«

»

Print this Post

Epilog la un Summit ratat

S-au scremut muntii pentru a se naste un soarece! Cam asa ar putea fi descris Summitul Parteneriatului Estic al UE de la Vilnius. Sefi de state si guverne (este drept, mai putini decat se astepta initial) s-au adunat spre a parafa (nu a semna) – operatiune de obicei lasata in seama expertilor – doua (din sase posibile) tratate de asociere (nu de aderare) cu Georgia si Republica Moldova. Concluzia este clara: concursul geo-strategic cu Rusia a fost pierdut de UE; Parteneriatul Estic este mort. Cand SUA au ascultat telefoanele aliatilor europeni, au facut-o spre a afla ce mai trece prin capetele lor si in ce masura limbajul lor este dublu.

Rusia, in schimb, pur si simplu le-a interzis liderilor europeni realizarea de proiecte geo-politice avand efecte dincolo de granitele vestice ale fostului imperiu sovietic. Neincredere, dintr-o parte; interdictie, din alta. Comentariile asupra statutului global al UE sunt de prisos.

Cu doar cateva zile inainte ca Ucraina, sub presiunea evenimentelor, sa anunte ca suspenda procedura de asociere cu UE, Inaltul Reprezentant pentru Afaceri externe si securitate, doamna Cathy Ashton, impreuna cu Comisarul pentru extindere si politica de vecinatate, domnul Stefan Fulle, mi-au trimis o scrisoare comuna in care imi explicau ca, intrucat „valorile” europene sunt mai importante decat raportul de putere,  semnarea Acordului cu Ucraina nu va avea loc decat daca aceasta va indeplini conditiile prealabile stabilite de Consiliul European referitor la progresul democratiei si statului de drept (inclusiv eliberarea din inchisoare a ex premierului Timosenko). Scrisoarea amintita era raspuns la luarile mele de pozitie prin care atrageam atentia ca valorile nu pot fi promovate decat dupa transarea controversei geo-strategice si stabilirea unor raporturi de putere adecvate intre jucatorii politici relevanti. La Vilnius, la numai o saptamana de la data scrisorii celor doi, cand dezastrul strategic devenise evident, UE a renuntat la toate „conditiile prealabile”. Era prea tarziu.

Cand la finele anului 2012, mai multi europarlamentari (printre care ma numaram) au cerut ca semnarea Acordului de asociere cu Ucraina (la acea data deja parafat) sa se produca imediat, ideea a cunoscut opozitia furibunda a politicienilor germani (dar nu numai). Atunci Ucraina era doritoare sa semneze fara a cere nimic, si insista ca in Acord se gaseau si parghiile pentru reformarea statului ucrainean in sincronie cu valorile democratiei si justitiei adoptate de UE. S-a spus, insa, ca autoritatile de la Kiev mai au nevoie de timp spre a satisface exigentele europene si de aceea este potrivit ca semnarea sa fie amanata pana la Summitul de la Vilnius (adica cu peste un an). Vilnius a fost prea departe.

In primavara anului 2013, inainte ca Rusia sa fi exprimat vreo opozitie sau vreun avertisment impotriva asocierii dintre UE si Ucraina, cercuri politice relevante din statele rasaritene ale UE (in special Polonia dar nu numai) au solicitat dinnou semnarea imediata a Acordului de asociere cu Ucraina. (In PE am organizat sau am participat la mai multe actiuni in acest sens.) In loc de argumente s-a raspuns ca hotararea semnarii trebuie luata cu unanimitate de voturi si ca indiferent de demonstratiile celor care pledau pentru urgenta, Germania se va opune semnarii daca conditiile sale – deghizate in conditii ale Consiliului European – nu vor fi indeplinite. Spre a distribui vina si raspunderea pentru o asemenea pozitie –  in aparenta dogmatica dar in realitate coordonata strategic cu Moscova – Berlinul a asociat rapid opozitiei sale cateva alte capitale. Astfel frontul anti-ucrainean se largise considerabil.

Respectivul front parea, insa, sa reculeze si sa oscileze in fata dublei actiuni reprezentate, pe de o parte, de reformele aplicate de Ucraina iar, pe de alta parte, de avertismentele primite din partea unora dintre actorii globali. Cei din urma incepusera sa sesizeze pericolul ca nesemnarea Acordului, in condtiile in care Ucraina nu putea ramane la infinit neutra, sa rastoarne echilibrele geo-strategice. In atari conditii, la fel ca la cursele de ciclism pe echipe, Germania, care pana atunci dusese trena, s-a retras in pluton (impreuna cu „intransigentii” din UE care ii tinusera isonul si care au disparut ca prin farmec) iar Rusia a iesit in fata si a preluat conducerea ostilitatilor. Din acel moment natura geo-strategica a hotararilor ce urmau luate la Summitul de la Vilnius a devenit evidenta. Prinsa in capcana propriei retorici si prizoniera a unui sistem decizional inapt a pune in timp potrivit mancarea acolo unde se afla gura, UE nu s-a mai putut replia. Profund dezbinata, precum si dominata de miopia, populismul si egoismele nationale ale membrilor sai occidentali, UE nu a vrut, nu a stiut si nu a putut sa contracareze actiunea Rusiei.

