«

»

Print this Post

Intrebari si raspunsuri pe teme de campanie europarlamentara (III)

Dna Henrieta Szabo in dialog cu Adrian Severin:

HS: Domnule Adrian Severin, este cunoscut faptul ca in timpul mandatului d-voastra ati fost implicat constant in realizarea si urmarirea procesului de apropiere a Ucrainei de UE. Dupa Summitul de la Vilnius si esecul UE, in actualul context cand se pierde intreg echilibrul geo-strategic la frontiera de Est a UE,vor trebui gasite de urgenta solutii viabile in care Romania ca tara membra a UE va fi obligata sa se implice.In aceasta situatie clasa politica din Romania ar trebui sa actioneze si sa dea raspunsuri coerente UE, cu privire la noua geo-politica care se scrie acum chiar sub ferestrele Romaniei. Este cunoscut faptul, sau ar trebui sa fie cunoscut ca la mijlocul actualului mandat ati fost initiatorul mai multor proiecte importante, care din pacate au fost trase pe linie moarta ca urmare a actiunilor politice dirijate si manipulate care au vizat inlaturarea d-voastra ca persoana incomoda care a deranjat multe interese in PE si nu numai.Proiectele initiate de d-voastra vizau:negocierea interparlamentara UE -Rusia cu privire la problemele energetice, un alt proiect,trilaterala Rusia – UE – Turcia in legatura cu colaborarea la Marea Neagra, si un al treilea care viza o formula parlamentara trilaterala Duma de Stat a Rusiei – PE – Congresul american in ce priveste noua abordare a securitatii globale. Ati putea face o recomandare europarlamentarilor romani ce vor fi alesi la 25 mai, in sensul de a relua aceste proiecte incepute de catre d-voastra care ar putea aduce recunoastere europeana si ar fi facute in numele Romaniei si pentru Romania ?

Raspuns AS:

Stimată dnă Szabo, vă răspund aici la mai multe întrebări pe care mi le-ați pus. Aveți dreptate, atunci când am început actualul mandat de europarlamentar, pentru aproape doi ani am exercitat funcția de vicepreședinte al Grupului S&D (asta înseamnă socialist și democrat) pentru politică externă, de securitate și de apărare. A fost un portofoliu creat pentru prima dată și care s-a desființat odată cu plecarea mea. Această înființare și desființare are propria ei istorie care este foarte interesantă dar pe care o lăsăm pentru altă dată.

Potrivit unei mărturii recente, postul mi s-ar fi fost încredințat mie întrucât aș fi fost una din cele până la zece personalități marcante ale PE. (Dacă vă gândiți că până la acea dată fusesem singurul est european ales în fruntea unei organizații internaționale de prim rang – Adunarea Parlamentară a OSCE – și unul dintre membrii Convenției europene ale cărui propuneri înregistrate oficial fuseseră incluse în Tratatul constituțional și apoi preluate în Tratatul de la Lisabona, puteți crede în asemenea opinii.)

În această calitate am inițiat mai multe proiecte:

  • un document de poziție privind negocierea relației strategice dintre UE și Rusia;
  • un document similar privind relația strategică dintre UE și China;
  • o trilaterală parlamentară UE-Rusia-Turcia privind strategia Mării Negre;
  • o trilaterală parlamentară UE-Rusia-Ucraina privind cooperarea în domeniul energiei;
  • o trilaterală parlamentară UE-SUA-Rusia privind definirea unei noi arhitecturi de securitate globală.

La aceste proiecte care au fost efectiv lansate până la începutul lui 2011, se adăugau altele două lăsate de mine în fază embrionară și anume un document de poziție privind relația strategică a UE cu SUA și altul privind relația similară cu America Latină. Prin 2010, toate aceste proiecte începuseră să funcționeze. Prin intermediul structurilor Partidului Socialiștilor Europeni (în prezidiul căruia eram) dar și pe canale europarlamentare am transmis ideile care se aflau la baza acelor proiecte Înaltului Reprezentant UE pt Politica Externă și de Securitate, la rându-i socialist, cu care aveam întâlniri regulate.

