«

»

Print this Post

Mărirea și decăderea modelului american

Puterea unui stat nu se măsoară numai în capacitatea economiei sale de a domina pițele lumii, în eficacitatea tehnologiei sale militare, în dimensiunea populației și teritoriului său ori în posibilitățile de a acționa ca centru de iradiere în formarea de alianțe, ci și în atractivitatea valorilor culturale, a modelului său de viață. Vorbim aici de dimensiunea culturală a puterii, alături de dimensiunea ei economică, militară, demografică, tehnologică, geo-economică și geo-politică.

 

  1. S.U.A. au devenit un imperiu global nu numai pentru că dolarul, sprijinit pe o economie puternică alimentată de resurse naturale și umane considerabile, s-a impus ca monedă de rezervă a tuturor statelor lumii, nu numai pentru că armata americană a fost capabilă să se deplaseze în timp record oriunde avea interesul și să câștige din punct de vedere militar orice război în care se implica (câștigarea păcii este o altă problemă), și nu numai pentru că dispuneau de tehnologii apte a le aduce informații și a le transmite mesajul (instrucțiunile) în timp real din și până în cel mai îndepărtat colț al pământului, ci și, sau poate mai ales, pentru că visul american și modul de viață american au cucerit mințile și inimile oamenilor de pretutindeni.

Prin anii ’80, Jean-Jacques Servan-Schreiber, dacă nu mă înșel, observa că, deși cu toții admirăm performanțele Japoniei și hărnicia japonezilor, nimeni nu își dorește să trăiască precum japonezii, ci ca americanii. De aceea, America și nu Japonia avea vocația să domine omenirea. De aceea, cei care vedeau în ultimul sfert al secolului XX, în Japonia (americanizată) superputerea unei viitoare lumi unipolare (după preconizata înfrângere a U.R.S.S. în Războiul Rece) se înșelau. Aceasta întrucât productivitatea japoneză nu avea cum rivaliza cu ….”visul american”.

Din înțelegerea faptului că visul poate învinge realitatea și-a tras măreția modelul american, respectiv și-a extras capacitatea de seducție și, în final, de dominație globală.

Se poate obiecta că și comunismul sau chiar nazismul au produs și încercat să vândă vise. Diferența esențială este aceea că visele respective erau triste; aproape coșmaruri. Potrivit unui banc de epocă, raiul comunist se vedea la orizont, dar orizontul este acea linie imaginară care se îndepărtează cu cât te apropii de ea. Specificul „visului american” era împlinirea lui în timpul vieții celor care îl visau; era suficient să …..dormi.

Comuniștii promiteau fericirea generațiilor viitoare, cu condiția sacrificării generației actuale; religiile monoteiste, opuse comunismului, promiteau și ele fericirea dar numai după moarte și cu condiția acceptării unei vieți triste și chinuite. Numai cultul consumerismului american oferea fericirea aici și acum, precum și de acum în veacul veacurilor. Culmea este că dacă nicio promisiune bazată pe modele alternative nu s-a verificat, „visul american” s-a întrupat; cel puțin pentru o vreme și cel puțin în aparență. De aceea mulți (pentru o vreme aproape toți) au crezut în el; și au acceptat bucuros ca lumea, așa cum o cunoaștem azi, să se bazeze pe paradigma yankee.

Lumea de azi este așa cum a construit-o America – spune, și nu fără temei, politologul neoconservator Robert Kagan. Care adaugă prudent că America a făcut-o în propriul interes, și nu în interesul celorlalți; așadar din egoism, iar nu din altruism. Un egoism inteligent, însă, întrucât arhitectura acestei lumi, garantate de puterea americană, este tot ce poate fi mai bun pentru toți. Parafrazându-l pe Churchill, ordinea globală americană este cea mai rea formă de organizare a lumii, cu excepția celorlalte (sic!).

 

  1. Care este esența sau care sunt constantele acestei ordini? Ele sunt trei: pacea, drepturile omului și libertatea comerțului. Mai precis: pacea armată (cheltuim, inclusiv S.U.A., mai mult pentru înarmare decât pentru dezvoltare și integrare socială), drepturile individului fără identitate culturală și rădăcini naționale (titularul dreptului nu are nicio obligație față de statul în raport cu care și-l exercită, obținând garanția exercițiului de la o „comunitate internațională” cu care se află într-o relație asimetrică de tip neo-feudal) și libertatea consumului (economia este stimulată de consum, iar consumul este stimulat de credit, adică de bani virtuali, și de înlăturarea oricăror bariere legale / fiscale, adică de libertatea virtuală).

