«

»

Print this Post

Intrebari si raspunsuri pe teme de campanie europarlamentara (V)

Dl Ioniță Mihnea în dialog cu Adrian Severin:

IM: Domnule profesor, eu nu cred ca voi vota. 

1. Avand in vedere ca votul e la categoria drepturi si nu obligatii, inseamna ca cetateanul poate uza de dreptul sau … sau nu. Ca sa uzez de dreptul meu ar trebui sa am un interes care sa-si gaseasca rezolvare prin optiunea exprimata la vot.
Partidele care prezinta candidati astazi nu imi inspira absolut nimic. Candidatii, care pot fi evident foarte diferiti, sunt totusi piese mici intr-un angrenaj care ii rejecteaza daca ies prea mult din “matca” – asa cum din pacate cred ca s-a intamplat si cu dvs.
Prin urmare, singurul interes pe care l-as avea in mod obiectiv, ar fi acela de a decredibiliza aceasta clasa politica prin absenta mea de la vot.

2. Candidatii independenti au fost intotdeauna “floricele” decorative dar absolut ineficiente la nivelul deciziei politice – deci nu sunt o optiune reala – cel mult o alta forma de fronda la sistemul de partide. 

3. In ceea ce priveste participarea reala a clasei politice romanesti la formarea unor curente de opinie sau politici europene – mi se pare o iluzie si mai mare. As vrea sa cred ca exista macar un singur europarlamentar roman care a dat tonul unei masuri importante in politica europeana dar ma tem ca asa ceva nu exista. Actiunea pe familii politice in PE este evidenta si nu pot spera ca un europarlamentar sa-si pericliteze pozitia sa in partidul propriu si in familia sa europeana pentru a ma reprezenta pe “mine”.

So, why bother?

Raspuns AS: Dle Ioniță, am mai multe comentarii la cele spuse de dvs dar din păcate pentru moment nu am timpul necesar. O voi face cu altă ocazie. Până atunci pot să vă spun că sunt mai mulți europarlamentari români care au influențat decisiv o serie de hotărâri ale legislativului european cu impact pozitiv asupra vieții cetățenilor europeni, inclusiv a românilor. Un exemplu ar putea fi dna Adriana Țicău (PSD) care, în ciuda unei opoziții acerbe, a reușit să impună organizarea unor structuri instituționale și adoptarea unor programe privind valorificarea complexă a potențialului Dunării. Trebuie să admit că dna Țicău nu se mai găsește pe actualele liste ale PSD dar asta nu schimbă cu nimic realitatea că și românii pot fi influenți. Un alt exemplu ar fi acela al dnei Monica Macovei. Este adevărat că aceasta a acționat împotriva intereselor românești și europene. Dimensiunea răului pe care l-a făcut (într-o mare măsură rămânerea României în afara spațiului Schengen i se datorează) măsoară, însă, capacitatea românilor de a fi influenți. Să nu uitați, totuși, că un parlamentar nu decide niciodată nimic de unul singur. El poate doar propune și susține o idee. În final el / ea are doar un singur vot. Aceasta este regula democrației parlamentare și cred că trebuie acceptată. Nu trebuie confundat modul de exercitare a puterii de către executiv cu cel al legislativului. Ar fi o confuzie contraproductivă.

 

IM: Domnule profesor, ma intereseaza in mod real comentariile dvs si m-as bucura sa-mi puteti reda, macar in parte, entuziasmul primilor ani de dupa revolutie.

Am cateva observatii:

  • Dna Ticau despre care vorbiti imi este complet straina – nu aveam habar ca exista un europarlamentar cu acest nume. In contextul in care eu sunt o persoana interesata de fenomenul politic (as zice – mult peste medie) inseamna ca dna cu pricina nu a facut o treaba grozava ca politician.
  • In al doilea rand – dna cu bretonul tamp e un exemplu excelent in sprijinul ideii ca oricat m-as duce eu la vot – astfel de specimene tot isi fac loc in parlament.
  • Si in ultimul rand, straduindu-ma sa nu confund functia executiva cu cea legislativa, trebuie sa recunoastem ca ambele functii sunt ocupate de politicieni.Neincrederea mea este in oamenii care populeaza astazi sistemul de partide, oameni care au construit un sistem inchis, opac, deseori corupt si cel mai trist – singurul lucru care transpare este lipsa de vointa si obedienta fata vointa politica a altor state/guverne.