După plecarea mea, la scurtă vreme documentul referitor la Rusia a fost oficializat în cadrul Grupului S&D cu unele modificări dar nu a fost aplicat vreodată. Toate celelalte proiecte au fost complet abandonate. Ca de altfel și protocolul de cooperare parlamentară între Grupul S&D din PE și Grupul Partidului Regiunilor din Înalta Radă a Ucrainei, care spărgea monopolul Moscovei asupra relațiilor cu acest partid, precum și monopolul dnei Timoșenko în relațiile Ucrainei cu UE.

Chiar din simpla lor enumerare se poate înțelege că toate aceste demersuri erau menite, printre altele, să evite situația de criză internațională la care s-a ajuns astăzi și asupra pericolului căreia am avertizat anticipându-l în detaliu. Contextul actual nu mai permite reluarea tuturor proiectelor amintite ori impune reluarea acestora de pe noi baze. Altele pot fi reluate dar într-o abordare nouă. Problema nu este, însă, aceea de a avea idei bune ci și forța și abilitatea de a le impune sau măcar de a le face să supraviețuiască, în condițiile în care opoziția la nou este acerbă. Mai ales atunci când noul vine din partea reprezentantului unei țări socotite de mâna a doua.

Dacă la sabotajul constant al lui Martin Schulz oarecum mă așteptam, mult mai greu a fost cu sabotajul propriilor colegi. Am spus, deja, că spre a face schimbarea de orientare politică dorită de mine, m-am bazat și pe poziția mea în conducerea PES. Aceasta îmi dădea o greutate politică suplimentară. Este lesne de imaginat atunci sentimentul penibil pe care l-am trăit când Președintele PES mi-a trimis copia unui e-mail primit din partea Corinei Crețu. Mesajul aducea la cunoștință faptul că într-o întâlnire care avusese loc la București, conducerea PSD și Martin Schulz ajunseseră la concluzia că era mai potrivit ca dna Crețu să fie membră a Prezidiului PES în locul meu și îi cerea sprijinul în acest sens. Cei din conducerea PES, aflați oricum în raporturi proaste cu Schulz, erau revoltați și m-au asigurat că nu există nici un temei statutar pentru această schimbare, eu fiind confirmat prin vot de Congres. M-am dus cu e-mailul la Schulz, care a rămas încremenit văzând modul stupid în care fusese dat de gol. I-am dat apoi o copie a e-mailului lui Ponta. Acesta a zâmbit jenat și m-a rugat să îl las pe el să rezolve problema. Nu știu cum a rezolvat-o. Fapt este că astăzi Corina Crețu este membră a Prezidiului PES, fostul Președinte PES Rassmussen a demisionat plecând scârbit pe așa zise motive de sănătate, Martin Schulz este cap de listă electorală la PSD alături de Corina Crețu iar eu…Ei bine, eu închei aici căci am și alte treburi de rezolvat.

 

HS: Cu voia d-voastra v-as ruga sa faceti cunoscute cateva aspecte legate de momentul in care Romania ar fi avut posibilitatea obtinerii presedintiei Grupului Socialist din PE prin persoana d-voastra, moment important ce a fost ratat datorita unor jocuri de culise, inscenari cat si datorita tradarilor din tara ? Este necesara a astfel de relatare datorita importantei momentului, unic pana in prezent in istoria Romaniei, cat si a clarifica macar partial o parte din jocul murdar care a fost intretinut despre persoana d-voastra prin stiri de presa si acuzatii gratuie puse in circulatie de o presa aservita si talibanizata. A doua intrebare este daca Romania va mai avea parte de o astfel de deschidere, de a obtine o pozitie care i-ar aduce notorietate, recunoastere si influenta in urmatorii 5,10 ani si ce calitati ar trebui sa indeplineasca viitorii europarlamerntari pentru ca o astfel de sansa sa devina viabila?

