«

»

Print this Post

Dialoguri reale în spațiul virtual

Articolul meu „Securitatea este indivizibilă” a născut reacții (din fericire toate civilizate) atât în tabăra proamericană, cât și în cea prorusă.


Cei dintâi văd în orice critică adusă felului în care SUA își tratează partenerul român sau a celui în care România își gestionează parteneriatul cu SUA expresia desprinderii de alianțele euro-atlantice și a întoarcerii în brațele Rusiei. Cei din urmă, iau orice rezervă față de politica americană ca pe un argument că tot Rusia era mai bună și că alianța cu ea este singura cale de a ne scoate din iobăgia americană.


Între aceștia, americanofobi acoperiți sau românofili naivi pledează pentru neutralitate. O idee, recunosc, splendidă dacă nu ar fi imposibil de realizat.


Despre construcția unei adevărate politici românești ghidată nu de egoism național sau de delir etnocentric, ci de interesele vitale ale acestui popor necăjit care, cu nenumărate greșeli și în ciuda lor, a reușit totuși să răzbească prin istorie, de aspirațiile sale la o viață decentă, la libertate și la demnitate nu prea vorbește nimeni. Încercarea mea modestă și aproape disperată de a o face îi determină pe mulți dintre cei care mă citesc, spre amuzamentul dar și spre tristețea mea, să mă plaseze în același timp atât în rândul fanaticilor atlanticismului, al adepților putinismului și al dușmanilor neutralității (adică al iubitorilor de confruntare). Cum nu pot fi simultan în trei locuri, înseamnă că sunt exact unde trebuie.


Asemenea controverse crează – și asta este partea bună – ocazia unor precizări care îmi clarifică mesajul și reduc riscul deformării lui prin lecturi partizane, dacă nu chiar de rea credință. Cu acest gând redau în continuare câteva dialoguri (de fapt, întrebări, majoritatea cu subînțeles, și răspunsuri) provocate de articolul înainte menționat. Sper să fie interesante, utile și lămuritoare. Aceasta cu atât mai mult cu cât timpul nu îmi permite să redactez studii atât de ample și de detaliate (de altfel, acestea s-ar citi și mai greu) încât să elimine toate speculațiile.

 

Ș.P. întreabă: A sporit securitatea Rusiei daca a ucis sute de mii de oameni in Siria?

A.S. răspunde: Nu. Noi nu suntem, însă, aliații Rusiei. Este sănătos ca să punem ordine în curtea noastră, înainte de a o face în curtea altuia. Ceea ce vă mai pot spune este că, în ciuda marilor sale păcate și ale unui mod de purtare a războaielor prea puțin sensibil la pierderea de vieți omenești (în contrast cu mentalitatea și practica occidentală), Rusia nu se află la originea „primăverii arabe”.

 

G.B. comentează: ,,Rusia nu se află la originea primăverii arabe”, este opinia dvs, dar fără argumente. Realitatea are argumente. Libia, o dictatură fără partide politice, fără alegeri libere, dar cu un colonel arogant bazându-se pe prietenul rus, pe arme rusești, rachete, avioane rusești. Când a fost atacat de avioanele americane în anii 80, prietenul rus și-a retras navele, iar când a fost atacat și ucis, prietenul rus s-a abținut în Consiliul de securitate. ,,Primavara araba” în Siria a început la o școală generală unde elevii au scris pe zidul scolii ,,Asad, acum e rândul tau!”. Polițiștii dictaturii au băgat în beciurile poliției și au torturat. Părinții elevilor au mers la Poliție cerând să-și vadă copiii. S-au alăturat elevii școlii și profesorii, apoi cetățenii localității. Au primit bastoane etc. Tinerii localității au sărit gardul cazărmii localității și au luat arme. Așa a început ,,primăvara arabă” în Siria democratică și iubitoare de drepturile omului.