 

Raspuns AS: Dle Ioniță, 

1. Prin vot noi nu ne satisfacem un interes anume ci contribuim la organizarea cetății astfel încât acolo să se creeze contextul în care ne putem satisface interesele. Din punct de vedere formal, sunt de acord că votul este un drept și ca orice drept, el este disponibil; adică alegătorul are libertatea de a-și exercita dreptul sau nu. Pe de altă parte, dacă vorbim de “dreptul de vot” o facem întrucât el nu a existat totdeauna. Mulțimile celor fără putere au luptat spre a-l obține. Ele au luptat spre a-i obliga pe oligarhii care dețineau monopolul puterii, să le acorde acest drept. Acordarea lui i-a transformat pe “supuși” în “cetățeni”. (Știți, desigur, că “democrația” înseamnă conducerea de către popor în interes general iar “oligarhia” conducerea de către un grup mic de persoane în interes personal.) De când dreptul de vot a fost acordat, oligarhii obligați să împartă astfel puterea, au încercat să recupereze terenul pierdut. Tot de atunci, cei care au obținut părticica de putere sintetizată în vot, s-au văitat că este greu cu condusul și este incomod să ai grijă de alții. Așa s-a ajuns ca astăzi să avem o impostură a democrației. De fapt, ceea ce numim noi democrație este un machiaj care deghizează oligarhia. Priviți la așa zisele noastre partide! Nu sunt decât niște sindicate sau bande de oligarhi. Trusturile media, la fel. Diversele grupuri de interese economice, la fel. Tot felul de rețele de funcționari publici, la fel. Nici una dintre ele nu se întristează dacă cei care nu fac parte din cercul lor de influență nu votează. Dimpotrivă. Întrebarea este: le facem jocul sau luptăm pentru drepturile noastre? De aceea eu spun că a vota este, de fapt, o obligație care își are un izvor întreit: în statutul nostru de cetățeni; în contractul social prin care ne-am trasformat din populație în națiune; în legile de funcționare ale democrației.

2. Desigur că atât parlamentarii cât și miniștrii sunt tot oameni politici. Nu aici este diferența între executiv și legislativ ci în competențele lor și în modul lor de a opera, circumscris de competențele persoanelor care le compun. Un ministru are, cel puțin teoretic, un program și îl pune în aplicare. Un parlamentar ar trebui, de asemenea, să aibă un program dar nu are puterea de a decide ci numai o cotă parte aritmetică din acea putere. De aceea, chiar dacă este un geniu, nu face nimic decât prin adunarea unei mase critice de parlamentari care gândesc la fel. Între ceea ce face un parlamentar și rezultatul concret obținut legătura de cauzalitate este cu mult mai greu de sesizat decât între ceea ce face un ministru și consecințele deciziilor lui. Ceea ce pot să spun, ca unul care cunosc bine aceste lucruri, este că, deși nu se poate vedea de la distanță, (euro)parlamentarii români pot avea influență în UE. Atât! De la a putea la a avea este drum lung. În măsura în care acea influență depinde de calitatea lor personală, ea depinde și de felul în care au fost aleși; adică de alegători. Mai departe putem discuta.

3. De acord că “independenții” nu sunt o opțiune reală. Doar voturi irosite. Oricum, mulți dintre cei care vor să sancționeze partidele, preferă să voteze pentru un independent decât să nu voteze de loc. Cred că, măcar din punctul de vedere al calculului matematic, au dreptate.