Fostul președinte al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, Miguel-Angel Martinez, sublinia la puțină vreme după căderea zidului de la Berlin, că ordinea euro-atlantică nu ar fi avut o capacitate de atracție atât de mare dacă s-ar fi rezumat la a oferi doar pacea, libertatea și democrația (inseparabilă de statul de drept / legalitate și drepturile omului), și nu ar fi adus, împreună cu ele, bunăstarea. Cu alte cuvinte, statul democrat nu ar fi făcut doi bani iar pacea nu ar fi durat nici două zile fără statul bunăstării; fie el și al bunăstării virtuale. Eu însumi, încă la începutul anilor ’90, îl parafrazam pe fostul Președinte american John Kennedy scriind: „Libertatea fără bunăstare este zadarnică, iar bunăstarea fără libertate este neviabilă”.

S.U.A. au forjat la nivel global convingerea că libetatea și bunăstarea pot coexista într-o lume a păcii și a liberului schimb. La temelia acestei lumi au așezat patru pietre: Hollywood, Coca-Cola, Credit Card și McDonald’s. Structura ei de rezistență a fost alcătuită multă vreme din trei piloni – flota americană, arsenalul nuclear american și dolarul american – cărora recent li s-a adăugat al patrulea și cel mai teribil – internetul (pe care numai americanii au tehnologia cu care să îl poată controla).

 

  1. Desigur, această pax americana nu este produsul unei ordini a iubirii, căci americanii sunt un popor agresiv și expansionist, inspirat de Dumnezeul Vechiului Testament, care i-a coborât de pe Marte (planeta războiului), spre deosebire de europeni, coborâți din Venus (planeta dragostei) – după cum crede același Robert Kagan. Orice altă superputere (dintre cele cunoscute) ar lua locul Americii în rolul de imperiu global, nu ar avea nici putința și nici dorința de a o păstra.

Ar fi oare mai bine? – se întreabă domnul Kagan. Lipsa capacității de a impune pacea (inclusiv și mai ales manu militari) înseamnă război, iar războiul înseamnă, deopotrivă, moartea libertății și moartea bunăstării. Admițând, totuși, că Rusia sau China (căci de U.E. nici nu se pune problema) ar reuși să devină un adevărat jandarm global eficient, nici una nu ar oferi omenirii și indivizilor libertatea pentru că, cultura lor este dominată de autoritarism și egalitarism, respectiv de mentalități care inhibă concurența, frânează progresul și omoară prosperitatea. În cel mai bun caz asemenea superputeri se organizează în interior ca democrații iliberale și, prin urmare, interesul lor va fi acela de a exporta iliberalismul în lume, transformându-l în ordine mondială. De aceea, după expresia doamnei Madeleine Albright, „ America este un imperiu necesar”.

 

  1. Nu am aici spațiu suficient și nu este momentul acum să fac analiza meritelor, limitelor și derapajelor democrației americane. În perioada ei de glorie a făcut-o Alexis de Tocqueville. În perioada actuală, a decadenței ei, au făcut-o Emmanuel Todd sau Noam Chomsky, cu splendidă elocvență și maximă profunzime. Mă limitez la a menționa, spre știința celor care proclamă dreptul Americii de a ne da lecții de democrație, apelul telefonic primit în timpul alegerilor prezidențiale din 2000, pe când eram președinte al AP-OSCE, de la congresmenul democrat din Florida, A.H., fost judecător, prin care ne întreba dacă nu putem declara scrutinul ca fiind fraudat. Fraudele erau evidente dar răspunsul nostru a fost că nu putem face nimic întrucât nu aveam acolo nicio misiune de evaluare (monitorizare) , singurii noștri reprezentanți fiind câțiva parlamentari din Kazahstan, trimiși pentru a învăța cum arată alegerile libere și corecte. Adaug la aceasta, povestea spusă mie de soția congresmenului republican C.S., potrivit căreia la fiecare alegeri parlamentare împotriva șoțului ei obișnuiau să voteze vreo cinci mii de …..morți.

