«

»

Print this Post

Dreptul internațional, Procesul de Pace din Orientul Mijlociu și impredictibilitatea politicii interne românești

La data de 21 aprilie 2018, pe pagina exclusivistă C/ontributors.ro, a fost publicat articolul cu titlul „Dreptul internațional, Procesul de Pace din Orientul Mijlociu și predictibilitatea politicii externe românești” by (adică scris de) Bogdan Aurescu. Autorul, doctor în drept internațional public, mi-a fost colaborator, înainte de a deveni ministru de externe și a fi promovat apoi în funcția de consilier al Președintelui României, pe care o ocupă în prezent. Motive în plus pentru a-i citi textul cu interes.

 

Nu îți trebuie prea multă perspicacitate pentru a ghici că tema tratată este exact cea care lipsește din titlu, în ciuda lungimii acestuia, respectiv controversata mutare a ambasadei României de la Tel Aviv la Ierusalim. Pe multe pagini, citând lungi pasaje din rezoluțiile Adunării Generale și ale Consiliului de Securitate ONU, profesorul Aurescu transmite mesajul potrivit căruia prin respectiva mutare România ar încălca normele dreptului internațional, abătându-se astfel de la politica sa tradițională a rezolvării conflictelor din Orientul Mijlociu exclusiv prin forța dreptului. Și vorba aceea, „unde-i lege nu-i tocmeală!”.

 

  1. Primul document la care se face referire este Rezoluția 181 din 29 noiembrie 1947 a Adunării Generale ONU, „prin care era recomandată crearea unui stat israelian și a unui stat arab și care prevedea un regim internațional special pentru orașul Ierusalim: ‘Orașul Ierusalim va fi stabilit ca un corpus separatum, sub un regim internațional separat și administrat de ONU.’” La care autorul adaugă: „Aceasta este baza juridică a statutului Ierusalimului din perspectiva ONU, fiind cunoscută și ca ‘Planul de partiție al Palestinei’, cu valoare juridică de recomandare (sublinierea noastră), prevederile sale fiind reluate ulterior în rezoluțiile Consiliului de Securitate în materie. … Partea a III-a a rezoluției prezintă statutul orașului Ierusalim pe următoarele capitole: a) Regimul special; b) Frontierele orașului; c) Statutul orașului; d)Durata regimului special. Implementarea Rezoluției nu a fost însă realizată(sublinierea noastră).”

 

De ce nu a fost realizată și ce înseamnă asta pentru decidenții politici ai anului 2018? Răspunsul, care lipsește din articol, se găsește nu numai în împrejurarea că rezoluția avea doar valoare de recomandare (adresată cui?), ci mai ales în faptul că Statul Israel se naște prin declarația sa de autodeterminare („procalmația de independență”, cum o numește dl Aurescu) din anul următor (1948), care practic nu reține din ea decât partea referitoare la recunoașterea internațională, precum și din respingerea ei de către statele arabe. Refuzul planului de partiție de către toate părțile direct interesate / afectate – cu privire la detalii (exact acolo unde se ascunde Diavolul) de către Israel, și în integralitatea sa de către vecinii arabi – a fost urmată de un război care a condus, printre altele, la divizarea Ierusalimului într-o parte de vest, lăsată sub jurisdicție israeliană, și o parte de est, lăsată sub jurisdicție arabă. Când, în urma Războiului de șase zile din 1967, Israelul ocupă Ierusalimul de Est, rezoluțiile Consiulului de Securitate al ONU se referă numai la acesta ca la un „teritoriu ocupat”, confirmând astfel caducitatea recomandării din 1947 în ceea ce privește Ierusalimul.