 

Raspuns AS:
Stimată dnă Szabo, mă obligați să revizitez un trecut urât și dureros.

Atunci când am preluat mandatul în 2009, am mers la PE având trei proiecte: 1. să impulsionez o nouă reformă constituțională a UE (am vorbit acolo de “refondarea UE” și de România ca “membru co-fondator”) pornind de la convingerea că în actuala sa alcătuire ea și-a atins limitele istorice și că în actualul ei sistem de organizare și funcționare România este condamndată la un statut de semi-colonie, securitatea sa internațională fiind primejduită; 2. să impulsionez reorientarea politcii externe a UE, pe de o parte, în sensul trecerii de la dogmantismul valorilor la gândirea strategică și secularismul acțiunii internaționale, iar pe de altă parte, în sensul mutării atenției principale de la vecinătatea sudică și vestică la cea estică a UE; 3. să întăresc influența României în sistemul instituțiilor UE. În consecință am optat pentru a fi și am reușit, nu foarte ușor, să fiu membru al Comisiei de politică externă și al Comisiei constituționale, precum și vicepreședinte al Grupului S&D. (O să public cândva lista completă a funcțiilor pe care le-am deținut în PE între 2009 și 2011.)

Mi s-a oferit atunci și varianta alternativă a funcției de vice-președinte al PE dar am refuzat-o întrucât, contrar a ceea ce se crede, aceea este doar o funcție protocolară. (La vremea respectivă Mircea Geoană, pe atunci președinte al PSD, informat asupra opțiunilor, mi-a spus: “Pentru mine ar fi mai bine dacă ai alege vicepreședinția PE pentru că pot vinde mai bine în țară această funcție dar sunt convins că tu vei alege vicepreședinția grupului politic pentru că aceea este o funcție de adevărată putere care îți va oferi influneță acolo.”)

Ulterior, până la înscenarea din 2011 dar și după aceea, am făcut pași importanți în privința primelor două obiective, din păcate cu totul neobservați în România. (Despre aceasta voi avea poate prilejul să povestesc altă dată.)

Cât privește creșterea influenței României în UE, a fost limpede că singura instituție în care aveam șanse să ne plasăm mai favorabil în primii ani de după admitere este PE. Aceasta întrucât acolo promovarea este funcție nu numai de puterea statului ci și de calitățile personale ale candidatului, iar coalițiile dintre state, mediate prin coalițiile de partid, sunt mai dinamice și mai flexibile.

Pornind de aici, calculul a fost simplu. Paradoxal, poate, funcția de prim rang cea mai ușor de obținut era și cea mai importantă: cea de Președinte al PE. Pentru aceasta concurența este mai mică iar spațiul de manevră pentru formarea coalițiilor este mai mare. Printr-o tradiție recentă (la nașterea căreia am participat, deși pe atunci România nu era încă membră a UE) mandatul de Președinte al PE se împarte în două jumătăți a câte 2,5 ani între principalele două Grupuri politice, respectiv PPE și S&D. Cel care este președintele Grupului are, în mod natural, prima șansă să devină Preșdinte al PE sau să fie “tată” de președinți. În 2009, urma ca PPE să ducă ștafeta și asta pentru că Germania, care viza postul, avea nevoie de o pauză între doi președinți germani: Pottering (PPE) și Schulz (S&D). Între aceștia, Grupul PPE s-a gândit să plaseze pe cineva din noile state membre, dând astfel credibilitate simbolică procesului de extindere. Acesta a fost desemnat în persoana fostului prim ministru polonez Jerzy Busek. Era, deci, clar că la următoarea rotație ar fi fost rândul S&D (totdeauna mândru de principialitatea sa) să facă un gest similar; iar după Polonia logic ar fi fost să fie România. Evident cu condiția ca printre români să se găsească persoana potrivită.