A.S. răspunde: Nu am afirmat niciodată și niciunde că regimul lui Bashar al Assad este democratic și respectuos față de drepturile omului. Dimpotrivă, este un regim autoritar care, probabil, a și comis crime pentru a-și menține puterea și a-și impune ordinea. Probabil că schimbarea lui ar fi o parte a răspunsului la criza siriană dar aceasta este atributul poporului sirian iar nu al altor popoare. Nu vreau să compar regimul de mână forte al familiei al Assad cu regimul „democratic” al bunului general Pinochet din Chile, susținut de SUA, dar o vastă experiență în domeniul drepturilor omului (am fost raportor special ONU pentru drepturile omului în Belarus) m-a învățat că nu toți cei care se opun unui dictator sunt democrați. Cum a început „primăvara arabă” în Siria, respectiv în ce zi, la ce oră și în ce localitate, nu știu. Văd că dvs aveți iformații precise în acest sens, culese desigur din presă, și vorba aceea, „trebuie să fie adevărat pentru că a scris în ziar / s-a spus la televizor”. În schimb știu cum a început „primăvara arabă” la UE, unde eram vicepreșdinte PES pentru politică externă, securitate și apărare, și m-am opus instigării ei. Știu de asemenea cum s-au organizat în și supravegheat din alte capitale decât Kiev, „revoluția portocalie” din Ucraina, în 2004, când eram Președinte al AP-OSCE, sau protestele Maidanului în 2014, când oficial nu mai eram nimic dar am fost trimis în misiune pe teren ca fost raportor permanent al PE pentru Ucraina și Rusia. Mai știu, chiar dacă nu mi-a fost clar de la început, cum a fost sprijinită de Occidentul euro-atlantic autodeterminarea kosovarilor, care i-au căsăpit pe sârbii opresori și le-au vândut organele prin Europa. (Să nu îmi vorbiți acum despre crima de la Katyn, căci am un unchi ucis acolo.) Știu și cum a fost cu bombardarea pieței din Srajevo în zi de târg, și cu masacrul de la Srebrenica, dar și cu maghiarul bătut de un român (sau invers?!) la Târgu Mureș în 1990. (Vorba unui hâtru, pentru câte știu mi-au dat prea puțină închisoare.) Desigur Ghadafi a fost și el un dictator care a ținut cu mână de fier o grupare de triburi, transformându-le într-un stat (petrolifer) dezagregat de îndată după căderea sa. Așa cum bine spuneți, nu se mai poate ști dacă rușii l-au susținut sau l-au lăsat să cadă sau și una și alta, în funcție de interesele lor schimbătoare, dar îmi amintesc precis momentul în care predecesorul Președintelui Macron, onorabilul domn Sarkozi, l-a primit cu mare pompă la Paris și chiar i-a sărutat mâna (se pare că și portofelul). Oricum, „primăvara arabă” a adus democrațiile occidentale în situația de a saluta, în numele democrației desigur, lovitura de stat dată de Generalul Al-Sisi împotriva unui guvern egiptean, este drept, islamist, dar instalat prin alegeri libere, ai cărui membri au fost aruncați în închisoare. Nu pot afirma, întrucât nu am probe certe, că SUA au finanțat ISIS (poate doar anumite instituții americane au făcut-o fără știrea administrației, cum s-a mai întâmplat), dar știu că are un partenriat strategic cu democrația din Arabia Saudită. Asta nu vrea să spună că americanii sau vest-europenii sunt răi, iar rușii sunt buni, ci că toți sunt o apă și un pământ. Toți se conduc după interese iar nu după principii morale. Această constatare ne duce la două întrebări: Sunt ticăloșii noștri mai buni sau mai acceptabili decât ai lor? Sunt dezirabile și legitime intervențiile militare externe în vederea schimbării regimurilor nedemocratice, autoritare, iliberale etc; în general, a regimurilor care nu ne plac? Răspunsul meu la ambele întrebări este unul singur: NU! Întrucât, însă, aceasta este lumea iar noi românii nu o putem schimba singuri, trebuie să comparăm costurile și beneficiile opțiunilor disponibile, să facem compromisuri tactice cu grija de a nu compromite obiectivul strategic, și să nu încetăm a ne opune răului, inclusiv în cadrul alianțelor noastre, căci numai așa vom putea avea totdeauna aliați care să nu vrea sau să nu încerce a ne fi neapărat și stăpâni.

 

L.P. întreabă: Să deduc că Republica Moldova a procedat cel mai corect rămânând neutră și fiind în bătaia vântului insecurităților atât dinspre vest cât și dinspre est?