 

În dreptul internațional public contemporan, statele se nasc prin autodeterminare iar nu prin recunoaștere. Autodeterminarea nerecunoscută de nimeni nu face, însă, practic doi bani. De aceea, fondatorii statului evreu nu au trecut la proclamarea autodeterminării decât după ce Adunarea Generală ONU, prin ceea ce pudibond s-a numit „recomandare”, a „aprobat” avant la lettrerecunoașterea internațională a înființării statului în anumite frontiere. Ulterior, noul subiect de drept internațional a modificat aceste frontiere, prin mijloace militare. ONU a cerut atunci întoarcerea la frontierele din 1967 (recunoscând astfel împărțirea Ierusalimului neprevăzută în 1947), dar a lăsat deschisă posibilitatea modificării acestora prin negocieri între părțile interesate.

 

Dl Aurescu precizează corect că prin Rezoluția nr 242/1967 Consiliului de Securitate a cerut „retragerea trupelor israeliene din teritoriile ocupate (inclusiv, implicit, din Ierusalimul de Est).” Dacă este așa (și așa este), înseamnă că afirmația potrivit căreia Rezoluția Adunării Generale nr 181/1947 a rămas „baza juridică a statutului Ierusalimului din perspectiva ONU”, nu mai stă în picioare.

 

  1. Trecând peste alte multe citate din diferite alte rezoluții adoptate în materie sub egida ONU, care nu vorbesc nimic despre amplasarea ambasadelor la Ierusalim, ajungem la documentul pe care profesorul Aurescu îl semnalează a fi cu adevărat important, și anume rezoluția Consiliului de Securitate al ONU nr 478/1980. Aceasta „solicită acelor state care au stabilit misiuni diplomatice la Ierusalim să retragă aceste misiuni din Orașul Sfânt.” (paragraful 5 lit.b). Comentând textul, autorul articolului scrie: „Textul Rezoluției 478/1980 a CS ONU nu face distincția între misiunile diplomatice aflate în Ierusalimul de Est și cele aflate în Ierusalimul de Vest, incluzând o referire generală la Ierusalim. Așadar, nu ar conta în care din părți România și-ar stabili Ambasada, consecințele în raport cu dreptul internațional fiind aceleași.” (sublinierea noastră)

 

Adevărul este că documentul chiar asta face. Nu distinge între Ierusalimul de Est și cel de Vest, ci numai între Ierusalim, la care se referă în general sau în integralitate, și „Orașul Sfânt”, respectiv o parte (partea istorică) a Ierusalimului, în care solicită să nu fie amplasate misiuni diplomatice. Așadar, nu ar contaîn care din părți România și-ar stabili Ambasada, totul fiind, în raport cu dreptul internațional, ca locul să nu fie în Orașul Sfânt. „Oraș” care nu coincide cu Ierusalimul, căci nimeni nu poate susține că tot Ierusalimul este „sfânt” (sic!).

 

Este drept că o Rezoluție a Consiliului de Securitate mult mai recentă (nr 2334/2016), care nu recunoaște „nici o schimbare în privința liniilor de demarcație existente la 4 iunie 1967, inclusiv cu privire la Ierusalim” (deci recunoaște totuși împărțirea Ierusalimului anterioară acestei date), decât dacă rezultă din acordul părților implicate, cere statelor „să facă distincția în relaționările lor relevante între teritoriul Statului Israel și teritoriile ocupate după 1967”. Aceasta ar restrânge implicit, printr-o interpretare restrictivă, capacitatea de opțiune a României la partea vestică a Ierusalimului, numai că, rezoluția cea mai recentă a Adunării Generale ONU privind statutul Ierusalimului, adoptată în 21 decembrie 2017, revine la restricțiile rezoluției din 1980 antecitată și clarifică situația.

 

Potrivit domnului Aurescu, documentul din 2017 (la adoptarea căruia România, cu predictibilă duplicitate, s-a abținut) afirmă, la paragraful 1, că ,,orice decizii și acțiuni care modifică caracterul, statutul sau compoziția demografică a Orașului Sfânt al Ierusalimului nu au niciun efect juridic, sunt nule și neavenite și trebuie anulate în conformitate cu rezoluțiile relevante ale Consiliului de Securitate și face apel la toate statele să se abțină de la stabilirea de misiuni diplomatice în Orașul Sfânt al Ierusalimului, în conformitate cu Rezoluția 478 (1980) a Consiliului de Securitatec (sublinierea noastră). Aceeași rezoluție solicită tuturor statelor să acționeze numai în conformitate cu rezoluțiile Consiliului de Securitate privind Orașul Sfânt și să nu recunoască nicio acțiune sau măsură contrară acestor rezoluții.”

