Iresponsabilitatea prezidențială pune în pericol apărarea țării

(Articol publicat în DCNews)

Curtea de Apel din București a suspendat Decretul prezidențial prin care Generalului Nicolae Ciucă i s-a prelungit mandatul de șef al Statului major al Apărării până la finele anului 2019. Consecința imediată este aceea că funcția respectivă este preluată de locțiitorul la comandă așa cum decisese anterior Guvernul.

 

Deși acestă decizie nu echivalează cu constatarea ilegalității Decretului a cărui executare a fost suspendată, ea nu poate fi dată, cum se spune, fără „pipăirea” fondului problemei. Nu poți decapita armata țării fără să ai indicii solide că numirea cuiva în poziția respectivă nu respectă condițiile legale. Și tocmai întrucât poziția este atât de importantă, nu poți lăsa ca ea să fie ocupată de cineva cu legitimitate incertă.

 

Ilegitimitatea este dovedită de chiar declarația Președintelui care a generat-o și care a susținut că a procedat la acordarea unui nou mandat generalului Ciucă întrucât Guvernul nu făcuse o propunere corespunzătoare. Or, Constituția și legile subsecvente spun că Președintele poate face o asemenea numire numai la propunerea Guvernului. Cum tot numai la propunerea Guvernului poate face numiri și revocări în funcții de miniștri, șefi de parchete și ambasadori (în cazul acestora este vorba de acreditări și rechemări).

 

Grija dlui Iohannis pentru a nu lăsa armata fără un șef de stat major titular este înduioșătoare, dar ea, dincolo de futilitatea ei (căci exista un locțiitor de drept care ar fi urmat să îndeplinească funcția cu caracter interimar, ca și generalul Ciucă), nu poate fi un argument suficient pentru modificarea Constituției. Iar Constituția stabilește cu „încăpățânare” regula că Președintele nu poate face nimic fără propunerea Guvernului (sau, în cazuri limită, sub rezerva aprobării Parlamentului și cu acordul Primului Ministru). Cu alte cuvinte el poate juca (și asta numai pe terenul legalității) doar mingile puse în joc de executiv.

 

De ce? Pentru că el nu face parte din puterea executivă. Ca, de altfel, nici din puterea legislativă sau judecătorească. În Republica România Președintele nu este „șef al statului” (cum le-a plăcut să își zică dlor Băsescu și Iohannis), ci este mediator între puterile respective. În această calitate, în materie de oportunitate el poate doar să încurajeze o inițiativă guvernamentală în legătură cu care Guvernul ezită sau întârzie, ori să o descurajeze, solicitând o a doua propunere după un proces de reflecție suplimentară, dar nu are dreptul nici să se substiuie inițiativelor Guvernului nici să le blocheze. În calitate de mediator are dreptul de a fi consultat, atunci când Constituția o cere, și de a se adresa națiunii, în mod direct prin referendum, sau indirect, prin mesajele trimise Parlamentului sau Guvernului, atunci când o socotește necesar. Este rolul unui președinte (fie el și ales direct prin vot universal) într-o republică parlamentară. Nu mai mult de atât și nu altceva. Aceasta nu vrea să înțeleagă Klaus Werner Iohannis.

 

Întrucât Constituția nu îi acordă puterea executivă dorită de el, și întrucât, pe cale de consecință, nu poate emite acte executive, Președintele încearcă mereu să inventeze situații de excepție care, nereglementate fiind în legea fundamentală, primesc o reglementare ad hoc decisă de el și în baza căreia se auto investește cu puteri excepționale. Astfel România a ajuns să trăiască permanent într-o stare de excepție. O stare care, fiind ordonată în afara și împotriva Constituției, echivalează cu o lovitură de stat permanentă.

 

Pe de altă parte, Guvernul nu poate accepta aceste capricii constituționale întrucât admiterea excepțiilor prezidențiale este egală cu admiterea unui transfer de putere contrar ordinii publice stabilite de legea fundamentală. Un transfer de la titularul constituțional al puterii la un uzurpator al acesteia.

 

Până acum, atât Guvernul cât și Parlementul au ales pentru revenirea la ordinea constituțională, calea acțiunii la Curtea Constituțională sau, iată, la instanțele judecătorești de contencios administrativ. De astă dată, însă, abuzul prezidențial intră pe teritoriul armatei. Ceea ce oricum am lua-o pune în pericol capacitatea de apărare a țării, precum și credibilitatea sa în fața aliaților din NATO. Or, remedierea unei asemenea situații nu poate aștepta desfășurarea unui proces îndelungat.

