«

»

Print this Post

Intrebari si raspunsuri pe teme de campanie europarlamentara (I)

Dl. George Halarescu in dialog cu Adrian Severin:

Pentru că dl. Adrian Severin a lansat o dezbatere inedită pe tema campaniei europarlamentare, am luat decizia să-i cer, pe această cale, să-mi acorde un interviu la fel de inedit.

1. Având în vedere circumstanțele politice, socio-economice și de securitate în care se află UE, care credeți că ar fi temele principale care trebuie abordate din perspectiva interesului României?

2. Ce trebuie să facă viitorii euro-parlamentarii români pentru a reprezenta interesul nostru în perspectiva încheierii Acordului de liber-schimb între SUA și UE?

3.Problema securității poporului român ce loc ar trebui să ocupe în această campanie și cum poate europarlamentarii români să contribuie la dezamorsarea tensiunilor dintre UE și Rusia?

4. Proiectul energetic comun al UE credeți că este fezabil? Care sunt principalele provocări în realizarea lui și ce implicații ar trebui să avem noi?

5. Cum ar trebui România să contribuie la modelarea proiectului european plecând și de la interesele noastre? Care credeți că sunt „cărămizile” pe care trebuie viitorii lideri ai Europei să le pună la proiectul UE și unde?

6. Așadar, ca să alegem în cunoștință de cauză, ce criterii ar trebui să avem în vedere, când luăm decizia să punem ștampila pe o listă?

 

Iată aici răspunsurile mele la intrebarile dlui Halarescu:

 

1. Având în vedere circumstanțele politice, socio-economice și de securitate în care se află UE, care credeți că ar fi temele principale care trebuie abordate din perspectiva interesului României?

 

Raspuns AS: Pe perioada legislaturii PE 2009-2014 România a putut constata că UE nu a putut da răspunsul așteptat de ea la trei probleme fundamentale: criza economică globală; criza de securitate din vecinătatea estică; criza de democrație din interiorul Uniunii. Cum să îndreptăm această situație? Iată cele trei probleme fundamentale care trebuie să stea în centrul campaniei pentru alegerile în PE.

a) În ceea ce privește ieșirea din criză, noi românii trebuie să o spunem limpede că, fără a respinge ideea disciplinei și responsabilității bugetare, suntem împotriva politicii de austeritate impusă de statele membre cele mai dezvoltate ale UE (în special Germania) și în favoarea unei politici de stimulare a economiei care să ducă rapid la creștere economică și la crearea de locuri de muncă. Principalul instrument în acest sens trebuie să fie politicile de coeziune, cu fondurile aferente în mod corespunzător reflectate în bugetul UE. Pe această cale trebuie să ajungem la coeziunea economică, socială și teritorială a UE, coeziune care a fost unul dintre motivele esențiale pentru care România a dorit intrarea în uniune. Realizarea unei rețele europene de infrastructuri de transport, a unui sistem integrat energetic european și a unui program comun de cercetare și dezvoltare tehnologică, ar trebui să fie principalele obiective de susținut prin politicile de coeziune.

Atunci când, în 2013 s-a pus problema adoptării bugetului multianual al UE, populismul și egoismul național al celor mai puternice state membre, au dus la alocarea unor resurse bugetare diminuate; cu totul insuficiente pentru ceea ce ar fi trebuit să fie ambițiile noastre și fără îndoială, pentru nevoile noastre. Statele membre s-au împărțit în acel moment în două grupuri: “Grupul prietenilor coeziunii” (reunind pe susținătorii politicilor de stimulare a economiei prin solidaritate trans-națională) și “Grupul prietenilor cheltuirii înțelepte” (reunind pe susținătorii frugalității bugetare și ai măsurilor de austeritate). Pentru început România s-a alăturat primului grup, pentru ca după aceea să vireze oportunist în cel de al doilea. În final, europarlamentarii români au votat pentru un buget contrar intereselor europene așa cum au fost ele definite în corelare cu interesele românești. (Din câte știu am fost singurul român care a votat împotrivă.) PDL a afirmat atunci că este adeptul austerității și că votarea bazei bugetare europene în acei termeni este o victorie. Pe blogul personal dl. Cristian Preda (astăzi cap de listă la Partidul Mișcării Populare) s-a felicitat pentru acel succes. Europarlamentarii PSD, urmând instrucțiunile (a se citi presiunile) dlui Martin Schulz, au votat, la rândul lor, în favoarea aceleiași formule bugetare, dar au criticat (ipocrit?) austeritatea și și-au explicat gestul prin aceea că varianta finală ar fi fost mai blândă decât cea inițială, precum și prin dorința de a evita o criză politică în cadrul UE.

Această campanie electorală este prilejul pentru ca fiecare să își explice votul de atunci dar mai ales să spună ce va face în viitor. Vor susține austeritatea sau stimulul? Vor recrea “Grupul prietenilor coeziunii” sau vor rămâne atașați “Grupului prietenilor cheltuirii înțelepte”? Vor susține ei pentru președinția Comisiei Europene pe socialistul Martin Schulz, omul care a vociferat demagogic împotriva bugetului impus de egoismul național al Angelei Merkel pentru ca apoi să manevreze pentru votarea sa și astfel pentru obținerea sprijinului german în promovarea ambițiilor personale? (Candidații PSD nu pot invoca în acest caz disciplina de partid socialist european, atâta timp cât, pentru alte motive, laburiștii britanici au anunțat, deja, public că nu vor vota pentru Schulz.) Vor susține pe popularul european Claude Juncker, cel care a fost unul dintre apostolii austerității? Sau vor susține pe liberalul Guy Verhofstadt, cel care s-a pronunțat consecvent în favoarea coeziunii, stimulării economice și a solidarității.

În directă legătură cu cele arătate mai înainte, alte trei opțiuni ar mai trebui declarate și dezbătute în această campanie europarlamentară.

Prima optiune se referă la sursele măririi bugetului european. Candidații trebuie să spună clar dacă sunt în favoarea stabilirii unor surse de venituri bugetare proprii ale UE sau doresc ca pe mai departe UE să rămână exclusiv la mila contribuției statelor membre? Aceste surse proprii – care ar putea consta în impozitarea tranzacțiilor financiare internaționale corelativ cu desființarea paradiselor fiscale – ar contribui la mai buna cheltuire a banului public întrucât din ele s-ar putea susține proiecte care la nivel național ar costa mai mult sau pe care statele membre mai sărace (precum România) nu le-ar putea finanța de loc.

A doua opțiune privește soarta faimosului Pact fiscal. Acesta a introdus un sistem de verificare prealabilă a conformității bugetelor naționale cu standardele europene de disciplină bugetară. Decizia nu este rea dar lucrurile trebuie duse până la capăt, căci altfel agenții economici din statele membre mai puțin dezvoltate vor avea de suferit. De aceea candidații trebuie să ne spună dacă vor susține adoptarea unor decizii privind armonizarea politicilor fiscale ale membrilor UE? Altminteri se va ajunge ca fie unele state, care și-o pot permite, să mărească nivelul de competitivitate al agenților lor economici scăzând impozitele, fie ca celelalte state să reducă impozitele spre a face față “competiției fiscale” fără a mai avea, mai ales în condițiile unor deficite bugetare mici, fonduri din care să acopere cheltuielile sociale sau serviciile de interes public.

A treia opțiune se referă la reforma Băncii Centrale Europene. Fără ca aceasta să primească toate competențele unei bănci centrale demne de acest nume, Uniunea Bancară Europeană va rămâne doar un tigru de hârtie. Iar fără o uniune bancară eficientă reabilitarea încrederii pe piața financiară europeană nu se va putea realiza, băncile vor fi reticente în acordarea de împrumuturi și în consecință, reluarea creșterii economice va fi imposibilă. În acest sens, candidații vor trebui să ne spună dacă sunt pentru sau contra ca Banca Centrală Europeană să poată interveni în reglarea cursului Euro, precum și, după caz, ca furnizor de credite de ultimă instanță?

Toate aceste lucruri sunt esențiale pentru viața românilor în UE iar abordarea lor este obligația și în puterea europarlamentarilor. În schimb, europarlamentarii nu au nici o competență și nici o posibilitate de a influența direct nivelul TVA la alimentele bio din România. A promite așa ceva în calitate de candidat europarlamentar este o demagogie, adică o înșelătorie, adică o minciună. Or, de ce să votezi pe cei care te mint pe față profitând de ignoranța ta? O altă întrebare este, însă, de ce mint când ar putea face promisiuni realiste? Pentru că nu se pricep sau pentru că socotesc electoratul a fi incapabil să priceapă? Atunci de ce să votezi pe cei care fie sunt nepricepuți fie te consideră prost fie amândouă?

b) Criza geo-strategică din vecinătatea estică a UE (criza ucraineană) dar și din cea sudică, reprezintă amenințări atât de grave la adresa securității statelor membre încât este mai mult decât firesc ca ele să stea în centrul dezbaterilor prilejuite de alegerile europarlamentare. UE ar fi putut evita criza și nu a evitat-o. UE ar fi putut gestiona cu bine criza și nu a gestionat-o. În consecință UE nu a satisfăcut nevoile de securitate geo-strategică ale României. Candidații trebuie să arate cum văd ei compensarea acestui deficit de securitate.