 

Orașul Sfânt, unul dintre cele mai sacre locuri pentru toate religiile monoteiste (acolo unde se află situate biserica Sfântului Mormânt, Zidul Plângerii și Moscheia de pe Stâncă) trebuie să aibă un statut special ca spațiu de spiritualitate universală, deschis accesului tuturor cetățenilor Terrei, care chiar dacă este dat în paza administrativă a unui stat sau altuia, nu trebuie să găzduiască bunuri și simboluri făcând trimitere la raporturi politice inter-statale actuale, uneori cu caracter tensionat sau suceptibile a crea tensiuni ori a redeștepta sentimente legate de controverse istorice. În 1995, eu însumi, împreună cu senatorul Ferrarini (Italia), am inițiat o rezoluție a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei prin care ceream stabilirea unui asemenea statut special pentru Ierusalimul vechi /istoric, ca un „cămin spiritual al umanității”. Cu asta, în principiu, nimeni nu poate fi în dezacord.

 

„Orașul Sfânt” este, deci, una, și Ierusalimul, în integralitatea lui sau în restul lui, este alta. Dacă citim rezoluțiile pertinente nu ca pe cartea tehnică pentru întreținerea mașinii de spălat, ci în contextul lor juridic, politic și istoric, respectiv dacă nu ne rezumăm la o interpretare literală, ci apelăm măcar la interpretarea logică, textele citate conduc la conculzia că, dacă în Orașul Sfânt nu pot fi amplaste ambasade, per a contrario, în restul Ierusalimului se poate. Problema oportunității ține de o altă discuție.

 

Dacă ar fi existat o altă interpretare, SUA, care de multă vreme contemplă posibilitatea mutării ambsadei sale la Ierusalim, ar fi blocat rezoluțiile în discuție prin dreptul său de veto, așa cum a făcut-o în numeroase alte ocazii.

 

Dl Aurescu se referă și la poziția UE cu privire la statutul Ierusalimului, exprimată prin intermediul mai multor documente. În acest sens sunt citate concluziile Consiliului pentru Afaceri Externe din 2009 care afirmă explicit că „UE nu va recunoaște nici o modificare a granițelor dinaintea anului 1967, inclusiv în ceea ce privește Ierusalimul, în afara celor agreate între părți”. Dincolo de aspectul că nici aici nu se vorbește explicit despre amplasarea ambasadelor, trebuie spus că aceste documente nu sunt instrumente de drept internațional și nu fac parte nici din acquis-ul comunitar, căci, poate din nefericire, politica externă nu este încă federalizată / comunitarizată (adică nu a fost atribuită în competența UE).

 

Pe 6 decembrie 2017, Înaltul Reprezentant al UE pentru Politică Externă și de Securitate, Federica Mogherini, declara (probabil în nume propriu, ca și primul vicepreședinte Timmermans cu privire la statul de drept) că „UE și statele membre vor continua să respecte consensul internațional în privința Ierusalimului, conținut, inter alia, în Rezoluția CS ONU 478 (deci dinnou aceeași rezoluție care exclude doar Orașul Sfânt – nota noastră), inclusiv privind stabilirea misiunilor diplomatice, până la rezolvarea statutului final al Ierusalimului”. Asemenea declarații, și de-ar fi corecte în fond, precum și pretenția ca ele să fie luate ca literă de Evanghelie în statele membre, nu pot decât să reamintească la București luările de poziție prin care UE menține fără nici o bază legală Mecanismul de Verificare (MCV) împotriva României, sau cele prin care UE refuză cu rea credință intrarea României în spațiul Schengen, încălcând tratatele europene.

