de (nouă) normalitate;

2. este mai ușor de câștigat libertatea unui popor decât de construit o națiune, respectiv de edificat statul care să permită acelui popor să fie coerent și eficient;

3. revoluțiile (inclusiv cele de emancipare națională) sunt momente astrale ale omenirii care modifică marile trasee ale istoriei dar care produc fracturi sociale dureroase și strivesc pe nedrept destine concrete ale unor oameni, poate mărunți la scară globală dar având indiscutabil dreptul lor la fericire;

4. tranzițiile (post)revoluționare de la un statut național și/sau societal vechi la unul nou, sunt condamnate la eșec atunci când nerăbdarea internă a celor în căutare de dreptate și de revanșă, se asociază cu frica de schimbare a altora și mai ales cu dorința de dominare a națiunilor imperiale care, sub cuvânt că apără supremația legii și drepturile omului la scară universală, vor să își perpetueze sau instaleze dominația, constrângând procese revoluționare, în mod natural legitimate prin propria victorie, a se desfășura în corsetul conservator al dreptului prerevoluționar sau al celui internațional;

5. eșecul tranzițiilor conduce logic nu doar la pauperizarea masei ci și, pe principiul reacțiunii, la autoritarism și corupție de sistem (sistem care îi absoarbe pe toți sau îi elimină brutal pe cei care refuză să i se integreze).

Cum se reflectă aceste principii în realitatea zimbabweană?

a. Președintele Zimbabwe, Robert Mugabe, a fost și rămâne unul dintre marii eroi ai luptei de eliberare anticolonială din Africa și din lume, la timpul său aplaudat și susținut de “marile democrații” occidentale iar inclusiv astăzi respectat aproape cu venerație de sărmanele națiuni postcoloniale africane. (La funeraliile lui Nelson Mandela a fost liderul politic care a primit cele mai multe aplauze.) Astăzi el patronează o democrație formală, bolnavă și stearpă, administrată de un regim oligarhizat care nu poate funcționa decât recurgând la corupție.

b. Eliberarea Zimbabwe de sub dominația colonială nu ar fi avut nici un sens dacă nu ar fi dus la emanciparea socială și economică a populației de culoare, pe lângă emanciparea politică. Aceasta nu putea avea loc în temeiul legilor pre-existente și pe baza principiilor care circumscriu statul de drept occidental căci în atare caz dreptul contemporan se opunea dreptății istorice. Dreptatea istorică a însemnat, însă, o imensă nedreptate și imense suferințe aduse populației albe contemporane care își reclama drepturile în afara contextului istoric. (Ce vină aveau fermierii albi de azi pentru că strămoșii lor, cu secole în urmă, îi goniseră pe negri de pe pământurile lor, cu aceeași brutalitate cu care negrii îi alungau acum pe albi? Întrebare cu atât mai normală cu cât acordarea de compensații era cu neputință pentru o țară eliberată în …sărăcie.) Această comunitate albă și-a căutat refugiul natural în puterea conservatoare a dreptului (a legii) dar și în conservatorismul politic al vechilor coloniști, excluzându-se astfel din noua națiune politică zimbabweană emergentă. Cum putea fi altfel atunci când, în locul reconcilierii istorice, pârghiile economice, aflate în mâna albilor, și pârghia sancțiunilor internaționale, aflată în mâna națiunilor imperiale străine, erau folosite spre a contracara efectul acțiunilor reformatoare ale puterii politice instalate pe valul luptei revoluționare de eliberare? De aici segregarea internă, sancțiunile internaționale și dezastrul național.

c. Prinși în acest turbion al unei tranziții bulversate artificial și în plus nepregătiți să gestioneze un stat – cu atât mai mult cu cât dificultățile naturale erau amplificate artificial prin lucrarea sancțiunilor externe, foștii lideri-eroi populari s-au transformat (aproape că au fost obligați să se transforme) în lideri autoritar-populiști patronând o oligarhie coruptă. Înțelepciunea politică cu bătaie lungă și rațiunea economică au sucombat sufocate de urgențele psiho-politice exacerbate de presiunile externe deloc inocente.

În tot acest proces istoric Europa occidentală și America au greșit și greșesc esențial de cel puțin două ori: pe de o parte, nerecunoscând legitimitatea preocupărilor și îngrijorărilor elitei politice zimbabwene; pe de altă parte, pentru că, observând incapacitatea acelei elite de a da răspunsuri corecte și suficient de sofisticate problemelor care o preocupă și îngrijorează, astfel încât soluțiile să fie acceptabile tuturor, în loc să se asocieze efortului zimbabwean și să conducă spre ieșirile convenabile promovând strategia proiectelor comune, preferă să își impună punctul de vedere – corect sau nu, nu mai contează – prin metoda unilaterală și arogantă – dar și ineficientă, după cum se vede – a sancțiunilor, a izolării, a excluderii. (Izolare și excludere care, cu cât se exprimă prin presiuni excesive, devin autoizolare și autoexcludere sau, în orice caz, auto-privare de capacitatea de a influența direct și eficient mersul evenimentelor.)

Ridicarea sancțiunilor astăzi nu poate fi decisă ca un premiu pentru progresul politicii zimbabwene care ar fi fost realizat sub presiunea lor. Aceste îmbunătățiri nu există. Dimpotrivă. Ridicarea sancțiunilor este impusă de recunoașterea ineficienței acestora. Ineficiență responsabilă nu numai pentru lipsa progresului ci și pentru suferințele suplimentare pe care indirect le-a cauzat oamenilor de rând, nevinovați dar profund afectați de efectele lor.

România și Zimbabwe au istorii foarte diferite. Cu toate acestea, comparația între ele conduce la concluzia că au și multe în comun atunci când ne uităm la experiența eforturilor lor de a se emancipa ca națiuni coerente, eficiente și libere. O călătorie în Zimbabwe poate servi la înțelegerea mai clară a ceea ce se întâmplă în România și la resorturile decăderii națiunii române.

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/misiune-zimbabwe-2/

Leave a Reply