UE a reușit să asigure pacea între membrii ei. Ea nu a reușit, însă, să asigure pacea în afara frontierelor sale dar mai ales nu a reușit să asigure pacea între ea și alți actori cu relevanță regională și globală. În consecință implicarea UE (sau a statelor membre) într-un război nu mai este exclusă. Dacă războiul s-ar declanșa astăzi, fără sprijinul SUA ea l-ar pierde. Or SUA sunt tot mai interesate de zona Pacificului.

De regulă, ceea ce se afirmă spre a se explica ineficiența acțiunii externe a UE, este că “UE nu vorbește cu o singură voce”, respectiv nu are o adevărată politică externă. Ceea ce nu se explică este motivul pentru care lucrurile stau astfel.

După părerea mea principalele motive sunt următoarele două:

1) UE se află în criză de identitate strategică; cu alte cuvinte nu și-a definit frontierele până la care trebuie să se extindă și pe care trebuie să le apere, pentru a face din geografia sa fundamentul istoriei dorite de cetățenii europeni;

2) statele membre ale UE i-au lăsat acesteia doar competența de a promova “valorile europene” în lume, în timp ce și-au rezervat pentru sine planificarea geo-strategică; cu alte cuvinte apărarea valorilor s-a separat de apărarea intereselor strategice, UE încetând să gândească strategic spre a permite celor 28 de state membre să aibă fiecare strategia sa. În atari condiții este imposibil ca UE să aibă o adevărată politică externă și de securitate. În plus, UE nu ar putea sprijini o eventuală politică externă comună printr-o politică de apărare comună, cel puțin pentru că din tratatele europene lipsește o clauză care să oblige statele membre la solidaritate cu acela dintre ele a cărui securitate se află în pericol.

La aceste aspecte se adaugă și o serie de vulnerabilități securitare ale UE care o fac dependentă de puteri străine. Astfel, dacă sub aspectul securității militare UE este dependentă de SUA, sub aspectul securității energetice este dependentă de Rusia. Aceasta a făcut ca UE să nu poată răspunde în forță la provocările Rusiei din vecinătatea sa estică.

Răspunsurile la toate aceste provocări nu sunt simple întrucât ele implică punerea și exercitarea în comun ale altor elemente de suveranitate. Lucru cu atât mai dificil cu cât UE cunoaște și un preocupant deficit democratic.

În acest context, în care miza este securitatea internațională a României, este obligatoriu ca partidele românești să arate clar în dezbaterile electorale:

1) care este frontiera până la care se va întinde UE și din spatele căreia UE urmează să își apere interesele (cu sau fără Ucraina, cu sau fără Moldova, cu sau fără Turcia, cu sau fără statele caucaziene etc.);

2) dacă și în ce fel vor susține ca politica externă și de securitate să fie o politică europeană comună (în acest sens dacă vor milita pentru ca deciziile de politică externă să poată fi luate cu majoritate calificată sau supercalificată, pentru ca UE să aibă o reprezentare unică în Consiliul de Securitate al ONU, sau în consiliile de administrație ale FMI și Băncii Mondiale etc.);

3) dacă vor milita pentru introducerea unei clauze de solidaritate defensivă în tratatele europene;

4) dacă vor milita pentru sporirea competențelor Comisiei și Parlamentului în materie de politică externă, de securitate și apărare europeană. În afară de acestea, candidații ar mai trebui să-și prezinte poziția față de realizarea unei comunități energetice europene dar și față de relațiile strategice bilaterale cu China, Rusia, SUA.

 Totul depinde foarte mult de rezolvarea deficitului democratic din UE.

 


 

Întrebări suplimentare:

GH: Referitor la o stabilire explicită a granițelor și obiectivelor de extindere, nu ar aduce prejudicii unor parteneriate strategice? Cum comentați ipoteza prezentată aseară la Realitatea Tv de către dl. Adrian-Paul Iliescu, potrivit căreia actuala coaliție euro-atlantică se teme de creșterea, în viitor, a supremației Chinei în Asia de S-E, iar slăbirea Rusiei este o strategie prin care se urmărește împiedicare unui parteneriat ruso-chinez? Așadar, SUA ar dori un președinte obedient ca B. Elțîn și o Rusie docilă.

Raspuns AS:

1. Vă / mă întrebați dacă definirea frontierelor extinderii UE, respectiv a frontierelor care definesc identitatea geo-strategică a UE, nu ar pune în pericol anumite parteneriate strategice? Nu știu la ce parteneriate vă referiți. Ale României sau ale UE? Dacă vă referiți la cele ale României, trebuie spus că, de îndată ce a devenit membră UE și în acest scop, România și-a (re)definit interesele strategice în context european. În consecință, parteneriatele sale strategice cu state din afara UE nu contravin și nu au cum contraveni intereselor europene de ansamblu sau intra în conflict cu identitatea UE. Asta, bineînțeles dacă politica noastră externă este corectă și coerentă. Este? Pe de altă parte, dacă UE dorește parteneriate strategice trainice mai întâi trebuie să își definească clar identitatea strategică și, pe cale de consecință, țintele strategice. Numai pornind de aici se pot negocia acorduri juste, fezabile și durabile. Cei care ne doresc drept partenri nu au de ce se teme. Dimpotrivă, ei pot avea mai mare încredere în cineva care șie cine este și știe ce vrea. După cum spunea însuși Lenin (mai avea și el dreptate câteodată) “pentru a ne uni, să ne delimităm precis!”.

2.Cu certitudine că puterile euro-atlantice nu pot vedea cu ochi buni o alianță ruso-chineză. Riscul ca o asemenea alianță să se realizeze și mai ales să dureze este, însă, foarte mic. Complementaritatea între Rusia și China este explozivă: cea dintâi are surplus de teritoriu; cea din urmă surplus de populație. Ele se unesc numai atunci când sunt prea slabe spre a face față ofensivei occidentale. Altminteri destinul lor istoric și obiectivele lor strategice sunt diferite. Pe de altă parte, încercarea Occidentului de a le slăbi într-atât cât suma puterii lor să fie mai mică decât puterea sa, ar fi o mare prostie sortită eșecului. Decât să le slăbești mai bine le-ai întări, în așa fel încât să devină două săbii ce nu pot încăpea în aceeași teacă. Dacă ele vor fi suficient de tari și sigure pe sine vor prefera să negocieze singure cu Occidentul decât să intre în coaliții ale “neputinței și disperării”. În ceea ce o privește, UE este chiar foarte interesată într-un parteneriat cu o Chină putere globală de esență pașnică (“soft”). Numai așa UE ar putea obține un echilibru strategic trainis la nivel global într-o lume în care, deocamdată, este dependentă de cele două superputeri războinice (“hard”), SUA și Rusia. În fine, o Rusie slabă și impredictibilă la frontierele UE este mai periculoasă decât o Rusie puternică și predictibilă. Ursul rănit face ravagii înainte de a-și da duhul. Dacă și-l dă.

 


 

Continuare raspuns intrebare 1:

c) Se vorbește mult despre deficitul democratic al UE. Sensul acestui reproș este, însă, greșit înțeles de cele mai multe ori. Instituțiile europene sunt constituite pe baze democratice: Parlamentul este direct ales, Comisia este aleasă de Parlament iar Consiliul este format din reprezentanți ai statelor membre legitimi din punct de vedere democratic.

