«

»

Print this Post

La ceva și rău-i bun sau despre „Președintele-secretar” al ÎCCJ

Disputa aprinsă legată de rolul Președintelui Republicii în revocarea procurorului șef al DNA, dincolo de colecția uriașă de nerozii și mojicii a cărei adunare a ocazionat-o, a avut și ceva pozitiv în ea. Românii și-au reamintit că au o Constituție, și-au descoperit interesul pentru aceasta și au început să o și citească, după ce, cel puțin unii, cu mult timp în urmă, o aprobaseră prin vot referendar, neavând habar de ce cuprinde.

 

Spre a-i ajuta să își dezvolte cunoștințele și să își calmeze conștiințele pe cei care încă mai cred în incorectitudinea Deciziei CCR și mai au îndoieli cu privire la obligativitatea semnării decretului prezidențial de revocare în aplicarea ei, adaug astăzi o informație.

 

În timpul documentării pentru o importantă lucrare de drept, am dat peste o prevedere legală pe care o uitasem cu totul. Ea se referă chiar la revocarea magistraților.

 

Numirea magistraților (judecători și procurori) se face prin decret prezidențial. O știm cu toții și ne place foarte mult întrucât astfel se marchează importanța calității de magistrat, atrăgându-se atenția celor care o dețin asupra răspunderii așezate pe umerii lor. Nu am auzit de nici un caz în care, din noianul de „propuneri”, Preșdintele să fi refuzat vreuna.

 

În mod simetric, revocarea – în cazul judecătorilor care sunt inamovibili, cu totul excepțională – se consfințește tot prin decret prezidențial.

 

Excluderea din magistratură are loc în situații anume, ca urmare a unei proceduri ce se consumă la nivelul Inspecției Judiciare și al CSM. Guvernul nu are nici un rol. Atunci când CSM decide ca o persoană, inclusiv procuror sau judecător de rang înalt, să fie exclusă din magistratură (putem lua exemplul recent al judecătoarei Camelia Bogdan) sau să primească alte sancțiuni, aceasta poate contesta decizia la ÎCCJ, iar dacă, în urma judecății, decizia este menținută, „ÎCCJ trimite hotărârea definitivă Președintelui României în vederea emiterii decretului prezidențial de revocare”, deci de retragere a calității de magistrat.

 

Ni-l putem imagina pe Președinte refuzând oficializarea prin decret prezidențial a unei hotărâri judecătorești definitive? Evident, nu!

 

Președintele nu poate refuza semnarea decretului prezidențial întrucât rolul său este unul exclusiv procedural. Ar putea-o face numai dacă hotărârea judecătorească ar veni de la o instanță necompetentă. Să zicem, a fost pronunțată de Judecătoria din Videle, iar nu de ÎCCJ. El nu va putea cenzura în nici un caz fondul judecății, respectiv motivarea deciziei. Altminteri despre ce stat de drept mai vorbim?!

 

Acesta este rolul firesc al unui Președinte-mediator într-o republică parlamentară. Înseamnă asta că Președintele este „secretarul” ÎCCJ? Sau că rolul său s-ar reduce la acela al unui „notar de lux”? Evident, nu!

 

Sau poate asta este și atunci va fi musai să schimbăm Constituția, căci unii nu își pot imagina, în societatea noastră cu gusturi îndelung exersate pentru autoritarism, un Președinte care să nu poată hotărî ce vrea el, oricând, oricum și oriunde. Desigur, în această nouă Constituție vor trebui introduse, pentru a evita alte neplăceri, două liste: una cu cetățenii prezidențiabili și alta cu cei pușcăriabili. Să se știe dinainte cine merge la președinție și cine la pușcărie.

 

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/la-ceva-si-rau-bun-sau-despre-presedintele-secretar-al-iccj/

Leave a Reply