 

Înainte de a cere României loialitate față de UE și solidaritate cu pozițiile sale, statele membre (inclusiv Germania, Franța, Olanda, Finlanda etc.) ar face bine să arate loialitate față de România și solidaritate cu ea. Înainte de a vorbi despre respectarea dreptului internațional de către România, Bruxellesul ar trebui să respecte dreptul european. Decizia Guvernului român (umilit în toate felurile în și de către UE) privind amplasarea ambasadei sale din Israel, decizie care intră perfect în exercițiul prerogativelor sale suverane, ar trebui să le reamintească protagoniștilor și profitorilor UE că nu pot aștepta din partea României mai mult decât îi oferă.

 

Aș dori să înlătur orice bănuieli și speculații. Nu sunt de partea Guvernului împotriva Președinției sau invers. Nu intru în disputele dintre dl Dragnea și dl Iohannis. Nici măcar nu mă amestec în controversele legate de mutarea ambasadei române de la Tel Aviv la Ierusalim. Când am fost ministru de externe am făcut ceea ce am crezut că este mai bine și dacă expertiza mea îi este cuiva necesară, i-o țin la dispoziție.

 

Nu pot rămâne, însă, în tăcere, atunci când văd dreptul internațional, care este una dintre principalele paveze ale intereselor naționale românești, distorsionat pentru a răspunde unor interese legate exclusiv de luptele politice intestine din România. Dând expresie acestor controverse interne, în chiar deschiderea articolului său, cu devotamentul impecabil datorat șefului, dl Aurescu scrie: „O astfel de decizie nu se poate lua pripit, discreționar, fără un proces riguros de analiză în care să fie implicate toate instituțiile relevante și mai ales Președintele României, care, din punct de vedere constituțional, este factorul care decide liniile directoare ale politicii externe a României.”

 

Deci aceasta este problema: în focul bătăliei interne pentru puterea unui stat tot mai lipsit de putere, decizia nu a putut fi cenzurată de „factorul care, din punct de vedere constituțional, decide liniile directoare ale politicii externe a României”. Dacă din instrumentele de drept internațional dl Aurescu citează copios, din Constituție nu reia nici măcar o propoziție. Iar asta nu pentru că este profesor de drept internațional iar nu de drept constituțional, ci pentru că nu există nici o prevedere constituțională care să facă din politica externă atributul Președintelui. Cel care „ decide liniile directoare ale politicii externe a României” este, potrivit Constituției, Guvernul. O fi bine, o fi rău?! Deocamdată așa este și într-un stat de drept Constituția trebuie respectată.

 

Prin urmare, nu predictibilitatea politicii externe este în discuție, ci impredictibilitatea politicii interne în contextul conflictului inter-instituțional intern cu caracter constituțional care s-a cronicizat și care face ca politica noastră externă să fie predictibil impredictibilă. Cât afectează asta credibilitatea ordinii internaționale de drept și procesul de pace din Orientul Mijlociu, este greu de măsurat. Probabil nu foarte mult. Faptul afectează, în schimb, grav capacitatea României de a vorbi cu o singură voce lumii și a-și susține interesele în fața acesteia cu forțe reunite puse în slujba unei acțiuni coerente.

 

Aceasta mă face să închei comentariul pe marginea articolului dlui Bogdan Aurescu, nu neliniștit de vreo posibilă încălcare a dreptului internațional din partea României, ci de dezbinarea internă sinucigașă care îi răpește predictibilitatea și, mai ales, eficiența politicii externe. Să îl parafrazăm, deci, pe Titulescu, în atenția tuturor celor interesați: „Dați-mi o politică internă predictibilă, și vă voi da o politică externă predictibilă!”

 

 

P.S. Ce păcat că dl prof Bogdan Aurescu nu s-a pronunțat și asupra relației dintre dreptul internațional și bombardarea Siriei de către SUA, „în coordonare” cu Marea Britanie și Franța, acțiune cu care președinția României s-a solidarizat fără ezitare.

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/dreptul-international-procesul-de-pace-din-orientul-mijlociu-si-impredictibilitatea-politicii-interne-romanesti/

Leave a Reply