Problema lipsei de democrație stă în aceea că șefii de state și guverne adunați în Consiliul European au ajuns în fapt să confiște toate principalele atribuții ale celorlalte instituții și să le exercite nu numai în afara controlului democratic național dar și în afara controlului democratic al cetățenilor europeni. Ca să fie mai clar, Consiliul European a ajuns să decidă cât trebuie să strângă cureaua cetățeanul român ca urmare a presiunilor exercitate de dna Merkel, presiuni cărora dl Băsescu neavând greutatea politică necesară nu le-a putut face față, fără ca cetățenii români să aibă cel mai mic control asupra acelei decizii. Dna Merkel a fost aleasă să aibă grijă de Germania iar nu de România. Că domnia sa câștigă în disputa directă cu dl Băsescu este explicabil și, probabil, inevitabil. Că românii nu se pot apăra în această situație este grav. Că nici o instituție europeană nu îi poate apăra împotriva deciziilor dnei Merkel, este inadmisibil. Este ca și când primul ministru al Bavariei ar lua decizii care să îi afecteze pe cetățenii Rhenaniei iar Guvernul federal nu ar putea face nimic. Aceasta poate duce la transformarea României într-o colonie sau într-un dominion al puternicilor Europei. De aici pornește totul: și reducerea fondurilor de coeziune și rezerva statelor membre de a exercita în comun atribute suverane care încă nu au fost transferate uninuii, lipsindu-o pe aceasta, de pildă, de o adevărată politică externă.

În același context poate fi pus și refuzul abuziv al admiterii României în spațiul Schengen. Democrația merge mână în mână cu statul de drept. Or, România nu are cum acționa în justiție pentru recunoașterea drepturilor sale întrucât statele membre și-au rezervat dreptul ca unele să fie “mai egale” decât altele. Mai concret, România poate fi sancționată pentru că românii îndrăznesc să își demită președintele fără avizul Germaniei dar Olanda nu este sancționată pentru că își permite să blocheze intrarea României în spațiul Schengen deși românii au îndeplinit toate condițiile în acest scop.

Cred că găsim aici suficiente motive pentru ca problema să fie discutată serios în cadrul campaniei electorale europarlamentare. În acest context partidele ar trebui să răspundă cel puțin următoarelor întrebări: 1. dacă vor susține ideea modificării tratatelor europene prin convocarea urgentă a unei noi Convenții europene, urmată de o Conferință interguvernamentală; 2. dacă vor susține ca reforma tratatelor să se facă în sensul întăririi caracterului federal al UE în așa fel încât România să scape de rigorile concursului între națiuni, căruia nu are cum să îi facă față; 3. dacă vor fi gata să acționeze la Curtea europeană de justiție spre a valorifica drepturile României rezultate din tratatele europene, drepturi care i-au fost încălcate; 4. dacă vor fi gata să ia în discuție soluții alternative în cazul în care discriminarea României în cadrul UE continuă.

Reforma UE în sensul realizării unei autentice democrații trans-naționale europene face obiectul unui Proiect de Tratat european care a fost redactat de mai mulți europarlamentari din așa numitul Grup Spinelli. Am fost și eu unul dintre aceia. Textul a fost publicat împreună cu note explicative și comentarii. El cuprinde toate soluțiile tehnice pe care le-am putut imagina. Ar fi cazul ca  în campania electorală acel text să fie prezentat și discutat. Desigur, în măsura în care candidații au aflat de existența lui și l-au citit.

 

Intrebare 2. Ce trebuie să facă viitorii euro-parlamentarii români pentru a reprezenta interesul nostru în perspectiva încheierii Acordului de liber-schimb între SUA și UE?

 

Raspuns AS: Parteneriatul transatlantic pentru comerț și investiții reprezintă un punct de importanță maximă pe agenda UE. Mă întreb, însă, cât de mult sunt interesați alegătorii români de această temă. Nu ar fi prima ocazie în care electorii întreabă doar când le va crește salariul, bursa sau pensia – întrebări la care politicienii în campanie pot răspunde foarte ușor prin promisiuni fără acoperire – și nu se întreabă care sunt mecanismele prin care se poate ajunge acolo. Ca să putem alege trebuie să cunoaștem, căci numai când cunoaștem putem ști ce să cerem iar nu să înghițim imediat ceea ce ni se oferă, spre eterna dezamăgire de mai târziu.

Importanța TTIP se relevă dintr-o triplă perspectivă:

În primul rând, este vorba despre crearea unei piețe comune euro-americane, care, prin efectul liberalizării comerțului și investițiilor (adică prin asigurarea liberei circulații a bunurilor, serviciilor și capitalurilor), va determina creștere economică și înmulțirea locurilor de muncă.

În al doilea rând, apare că uniformizarea, armonizarea și compatibilizarea regulilor schimbului și circulației în spațiul euro-atlantic, cuplate cu puterea politică și economică reunite ale UE și SUA, vor impune modelul de urmat celorlalți actori regionali și globali, în cadrul unei noi ordini internaționale.

În al treilea rând, instituționalizarea unui sistem de relații economico-comerciale transatlantic va fi de natură să consolideze, dezvolte și stabilizeze o relație politică specială între UE și SUA, într-un moment în care cele din urmă își îndreaptă tot mai mult atenția spre Pacific și spre Africa.

Se poate spune astfel că  avem de a face cu un proces istoric menit a se termina prin apariția unei “entități confederative euro-atlantice” (așa cum am numit-o eu) sau a Statelor Unite ale Comunității Transatlantice (așa cum inspirat a numit-o europarlamentarul german Elmar Brok). Desigur, totul se poate termina și printr-un imens eșec dar, deocamdată, potrivit retoricii momentului “eșecul nu este o opțiune”.

Principală problemă ridicată la încheierea unui acord comercial este facilitarea accesului fiecărei părți la piața celeilalte. Lucrul se realizează în special prin ridicarea barierelor tarifare. Înlăturarea generală sau parțială, imediată sau graduală a taxelor vamale este de natură să ieftinească importurile și să încurajeze schimburile comerciale. TTIP este, însă, un acord mai special. Un acord care utilizează pârghii economico-comerciale spre a realiza un obiectiv politic având valoare strategică.

În primul rând, TTIP nu se referă numai la comerț, ci și la investiții. În al doilea rând, el va trebui să ducă nu doar la o uniune vamală (ceea ce oricum este mai mult decât o simplă desființare sau reducere a taxelor vamale) ci și la o standardizare a barierelor netarifare, respectiv la o uniformizare, unificare, armonizare sau compatibilizare a reglementărilor aplicate de ambele părți în domeniul comerțului. În al treilea rând, prin acest acord este urmarită și coordonarea unor politici care să revitalizeze sectorul întreprinderilor mici și mijlocii făcând, în special, piața transatlantică de capital, dar și cea de bunuri și servicii, accesibilă inclusiv acestora, precum și care să stimuleze creșterea economică și creerea de locuri de muncă.

Cu alte cuvinte este vorba despre un acord tridimensional având o componentă strict comercială, una economică și una socială. Din acest motiv negocierile nu vor putea urma modelul decurgând din rațiunea comercială, potrivit căreia fiecare parte încearcă să obtină avantajele cele mai mari posibile pe seamă celeilalte părți. Ele vor fi negocieri politice ghidate de logica contractelor de asociere.

Dincolo de foarte importantele teme orizontale menționate anterior, TTIP va include și înțelegeri cu caracter sectorial. În urma discuțiilor preliminare este deja clar că tratatul se va referi în mod specific la următoarele sectoare: comerțul cu autovehicule, comerțul cu produse chimice, comerțul cu produse farmaceutice, comerțul și investițiile în domeniul materiilor prime, comerțul și investițiile în domeniul energiei, comerțul cu produse agricole și alimentare. În aproape toate aceste domenii se ridică probleme legate de cooperarea în realizarea progresului tehnologic și de asigurarea protecției mediului.

Deocamdată negocerile se poartă de către Comisia europeană. Europarlamentarii pot crea, însă, un forum de dezbateri transatlantice care să orienteze negocierea și totodată pot realiza un control politic permanent asupra acesteia.

În vara trecută am participat la Washington la un amplu schimb de idei organizat sub egida Transatlantic Policy Network (Rețeaua pentru politica transatlantică), pe tema TTIP. La finalul acestui eveniment am redactat un text care evidențiază provocările ridicate de negocierea TTIP, dilemele în discuție și unele posibile soluții. Fiind vorba despre o acțiune de politică externă europeană, nu se pune problema diferențierii între interesele UE și interesele românești. În afara UE interesele noastre sunt comune. Totul este ca în dezbaterea și finisarea mandatului de negocieri să fie prezentate și promovate interesele românești, oricum definite în context european. Mandatul va fi aprobat de PE. Cred că în adoptarea unei poziții românești cu acel prilej textul pregătit de mine va putea fi util. Cei care ar dori să îl cunoască acum îl pot găsi la adresa menționată mai jos.

http://adrianseverin.com/transatlantic-policy-network-saptamana-transatlantica-note-de-calatorie-sua/

 

Intrebare 3.Problema securității poporului român ce loc ar trebui să ocupe în această campanie și cum poate europarlamentarii români să contribuie la dezamorsarea tensiunilor dintre UE și Rusia?