A.S. răspunde: Evident că nu despre neutralitate este vorba, în măsura în care, ceea ce nu cred, ar fi posibilă. Este vorba despre alegerea alianțelor (ca problemă de principiu, pe care acum eu nu o pun în discuție), despre gestiunea alianțelor și despre comportamentul aliaților. De asemenea este vorba despre cercetarea viabilității alianțelor prin analiza a ceea ce stă la temelia lor. Sunt inițiator și coautor al parteneriatului strategic cu SUA iar nu produsul lui. Îmi asum răspunderea pentru aceasta. De aceea, cred că, atunci când spun ceea ce spun, afirm un atașament real, care nu poate fi decât critic, față de alianțele României, și ar fi util ca orice contra-argument să se refere la spusele mele, iar nu să aducă în discuție întrebări care nu au legătură cu subiectul și nici măcar nu au curajul să afirme ceva. Dacă socotiți că alternativa este neutralitatea, spuneți-o! Nu este cazul să o deduceți forțat din ceea ce am spus. O alternativă afirmativă ar fi, de pildă, renunțarea la confuzia dintre loialitate și slugărnicie în cadrul alianțelor noastre. Dacă vreți să spunți că alianțele noastre de azi sunt răul cel mai mic, iar nu binele cel mai mare, spuneți-o! Chiar de ar fi așa, eu unul socotesc că situația poate fi îmbunătățită, evident cu condiția de a redeveni lucizi și critici. Și încă ceva. În documentul care a dat contur parteneriatului strategic româno-american, discutat și convenit în toamna anului 1997 între mine și Asistentul Secretarului de Stat, Mark Grossman, se spunea clar că obiectul acestuia este „consultarea, concertarea și cooperarea părților” în domenii esențiale ale politicii internaționale. Cum au fost îndeplinite aceste prevederi în cazul ultimei acțiuni militare din Siria? Secretarul General NATO și-a declarat susținerea pentru intervenția militară a trei dintre statele membre? Au fost consultați toți membrii înainte? Chiar toți au aceeași părere? Era imposibil să fie altfel? Atunci ce vă face să credeți că va sări cineva în apărarea noastră dacă vom fi atacați? Mai ales că astăzi atacul nu înseamnă numai acțiune militară convențională.

 

L.P. întreabă:Concret, ce ați face dacă ați fi ministru de externe acum?

A.S. răspunde: În primul rând ce nu aș face: nu aș da comunicate publice prin care să îmi exprim solidaritatea cu o acțiune care încalcă dreptul internațional. În măsura în care șeful statului a exprimat o asemenea solidaritate, aș da un comunicat al MAE prin care m-aș ralia poziției exprimate de Secretarul General ONU, aș cere respectarea dreptului internațional și eventual aș nuanța, prin introducerea cuvenitelor rezerve, versiunea „occidentală” cu privire la vinovăția Guvernului sirian. Dacă Guvernul m-ar dezavua aș demisiona. (Am făcut-o în 1997.) În al doilea rând, mi-aș aminti relatarea profesorului Mircea Malița referitoare la atitudinea conducătorilor români din timpul crizei rachetelor cubaneze din 1961, când au fost trimiși la Washington mesageri români care să informeze Casa Albă că România nu a fost consultată, nu și-a dat acordul și nu este de acord cu acțiunea URSS. Comportamentul SUA de astăzi față de noi este similar cu cel al URSS de atunci. De astă dată ar trebui trimis un mesager nu numai la Moscova, ci și la Beijing și, eventual la Teheran. În al treilea rând, aș trimite la Washington un mesager la nivel de director politic sau secretar de stat sau de ambasador cu însărcinări speciale, pentru a discuta cu reprezentanții de vârf ai administrației problema siriană și respectarea prevederilor parteneriatului strategic, în litera și spiritul lor. În al patrulea rând, aș trimite mesageri pentru consultări în toate sau măcar în principalele capitale ale statelor membre NATO (evident Ankara, dar și Varșovia și chiar Budapesta ar fi trei priorități), căutând construirea unor poziții comune. În al cincilea rând, aș merge personal pentru consultări la Sediul NATO de la Bruxelles, la Comisia Europeană și aș organiza o teleconferință cu Secretarul General al ONU. Cu prilejul tuturor acestor discuții aș relua propunerile făcute de mine în 2013, în contextul primei crize a arsenalului chimic sirian, evident cu aducerile la zi necesare. (O scurtă istorie a acelor demersuri, încununate, pare-se, de succes, o puteți găsi pe pagina mea de FB, publicată duminica trecută.) În al șaselea rând, aș utiliza, cu avizarea prealabilă a aliaților, ambasada României la Damasc pentru a crea o cale de comunicare cu Guvernul legitim al Siriei și a încerca găsirea unei formule pentru reluarea negocierilor politice (cu participarea UE și a membrilor permanenți ai Consiliului de Securitate), precum și a unei soluții politice pentru ieșirea din criză. (Ca ministru am făcut-o în alte situații de criză, pentru a primi apoi, în ciuda rezervelor inițiale, mulțumiri din partea tuturor celor implicați.) Toată această acțiune ar trebui folosită și pentru refacerea reglajului fin în raporturile cu acei aliați care ne confundă cu un vasal. Ar fi și altele dar mă opresc aici. Dincolo de aceasta, o regândire generală a modului în care ne gestionăm alianțele se impune. Bilanțul lor trebuie făcut și după caz ele trebuie refondate. Despre aceasta nu este însă FB locul unde să vorbim.