În ciuda multor exemple negative, românii și nu numai, au multe de învățat din nenumăratele aspecte pozitive ale domocrației americane. Ceea ce, însă, este de subliniat acum este că, dacă în frontierele sale S.U.A. sunt / au fost o democrație – cu lipsuri, dar democrație – în afara acestor frontiere, în relațiile internaționale, nu sunt. Au fost un imperiu democratic, ori cel puțin un imperiu liberal, pluralist, empatic și solidarist doar atunci când li s-a opus o putere comparabilă. (Cel mai relevant exemplu este Planul Marshall și al comportamentului american în cadrul sistemului mondial bipolar, pe timpul Războiului Rece.) Limbajul forței este singurul cunoscut nu numai în Rusia – așa cum obișnuim a spune – , ci în oricare alt imperiu sau în orice entitate geopolitică având ambiții imperiale.

 

  1. Într-o ordine mondială imperială, ademocratică și iliberală: drepturile omului nu mai sunt apărate pentru emanciparea persoanei umane, ci pentru destructurarea națiunilor prin lipsirea lor de cetățeni; statul de drept nu mai înseamnă supremația legii, ci arbitrariul justiției selective, dreptul forței având întâietate în fața forței dreptului; liberul schimb nu mai este șansa egală într-o competiție liberă și loială, care dinamizează progresul distribuindu-i roadele după merite, dar și în spiritul integrării sociale, ci un mecanism care „extrage” valoarea adăugată prin munca tuturor, în profitul câtorva oligarhi, sporind întruna masa vulnerabililor, defavorizaților, marginalizaților și exclușilor – națiuni și persoane fizice, la un loc. Ordinea mondială americană nu mai este „inclusivă”, ci „extractivă” – ca să folosim conceptele avansate de Timothy Besley, Daron Acemoglu și James Robinson. Or, o asemenea ordine, chiar dacă produce creștere (economică) prin folosirea forței brute, nu o poate face decât pe o perioadă limitată. O arată toată experiența istorică.

Un sistem „extractiv” sau „exclusiv” crează amențări securitare subsecvente reacției exclușilor. Aceasta impune creșterea cheltuielilor pentru securitate (cele militare) în detrimentul celor pentru dezvoltare. Pe termen mediu deschiderea foarfecii acestor cheltuieli, respectiv discrepanța tot mai mare între cheltuielile militare, în urcare, și cele pentru dezvoltare (inclusiv prin „investiții sociale”), în coborâre, duce la prăbușirea puterii imperiale – după cum perfect o demonstrează Paul Kennedy în încercarea de a afla cauzele căderii imperiilor.

 

  1. Dacă viabilitatea „păcii americane” depinde din punct de vedere tactic de creșterea cheltuielilor militare, din punct de vedere strategic depinde de creșterea economică. Aceasta din urmă asigură accesul poparelor la civilizația Hollywood – Coca-Cola – Credit Card – McDonald’s, făcându-le mai ușor manipulabile prin internet. Premisa unei atari civilizații este aceea a infinitului creșterii. Americanii și nu numai au crezut că modelul lor sau atractivitatea acestuia nu au sfârșit, întrucât creșterea economică va fi nesfârșită.

O asemenea convingere este greșită întrucât resursele pământului sunt finite. Or, nu se poate concepe o creștere infinită într-o lume cu resurse finite. Criza economico-financiară din 2008 și stagnarea cronică a creșterii, care i-a urmat până azi, o dovedesc. Stagnarea ucide acum „modelul american” la nivel global, tot așa cum a ucis modelul sovietic în timpul lui Leonid Brejnev.

 

  1. Elitele americane (sau măcar o parte a lor) au înțeles (sau au început să înțeleagă) acest fenomen și fac acum eforturi pentru prelungirea duratei de viță a imperiului lor. În ce constau ele? În ce pot consta?

