«

»

Print this Post

Demo – apatia și eșecul statului român

În România democrația moare. Partidele nu mai sunt actorii principali ai competiției democratice iar legitimitatea celor care exercită puterea nu mai vine din alegeri sau nu mai contează în fața autorității. puterea nu mai este încredințată de popor (guvernanților), ci de clanuri (oligarhii) care au confiscat-o poporului; popor dezinformat și necultivat (politic), intoxicat și manipulat, derutat și speriat.

Ceea ce numim partide nu sunt decât structuri birocratice lipsite de orice identitate ideologică, respectiv fără a avea adeziunea la un set comun de valori ca factor de coeziune. Participarea lor la alegeri are rolul de a întreține în masă iluzia că poporul are ceva de spus în alocarea puterii, dar și consecința de a adânci dezamăgirea poporului care constată că aleșii săi nu guvernează – pentru că nu știu, nu vor, nu pot sau toate acestea împreună.

Ceea ce numim guvern sunt simple structuri tehnocrate care transpun în viață dispozițiile unor clanuri oculte, nesătule și egoiste. Aceste clanuri sunt transpartinice, transpartizane și chiar transnaționale. Alianțele lor au geometrie variabilă, raporturile de putere dintre ele schimbându-se permanent în funcție de jocul intereselor. Atunci când perdeaua de fum se ridică bătută de vânturi fortuite, se poate vedea viermuiala celor care sunt prieteni și dușmani, în același timp și sub același raport, după cum vânturile schimbătoare apropie sau îndepărtează mirosul fripturii.

Așa se face că oamenii clanului de la Cluj, de la Teleorman, de la Bacău, de la Craiova sau de la Constanța, se înfruptă împreună din pomana porcului, azi, pentru că mâine își bagă unul altuia cuțitul în spate, plimbându-se unii pe alții încătușați sub ochii perplecși ai poporului.

Lucrurile se complică și mai tare atunci când în acest joc odios intervin factorii externi: hegemoni regionali sau globali deținători ai puterii militare și corporații deținătoare ale puterii financiare. Atunci când instrumentele politice locale (naționale) ale factorului extern se epuizează (fizic sau „moral”), acesta face apel la „factorul intern” – serviciile de informații și autoritatea judiciară formând împreună „poliția politică” – pentru a schimba un supus obedient cu unul și mai obedient, unul eficient cu unul și mai eficient (în controlul masei). Acest „factor intern” s-a transformat din sistem imunitar al națiunii, în paznic al intereselor străine / antinaționale.

Ceea ce încurcă sunt alegerile. Deși rezultatele lor sunt în mare măsură influențate și corectate, după nevoi, ele încă mai prezintă surprize. Pentru anularea sau modificarea lor s-a inventat o așa numită „societate civilă” militantă. Ea este formată din persoane, de regulă, frustrate și de aceea ușor manipulabile, care neputând construi în termeni reali nimic ( sau, în orice caz nimic pe măsura unor ambiții invers proporționale cu meritele) neagă totul. Motivația ideologică oficială a acestor persoane este „lupta împotriva corupției” (concept cu atât mai folositor cu cât poate îngloba orice revendicare sau indispoziție concretă), iar modalitatea de acțiune este protestul în stradă (de regulă, neautorizat). La asemenea protest, la care abundă violența de limbaj și de mesaj, se asociază ușor fie salariații corporațiilor multinaționale interesate de guverne cât mai slabe, care să nu le întrebe de impozite, de exportul profiturilor sau de contribuțiile pentru protecția socială, fie canalia de uliți oricând atrasă de aglomerări stradale ofertante gesturilor obscene și busculadelor. Serviciile secrete, oficiale și neoficiale, își infiltrează bucuros oameni în această supă socială în încercarea de a o adapta meniului pe care doresc să îl servească atât instituțiilor publice, cât și cetățeanului turmentat.

Prins în cleștele „statului de drept” (de fapt statul polițienesc) și al „societății civile” (de fapt batalioane de asalt) – recent au apărut la demonstrații și simboluri neonaziste justițiar-populiste – executivul (de lefegii dezideologizați) este paralizat. Paralizat de frică și de propria-i neputință, căci a fi în funcție și a fi la putere nu este același lucru.

Singurul care scapă întrucâtva acestui sistem al terorii este Parlamentul; dar nu datorită fermității și coerenței, ci a inconștienței și incoerenței lui. După eliminarea – în principal prin trădare și în condițiile luptelor intestine – adevăratelor elite politice, Parlamentul s-a umplut de nenumărați nevolnici iraționali, și de aceea impredictibili, care nu au de pierdut decât sumele cu care și-au cumpărat mandatul și pe care sunt obligați să le amortizeze. Neavând o strategie politică proprie ( lucru imposibil atât timp cât le lipsesc orice abilități strategice) acești oameni au nevoie permanent de protecția unui șef, pe care îl caută neobosit, fiind oricând gata să trădeze în speranța securizării avantajelor tactice dobândite prin concurs de împrejurări. Aceasta le sporește atât îndărătnicia tactică (în materie de strategie sunt flexibili) cât și impredictibilitatea, făcându-i, paradoxal, ultima linie de rezistență împotriva ingerințelor ocultei oligarhice supranaționale și transnaționale, precum și ultimul sprijin al valorilor democratice, adică al libertății poporului și națiunii. Cel mai neisprăvit parlamentar apără democrația, măcar ca ritual, întrucât este produsul ei și din ea se hrănește. (Pe când capii executivului și justiției sunt numiți de străini, parlamentarii sunt aleși de români; pe când cei dintâi sunt produsul oligarhiilor, cei din urmă sunt mandatarii poporului).