4. Spuneți că nu ați auzit de dna Țicău și de aici deduceți că “nu a făcut o treabă grozavă ca politician”. Eu cred că un bun politician este asemenea unui bun instrumentist într-o orchestră: nu i se simte prezența dar i se simte absența. Să fie, oare, succesul propagandei criteriul calității unui politician? Propaganda a devenit, din păcate, o condiție a succesului dar nu este un criteriu al calității. Bănuiesc că, în schimb, de dna Corina Crețu ați auzit. Ei bine, toate măsurătorile calitative ale activității europarlamentarilor români (nepublicate) au scos-o pe dna Crețu pe unul din ultimile locuri. Un europarlamentar spaniol care a cunoscut-o foarte îndeaproape a mărturisit că nu a auzit niciodată un cuvânt inteligent rostit de respectiva doamnă. Corina Crețu a cheltuit, însă, foarte mult pentru a stimula presa să vorbească despre ea. Am avut la un moment dat chiar o dispută cu dânsa întrucât insista să împart bugetul delegației PSD membrilor ei în părți egale urmând ca fiecare să își cheltuiască partea cum vrea. Scopul nedeclarat era ca, în locul finanțării unor proiecte comune care să susțină promovarea unui program coerent, fiecare europarlamentar să își poată promova imaginea proprie prin acțiuni fără vreo legătură între ele. Pentru că m-am opus, a dus vorba că aș fi cheltuit abuziv “bugetul nostru”. Ei bine, ce înseamnă să fii un bun politician? Să faci sau să lași să se creadă că faci? Veți spune că politicianul bun trebuie să facă și să aducă la cunoștință publică ceea ce a făcut. Nu cerem cumva prea mult? Totul de la cei buni și nimic de la ceilalți? Cum să se descurce un politician bun și cinsitit când sistemul nu îl pune în valoare? Nu cumva sistemul mediatic este responsabil de comunicare? Nu cumva este și el bolnav? Nu cumva partidele ar trebui să își facă știuți membrii de valoare și nu cumva, în loc de aceasta, îi țin la index spre a promova imaginea impostorilor? În realitate tot sistemul este bolnav iar cetățenii nu pot doar să se plângă de asta ci să găsească la rândullor căi de îndreptare, căci țara este a noastră a tuturor. Cum să o facă? Asata este o altă discuție.

5. În rest sunt de acord cu tot ceea ce ați scris. Îmi cer scuze dacă am abuzat cu acest răspuns dar…

 

IM: Domnule profesor, multumesc pentru clarificari – sunt in total acord cu observatiile si nu inteleg de ce concluziile sunt usor diferite. Impostura a democratiei – o sa retin formularea asta, chiar asta e. dar participand la vot nu cumva certific eu acest joc murdar? Oligarhie de fapt – corect, si eu ce fac – ma duc sa ajut la “fardarea” ei in democratie?

Cred ca demos-ul trebuie sa dea un semnal puternic oligarhiei ca s-a saturat de impostura si ca vrea ceva nou, ceva credibil, ceva “pe bune”. Daca ar exista posibilitatea exprimarii unui vot negativ (vot impotriva unei persoane), probabil ca prezenta la vot ar fi uluitoare. As vrea spre exemplu sa pot vota impotriva doamnei cu breton la fel de mult cum probabil ati vrea dvs sa votati impotriva blondei de la psd. La numararea voturilor fiecare candidat ar avea un nr de like-uri si unul de dislike-uri si diferenta intre ele ar fi mai relevanta. Dar din pacate asa ceva nu face parte din actualul joc politic<;

Cum bine ati spus, complicitatile din interiorul partidelor, intre partide si media, intre sistemul politic si administratie, intretin si perfectioneaza un sistem defect pe care periodic, noi cetatenii suntem chemati (ca la un un plebiscit) sa-l cautionam cu un vot simbolic.

Caracterul de simbol al votului vine din faptul ca practic el nu influenteaza semnificativ transferul sau exercitarea puterii pentru simplul fapt ca “sediul” puterii este in alta parte decat in zona vizata de vot.

Inteleg ca dpdv al corectitudinii politice nu veti putea spune niciodata ca absenta de la vot e o alegere corecta dar sunt sigur ca-i intelegeti resorturile.


Raspuns AS: Dle Ioniță, întrebările dvs mă frământă și pe mine. De aceea conversația noastră îmi pare importantă.
Prin tăcere demosul nu dă decât semnalul alienării sale. În plus, v-aș aminti adagiul latin care spune “qui tacit consentire videtur” (“cel care tace consimte”). Nu am găsit niciunde vreo maximă care să echivaleze tăcerea cu o sancțiune. Cel puțin nu cu sancțiune eficientă. Protest, poate; dar cui îi pasă de un asemenea protest neputincios.

Dincolo de aceasta, aș zice că ceea ce ne trebuie este o revoluție. Dacă doriți să îi “sancționați” pe oligarhi și oligarhia în numele democrației, puneți mâna pe topor și urcați-vă pe baricade. Participând la o revoluție și asistând la câteva altele, am ajuns, însă, la o convingere tristă. Cu prețul unor fracturi sociale dureroase și dificil de vindecat, revoluțiile nu fac altceva decât să schimbe rapid totul tocmai pentru ca nimic să nu se schimbe. De aceea răspunsurile la întrebările dvs / mele se găsesc doar în mișcarea infinită și pulsatorie a istoriei.