În primul rând, este vorba despre creșterea „rentei imperiale”, respectiv creșterea cantității de resurse pe care celelalte națiuni trebuie să o transfere Americii, precum și a ratei de profit pe care trebuie să i-o cedeze, prin „deschiderea” tot mai puțin protejată a piețelor lor. În al doilea rând, vorbim despre inventarea de inamici și de diabolizarea lor și a liderilor lor – Rusia, China, Iran, „terorismul musulman” etc.. În al treilea rând, avem în vedere „alinierea” mai strictă a aliaților, mergând de la limitarea dreptului lor de opinie divergentă, trecând prin reducerea capacității lor de a acționa și ajungând până la „vasalizarea lor”.

Fără a ști că repetă cuvintele lui Stalin, fostul președinte George Bush Jr. declara că cei care nu sunt alături de S.U.A. sunt împotriva lor, în timp ce al său sub-secretar al apărării, Paul Wolfowitz a formulat doctrina conform căreia S.U.A. au îndreptățirea de a interveni (inclusiv prin forță) oriunde cineva le contestă agenda geopolitică, pentru a anihila capacitatea contestatarului de a se opune eficient.

Paradoxal este că, pe când exaltă globalizarea și revendică statutul de unic lider global, S.U.A. se naționalizează; pe când cer eliminarea barierelor din calea comerțului internațional, introduc protecționismul pe piața proprie. Altădată deschisă, primitoare, generoasă și tolerantă, America se înconjoară astăzi la propriu cu ziduri. Paradisul emiganților de pretutindeni purtați de „visul american” (de altfel, făurit de ei) spre pământul făgăduit al Noului Ierusalim, își ferecă acum porțile refuzând noi brațe viguroase și noi minți inventive.

Asemenea „remedii” nu au nimic original în ele. Sunt pur și simplu răspunsul conservator impus de nevoia de a păstra dominația în condițiile epuizării resurselor; de a menține modelul de ordine globală în codițiile în care, din cauza caracterului „extractiv” al acesteia, el devine tot mai puțin seducător, atractiv, motivant (inclusiv pentru americanii înșiși). Așa se naște, însă, un cerc vicios: cu cât terapia de salvgardare descrisă se intensifică, cu atât reacția de respingere a periferiei imperiului crește, mărind tensiunile dintre periferie și centru; cu cât tensiunile amintite cresc, cu atât insecuritatea centrului și, aferent ei, cheltuielile pentru securitate cresc; cu cât cheltuielile pentru securitate cresc, cu atât „renta imperială„ crește și capacitatea de a produce „creștere economică” scade; cu cât capacitatea de a produce”creștere economică” scade, cu alte cuvinte, cu cât stagnarea se instalează mai temeinic, cu atât puterea centrului scade; in fine, cu cât puterea centrului scade, cu atât politicile sale reactive (reacționare) și dominatoare se amplifică, amplificând rezistența dominaților; și așa mai departe.

 

  1. Toate acestea trebuie să fie în mintea românilor atunci când se gândesc la sau / și vorbesc despre ceea ce cândva era și astăzi încă se mai numește parteneriatul strategic cu S.U.A. Nu pledez aici pentru renunțarea la parteneriat sau la ceea ce a mai rămas din el. Ca unul care l-am conceput și l-am moșit în 1997, continuu să cred în necesitatea lui strategică, insistând, însă, pentru a ne întoarce la ceea ce am proiectat, împreună cu reprezentanții Americii, ca el să fie: un mecanism de consultare, concertare, coordonare și colaborare în toate planurile (economic, politic, militar) pe care interesele noastre vitale sunt congruente, recunoscând realist diferența de anvengură dintre parteneri, dar evaluând inteligent capacitatea României de a se insera util în geostrategia americană din Europa Centrală, de Est și de Sud-Est, de la Marea Neagră și gurile Dunării.