Cucerirea poziției de Președinte al Grupului S&D în iulie 2011, când Martin Schulz era deja menit să devină Președinte al PE, ar fi dat românului care ar fi ajuns acolo șanse imense ca după alegerile din 2014 să preia președinția legislativului european. Șansele erau cu atât mai mari cu cât în 2014 o mare parte din puținele personalități ale PE urmau să se retragă astfel încât un președinte român al Grupului S&D ar fi avut foarte puțini contracandidați serioși. Oricum, simpla ocupare a șefiei Grupului S&D ar fi fost deosebit de importantă întrucât președinții grupurilor politice sunt cei mai influenți membri ai PE.

Am descris strategia avută în vedere pentru preluarea conducerii Grupului S&D și apoi a PE. Conducerea PSD de la acea dată (Mircea Geoană) nu a fost foarte receptivă la această idee. Ea era preocupată de luptele interne din partid care în cele din urmă au dus la înlocuirea lui Geoană cu Ponta.

În Grupul S&D, Schulz dorea să lase un succesor care să îi fie fidel pentru ca prin el să continue controlul asupra grupului. Acesta era austriacul Hannes Swoboda. Grupul, însă, era în majoritatea sa zdrobitoare nemulțumit de modul autoritar și abuziv de conducere a lui Schulz, alminteri un personaj șters, demagog, fără studii care ajunsese în fruntea piramidei printr-un concurs de împrejurări. (Premierul italian Silvio Berlusconi, iritat de grosolăniile lui Schulz din timpul unei dezbateri pe marginea mesajului președinției italiene, a avut proasta inspirație să îl compare cu un kapo din lagărele de exterminare naziste. Germania și socialiștii europeni au sărit să spele “jignirea” și astfel un “neica nimeni” a ajuns în fruntea listei SPD pentru alegerile europene – am fost și eu prezent la Congresul SPD la care s-a consumat acest act într-o admosferă suprarealistă – și de acolo în fruntea Grupului socialist din PE.) În consecință mai nimeni nu dorea ca domnia lui Schulz să fie prelungită prin omul lui de casă. Așa a început căutarea unui succesor.

Italienii, deși mulți, nu puteau aspira la post întrucât aveau mari probleme în partidul lor, aflat în plină reorganizare. Ei nu erau, însă, de acord nici cu un președinte din Franța sau Marea Britanie. (Din Germania era exclus.) De aceea m-au abordat pe mine oferindu-mi sprijinul și totodată angajându-se să mobilizeze voturile vechilor membri în favoarea mea.

Aceeași poziție au avut-o și polonezii, cu mențiunea că ei voiau un șef din noile state membre, considerându-mă pe mine a fi cel mai calificat. (Se pare că și liderul lor spiritual, fostul Președinte polonez Aleksander Kwajniewski, le dăduse îndemnul de a mă susține cu toate forțele.) Ei s-au apucat să adune voturile noilor membri.
În plus francezii nu voiau un englez iar englezii nu voiau un francez, în timp ce jumătate din delegația germană era, la rândul său, pornită împotriva manevrelor lui Schulz. (Culmea este că nici mica delegație austriacă nu credea că Swoboda ar fi o soluție câștigătoare.)

În fine, nordicii așteptau cuvântul de ordine al Președintelui PSE, Poul Rassmussen, care era un oponent notoriu al lui Schulz și un simpatizant al meu.

Pe un atare fond nervozitatea lui Martin Schulz referitoare la eventuala mea candidatură este lesne de înțeles. El a ajuns până acolo încât să mă invite la el în birou unde, în prezența lui Swoboda și a secretarului general al Grupului, Anna Colombo, a făcut o adevărată criză de nervi și m-a întrebat urlând “cum de îmi permit să îi vizez locul”.

În tot acest cotext agitat și tensionat dar bogat în perspective încurajatoare, mai rămânea de rezolvat o singură enigmă: atitudinea românilor, respectiv a PSD.