 

Raspuns AS: Problema securității românilor în cadrul UE are patru dimensiuni: securitatea personală, securitatea socială, securitatea culturală (națională) și securitatea internațională. Aceste probleme îi privesc nu numai pe români ci toate popoarele ale căror membri sunt cetățeni europeni.

a) Securitatea personală aduce în discuție problematica migrației și azilului, care este legată de libertatea de circulație, precum și pe aceea a combaterii criminalității transfrontaliere. O greșită politică europeană în această materie afectează în prezent dreptul românilor de a intre în spațiul Schengen. De asemenea, lipsa unor standarde europene cu aplicabilitate generală în combaterea criminalității face ca România, acuzată de corupție, să fie supusă unui mecanism umilitor de verificare (MCV) în timp ce corupătorii din alte state sunt tratați acolo ca adevărați eroi. Este absolut necesar ca partidele românești să ia în această campanie poziție clară și fermă în legătură cu aceste subiecte. Va mai tolera România MCV-ul? Va cere sau chiar impune eliminarea lui ori numai înlocuirea lui cu un alt sistem? Îl va denunța unilateral ca fiind o procedură fără bază în tratatele europene? Va apela România la Curtea de justiție europeană pentru restabilirea drepturilor cetățenilor săi? Va cere extinderea unui sistem de supraveghere europeană asupra justiției în toate statele europene? Va susține ideea unui procuror european, cel puțin în materie de evaziune fiscală transfrontalieră? Ce idei au în ceea ce privește politica europeană în privința emigrației și azilului? Dar în legătură cu cooperarea în apărarea frontierelor exterioare ale UE? În legătură cu toate aceste teme partidele politice au opinii care le pot diferenția.

Tot în acest pachet ar putea fi plasată și problema delicată a Romilor. Pe această temă este cazul să se adopte o poziție clară care, după părerea mea ar trebui să se bazeze pe principiul că romii sunt o minoritate europeană lipsită de stat național propriu, care trebuie integrată la nivel european prin politici europene. Romii trebuie să se bucure de dreptul la libera circulație și de acela de a se stabili unde vor în UE, fiind inacceptabilă ideea că anumite state europene pot fi tratate ca adevărate ghetouri pentru romi.

b) Securitatea socială aduce în discuție problema Europei sociale. Sistemele de protecție socială în interiorul UE sunt foarte diferite. Calitatea serviciilor de interes social este diferită. Acestea sunt legate, pe de altă parte, de diferențele în politicile fiscale și bugetare ale statelor.

Realizarea coeziunii sociale la nivelul UE ține de progresul integrării economice și de coeziunea economică de care am vorbit cu prilejul răspunsului la prima întrebare. Întrebarea este dacă UE poate supraviețui în condițiile în care problema politicilor sociale rămâne de competența statelor membre, state între care există diferențe certe decalaje de dezvoltare. În această privință găsirea unor soluții tehnice este o problemă relativ ușor de rezolvat. Problema fundamentală rămâne aceea a voinței politice. Din perspectivă românească trebuie abordată prin creșterea influenței românești în UE.

c) Securitatea culturală ține de respectul diversității culturale și de recunoașterea autonomiei culturale într-o Europă a minorităților, în condițiile în care se exclude legătura dintre cultură și teritoriu. Națiunea europeană cosmopolită asigură egalul tratament al culturilor ai cărei exponenți trăiesc pe același teritoriu integrați într-o rețea de cetățeni. UE continuă să trateze problema minorităților în termenii secolului trecut, combinând răspunderea statelor națiune cu dreptul de protecție (și deci intervenție) internațională. Aceasta afectează securitatea națională a României, cu potențial destabilizator la nivel european.

d) Securitatea internațională presupune, ceea ce am subliniat și în primul răspuns, definirea identității strategice a UE și pornind de aici, dezvoltarea unei gândiri strategice proprii UE, pornind de la care se pot identifica atât adversarii cu care trebuie negociată pacea, cât și aliații cu care pacea trebuie garantată. Nu mai reiau cele spuse în răspunsul antrior.

Cu privire la actualul diferend dintre Ucraina și Rusia, am scris mult și nu vreau să mai intru în detalii. Un ultim text este intitulat “Arta posibilului și acceptarea imposibilului”. Ideile principale legate de acest subiect sunt că obiectul problemei nu sunt valorile și principiile ci arhitectura de securitate în Europa de Est. În consecință, conflictul nu este decât aparent unul între Rusia și Ucraina, în realitate el fiind unul între Rusia și Occidentul euro-atlantic din care acum face parte și România. Păstrarea actualei arhitecturi, convenabile Occidentului, presupune păstrarea frontierelor actuale ale Ucrainei care au fost desenate de Stalin și Hrușciov după criterii geo-politice iar nu pe baze naționale.

Întrebarea este dacă este posibil ca aceste frontiere să fie păstrate în condițiile unui raport rezonabil între costuri și beneficii. Dacă răspunusul este afirmativ atunci status quo-ul trebuie apărat cu toate mijloacele la dispoziție, suportând costurile necesare. Aceasta, însă, numai după ce liderii politici se asigură că popoarele sunt informate și consultate asupra unei atari opțiuni politice.

Dacă păstrarea status quo-ului este imposibilă în condițiile raportului actual de forțe la nivel global, atunci imposibilul trebuie acceptat. Aceasta nu înseamnă capitulare sau conciliatorism ci urmarea căii negocierilor pentru definirea unei alte arhitecturi de securitate acceptabilă tuturor. Spre a avea succes în aceste negocieri și a salva pacea Occidentul trebuie să se pregătească de război și să dovedească faptul că nu îi lipsește curajul de a lupta în caz de nevoie.

Pentru români dar și pentru UE, o arhitectură convenabilă de securitate presupune, cel puțin, retragerea Rusiei din Transnistria, securizarea europeană a gurilor Dunării, integrarea europeană și euro-atlantică a Moldovei, asocierea aprofundată a Ucrainei cu UE. Problema este care Ucraină, ce fel de Ucraină, precum și ce fel de asociere. O Ucraină constituită pe principiul statelor-națiune ar trebui să aibă perspectiva de a deveni membru UE cu drepturi integrale, frontiera ei estică devenind frontiera UE. O Ucraină așezată pe temeiuri geo-politice poate supraviețui ca stat federal și neutru. Federalizarea trebuie să fie realizată, însă,  în sistem asimetric întrucât altminteri, egalitatea de putere între părți și întreg va fi o permanentă sursă de blocaje și crize.

Evident, în tot acest proces, ucrainenii trebuie consultați și puși în situația de a-și decide soarta. Să nu uităm, însă, că acest principiu îi include și pe rusofoni care, la rândul lor, trebuie să primească răspunsuri convingătoare la preocupările lor indentitar-securitare.

Problema este foarte complexă iar nu am făcut decât să schițez aici câteva idei, departe de a fi un plan integral. Ceea ce putem observa, însă, pentru moment, este că UE acționează dezbinat, haotic, ineficient și condusă mai mult de evenimente decât de planul să politic. De aici riscul de a aluneca pe nesimțite într-un război pe care nimeni nu îl dorește și din care nimeni nu va câștiga mare lucru.

 

Intrebare 4. Proiectul energetic comun al UE credeți că este fezabil? Care sunt principalele provocări în realizarea lui și ce implicații ar trebui să avem noi?

 

Raspuns AS: Proiectul energetic comun european nu numai că este fezabil ci este obligatoriu.  Faptul a fost pus în lumină o dată în plus de criza ucraineană. UE și-a văzut limitat spațiul de manevră în raporturile cu Rusia din cauza dependenței energetice față de aceasta. Rusia a construit bine momentul. Ea a adus UE în situația de a spune că interesele ei economice (vezi energetice) în relația cu Rusia sunt mai importante decât cele de securitate geo-strategică implicând Ucraina.

Am mai spus și o repet, UE este o putere globală emergentă dependentă din punctul de vedere al securității militare de SUA și al securității energetice de Rusia. Iată de ce, în chestiunea ucraineană doar SUA au libertatea de a interveni dar nu o vor face deoarece ele nu au intervenit niciodată în sprijinul Europei occidentale decât după ce aceasta intrase în luptă și numai atunci când aceasta era pe punctul să piardă bătălia. Ceea ce nu se întâmplă în prezent. Acum agresată și în luptă este doar Ucraina; iar amenințate, dar numai virtual, sunt țările baltice și Europa de est. Nimeni nu vrea să moară pentru ele.

În atari condiții, unele țări membre – și în primul rând dinnou Germania – au încercat să își rezolve problema deficitului de securitate energetică pe calea unor înțelegeri bilaterale cu Rusia, ignorând atât interesele celorlalți membri UE cât și interesele UE în ansamblul său. Astfel UE a fost și mai mult vulnerabilizată.

