DNA face politică

În chiar Vinerea Mare a îngropării Domnului Isus Hristos, DNA a dat un comunicat în care își exprimă opinia cu privire la recent adoptatele și în curs de promulgare cod penal și cod de procedură penală.

 

Comunicatul ține să precizeze din start că este emis la cererea mass media; adică în conformitate cu obligația la transparență de care este ținută o instituție care, potrivit legii, dar și logicii științei dreptului, instrumentează proceduri în mod necesar nepublice. Din această contradicție o entitate judiciară născută din capul politicii și acționând ca instrument politic pare în imposibilitate de a ieși.

 

Mai grav decât faptul că prin DNA se face politică (la urma urmei totul este politic), este că DNA s-a transformat în partid politic. Dintr-o armă în sine, prin care factorul politic a înțeles să lupte împotriva corupției, DNA s-a transformat într-o armă pentru sine, lupta împotriva corupției devenind alibiul unor acțiuni menite să acapareze putere și să o folosească în scopuri ilegitime.

 

Cine anume din mass media a solicitat opinia DNA nu ni se spune, dar putem bănui. Probabil ziariști „independenți” dintre aceia care cu ani în urmă, în calitate de consilieri ai ministrului justiției Monica Macovei cotrobăiau prin arhiva SIPA spre a strânge ilegal date compromițătoare la adresa magistraților independenți.

 

Bănuim și scopul acestui document scos pe piață cu precipitare de niște procurori care după aceea s-au dus probabil la biserică să se sfințească cu prilejul sărbătorilor pascale. El dorește să ofere argumente Președintelui Iohannis pentru ca, în numele unor valori doar de el știute, să mai facă o excepție de la respectarea Constituției și să refuze promulgarea legilor în cauză. În același timp urmărește să furnizeze muniție criticilor externi ai României, și în special PPE (și prin el USR, Plus și PNL), în perspectiva alegerilor europene de peste mai puțin de o lună și a perpetuării stării de inferioritate a românilor în UE.

 

Oricum ar fi, comunicatul este o evidentă încălcare a obligației la rezervă impusă magistraților. Transparența DNA presupune furnizarea de informații în legătură cu cazurile pe care le investighează procurorii – și aceasta fără a aduce atingere demnității și prezumției de nevinovăție ale celor puși sub urmărire, precum și caracterului nepublic al procedurii în faza anterioară sesizării instanței judecătorești – precum și cu aspectele de organizare internă. DNA nu are nici obligația nici dreptul nici capacitatea de a prezenta public opinii politice (adică opinii cu privire la politica penală a executivului sau legislativului) sau analize critice ale legislației. Dacă autoritatea judecătorească are aptitudinea de a formula avize (consultative) cu caracter de sinteză referitoare la legislație, aceasta se face exclusiv prin CSM, iar nu prin DNA.

 

Procurorii aplică legea și asta caz cu caz. Ei instrumenteză cazuri iar nu fenomene. În consecință, teoretic nici nu au cum să se pronunțe din perspectivă criminologică. Necum să mai facă și politică penală.

 

Dacă o măsură legislativă este justificată sau nu, o apreciază legiuitorul. Dacă politica penală include reducerea termenelor de prescripție sau dezincriminarea anumitor fapte, apreciază legiuitorul, nu procurorul.

 

Comunicatul DNA reflectă concepția stalinistă potrivit căreia oamenii se împart în vinovați prinși și vinovați neprinși încă. Așa cum spunea Lavrenti Beria, ultimul șef al KGB din timpul lui Stalin, dacă cineva nu a fost încă găsit vinovat înseamnă că „nu ne-am ocupat suficient de acela”.

 

Că prin scurtarea termenelor de prescripție se închid dosare în prezent aflate în lucru, este de la sine înțeles. Este unanim admis că termene de prescripție mai scurte înlătură mai repede incertitudinile legate de drepturile și obligațiile în dispută și astfel este sporită stabilitatea raporturilor sociale. Asigurarea echilibrului între nevoia pedepsirii faptelor ilegale și cea a stabilității socio-politice, ambele factori determinanți ai acelei valori ultraimportante care este siguranța socială, cade în competența factorului politic iar nu a procuraturii.