Susținătorii străini ai ideii ca eu să preiau conducerea Grupului S&D din iulie 2011, au ținut, pe bună dreptate, să testeze și apele românești. De aceea i-au abordat pe doi europarlamentari români reputați a fi competenți și responsabili, dnii Ioan-Mircea Pașcu și Victor Boștinaru, întrebându-i dacă PSD ar fi gata să se implice în lupta pentru susținerea candidaturii mele, inițiată de ei. De ce nu le-or fi întrebat pe Corina Crețu sau Daciana Sârbu (căci de Cătălin Ivan nici nu știau că există) nu vreau să speculez. Oricum, cei doi le-ar fi spus că eu sunt și vicepreședinte al PSD așa încât nu ar putea exista vreo obiecție față de candidatura mea. Mai mult, ei au ținut să informeze direct conducerea PSD în legătură cu mesajele primite.

Dl Ponta, pe atunci nu încă foarte mândru de a fi român, a avut, însă, o altă opinie. Când am discutat subiectul cu conducerea operativă a partidului, dânsul a decretat că “noi vom susține pe cel care are cele mai mari șanse de a fi ales”. (Declarații similare a făcut și ulterior, ele fiind consemnate de presă.)

I-am explicat atunci că o asemenea tactică ar putea fi eventual valabilă dacă noi nu am viza ocuparea poziției. Altminteri șansele nu apar de la sine ci se crează prin efort planificat și politic condus. Dacă noi vom sta așteptând să “câștigăm” la remorca celui mai puternic iar alții vor lucra, niciodată nu vom afla care sunt cu adevărat șansele noastre.

În apărarea dlui Ponta pot spune că, spre deosebire de predecesorul său Mircea Geoană, la data evenimentelor despre care vorbim nu avea nici un fel de contacte internaționale relevante. De aceea, în căutarea sprijinului extern, credea că poate scăpa de un asemenea deficit susținând ambițiile diferiților politicieni străini, fie asta și în dauna unei agende românești. Din punctul meu de vedere era un calcul greșit. El s-a și dovedit a fi greșit în 2012, când Martin Schulz și Hannes Swoboda l-au abandonat pe un Victor Ponta în mare nevoie, aflat sub acuzațiile de plagiat și de lovitură de stat. (Atunci Martin Schulz declara deloc amical la televiziunea franceză: “Nu vom renunța la valorile noastre de dragul unuia ca Victor Ponta.”)

Pe acest fond, gingașa Corina Crețu a informat cuplul Schulz-Swoboda că PSD ar fi gata să susțină candidatura acestuia din urmă cu condiția, însă, ca locul de vicepreședinte al Grupului S&D, ocupat de mine, să îi fie dat ei. Cum pereții PE au urechi, despre acest târg s-a aflat și el a prilejuit un schimb de replici foarte dur purtat chiar pe culoarele sediului de la Bruxelles între Puiu Pașcu și Hannes Swoboda. (Ajuns cu povestea în acest punct, trebuie să spun că nu am nici un fel de resentimente față de Corina Crețu. Întotdeauna am avut multă compasiune față de ea. În fond este un om profund nefericit care, ca orice om, nu poate sări peste umbra sa. Judecata ei este modest-infantilă și nu îi poți cere mai mult decât o poate duce capul. Reproșurile mele se îndreaptă către cei care o folosesc.)

Între timp, pe la începutul lui 2011, reprezentanții guvernului unui stat european au informat discret PE că prin “mijloace specifice” au înregistrat o convorbire la care participaseră inclusiv unii politicieni (nu români), în care s-a vorbit despre un plan vizând compromiterea mea cu scopul de a fi oprite o serie de demersuri promovate de mine cu mai mult succes decât s-ar fi așteptat. Această informație a fost confirmată ulterior în mod repetat.