Acum câțiva ani, PE a adoptat o rezoluție privind necesitatea unei politici externe europene comune în domeniul energiei. Deși aparent corect, demersul este absurd întrucât, inclusiv în domeniul energiei, nu poți clădi o politică externă coerentă decât pe baza unei politici interne coerente. Vorba lui Titulescu: “Dați-mi o bună politică internă și vă voi da o bună politică externă!”

Cât privește importanța domeniului, ea a fost perfect sintetizată de dna Mekel când a spus că: “Ceea ce altă dată a fost pentru Comunitatea europeană cărbunele și oțelul, astăzi sunt petrolul și gazul natural”. Aceasta este baza unei solidarități de interese pe care ridicarea unei politici energetice comune este justă, fezabilă și durabilă.

Pornind de la ideea independenței energetice ceea ce se impune în primul rând este diversificarea surselor, diversificarea traseelor de distribuție și diversificarea partenerilor contractuali. La aceasta se adaugă stabilirea unei sinergii dacă nu chiar a unei politici comune referitoare la exploatarea și diversificarea surselor de energie proprii ale UE.

Concret, diversificarea surselor impune găsirea de noi furnizori. Lucrul nu este nici fără opoziție nici fără risc. Evident, Rusia se opune ideii de a pierde cvasi monopolul său din domeniul energetic în relațiile cu UE. De aceea face presiuni asupra altor furnizori potențiali cerându-le să vândă prin ea și totodată crează obstacole (inclusiv militare) pe rutele de transport ale acelor furnituri către Europa.

Pe de altă parte, în condițiile actualei crize geo-politice în relațiile cu Rusia și confruntate cu amenințarea închiderii robinetului de gaz de către dl Putin, UE se confruntă cu riscul de a schimba dependența energetică față de Rusia cu dependența energetică față de SUA; aceasta adăugându-se deja existentei dependențe militare. Unii susțin că impulsionarea exploatării gazelor de șist în SUA, cu toate riscurile de mediu aferente, este tocmai o parte a războiului strategic dintre Rusia și SUA, precum și a politicii americane de întărire a dominației / controlului asupra UE. Cu privire la aspectul din urmă UE nu poate fi liniștită.

Chiar dacă se găsesc surse noi, problema rețelei de distribuție rămâne în vigoare. Transportul la destinație cere bani și drumuri sigure care trebuie apoi bine păzite.

Cvasimonopolul actual al Ucrainei reprezintă o altă vulnerabilitate a UE. Este evident că realizarea unor rute ocolitoare în cooperare cu furnizorul rus nu face decât să sporească influența Rusiei asupra UE. Replica față de un asemenea risc, este interconectarea statelor membre ale UE astfel încât, pe de o parte, la nevoie să se poată ajuta unul pe altul, iar pe de altă parte, să pună Rusiei probleme politice mai greu de rezolvat descurajându-o astfel să folosească energia ca armă politică. Dacă o asemenea interconectare ar exista, Rusia ar ști că oprirea livrărilor către un stat pe care ar vrea să îl pună sub presiune, ar afecta toate celelalte state membre, ridicând împotriva sa un front de putere greu de suportat.

Multiplicarea furnizorilor presupune deschiderea pieței rusești, în primul rând, pentru investitorii europeni. Rusia are, însă, reticențe față de privatizarea resurselor sale strategice. Ar accepta, eventual, aceasta în schimbul deschiderii pieții europene pentru investitorii ruși; inclusiv în domeniul tehnologic. Or, asta vine în coliziune cu protecționismul economic al UE dar și cu unele bariere motivate geo-politic.

În fine, UE trebuie să ia o decizie cu privire la viitorul energiei nucleare și la un program comun, corespunzător finanțat, vizând dezvoltarea surselor de energie regenerabilă. În acest context este necesară și adoptarea unei poziții comune cu privire la exploatarea resurselor fosile și în special a gazelor de șist.

Din păcate multe din aceste probleme sunt de competența statelor membre și, pe cale de consecință, sunt gestionate potrivit unor interese distincte de interesele comune europene. (Iar în competiția statelor România este mereu pe la coadă.) Aceasta ar impune comunitarizarea / federalizarea politicii energetice europene. Așa s-ar putea construi o rețea de distribuție care să îi interconecteze pe toți membrii în beneficiu comun, s-ar putea dezvolta în comun tehnologii de exploatare, s-ar reduce costurile energiei în UE ca urmare a reducerii protecționismului.

Partidele din care provin europarlamentarii români ar trebui să se pronunțe asupra tuturor acestor probleme. Ca să dau două exemple foarte precise, în această campanie cadidații ar trebui să spună dacă în PE vor susține renunțarea la energia nucleară și în ce condiții, precum și dacă vor susține sau nu explorarea și exploatarea gazelor de șist și în ce condiții? Om fi noi mândri că suntem români dar asta nu se reduce la purtarea iei și ițarilor. Om vrea noi să ridicăm România dar nu la nivelul lațului de la spânzurătoare. Om fi noi doritori să aducem Europa în fiecare casă, numai să nu miroase a gaz.

Pe de altă parte, să nu uităm că vorbim despre alegerea legislativului european care deocamdată nu are drept de inițiativă legislativă. Ca atare să nu le cerem europarlamentarilor lucruri pe care nu le pot face. Europarlamentarii români, chiar dacă ar acționa pe baze naționale, nu pot impune nimic de unii singuri. De asemenea eu nu pot iniția proiecte de lege. (De aceea România este interesată ca prin modificarea tratatelor PE să primească dreptul de inițiativă legislativă.)

Ceea ce ne interesează și putem aștepta este ca membrii PE originari din România să intre în alegeri cu o poziție clară și să iasă din ele cu un mandat clar. Mai departe este necesar ca mandatul respectiv să fie promovat și apărat prin talent individual, tărie de caracter și efort comun.

Priviți listele! Sunt înscrise acolo persoane care se pot ridica la nivelul acestor exigențe? Eu unul cred că putem dormi liniștiți. De ce? Spuneți dvs.

 

Intrebare 5. Cum ar trebui România să contribuie la modelarea proiectului european plecând și de la interesele noastre? Care credeți că sunt „cărămizile” pe care trebuie viitorii lideri ai Europei să le pună la proiectul UE și unde?

 

Raspuns AS: Parțial am răspuns acestei întrebări atunci când am vorbit despre deficitul democratic al UE și repararea lui.

Toate statele membre au pornit de la interesele lor naționale atunci când au fondat și apoi au dezvoltat construcția europeană. Nu trebuie uitat, însă, că ideea fundamentală a proiectului european, idee care sintetizeză interesele vitale ale tuturor membrilor, este aceea a păcii durabile dintre noi obținută în condiții de libertate prin intermediul dezvoltării comune realizate în comun. Pacea fără libertate este în pericol iar libertatea fără pace este în zadar. Tot astfel, pacea fără bunăstare este fără rost, în timp ce bunăstarea fără pace este neviabilă. La fel, degeaba suntem liberi dacă suntem săraci și vai de bunăstarea netrăită în libertate.

UE a fost creată spre a ne asigura pe toți că le putem avea pe toate în același timp. În acest scop am decis nu să cedăm suveranitate ci să administrăm în comun anumite atribute ale suveranității, pe care le-am pus în comun cu toții și fiecare în același fel. De aceea, “contractul european” este din categoria contractelor de societate iar nu a contractelor de vânzare-cumpărare; cu specificul că acela care a adus un capital mai mare primește dividende mai mici și invers, până când, prin mecanismul unei asemenea solidarități, se realizează coeziunea economică, socială și teritorială la nivelul întregii uniuni. Totul este ca și în practică lucrurile să se petreacă astfel.

Spun acestea pentru a face să se înțeleagă că atunci când vorbim de interes național românesc în relația cu UE nu avem în vedere interese contrapuse ci interese congruente. Mai mult decât atât, nu este corect să contrapunem interesele noastre celor ale UE. Dacă nu am fi avut interese comune nu ar fi avut sens să constituim uniunea împreună cu ceilalți. Putem vorbi de interese diferite cel mult atunci când vorbim de interesele românești în relație cu interesele celorlalți membri. Nici atunci, însă, interesele respective nu pot fi contradictorii. Dacă ar fi fost așa nu am fi avut de ce și nu am fi avut cum să ne unim. Spre a ne uni a trebuit ca fiecare națiune membră să își definească sau redefinească interesele naționale în contextul intereselor celorlalți, utilizând mecanismele de tip federal ale UE spre a armoniza respectivele interese sau a le face compatibile unele cu altele.