 

A sugera, însă, că prin accelerarea prescripției scapă de pedeapsă persoanele vinovate care beneficiază de această măsură, este egal cu a considera că toți cei bănuiți sau acuzați de DNA sunt vinovați înainte ca ei să fi fost judecați de o instanță judecătorească și să se fi pronunțat o hotărâre judecătorească definitivă pe baza unei convingeri mai presus de orice dubiu rezonabil. Ministrul Justiției, sub autoritatea căruia funcționează procurorii, ar trebui să intervină pentru ca prin cursuri de instruire sau instrucțiuni profesionale să curme o asemenea mentalitate. Dacă procurorii DNA nu pot scăpa de ea, DNA trebuie să scape de ei.

 

Problema se pune în mod similar și în ceea ce privește dezincriminarea, totală sau în anumite forme, a unor fapte. Dacă fapta nu mai este infracțiune, cel care a comis-o nu mai este infractor. Iar dacă nu mai este infractor nu are de ce fi pedepsit, chiar dacă DNA, sub inspirație divină, crede că așa s-ar cuveni.

 

Definirea unei fapte ca infracțiune nu vine de la Dumnezeu, ci de la oameni. Cel care trebuie să stabilească – în funcție de gradul de periculozitate măsurat, nu în principiu, ci într-un context social concret – ce faptă atrage răspunderea penală este legiuitorul iar nu procurorul.

 

În acest sens trebuie repetat mereu, ceea ce pare-se la noi cu rea credință se ignoră, că răspunderea nu este numai penală, ci și civilă, administrativă etc. Prin urmare, a spune că o faptă producătoare de prejudicii nu se mai sancționează penal, nu înseamnă că prejudiciul subsecvent acestiea nu va fi acoperit pe calea răspunderii civile.

 

Comunicatul DNA deplânge obligația procurorilor de a acționa pe bază de indicii temeinice și probe, iar nu doar de „suspiciuni rezonabile”. Suntem avertizați că astfel mulți vor scăpa. Dinnou aceeași meteahnă: vor scăpa infractorii „nedovediți” (sic!). Ce tragedie!

 

În același timp este deplânsă împrejurarea că, de acum, delatorii se vor putea sustrage pedepsei cuvenite pentru propriile fapte numai dacă denunță infracțiunile altora într-un anume interval de timp. Asta este chiar rău (sic!). Procurorii nu vor mai putea face politică ținând la frigider denunțurile pentru când „va fi nevoie” de ele și nu vor mai putea șantaja cu ele, inclusiv pe alți magistrați. Ei nu vor mai putea abuza nici de martorii sub acoperire.

 

Înțeleg că astfel procurorilor DNA le va veni mai greu cu strânsul probelor. Asta înseamnă însă că le va veni mai greu și cu încălcarea drepturilor omului. Or, într-un stat de drept veritabil, drepturile omului interesează mai mult decât condamnările, iar achitările celor nevinovați au prioritate absolută față de pedepsirea vinovaților.

 

Comunicatul DNA arată că, în ciuda dezvălurii abuzurilor săvârșite sub egida acestei instituții și a cutremurelor care au zdruncinat-o, angajații ei nu au învățat nimic și nu au uitat nimic din relele lor obiceiuri. Ei au rămas niște talibani ai anti-corupției.

 

O altă întrebare este în numele cui s-a emis comunicatul DNA în realitate? Aparent el angajează întreaga instituție. Fiind vorba, însă, de opinii iar nu de fapte, de judecăți de oportunitate iar nu de informații asupra activității, ar fi trebuit ca tezele date publicității să fi fost dezbătute anterior într-un cadru intern oficial, iar nu doar pe coridoare ori în cabinetele șefilor. Chiar toți procurorii DNA gândesc astfel? Există chiar o majoritate relevantă a acestora care dorește să facă politică penală (politică în general) în loc să facă justiție penală? Vreau să cred că nu este așa.

 

La aceste întrebări ar trebui să ne răspundă Ministrul justiției; adică, o repet, cel sub autoritatea căruia lucrează procurorii. Și în funcție de răspuns, tot acesta, împreună cu CSM, trebuie să dispună măsuri.

 

Cum permite Ministrul justiției ca DNA să pună în discuție publică politica Guvernului sau deciziile Parlamentului ca și când ar fi un partid politic? Pentru ceva cu mult mai puțin procurorul general al Germaniei a fost demis imediat. La fel s-a întâmplat și cu procurorul general al SUA. A spus cineva ceva?

 

E drept, noi nu suntem nici Germania nici SUA. Dar, vorba doamnei Koveși, noi suntem România și ar trebui, în fine, să ne facem treaba.

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/dna-face-politica/

Leave a Reply

Your email address will not be published.