Pe când încercam să ne dumirim despre ce ar putea fi vorba, un lider PSD care asistase întâmplător la o discuție între Martin Schulz și Victor Ponta, purtată în Grecia, cu prilejul unei întâlniri a Internaționalei Socialiste, m-a avertizat că remarcase în acel dialog o ostilitate extremă a celui dintâi împotriva mea, precum și hotărârea de a mă elimina cu primul prilej.

Fără a divulga sursa acestei informații, l-am întrebat direct pe Martin Schulz dacă “mă urăște atât de tare încât să fie în stare a da o lovitură pe la spate”. (În momentul acestei discuții Schulz cunoștea, cel puțin de la mine, detaliile scenariului de compromitere pe care între timp le aflaserăm dar pe care era prea târziu să îl contracarăm.) Mi-a spus că mă va sprijini și a adăugat textual: “Nu te preocupa de mine. Mai bine te-ai feri de Victor Ponta!” Cam asta este viața în instituțiile europene.

Când peste aproximativ o săptămână scandalul Sunday Times a izbucnit, fără să aducă nici un fel de elemente de fapt noi față de cele deja știute de Schulz, acesta a dat o declarație de presă în care mi-a cerut demisia din Grup dar și din PE, înainte chiar ca eu să fi ajuns la Bruxelles și să stea de vorbă cu mine. (Ulterior a mințit Grupul S&D afirmând că mi-a dat posibilitatea să mă apăr.) De asemenea, a anunțat că Biroul Grupului ar fi decis excluderea mea din Grup deși, scandaul izbucnind duminica, ceilalți vicepreședinți erau în țările lor neavând cum se întruni. În realitate, el îi sunase pe fiecare în parte la telefon, le prezentase versiunea lui și le obținuse acordul ca să îi dea mână liberă spre a lua măsurile pe care le crede de cuviință. (Mai mulți vicepreședinți mi-au confirmat ulterior această discuție dar nici unul nu a relatat-o public. La urma urmelor, luați repede îi dăduseră mână liberă așa încât ce ar mai fi putut spune?)

Cel care a vorbit public într-un interviu recent a fost nimeni altul decât șeful delegației social-democrate germane, Bernard Rapkay (care nu va mai candida în actualele alegeri), el mărturisind că în calitate de jurist și prieten al lui Schulz l-a avertizat că procedura excluderii mele din Grup este ilegală. El a i-a mai precizat că și în cazul în care eu îmi dădusem demisia din grup, potrivit regulilor de procedură ale PE mă puteam întoarce oricând atâta timp cât eram membru al unui partid național care făcea parte din Partidul Socialiștilor Europeni (PSE).

De aici decurg răspunsurile la două întrebări:

1. De ce a fost nevoie de o procedură forțată de demitere sau demisie din Grup? Schulz mi-a dat ultimatum spunându-mi că ori demisionez din grup până marți la prânz ori mă demite în baza mandatului obținut de la Birou. Aceasta întrucât Grupul se întrunea abia marți după amiază iar eu trebuia ca până la acea oră să nu mai fiu membrul său, ca să nu mai am dreptul de a participa la ședință și a mă apăra. Ușierii primiseră dispoziție să nu mă lase să intru în sală, așa cum mi-a mărturisit unul din ei.

2. De ce a trebuit să fiu exclus din PSD? Pentru că numai așa exista garanția că nu mă voi mai întoarce în grup spre a mai participa la alegerile pentru șefia sa, care urmau să aibă loc peste doar câteva luni. Întrucât atât Schulz cât și Swoboda știau bine că eu nu încălcasem nici o lege, se temeau că autoritățile judiciare române vor da rapid un verdict de neîncepere a urmăririi penale, așa cum procedaseră autoritățile spaniole cu colegul spaniol supus acelorași acuze, și atunci m-aș fi întors glorios spre a mă pune în capul mesei. De aici vine și declarația dată presei de către Schulz că nu sunt binevenit în grup nici chiar dacă autoritățile române vor decide că sunt nevinovat. (Săracii, ei nu știau că pot dormi liniștiți întrucât DNA lucrează pentru ei.)