„Infrangerea este una; umilinta este alta!” – spunea Winston Churchill. La Vilnius UE a fost mai mult decat invinsa; a fost umilita. Pentru aceasta ea incearca acum sa dea vina pe Rusia si pe Ucraina. De doua ori gresit!

Rusia nu a facut altceva decat sa isi defineasca interesele strategice, sa isi fixeze tintele si sa isi utilizeze mijloacele spre a-si atinge obiectivele. Ea nu poate fi responsabila pentru faptul ca UE nu face acelasi lucru.

Corifeii Occidentului european denunta ca indamisibila actiunea Moscovei menita a impiedica asocierea statelor din vecinatatea sa cu UE. Inadmisibila, poate, dar evident inevitabila; caci UE nu este dispusa sau nu stie sa faca nimic spre a o neutraliza. Iata de ce critica Bruxellesului nu poate determina decat un imens hohot de ras la Kremlin.

Ceea ce ar trebui sa observe UE este ca Summitul de la Vilnius consemneaza oficializarea trecerii Rusiei de la politica lui Gorceacov (ministrul rus care dupa infrangerea din Razboiul Crimeii a conceput refacerea influentei internationale a Rusiei prin asocierea cu Europa invingatoare), reactualizata de Kremlin odata cu incheierea Razboiului rece, la politica lui Molotov (ministrul de externe rus chemat, la douazeci de ani de la infrangerea din Primul razboi mondial, sa readuca teritoriile „pierdute” de Imperiul tarist in frontierele Rusiei sovietice, ridicandu-o pe aceasta la rangul de putere globala printr-o atitudine agresiva, dura si inflexibila fata de Occidentul european conciliatorist, narcisist si autist, politica sprijinita pe un pact de neagresiune si cooperare cu Germania).

De fapt, in devoalarea acestei schimbari de paradigma sta si vulnerabilitatea victoriei rusesti de la Vilnius. Caci aceasta victorie a speriat lumea.

In mod normal, UE avea intentia ca la Vilnius sa lanseze o oferta de natura a exinde destul de vagul Parteneriat pentru modernizare cu Rusia la un Parteneriat strategic care sa conduca la realizarea unui spatiu comun de securitate, libertate, justitie si cooperare economica de la Lisabona la Vladivostok. De asemenea, multi in UE contemplau posibilitatea unei cooperari trilaterale intre UE, Rusia si Ucraina in ceea ce priveste securitatea geo-politica si energia. Aruncarea in aer a Summitului de la Vilnius prin scoaterea din joc a Ucrainei la dorinta si prin actiunea Rusiei, a facut ca asemenea initiative sa nu mai poata fi incluse pe agenda. Nu poti dezvolta un parteneriat strategic cu o putere care iti administreaza infrangeri strategice si care, in acest sens, procedeaza la dezbinarea ta.

Efecte similare se vor inregistra si cu privire la membrii UE din Europa Centrala si de Est, proveniti din fostul bloc sovietic. In ultima vreme acestia, nemultumiti de aroganta si egoismul Vestului, incepusera sa simpatizeze cu ideea unei anumite apropieri de Rusia prin intermediul si in numele unei „uniuni a estului”, structurata in interiorul UE dar cu potentialul de a deveni o entitate autonoma. „Succesul” Rusiei de la Vilnius ingheata si acest proiect, transformand „trofeul ucrainean” intr-un fruct otravit pe termen mediu si lung. In plus, el va pune si mai puternic in discutie Ostpolitik-ul german, reducand atat influenta Germaniei in UE cat si capacitatea ei de a dezvolta antanta cu Rusia. (Faptul din urma este deja sesizabil in tonul rusosceptic al presei germane din ultimile zile.)

In fine, chiar daca Rusia nu va „ocupa” Ucraina – adica nu va prelua direct raspunderea guvernarii ei – ea va trebui totusi sa plateasca pretul supravietuirii economice a acesteia continuand sa ii ofere credite probabil de nerecuperat si astfel sa acumuleze creante ucrainene toxice. Aceasta nu va fi, insa, doar o problema a Rusiei ci si una de stabilitate si securitate la frontiera UE.

O UE care vrea sa scape de raspunderea pentru esecul de la Vilnius transformand Ucraina in tap ispasitor. Intr-adevar, aparent cel care a provocat esecul refuzand semnarea Acordului de asociere a fost Kievul. Aceasta, insa, numai aparent caci adevarul este mult mai nuantat.