Iată motivul pentru care lozinci electorale de tipul “Apărăm România” sau “Apărăm România Ta!” sunt o inepție. Tot așa cum este mesajul electoral pe care l-am văzut agățat de stâlpi și care ne anunță că “Trimitem la Bruxelles oameni mândri că sunt români, care vor apăra România”. O vor apăra împotriva cui? O vor apăra de ce și de cine? De Uniunea Europeană? Păi Uniunea Europeană suntem noi sau, cel puțin, suntem și noi. Să o apărăm împotriva partenerilor noștri? Păi principiul fundamental al Uniunii Europene, fără respectarea căruia aceasta nu are de ce și nu are cum exista, este renunțarea la competiția între națiuni (cu excepția celei culturale), menținându-se și încurajându-se doar competiția între persoanele private (fizice și juridice). Motivele ciocnirii între suveranități fiind înlăturate, progresul trebuie să rezulte numai din concursul de merite al personalităților.

Problema este tocmai “naționalizarea Uniunii Europene”. Adică tendința unora dintre națiunile membre – și anume acela mai dezvoltate – de a folosi slăbiciunea instituțiilor europene și a Uniunii în ansamblul său, spre a-și susține propriul model de dezvoltare pe seama celorlalți membri. Această tendință, care substiuie solidarității europene reale bazate pe comunitatea de interese, egoismul național, se exprimă cu precădere prin și se reflectă în ascensiunea tezelor și partidelor național-populiste. Dacă aceste curente vor progresa în contextul actualei organizări a UE și ele nu primesc un răspuns românesc adecvat și ferm (așa cum a fost până acum), România riscă să devină – dacă nu cumva a și devenit – o colonie, un protectorat sau o provincie într-un imperiu dominat de unul sau câteva state europene.

Întrebarea este cum reacționăm față de acest fenomen? Printr-un național-populism simetric, așa cum o sugerează “marțial-pășunismul” majorității lozincilor electorale românești, sau printr-o viziune românească oferind soluția unei Uniuni Europene care să funcționeze pentru binele tuturor, cu asentimentul tuturor și prin efortul tuturor națiunilor membre și ale cetățenilor europeni?

Actuala campanie pentru alegerile europarlamentare din România ar trebui să fie prilejul pentru ca partidele candidate să spună clar dacă sunt pentru mai multă Europă sau pentru mai puțină Europă, precum și dacă vor o Europă federală sau numai confederală, dacă se mulțumesc cu o “Europă-piață” sau susțin realizarea unei “Europe-putere”. De asemenea, este necesar să clarifice dacă acceptă actuala UE (care, după părerea mea, pe termen mediu va duce la dispariția națiunii române) sau vor o altă UE la care să se ajungă printr-un proces de refondare apt a pune în acord competențele unionale și modul de organizare și funcționare al UE, cu ideile și principiile expuse de mine anterior (care sunt, de fapt, principiile primilor “părinți fondatori”). Socotesc, în același timp, că, ținând seama de opoziția față de schimbare inspirată de șovinismul bunăstării caracteristic multor state membre din vestul uniunii, este timpul să se anunțe alternativele de principiu în cazul refuzului de reformare a UE: realizarea unei Uniuni a Europei Centrale și Orientale de la Baltica la Mediterana în afara actualei UE și prin desprindere din ea, sau coagularea unei structuri proprii a statelor membre central și este europene în cadrul actualei uniuni, eventual prin utilizarea prevederilor din tratate referitoare la “cooperarea consolidată”.

Nu știu dacă am fost primul dar, în orice caz, am fost printre primii români care au vorbit despre nevoia transformării actualei UE într-o structură politică de tip federal demnă de a purta numele de Statele Unite ale Europei. Am constatat că această formulă, folosită de unii gânditori europeni din alte țări încă din secolul al XIX-lea când deabia se afirmau statele-națiune, a fost preluată și de dl Președinte Traian Băsescu. Nu trebuie ca lipsa de popularitate a acestuia să conducă la respingerea automantă a respectivei formule care, de fapt, nu-i aparține. Nu tot ce spune un lider impopular trebuie respins.

Restul sunt aspecte mai mult sau mai puțin tehnice care nu sunt convins că în actuala etapă trebuie și pot fi discutate în campania electorală. Viitorii europarlamentari români ar trebui ca acum să își obțină mandatul pentru a susține convocarea unei noi Convenții europene, urmată de o Conferință a statelor membre  care să adopte un nou tratat de natură a reprezenta o lege fundamentală pentru o nouă UE așezată pe baze cu adevărat federale.

Spre a ajuta acest proces dar și actuala dezbatere electorală, așa cum am mai spus, un grup de europarlamentari dintre care am făcut parte (Grupul Spinelli), a redactat, explicat și comentat un proiect de asemenea tratat / lege fundamentală, care se găsește atât pe site-ul respectivului Grup cât și pe acela al Fundației Bertlesman, care a finanțat lucrarea. Primele 16 pagini ale textului sintetizează întreaga filosofie a reformei preconizate, definește cărămizile din care ar trebui ridicat viitorul edificiu european. Am impresia că majoritatea candidaților și nici unul dintre partidele lor nu cunoasc acest document. În orice caz până acum nimeni nu a informat electoratul asupra lui și nu l-a pus în dezbatere. Păcat!

 

Intrebare 6. Așadar, ca să alegem în cunoștință de cauză, ce criterii ar trebui să avem în vedere, când luăm decizia să punem ștampila pe o listă?

 

Raspuns AS: Înainte de a răspunde ultimei dvs întrebări m-aș referi la alte patru teme introduse în discuție pe parcursul dialogului cu dvs de către alți participanți la dezbatere. O fac întrucât ele sunt legate de felul în care trebuie să raționăm spre a decide cum votăm.

În primul rând, a apărut ideea că europarlamentarii români ar fi prea dependenți de grupurile politice din care fac parte în PE și că asta i-ar descuraja pe alegătorii români. Aceștia ar prefera ca europarlamentarii români să acționeze împreună pe o platformă națională. Mi-e teamă că o atare poziție este greșită, ea vădind neînțelelgerea modului în care este organizată UE și în care funcționează democrația transnațională europeană în curs de edificare; ca de altfel orice democrație.

UE este uniunea noastră așa cum România este a noastră. Interesele UE sunt interesele noastre. UE nu este un loc în care statele negociază între ele în încercarea ca fiecare să obțină mai mult de la celelalte și/sau să le dea cât mai puțin, ci un ansamblu de instituții cu personalitate distinctă, prin care cu toate gestionează împreună un patrimoniu comun spre a obține împreună un câștig cât mai mare. Dacă lucrurile nu se întâmplă așa ele trebuie îndreptate. Dacă nu pot fi îndreptate nu are nici un rost să fim membri ai UE.

Aceste precizări nu vor să spună că membrii UE își pierd identitatea națională. Așa cum într-o societate comercială fiecare asociat participă la decizie cu gândul la maximizarea profitului acesteia dar și cu grija ca printr-o greșită gestiune el să nu piardă, ori așa cum un deputat român ales într-o anumită circumscripție din România se îngrijește de toți cetățenii români dar cu sensibilitate specială pentru problemele specifice ale locului din care provine, tot astfel și statele membre ale UE trebuie să participe la conducerea și administrarea acesteia spre binele comun, așa cum este el văzut și definit de fiecare dintre ele. Într-un fel vede construcția României un român din Suceava, altul din Cluj, altul din Craiova, altul din Constanța etc. Tot astfel, într-un fel vede construcția UE un român, altfel un german, altfel un estonian, altfel un italian etc. Pentru a trece de la vorbă la faptă ei trebuie să se pună de acord. În acest scop negocierea lor poartă asupra promovării intereselor comune; de cele diferite se ocupă altă dată, în alt context și prin alte mijloace. De aceea se face distincție între competențele UE și cele ale statelor membre; similar cu distincția pe care o facem în România între competențele autorităților centrale și cele ale autorităților locale.

Dacă prin român, german, estonian, italian etc. înțelegem statul român, german, estonian, italian, atunci fiecare este reprezentat în discuția respectivă prin guvernul țării în cauză. Acesta este expresia unui partid sau unei coaliții de partide care au propria definiție a interesului național, în conformitate cu ideologia lor sau, în lipsa acesteia, în conformitate cu concepția sa bazată pe criterii geo-politice, geo-economice, morale, istorice etc.