Pentru moment trebuie să ne bucurăm că mai avem dreptul la vot. Oricât de puțin ar conta votul nostru, cu abilitate, inspirație și noroc, am mai putea influența câte ceva. Această mică marjă de manevră pe care încă o mai avem poate fi esențială spre a induce, desigur gradual și cu infinită răbdare, schimbarea dorită. Nu este sigur dar nu este nici imposibil. Fără ea, totul este pierdut.

În negocieri, prefer partenerii cinici celor ipocriți. Știu de unde să îi iau și știu cum să mă raportez la ei. Nu îmi oferă surprize și înțelegerile cu ei sunt relativ mai trainice. În ordinea socială, însă, în care relațiile sunt mult mai complexe, prefer ipocriții care, cel puțin, știu cum ar trebui să se poarte deși nu se poartă cum trebuie, decât pe cinicii care nu se poartă cum trebuie pentru că nici nu știu (și nici nu le pasă să știe) cum trebuie să se poarte. În concluzie, vă propun să optați pentru ipocrizia democratică iar nu pentru cinismul totalitar.

Repet: câtă vreme mai putem vota mai există speranță. După aceea…

 

IM: Nu cred in schimbari violente. Nu cred nici in posibilitatea ca istoria sa o ia inapoi si sa ne pierdem dreptul de vot. 
Mi se pare evident ca in PE vor trimite reprezentanti PSD, PNL, PDL, UDMR si poate 1-2 independenti. De la care din aceste grupuri va asteptati sa apara o adiere de “altceva”?

Primele trei au avut fiecare ocazia sau ocaziile lor de a aduce o schimbare reala in politica noastra si nu au facut-o. Si asta nu pentru ca ar fi incercat si nu au reusit, pur si simplu nu au vrut sa o faca. 

Ungurii au o agenda foarte restransa si oricum nu vor fi niciodata in pozitia de a provoca ei o schimbare.

Deci nu vad cum as putea sa ma bucur de dreptul meu de vot.

Deocamdata ma declar sceptic – si romano-sceptic si euro-sceptic.

Raspuns AS: Și eu sunt sceptic. Sceptic dar nu apatic. Cât privește istoria, ea merge numai înainte. Înainte, înseamnă inclusiv spre moarte. Să sperăm, totuși, că până atunci ea va merge înainte spre democrație, libertate și pace. Totul este ca drumul spre acestea să nu treacă iarăși prin dictatură, robie și război. Din păcate mi se pare posibil; și chiar probabil. În fine, nu cred că cele trei (sau patru, împreună cu UDMR) nu au făcut nimic bun și nu au lăsat nici o urmă pozitivă în istorie. Acum, însă, ele sunt epuizate și nici unul nu mai are capacitatea de a se reface și de a reface încrederea în ele. De fapt nici nu mai sunt partide, în sensul propriu al cuvântului. De ce s-a ajuns aici? Este o poveste mai lungă. Prea lungă pentru spațiul de pe FB și pentru timpul de care dispun acum.

 

IM: Domnule profesor, uimitoarea dvs istorie despre canibalismul din politica romana si macheavelismul european aduce argumente forte ideii ca democratia a luat-o razna si ca ea serveste oricui, mai putin votantilor. Tot de aici mai trag concluzia ca politica de cumetrie nu e inventia romanilor, ba dimpotriva, e o arta la mare pret prin marile democratii europene. Mergand mai departe cu invatamintele, lipsa de caracter, mediocritatea si parvenitismul, sunt “calitati” pentru care un politician e promovat atat la Bucuresti cat si la Bruxelles. Unde dumnezeu mai e speranta despre care vorbeati?

 

Raspuns AS: Dragă dle Ioniță, întrebați unde este “speranța”? Vă răspund cu cuvintele lui Wilhelm de Orania, cuvinte care m-au îmbărbătat în toți acești ani și continuă să mă îmbărbăteze: “Nu este nevoie de speranță ca să acționezi și nu este nevoie de succes ca să perseverezi!” Este vorba aici despre speranța pe care ne-o procură ceilalți. Speranța, adevărata speranță, speranța supremă și ultimă stă, însă, în convingerea asupra superiorității cauzei pentru care luptăm. “Tu-i ai pe-ai tăi; de n-ai pe nimeni / Te lupți pe seama tuturor.” – spune poetul. Cât privește succesul, el este al nostru atâta timp cât refuzăm ideea capitulării. Nu suntem învinși când suntem la pământ ci când am renunțat a încerca să ne ridicăm.

IM: Cred ca incep sa inteleg

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/intrebari-si-raspunsuri-privind-alegerile-europarlamentare-2014-v/

Leave a Reply