 

I.M. întreabă: În ce fel ar crește securitatea României dacă Rusia ar putea patrona nesancționată, zone de conflict prin diverse locuri, alimentând regimuri de tip dictatorial?
Cred că ar fi “fair” să abordăm simetric chestiunea securității și din perspectiva acțiunii dar și din cea a inacțiunii, nu?

A.S. răspunde: Orice acțiune care contracarează o amenințare la adresa securității cuiva, mărește securitatea acestuia într-o măsură mai mare sau mai mică, măsură care dă dimensiunea succesului. Asta este evident. Dacă acțiunea militară a SUA împotriva unor infrastructuri fără importanță și pentru distrugerea unui arsenal inexistent, cu încălcarea dreptului internațional (adică a regulilor jocului convenite în decenii de negocieri), a neutralizat o amenințare la adresa securității americane, totul este perfect. Înseamnă că SUA au mai multă securitate și România, ca partener strategic al SUA, în principiu, la fel. A existat o asemenea amenințare? A fost ea reală? A fost ea provocată de alții? Dacă nu a fost o amenințare înseamnă că intervenția a mărit insecuritatea SUA, indiferent de gradul de succes militar al operațiunii. Dacă amenințarea a existat, atunci contracararea a fost insuficientă, prost concepută și, în orice caz, ilegală (întrucât nu a fost aprobată de Consiliul de Securitate al ONU). Asta a șubrezit și ordinea internațională și securitatea SUA. Nu o putem nega, oricât de tare îi iubim pe americani și îi urâm pe ruși; ori tocmai de aceea. /// În fine, formula că „Rusia nu poate patrona nesancționată zone de conflict prin diverse locuri, alimentand regimuri de tip dictatorial”, scoate din minți pe orice om normal și de bună credință. Cine în lume are dreptul să îi „sancționeze” pe alții? Sancțiunile se aplică în baza unei legi. Or, în speță s-a „sancționat” prin încălcarea legii. Ce se întâmplă dacă fiecare se erijează în judecătorul altuia, îl condamnă după capul lui (chiar și fără probe) și își pune sentința în executare? Vă dați seama ce spuneți?!! Poate România susține asemenea idei?! Apoi, numai Rusia alimentează regimuri dictatoriale? Altă întrebare: Cine și în numele cărei legi are dreptul să intervină militar pentru a schimba un regim dintr-un alt stat? Referitor la Siria: Rusia a alimentat „primăvara arabă” sau Occidentul? Rusia a venit prima în Siria sau Occidentul? Poate Rusia să îi lase pe americani sau pe vest europeni „să patroneze zone de conflict în diverse locuri”, alimentând regimuri marionetă, de cele mai multe ori de tip dictatorial? Desigur că prezența influenței ruse în diverse zone din lume ne poate deranja (pe noi sau pe aliații noștri) și poate să ne reducă securitatea, câtă vreme suntem adversari ai Rusiei ori în alianțe concurente cu ea. Asta nu ne dă dreptul să „sancționăm” Rusia, ci poate justifica intrarea în război cu ea. Or, oricât de justificat strategic (nu moral) ar fi un asemenea război, războiul fiind opusul securității, este România interesată în izbucnirea lui? Dacă singura soluție este războiul, să mergem la război! Eu unul nu cred că aceasta este singura soluție. După cum merg lucrurile, însă, războiul pare inevitabil.