Într-o democrație națională dezbaterea privind interesul național, ca și aceea asupra gestiunii social-politice se realizează între partide. Altfel ar fi un haos, o cacofonie din care nimeni nu ar înțelege nimic. La fel trebuie să stea lucrurile și în UE dacă vrem ca aceasta să fie o adevărată democrație. În România, un guvern social-democrat va da politicii naționale un coținut diferit decât cel dat de un guvern liberal sau democrat-liberal (popular). Dacă UE ar fi doar un for inter-guvernamental, la un moment dat acolo s-ar auzi doar opinia guvernului român în funcție; căci o țară nu are decât o singură poziție de politică externă la un anume moment. (România are în prezent două dar asta ține de domeniul patologicului.) Pentru ca în UE să se regăsească în același timp toate opțiunile românești asupra interesului național românesc legat de construcția europeană sau, cu alte cuvinte, toate punctele de vedere românești asupra felului în care UE ar trebui construită și ar trebui să funcționeze pentru a fi bine tuturor, este nevoie ca europarlamentarii români să acționeze potrivit convingerilor și valorilor lor iar nu potrivit apartenenței lor naționale. Toate aceste convingeri și valori, deși diferite, tot românești sunt.

Partidele europene sunt formațiuni în care se reunesc toți europenii având aceleași convingeri despre cum trebuie să arate și să fie UE, indiferent de originea lor națională. Aceste partide sunt jucătorii jocului democratic la nivel european, tot așa cum partidele naționale sunt jucătorii jocului democratic la nivel național. Fără ele o democrație transnațională europeană nu ar putea exista.

Pe de altă parte, dacă am admite că toți cei 32 de europarlamentari români ar acționa ca un bloc, ar însemna că ei se singularizează în masa de 754 europarlamentari care alcătuiesc PE. Ce ar putea face ei în aceste condiții? Mai nimic, căci sunt prea puțini. De aceea ei trebuie să își caute aliați printre cei care, de principiu, gândesc la fel. Aceasta se face în cadrul grupurilor politice care pot fi privite ca alianțe stabile de oameni cu convingeri comune sau apropiate. În fapt, de multe ori m-am simțit mai aproape de socialista franceză Catherine Trautman decât de românca Monica Macovei; de social-democratul polonez Marek Siwiec decât de românul Cristian Preda; de socialista maghiară Zita Gurmai decât de “românul” Laszlo Tokes (!). Primii menționați în această enumerare au susținut consecvent intrarea României în spațiul Schenghen, mărirea bugetului european spre a se putea aloca fonduri suplimentare și României, încetarea umilirii și discriminării românilor prin aplicarea mecanismului de verificare a justiției (MCV), oprirea deportării romilor în România sub cuvânt că România ar fi patria romilor și prin urmare “ghetoul” natural al acestora. Cei menționați în urmă au adoptat consecvent poziții contrare celor dintâi. Lucrul este valabil cu europarlamentarii tuturor statelor membre. Iar acestea sunt fapte concrete, nu vorbe sau teorii.

Este adevărat că în unele momente, toți europarlamentarii proveniți dintr-o anumită țară s-au regăsit pe poziții comune în legătură cu un anumit subiect și în același timp nu au fost în măsură să își armonizeze opinia cu colegii din grupul căruia îi aparțineau. În asemenea cazuri se ajunge la voturi dizidente pe baze naționale. Este excepția care confirmă regula. O excepție mai frecventă la națiunile euro-sceptice, precum Marea Britanie, și mai puțin frecventă la națiunile euro-pozitive, precum Italia.

Marea problemă este că românii din același partid românesc nu sunt uniți. Aceasta este consecința eterogenității listelor electorale care, la rândul ei, reflectă feudalizarea  sau, cu un cuvânt astăzi des folosit, “baronizarea” partidelor respective. Delegația PDL a fost clar scindată între aripa tradițională și cea a așa-zișilor “reformatori” (în fapt niște veleitari complexați care și-au vândut țara în speranța compensării disprețului intern prin miluirea externă). Delegația PSD a fost, probabil cea mai scindată, reflectând pulverizarea partidului și transformarea sa într-o confederație de clanuri. Chiar și delagația UDMR a fost împărțită între integraționiștii pragmatici, autonomiștii moderați și iredentiștii fanatici. (Delegația PNL a fost oarecum excepția.)

Unii spun că românii ar trebui să se emancipeze de sub dominația grupurilor politice. Nu cred că acesta ar trebui să fie obiectivul ci creșterea influenței românilor în grupurile politice. Nu dizidență românească ci conducere românească. În grupul socialist am fost pe punctul să o obținem. Politicianismul conducerii PSD (în primul rând al lui Victor Ponta) și concepția că nu putem trăi decât din mila și prin protecția altora, a condus la concluzia că loialitatea este același lucru cu servilismul și disciplina este același lucru cu mimetismul, făcându-ne să pierdem ocazia probabil pentru cel puțin următorul deceniu. În cazul PNL și PDL lucrurile au stat ceva mai bine. În final europarlamentarii lor au dobândit o influență mai mare decât cei ai PSD în grupurile respective dar nu au ajuns la nivelul potențialului irosit de PSD. Aceasta deoarece, probabil, atât au putut în condițiile forței lor competitive, la nivel colectiv și individual.

În al doilea rând, trebuie să repet că spre a alege bine și mai ales spre a evita deziluziile ulterioare nu trebuie să legăm de prestația europarlamentarilor speranțe care exced competențele lor statutare, puterile lor legale. O spun dinnou: cel mai bun parlamentar nu decide nimic singur, așa cum o poate face un ministru sau un comisar european. Munca parlamentarilor este colectivă; iar colectiv înseamnă cel mai mic numitor comun la care se ajunge prin capacitate de a clădi alianțe, abilitate în negociere, artă a compromisului și înțelepciunea de a distinge între ceea ce se poate și ceea ce nu se poate. În afara acestor calități, un europarlamentar trebuie să știe ce vrea și trebuie să îmbine consecvența în urmărirea țintei cu flexibilitatea și imaginația necesare ajustării permanente a traseului către țintă în funcție de împrejurări. Avem de a face așadar, cu obligații de diligență iar nu cu obligații de rezultat. Atât! Dar acest atât este enorm.

În al treilea rând, s-a pus întrebarea dacă susținerea națională a europarlamentarilor poate avea un impact pozitiv asupra performanțelor lor. În această privință trebuie făcută distincția între susținerea funizată de partidul național din care fac parte și susținerea populară.

Despre importanța susținerii partidului am vorbit. Ea trebuie să fie una programatică, strategică și una operativă, tactică. Este greu să fii europaramentarul unui partid fără viziune europeană, fără un proiect european propriu, fără instinct european. Lucrul devine de-a dreptul dramatic atunci când nici țara ta nu are un asemenea proiect. Situația ajunge insuportabilă dacă țara ta nu are nici influență politică și spațiu de manevră în UE și nici nu face nimic spre a ieși dintr-un asemenea impas. A fost cazul meu și este unul dintre motivele (poate principalul) care m-au determinat să nu mai candidez pentru un nou mandat în PE.

Au fost, de asemenea, situații în care, fiind pe punctul de a câștiga o bătălie, m-am trezit lăsat în afara jocului de mai marii țării sau ai partidului meu care, fără a mă consulta măcar, i-au asigurat pe reprezentanții interesați ai UE sau ai unor state membre, că poziția mea este personală și nu exprimă agenda României sau a PSD. Așa a fost cazul cu încetarea supravegherii României prin MCV sau cu dobândirea președinției grupului socialist sau cu politica europeană față de Ucraina, inclusiv față de ex-premierul Timoshenko. Persoane, altminteri bine informate, susțin că atunci când un lider român de vârf a fost întrebat dacă s-ar opune compromiterii mele printr-o înscenare (căci nu poți să te încumeți la asemenea manevre împotriva unui demnitar al unui stat membru UE și NATO fără o asigurare oarecare), persoana respectivă și-ar fi dat consimțământul… sub condiția ca oficial să nu știe nimic.