Cu mult timp in urma Guvernul ucrainean a avertizat Bruxellesul ca masurile de retorsiune pe care le va lua Rusia ca raspuns la semnarea Acordului de asociere, vor produce mari tulburari in economia si asa fragilizata a tarii; tulburari cu potentialul de a degenera in tensiuni sociale si politice grave. In consencinta Comisia europeana a fost solicitata sa puna la dispozitia Ucrainei un „pachet de transformare”, adica un instrument economico-financiar care sa-i faciliteze gestionarea tranzitiei de la statutul de dependenta fata de Rusia la cel de natiune independenta asociata cu UE. Acest apel a ramas fara raspuns, in ciuda faptului ca, printr-o rezolutie a Parlamentului European, s-a cerut expres Comisiei sa compenseze in mod concret efectele „sanctiunilor” rusesti.

Presedintele Barroso a trimis Ucraina la FMI iar acesta a replicat ca nu poate finanta plata datoriilor Ucrainei fata de Rusia (sic!), recomandand, in schimb, Guvernului ucrainean sa ridice cu 40% pretul la energie si sa inghete salariile, spre a-si procura astfel resursele financiare necesare stingerii creantelor rusesti. Neintelegand ca de fapt nu era vorba despre finantarea deficitului bugetar ucrainean ci de cea a propriei sale securitati geo-strategice, Occidentul euro-atlantic (UE si SUA deopotriva) nu a facut nimic spre a modifica decizia FMI, desi detineau toate parghiile politice necesare spre a o face.

In acest timp, calatorind la Bruxelles, in special la invitatia popularilor germani, liderii opozitiei ucrainene din blocul Timosenko – cei care astazi de la tribuna revoltelor kieviene cer demisia Guvernului si Presedintelui pentru refuzul semnarii Acordului de asociere cu UE – insistau ca Acordul nu trebuie semnat daca Iulia Timosenko nu este eliberata. Intrebat de mine daca nu cumva legand destinul european al Ucrainei de soarta unui singur om (si acela de o moralitate nu tocmai indiscutabila) riscam a impinge tara in Uniunea euroasiatica si daca nu cumva progresul tarii spre democratie, statul de drept si respectul drepturilor omului se poate realiza mai repede in conditiile asocierii Ucrainei cu UE decat in conditiile izolarii ei, unul dintre respectivii lideri (fostul vice-prim ministru Grigori Nemyria) mi-a raspuns ca semnarea Acordului fara indeplinirea unor conditii prealabile (cele apoi abandonate tardiv la Vilnius) ar fi egala cu „auto infrangerea” UE si renuntarea la identitatea sa definita prin valori iar nu prin ratiuni geo-strategice. (sic!)

Occidentul il critica pe Presedintele Ianukovici pentru a nu fi inteles ca regulile UE nu sunt negociabile si pentru ca ar fi incercat sa se targuie cu Bruxellesul. Ceea ce fostele state comuniste care au aderat la UE dupa anul 2000 nu au facut. Este o critica zadarnica si contraproductiva.

Vremea cand asocierea cu sau intrarea in UE se faceau in conditiile dictate de aceasta a trecut. Multe din problemele de astazi ale UE sunt tocmai rezultatul primirii de noi membri in conditii nenegociate iar nu consecinta faptului ca acei membri nu ar fi fost suficient de pregatiti. In realitate, admitand fara discutii conditiile UE, statele in cauza nu i-au permis sa se pregateasca pentru extindere. Ucraina (dar mai inainte si Azerbaidjanul) au demonstrat ca drumul spre UE este unul cu doua sensuri si ca daca UE este interesata sa controleze traficul pe acest drum, ea trebuie sa-i negocieze regulile impreuna cu toti cei care vor sa calatoreasca pe el catre Bruxelles. Altminteri isi va impune regulile pe un drum pustiu care nu duce nicaieri.

Astazi vedem pe ecranele televizoarelor consecintele catastrofale ale politicii de vecinatate si extindere a UE. Cine a castigat, cine a pierdut si cine este de vina? Cert este ca Ucraina aluneca spre haos si autoritarism iar nu spre „valorile europene”. (Despre soarta doameni Timosenko nu mai vorbeste nimeni.) Cota sa de incredere pe piata financiara internationala s-a prabusit iar pericolul scindarii ei este iminent. Nu se poate spune cu certitudine ca Rusia a castigat dar este sigur ca UE si, in general, Occidentul euro-atlantic au pierdut. Fiecare si-a adus, probabil, contributia la acest esec. Unul singur avea in acelasi timp interesul total si mijloacele materiale spre a-l evita: UE. Nu a facut-o intrucat ii lipseste identitatea strategica, eficienta institutionala si coerenta politica.

Iata de ce reformarea UE sau gasirea unor alternative la ceea ce este UE astazi, sunt mai actuale ca niciodata.

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/epilog-la-un-summit-ratat/

1 comment

  1. pintenogu

    Bravo,batrane!Ai pus punctul pe I ,dar trebuie sa dezvolti ideia cu scindarea si implicatiile spre noi.Vecinu'(de peste drum)

Leave a Reply