 

I.M. comentează: Nu pot sa ma abtin de la cateva comentarii.
Formula cu “forța dreptului vs dreptul forței” este corectă, minunată și dezirabilă. În fapt, ea operează numai atunci când marile puteri consideră necesar/util. Atât SUA cât și China sau Rusia, nu au lăsat interesele lor strategice să se împiedice de dreptul internațional. Și-au văzut de obiectivele lor și au încercat să dea acțiunilor necesare o spoială de acoperire juridică.
Nici măcar nu cred că se poate juca un joc de tipul cine a început primul, pentru simplul motiv că am ajunge cu exemplele în Evul Mediu.
Revenind la contextul de securitate pt România – vi se pare corectă o afirmație de tipul “principala amenințare la adresa securității României este Rusia” ? Dacă da, atunci cred că ar trebui evaluat comportamentul Rusiei prin care testează reacția occidentului la tot felul de gesturi/acțiuni cu final expansionist – Georgia, Ucraina, Crimeea și acum Siria. Care ar fi interesul de securitate al României? Să încurajeze sau să descurajeze un astfel de comportament?
Da, este adevarat că și americanii susțin regimuri nedemocratice dar România a facut deja o alegere ( dvs spuneți că alegerea a fost suverană) și a hotărât ca, neputând promova o neutralitate reală, să asume parteneriatul strategic cu puterea care nu i-a amenințat niciodată granițele. Am trimis trupe în Irak, în Afganistan ca să cimentăm parteneriatul și să sporim prin asta securitatea României și acum ar trebui să facem pe fetele mari care caută dovada irefutabilă ca atacul unui dictator împotriva propriei populații a fost făcut cu arme chimice și nu cu niște amărâte de bombe cu fragmentație?
In ceea ce priveste sancționarea sau războiul cu Rusia, cred ca glumiți. România de capul ei nu are mecanisme de sancționare a Rusiei și Rusia nu va porni niciodata un război împotriva noastră ca stat. Securitatea noastră în raport cu Rusia nu cred că poate fi judecată decât în contextul alianțelor de care sper să ne ținem cu dinții.
Vă privesc cu respect și considerație de când v-am cunoscut și sunt convins că prin natura carierei dumneavoastră diplomatice aveți cu mult mai multe informații decât noi, cetățenii obișnuiți dar cred, în același timp, că a încerca să impui forța dreptului în contextul actual asimetric al relațiilor internaționale este la fel de naiv cu a propovădui neutralitatea.

A.S. răspunde: Dacă Rusia este Dușmanul iar dreptul nu contează, nu mai are rost să căutam pretexte pentru a ne bate cu ea oriunde o găsim. Să lăsăm Siria acum, unde totul este o mare înșelătorie la care contribuie mai toți cei implicați. La întrebarea dacă Rusia este principala amenințare la adresa României, răspunsul este NU. Nici americanii nu spun așa ceva. (Găsim această formulă repetată numai pe unele canale mass media care, în realitate, promovează interesele rusești.) Oricum astăzi nu suntem colonia Rusiei. Granițele nu le pot amenința decât vecinii dar suveranitatea nu se rezumă la granițe. Poți avea teritoriu, dar să nu mai ai stat. Evident, pentru a raspunde întrebării Dvs trebuia mai întâi să știu ce înțelegeți prin securitate. Securitate fără reguli, adică fără drept, nu există. Neutralitatea poate fi o utopie. Dreptul nu. Alternativa la forța dreptului este legea junglei. Formula “aliații noștri, la bine și la rău” are valoare relativă, spre deosebire de formula “patria mea, la bine și la rău”, care are valoare absolută, întrucât avem o singură patrie dar mai mulți aliați, nimeni nefiind destinat a fi aliatul sau adversarul nostru veșnic.

 

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/dialoguri-reale-spatiul-virtual/

1 comment

  1. Iordache Marilena

    Nu pot decât să vă felicit ! Faptul că dați de gândit și îndemnați pe cei care vă citesc la analiză înseamnă mult intr-o țară care a trecut abrupt de la demagogia pro sovietică la cea pro americană. Se pune accent și acum de către toate părțile “combatante”a celebrului principiu “cine nu e cu noi e împotriva noastră. ” De altfel și Rusia și SUA îl folosesc fără ezitare în scopul descurajării unor dezbateri mai pragmatice în massmedia, pentru a nu lăsa prea multă libertate de analiză votanților și pentru a influența mai ușor opinia publică.
    Încă odată vă felicit !
    Mariana

Leave a Reply