Așa se explică de ce Parlamentul este ținta colectivă predilectă a oligarhiilor interne și plutocraților globali în ceea ce privește decredibilizarea și diabolizarea, precum și instituția care îi deranjează cel mai mult pe aceștia. Evenimentele ultimului an (2017) au demonstrat că pentru gherila politică antidemocrată cunoscută sub numele generic „#rezist” și comanditarii ei, este mult mai ușor să blocheze legislația la nivelul Guvernului decât la cel al Parlamentului. (Este mai ușor să șantajezi un ministru decât câteva sute de parlamentari, oricâți ofițeri sub acoperire s-ar găsi printre aceștia).

Lupta dintre legitimitatea democratică și puterea reală (financiară) impune însă costuri foarte mari. Deocamdată, activitatea instituțiilor statului a fost blocată prin refuzul fizic al celor care nu pot câștiga la urne, de a recunoaște dreptul celor care au câștigat, de a guverna potrivit programului sau opțiunilor lor. Maturizarea acestui conflict transformă zi de zi contestarea verbală în război civil și instabilitatea politică în incapacitate de guvernare cronică. România se transformă pe zi ce trece, dintr-un stat neguvernat (așa cum este în prezent) într-un stat neguvernabil, respectiv un stat eșuat.

În atare context puterile suzerane urmăresc găsirea unei formule pentru a oficializa și a face acceptată de români ruptura dintre alegeri și guvernare, în timp ce clanurile băștinașe doresc preluarea răspunderilor lor micromanageriale de către puterile coloniale, adică oficializarea statutului de colonie al României implicând, în favoarea liniștii interne, protejarea „guvernatorilor” naționali și externalizarea protecției sociale a populației locale.

Termenii schimbului oferit sunt clari și simpli: garantarea subzistenței în schimbul independenței. În paralel, elitele naționale mature umplu pușcăriile, brațele cele mai viguroase pleacă la muncă în străinătate (deficitul de lucrători calificați este uriaș pe piața internă) iar mințile tinere cele mai strălucite fug la studii în alte țări cu gândul de a nu mai reveni vreodată.

Faptul că mai peste tot în lume (chiar și în S.U.A. sau în Europa occidentală) democrația moare și statele se dezmembrează (vezi cele mai recente exemple din Spania, Italia, Belgia și Marea Britanie), nu constituie o consolare pentru România și români. (S-a gândit, oare, cineva că incapacitatea aparentă a guvernanților români de a străpunge Carpații cu autostrăzi este, în realitate, expresia unui plan impus din afară de divizare a României și așezare a frontierei Occidentului euro-atlantic pe zidul unor munți netraversați de artere cu vocație geo-strategică?)

Vestea proastă este aceea că acțiunea de distrugere a națiunii române prin distrugerea ordinii democratice consacrate în Constituția din 1991 are toate șansele să reușească. De ce ? Nu pentru că mișcarea „#rezist” (replică mult mai nocivă a diversiunii populiste ”occupied”) ar fi atât de viguroasă și de populară, nici „statul de drept” neonazist atât de eficient, nici susținerea externă atât de fermă, ci pentru că majoritatea românilor și a ceea ce le ține loc de clasă / elită politică sunt inactive, apatice. Demo-apatia condamnă România. Mai exact o condamnă la moarte.

 

P.S. În aceste zile am primit vizita privată a unui ex-diplomat occidental la reședința de maximă securitate în care pentru moment locuiesc. M-a întrebat cine îmi sunt colocatarii. I-am arătat în dreapta pe directorul unui mare post privat de televiziune, în stânga pe rectorul unei mari univesități, mai încolo pe directorul unei mari unități industriale, lângă care se găsea un fost senator. Concluzia: toată elita românească (corupți sau politici ??) este în pușcărie. La fel ca pe timpul ocupației sovietice din anii postbelici.

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/demo-apatia-si-esecul-statului-roman/

1 comment

  1. dezideriududas

    TCF – 6
    Trei nuante:
    1. Si eu consider ca lipsa de participare a elitelor este cea mai grava problema a Romaniei. Nu si a majoritatii insa. Intr-o forma sau alta, majoritatile oricum participa…..Faptul ca nu ies acum in strada obliga societatea la clarificari. Daca-r iesi, ar cautiona « #rezist »…..
    2. « Elitele nationale mature » umplu probabil si puscariile dar mult mai « total » umplu, i-matur, universitatile, academiile, bisericile…..
    3. Ref. la incapacitatea aparenta a guvernantilor romani de a strapunge Carpatii cu autostrazi, aflu de la dvs., intr-un fel, varianta Vest. Varianta Est era ca nu se fac sa nu poata fi traversata rapid Romania spre Vest….Exact invers decat s-ar putea crede…..

Leave a Reply