La o reuniune internațională organizată în Europa la începutul anilor 2000, asistentul Secretarului de Stat american pentru Afaceri Europene, Marc Grossman, cel împreună cu care, în toamna anului 1997, am configurat principiile și arhitectura parteneriatului, a spus: „Tot ceea ce știu despre parteneriatul strategic româno-american am învățat de la domnul ministru Severin”. Chiar dacă ar fi vorba doar despre o formulă de curtoazie, ea mă îndreptățește să depun mărturie astăzi că, anticipând revenirea Rusiei în jocul puterilor globale, miopia strategică a U.E. și timiditatea tactică a NATO, precum și nedorind transformarea României în stat-tampon sau obiect al împărțelii între Occidentul anglo-saxon și orientul slav, în anul 1997 (din primăvară până în toamnă) românii au intrat într-un parteneriat strategic cu S.U.A., parteneriat așezat pe temelia unor valori partajate, compatibile, convergente și / sau armonizabile, care: a) nu a recunoscut nici uneia din părți superioritatea morală asupra celeilalte; b) nu a conferit nici uneia dintre părți rolul de mentor, ghid sau cenzor al celeilalte; c) nu a urmărit crearea unor raporturi paralele cu cele guvernate de dreptul internațional (inclusiv Convenția de la Viena privind relațiile dintre state) și în special de Carta O.N.U. (inclusiv principiul interdicției amestecului în afacerile interne și cel al egalității suverane); d) nu a transferat nici uneia dintre părți puterea de a desemna guvernul celeilalte sau conducătorii instituțiilor publice ale celeilalte; e) nu a acordat nici uneia dintre părți un drept de veto asupra legislației celeilalte; f) nu a permis nici uneia dintre părți să se implice în luptele politice interne din țara celeilalte; g) nu a prevăzut aptitudinea vreunei părți de a o atrage pe cealaltă în aventurile sale geopolitice. Spiritul acestui parteneriat și modul în care S.U.A. priveau România la data de inițierii lui, rezultă perfect din declarația Secretarului de Stat american, Madeleine Albright, rostită la conferința de presă comună organizată pe 21 aprilie 1997 cu prilejul vizitei mele la Washington: „Țelul comun al Statelor Unite și al României este acela de a construi o Europă liberă, unită, pacifică și prosperă ….. . Progresul extraordinar al României a adus inspirație pe ambele maluri ale Atlanticului ….. . Anticipez un parteneriat strâns între națiunile noastre în anii următori.” Nici narcisism american, nici servilism românesc. Nici licurici, nici slugi, ci cum să construim împreună Europa unită ca democrație transnațională. La acest spirit și la aceste idei și principii trebuie urgent să revenim.

 

  1. Imperiul global american a fost făurit de soldatul american și de ….. „visul american”. Soldatul se află încă pe teren. Căci câștigarea războiului nu este același lucru cu câștigarea păcii, iar pacea nu este numai absența războiului. Cât despre vis ….. . Sub efectul curelei tot mai strânse și al cătușelor tot mai grele, omenirea se trezește. Lumea se deșteaptă, visul se risipește și, odată cu el , vraja imperiului dispare.

Situația nu este, însă, prilej de bucurie. Decăderea modelului american are loc simultan cu trezirea vechilor instincte ale egoismului național în dezordinea asimetriilor multipolarismului global. Războiul nu mai este o ipoteză teoretică, ci a devenit o realitate actuală. Un război pe care sabia americană singură nu îl poate câștiga.

Iată de ce America are nevoie, azi, mai mult ca ieri, de aliați precum România – parteneri, nu supuși – iar România are nevoie, azi la fel ca ieri, de alianța cu America – parteneriat, nu vasalitate. Aceasta nu înseamnă, însă, că România trebuie să mizeze totul pe parteneriatul cu America și, mai ales, să continue a crede în el chiar și după ce America arată că nu mai crede. Pentru un tango este nevoie de doi dansatori.

 

 

 

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/marirea-si-decaderea-modelului-american/

2 comments

  1. Iordache Marilena

    Comentariile dvd. au fost și rămân valoroase. Felicitări !

  2. dezideriududas

    Într-un fel, materialul dvs. este o aplicație contextualizată și actualizată a opiniei lui Max Weber ref. la etica protestantă și spiritul capitalismului, care nu pleacă însă de la determinanții cauzelor ci de la cei ai efectelor. Poate că inflexibilitatea ortodoxiei va ajuta infinitatea flexibilității capitalismului spre o societate cu repere ne-delimitate….
    Desi e greu de imaginat acolo, SĂRBATORI FERICITE ! Același cer înstelat este deasupra tuturor, legea morala în noi, cum scria Kant, indiferent de infernurile pe care suntem nevoiți să le petrecem .

Leave a Reply