 

Suspendarea Decretului prezidențial este, astfel, o soluție expeditivă. Provizoratul ei rămâne totuși o vulnerabilitate din care trebuie trasă o concluzie gravă. Este necesară o Ordonanță de Urgență care să permită deblocarea procedurilor constituționale atunci când Președintele refuză cu vădită rea-credință să își îndeplinească atribuțiile în termenele legale sau, în lipsa acestora, în intervale rezonabile de timp. (Este și cazul nesemnării decretului de demitere a Procurorului General Augustin Lazăr sau a decretelor de numire ale miniștrilor transportului și dezvoltării, pentru alte motive „excepționale”.)

 

Desigur, speța generalului Ciucă este una specială. Aici nu este vorba numai de un refuz de îndeplinire a atribuțiilor, ci și de o îndeplinire abuzivă. Simpla neîndeplinire ar putea fi reparată de către cei care potrivit Constituției au calitatea de președinți interimari (Președintele Senatului, în primul rând); ceea ce s-ar putea face și în cazul unui abuz de tipul unei numiri ilegale, după ce nulitatea acestuia a fost stabilită pe cale judecătorească printr-o hotărâre definitivă la capătul unei proceduri de urgență. Iată conținutul unei asemenea Ordonanțe. (Ne putem întreba cu groază ce s-ar întâmpla, oare, dacă în funcțiile ministeriale acum vacante, Președintele ar numi persoane pe care el le consideră potrivite, pe motiv că, în timpul Președinției rotative a Consiliului UE, nu este bine ca acestea să fi lipsite de titulari?)

 

Hotărârea Curții de Apel nu este definitivă. În schimb, autoritatea generalului Ciucă în fruntea armatei este definitiv compromisă. Dacă ÎCCJ ar anula această hotărâre, nimeni nu ar crede că nu este vorba despre altceva decât un alt joc politic făcut sub înrâurirea președintei instanței supreme, judecătoarea Cristina Tarcea. (Alt efect al menținerii forțate în fruntea autorității judecătorești a unor persoane cu credibilitatea pierdută în combinațiile politice cu serviciile secrete.) Dincolo și mai presus de asta, însă, toată lumea, și, cel mai grav, adversarii și aliații deopotrivă, vor nota că armata română este condusă de o persoană cu legitimitate incertă și cu autoritate fragilizată prin lipsa de susținere a Guvernului. Iar asta, repetăm, într-o republică parlamentară, în care Guvernul are răspunderea integrală a politicii interne și externe; inclusiv aceea a construirii și executării bugetului armatei.

 

Este regretabil că generalul Ciucă nu a înțeles că nu poate fi șef al Statului Major al Armatei fără consimțământul Guvernului și că în locul refuzului onorabil (la limită, prin demisie) de a fi amestecat el, și odată cu el întreaga armată română, într-un joc politic iresponsabil, a preferat să execute un mandat ilegal. De ce a făcut-o? Gurile rele vorbesc de rațiuni comerciale legate de înzestrarea armatei.

 

Președintele are în vedere anumiți furnizori. Guvernul, pe alții. Se poate specula mult pe marginea acestor opțiuni concurente. Cert este că, potrivit Constituției, politica achizițiilor în domeniul militar intră în competența executivului, din care face parte și Șeful Statului Major al Armatei. Să vrea oare Președintele ca prin intermediul acestuia să influențeze ilegitim politica Guvernului? Foarte probabil. Ar fi o agravantă pentru acceptul generalului Ciucă de a intra în combinație; respectiv în lupta politică dintre Președinte și Guvern.

 

Hotărârea Curții de Apel intervine exact în momentul în care la București are loc întâlnirea informală a miniștrilor apărării din statele membre ale UE, la care a fost invitat și Secretarul General al NATO, Jens Stoltenberg (în condițiile în care Șeful Statului Major al Armatei propus de Guvern este tocmai reprezentantul României la NATO, generalul Dumitru Scarlat). Destinul este uneori ironic. Vestea trebuie să le fi căzut tuturor participanților ca o căldare de apă rece turnată în cap, debilitând și mai tare respectul lumii pentru nefericita noastră țară.

 

Deși Președintele Iohannis nu are competențe administrative în domeniul militar (mai ales pe timp de pace) și în nici un caz vreun rol în privința încheierii contractelor privind dotarea armatei, s-a insistat ca cei doi să aibă o întâlnire oficială urmată de declarații de presă. Pentru Secretarul General Stoltenberg aceasta nu putea fi decât o întâlnire protocolară. Simbolic, președintele este „capul armatei”; ca altădată regele.

 

Pentru domnul Iohannis a fost, însă, ocazia de a vorbi public despre achizițiile de armament. Corelat cu suspendarea generalului Ciucă a fost ca și cum ar fi vorbit de funie în casa spânzuratului.

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/iresponsabilitatea-prezidentiala-pune-pericol-apararea-tarii/

Leave a Reply

Your email address will not be published.