În ceea ce privește susținerea populară, ea este la rândul ei esențială deși puțini sunt dispuși să creadă acest lucru. Este important să spui, de pildă, că ai obținut mandatul în condițiile în care românii au votat ferm pentru încetarea monitorizării discriminatorii a României prin mecanismul MCV. O foarte mică manifestație în fața ambasadei germane de la București spre a protesta împotriva ineptei idei de amprentare a românilor, formulată de către altfel inteligentul europarlamentar german Elmar Brok, l-a făcut pe acesta să reculeze imediat; și probabil s-ar fi obținut mai mult decât simpla abandonare a inițiativei dacă Victor Ponta nu ar fi agreat, într-o convorbire telefonică avută cu Brok, un “pact de coabitare” și cu acesta, lăsând bătălia începută de noi în PE fără “acoperire de artilerie”. Dacă atunci când Germania și Marea Britanie au impus reducerea bugetului UE iar autoritățile române au fost în situația de a se supune, românii ar fi ieșit pe stradă să demonstreze împotriva unui buget auster și ar fi cerut europarlamentarilor să voteze împotriva unui asemenea buget, altfel ar fi rezistat aceștia la Bruxelles și la Strasbourg. Este vorba despre presiunea psihologică asupra celorlalți dar și despre sprijinul psihiogic de natură a întări capacitatea combativă a europarlamentarilor în cauză. Eu unul m-am simțit mereu singur: și atunci când unii din afara României m-au văzut în funcția de Înalt Reprezentant al UE pentru Politica Externă și de Securitate, și atunci când alții au vrut să mă elimine din PE și din lupta politică europeană înscenând fapte pe care nu numai că nu le comisesem dar era chiar absurd să le fi comis. Sentimentul acestei singurătăți cumplite – și la bine și la rău – este o altă cauză a deciziei mele de a nu mai candida. Să fie oare asta mai bine pentru România?

În al patrulea rând, unii întreabă cum se explică eficiența nefastă a dnei Macovei și dacă denigrarea permanentă a țării, practicată de aceasta, este apreciată sau nu? Ținând seama că dna Macovei se găsește pe al doilea loc al listei PDL întrebarea este legată de problema în alegerilor. Cazul Macovei (la fel ca și cel al dlui Cristian Preda) este unul trist. Este vorba despre o persoană inadaptabilă, cu complexe având atât un caracter general, fără vreo legătură cu o experiență anume, cât și unul cu origini în eșecuri profesionale și personale anterioare, evident puse pe seama unei societăți corupte, incapabile a-i recunoaște meritele. Siguranța de sine cu care vorbește și convinge Monica Macovei aici își au originea. Și tot aici își găsește izvorul dorința de a plăti unei societăți care a respins-o și unei națiuni “nerecunoscătoare”, răul pe care acestea i l-au făcut rezervându-i un destin fără strălucire, împingându-o spre periferia succesului, neacceptându-o printre elitetele sale.

Dna Macovei nu dorește să îndrepte răul în România. Pentru aceasta ar trebui să iubească România. Dânsa vrea să pedepsească o Românie pe care o disprețuiește și o urăște sincer. Nefiind o persoană lipsită de inteligență și cu inflexibilitatea pe care ura i-o dă, este în măsură să facă și efectiv a făcut mult rău țării. În acest scop dar și pentru a demonstra că ceea ce românii îi refuză îi oferă străinătatea, precum și pentru a propăși (căci în ciuda ipocriziei cu care afectează frugalitatea și austeritatea propriei existențe, este foarte sensibilă la oportunitățile de îmbogățire) a acceptat să facă jocul celor care doresc să mențină România într-un rol secundar pe scena europeană și euro-atlantică. Aceasta cu atât mai mult atunci când o asemenea cooperare a putut fi și lucrativă.

Monica Macovei este combinația dintre un escroc și un fanatic. Cu escrocul te poți înțelege și îl poți cumpăra. Cu fanaticul nu ai cum negocia. Aceasta a fost o combinație câștigătore pentru neprietenii (nu neapărat inamicii României), atâta timp cât fanatismul s-a asociat cu ideea fixă de a marginaliza în lume o Românie care ar fi marginalizat-o pe ea acasă. Or, mulți au motive să dorească mențierea într-o situație de neputință a acestei Românii “prea mari” pentru o Europă “atât de mică”.

Pentru complicitatea sa dna Macovei este probabil recompensată dar nu respectată. În UE nimeni nu respectă trădătorii sau pe cei care își denigrează țara. Probabil că de mult ar fi dispărut din peisaj dacă alte trădări, nevolnicia liderilor români sau tot felul de accidente care au dus la o “aliniere a planetelor” nefastă nouă, nu ar fi făcut necesare serviciile sale pe o perioadă mai lungă decât se preconizase. De aici a apărut și printre colegii străini, care nu îi înțeleg bine motivele longevității, un sentiment de teamă. Sentiment pe care dna Macovei îl exploatează acum spre a obține o poziție de procuror european (încă necreată dar aflată în discuție) pe care, desigur, promite să o politizeze spre a o transforma în armă împotriva concurenților politici ai acelora care o vor utiliza. De aceea, numărul celor care s-ar bucura de dispariția ei crește direct proporțional cu interesul unora de a-i găsi o nouă întrebuințare, la fel de nocivă. Sunt lucruri de care va trebui ținut seama la vot deși, observând poziția pe care, tot de teamă, PDL i-a rezervat-o pe liste, pe 25 mai ascensiunea sa nu va putea fi oprită. Oricum, eu unul nu aș putea vota o listă pe care se află dna Macovei.

Aș mai face o precizare. Dacă în UE trădarea este apreciată dar nu și trădătorii, pe de altă parte nici propaganda națională nu este respectată. Fardarea adevărului și ascunderea gunoiului sub covor, nu aduc nici ele respectul. Diferența dintre cei care recunosc păcatele României iubindu-o și cei care o critică urându-o se face totdeauna și nimeni nu poate fi înșelat. După cum se face diferența între cei care evidențiază meritele României din respect pentru adevăr și pentru propria demnitate națională, și cei care joacă rolul propagandistului de serviciu. În fine, a accepta cu sinceritate lipsurile este una și a internaționaliza disputele politice interne din România pentru a implica UE în jocuri politice în care nu are ce căuta, este alta. Chiar dacă, uneori, eurocrații acceptă intrarea în acest joc, niciodată nu apreciază pozitiv manevra.

 

Acestea fiind spuse, se poate răspunde la întrebarea “Eu cu cine votez?”

1. Ar trebui votate listele care includ pe primele 5-10 locuri (teoretic eligibile pentru toate partidele principale) cât mai multe persoane care întrunesc criteriile menționate anterior. Acestor criterii ar mai trebui să li se adauge altele trei, pe care le consider de bază, ca să nu zic eliminatorii: cunoașterea limbilor străine, cunoașterea procedurior și mecanismelor de lucru ale PE, contacte personale cu cât mai multe personalități europene și o mare rezistență fizică. Sub acest aspect lista PNL pare a fi cea mai lipsită de probleme întrucât ea îi include pe actualii europarlamentari, deci persoane care au acumulat deja experiența necesară și au stabilit contacte personale, care au realizări personale certe în PE fără ca în sarcina lor să se fi înregistrat vreo gafă sau vreo eroare notabilă. Despre trădare, nici vorbă.

2. Ar trebui votate listele acelor partide care au cea mai clară și mai articulată viziune asupra proiectului european și ai căror candidați au dat răspunsurile cele mai convingătoare la întrebările la care m-am referit anterior de-a lungul acestei conversații virtuale. Din câte știu, însă, nici un partid nu are un proiect european propriu iar până acum, în dezbaterea electorală nimeni nu a încercat să dea răspuns întrebărilor cu pricina, care, în plus, am impresia că nici măcar nu au fost identificate. Prin urmare, de aici va veni puțină lumină.

3. Ar trebui votate listele care aduc indirect voturi candidaților europeni pentru președinția Comisiei Europene care susțin un proiect european potrivit cu nevoile și așteptările românilor. Chiar dacă partidele europene care îi susțin pe acei candidați nu vor reuși să câștige alegerile la nivelul întregii Uniuni, voturile noastre le vor asigura atuuri suplimentare în negocierile finale care vor urma, în condițiile în care nimeni nu va obține majoritatea absolută în PE. Din acest punct de vedere cel care se califică cel mai bine ar fi belgianul Guy Verhofstadt (ALDE), urmat de luxemburghezul Jean-Claude Juncker (PPE).

4. La cele de mai sus ar mai trebui adăugată și grija ca alegerile europene să fie folosite, dacă este posibil, pentru a se asigura un echilibru de putere între partidele românești, dându-se totodată șanse și exprimării europene a micilor partide emergente.

Rămâne ca fiecare, în măsura în care aceste criterii sunt acceptate, să verifice corespondența lor cu situația reală iar apoi să facă mixul necesar formulării unei concluzii.

Am răspuns mult, am răspuns pe larg, am răspuns sincer. Sper ca aceste răspunsuri să fie de ajutor în alegerile europene care vin.

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/intrebari-si-raspunsuri-privind-alegerile-europarlamentare-2014/

1 ping

  1. http://www.dear-time.com/kevin-durant-galaxy-s4-case-online/

    http://www.dear-time.com/kevin-durant-galaxy-s4-case-online/

    I enjoy the efforts you have put in this, regards for all the great blog posts.

Leave a Reply