Spre a se obține excluderea mea din PSD s-a vorbit cu Victor Ponta. S-au făcut presiuni asupra lui și cel pe care Traian Băsescu îl denunță ca apărător al “pușcăriabililor” împotriva statului de drept, pentru prima și ultima dată în cariera sa poltică de până acum, nu numai că a uitat de “prezumția de nevinovăție” dar și de Statutul PSD, cerând organizației de București iar nu Convenției Naționale care mă alesese vicepreședinte, să mă excludă. Asemenea lui Pilat din Pont, Marian Venghelie a răspuns că nu îmi găsește nici o vină și nu există nici un articol din Statut pe baza căruia pot fi exclus. I s-a dat atunci dispoziție scrisă să procedeze la excludere, în caz contrar organizația urmând să fie dizolvată.

Bietul om a venit la mine să îmi spună că a dus muncă de lămurire toată noaptea cu membrii Consiliului PSD din București dar că mulți se opun și nu există nici o garanție că voi fi exclus, ceea ce însemna condamnarea organizației. S-a întâmplat ca ziua în care a fost convocată ședința de excludere să fie chiar ziua mea de naștere, 28 martie (la numai o săptămână de la izbucnirea scandalului). I-am sugerat să deschidă ședința, să îmi spună “la mulți ani!” și să îmi dea cuvântul, după care voi avea eu grijă de rest. Când am vorbit am afirmat că sunt nevinovat dar că nu vreau să îi las pe ei să se mânjească cu sângele meu și am demisionat din PSD. În loc de huiduieli și înfierări au fost ovații și lacrimi. Totul s-a transmis în direct pe toate canalele de televiziune.

Nimeni nu i-a cerut vreodată, cel puțin public, lui Victor Ponta să explice tratamentul discriminatoriu vădit pe care mi l-a aplicat. El a folosit, însă, diverse prilejuri spre a lăsa să se înțeleagă destul de limpede că a fost nevoit să urmeze linia Grupului socialist din PE. De aceea, când citesc astăzi sloganurile elctorale afirmând “mândria de a fi români” mă întreb dacă asta include și umilința de a te face preș în fața ordinelor străinătății prin care ți se cere să îți lichidezi compatrioții?

Epilogul acestei istorii nu este mai puțin palpitant: După excluderea mea din PSD, Corina Crețu s-a dus la Martin Schulz cerându-i locul de vicepreședinte vacantat prin plecarea mea. Schulz i-a răspuns ceva care avea înțelesul “iubesc trădarea dar îi urăsc pe trădători”. Așa încât a anunțat că ocuparea acelui loc este deschisă oricărui membru el nemaifiind rezervat românilor. A fost nevoie de un telefon al lui Victor Ponta pentru a se ajunge la un compromis prin care funcția a fost restituită PSD dar nu pentru Corina Crețu ci pentru Rovana Plumb. Fără comentarii.

PS Stimată dnă Szabo, nu cred că România sau cel puțin PSD va avea din nou șansa de a obține președinția Grupului S&D sau pe cea a PE într-un viitor previzibil. În următorii cinci ani în nici un caz, întrucât pentru aceștia jocurile sunt făcute fără participarea românilor. Pentru cei cinci ani ulteriori primilor cinci este de asemenea improbabil, întrucât jocurile de atunci vor fi făcute de câștigătorii de acum. De regulă, sunt necesare cam trei cicluri electorale spre a ajunge în vârf. Asta, bineînțeles, dacă te bazezi pe luptători buni și uniți. Vă dau actualele liste electorale senzația că deținem aceste atuuri? Oricum, noi să rămânem mândri că suntem români!

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/intrebari-si-raspunsuri-privind-alegerile-europarlamentare-2014-iii/

Leave a Reply