«

»

Print this Post

Decizia CCR și ironiile istoriei (2)

 

În primăvara anului 1991 elaborarea Constituției se afla în impas cu privire la rolul procuraturii în cadrul sistemului instituțiilor statului. Ca și astăzi, pretențiile procurorilor de a fi socotiți parte a puterii judecătorești, la fel cu judecătorii, erau susținute de Președintele României (pe atunci dl Ion Iliescu) și respinse de Guvern și majoritatea parlamentară. Această majoritate era, în fapt, împărțită deja în două (o orientare proprezidențială, galvanizată de directorul SRI, Virgil Măgureanu, și una proguvernamentală, mobilizată de mine, care îndeplineam și rolul de ministru de stat pentru relația cu Parlamentul), golul lăsat de partea care simpatiza cu păstrarea statutului procurorilor din vechiul regim, mai mică dar nu lipsită de lideri influenți, fiind completat de parlamentarii partidelor istorice – liberalii, național-țărăniștii, și social-democrații (Cunescu).

 

Întrucât, pe fondul disputelor iscate pe teme sensibile (cum a fost cea a caracterului republicii și a rolului Președintelui), Președintele Senatului, dl Alexandru Bârlădeanu, exclusese de la dezbateri pe reprezentantul Guvernului, susținând că acesta avea o relație legitimă sau chiar privilegiată cu Parlamentul, dar nu și cu Constituanta, lupta a continuat cu și mai mare duritate în culise. În acest context, alertat și de ministrul justiței, m-am deplasat la sediul Comsiei constituționale unde am avut o discuție aprinsă la care au participat Președintele Comisiei, prof. Antonie Iorgovan, viepreședitnele, prof. Vasile Gionea, dr. Mihai Constantinescu (care era și consilierul meu la Guvern) și dr. Florin Vasilescu (care era și consilier prezidențial la Cotroceni). La un moment dat ni s-a alăturat și dr. Valer Dorneanu. De asemenea, a trecut pe acolo pentru un scurt schimb de idei profesorul Ion Muraru. Singurii afiliați politic eram eu și profesorul Gionea care reprezenta, de fapt, opinia tuturor partidelor istorice. (Acesta, național-țărănist convins, om de o imensă decență și înțelepciune, avea să devină primul Președinte al CCR, în timpul guvernării FSN.)

 

Dacă ar fi fost să votăm, punctul meu de vedere ar fi fost adoptat fără dificultăți. Raportul de forțe politice era diferit, însă, față de raportul aritmetic. În realitate ceea ce s-a produs a fost o negociere între „palate”, adică între guvern și președinție. Diferența față de ceea ce se întâmpla atunci și ceea ce se întâmplă acum este că atunci se negocia; astăzi se arestează.

 

Compromisul la care s-a ajuns și care se regăsește în Constituție a fost următorul: a) din punctul de vedere al statutului socio-profesional procurorii vor fi magistrați ca și judecătorii, iar prin aceasta se va arăta că ei au un rol special în săvârșirea actului de justiție, fiind singurii care pot declanșa acțiunea penală; b) în consecință, în Consiliul Superior al Magistraturii urmau să intre și judecători și procurori; c) justiția în România se înfăptuiește, însă, numai prin instanțele judecătorești formate din judecători inamovibili (adică imposibil de revocat) care, astfel, singure constituie puterea judecătorească; d) procurorii nu fac parte din puterea judecătorească, ci din Ministerul Public, dar împreună cu judecătorii alcătuiesc „autoritatea judecătorească” care, în sine, nu are un statut aparte (nu există nici un articol care să spună ce este această autoritate și ce rol are), ci constituie doar titlul unui capitol din Constituție cu două secțiuni distincte consacrate una judecătorilor, acționând în instanțe, și alta procurorilor, „constituiți în parchete” (revenirea la denumirea tradițională de „parchet” voia să reamintească subtil că spre deosebire de judecător, care stă pe podiumul sau pe jilțul rezervat la Roma pretorului curul, procurorul stă într-o poziție inferioară, pe parchetul sălii de judecată); e) Ministerul public funcționează prin procurorii din parchete care se află sub autoritatea ministrului justiției, deci fac parte din executiv; f) procurorii, spre deosebire de judecători, nu sunt independenți, ci numai autonomi, nu sunt inamovibili, ci revocabili, nu se supun numai legii, ci și controlului ierarhic, care se exercită, însă, numai la nivelul fiecărui parchet iar nu în cadrul unei structuri naționale avându-l în frunte pe atotputernicul Procuror General al Republicii de altă dată (ne-am înțeles că, practic, vor fi atâția procurori generali câte parchete sunt).

 

Îl aud și acum pe consilierul prezidențial Florin Vasilescu (inteligent, spiritual, competent dar cu obiectivitatea profesională alterată de loialitatea absolută față de șef) la finele întâlnirii: „Ce mai vrei? Pe Președinte l-am scos din executiv, făcându-l mediator între puteri! Pe procurori i-am băgat în executiv punându-i sub autoritatea ministrului justiției! N-am mai vorbit de puterea judecătorească iar autoritatea judecătorească a rămas doar ca o categorie funcțională care s-a împărțit în două, cu judecători independenți și procurori numai autonomi! Ai primit tot ce ți-ai dorit! Nu mai fi supărat!”

 

Toți ceilalți păreau încântați de formulă. Într-adevăr, formula era bună dar numai pentru cei care urmau să interpreteze Constituția cu bună credință. Nu există, însă, Constituție care să scape deformărilor rezultate din lecturile de rea credință.

 

Desigur, „autoritatea ministrului justiției” nu înseamnă subordonare dar, tocmai de aceea, înseamnă mai mult decât ea. Autoritatea se referă la conținutul unui act de decizie, iar nu numai la forma lui; nu înseamnă doar organizarea aplicării legii (adică act de administrare), ci și orientarea politicii privind aplicarea legii (adică opțiune de oportunitate); nu este egală cu micromanagementul instituțional, ci presupune planificarea macromanagementului de sistem. În baza acestei autorități, ministrul justiției le-ar putea cere, de pildă, procurorilor, nu într-un caz anume, ci cu titlu de principiu, să se concentreze asupra urmăririi celor care fură cu autostrada, iar nu a celor care fură o pâine; ori să dea prioritate recuperărilor de prejudicii care intră în buzunarul românilor, iar nu a celor care îi îmbogățesc pe străini; ori să combată corupția în felul în care întărește statul, iar nu în care îl paralizează; ori să dea prioritate apărării drepturilor omului, iar nu limitării lor, justificată de dorința de a-și simplifica misiunea sau de a-i da strălucire mediatică etc.

 

Cum șeful nu este cel mai bun dintre subalterni, ci acela care știe să stabilească țintele și să aleagă țintașii cei mai apți spre a le atinge, organizându-i, mobilizându-i și, la nevoie, apărându-i, numirea procurorilor-șefi este un act de oportunitate politică, și o condiție a înfăptuirii politicii guvernului în domeniul justiției, astfel cum a fost ea aprobată de Parlament. Iată sensul amintitei „autorități”. Altfel nu mai este „autoritate”, ci „administrare” măruntă.

 

Desigur, există întotdeauna riscul ca o asemenea autoritate să nege autonomia și să îl transforme pe procuror în armă de folosit în lupta cu adversarii politici ai Guvernului. Cum se poate reduce un asemenea risc? Conferind procurorului garanții că nu va fi revocat pentru felul în care desfășoară cercetarea în cazurile concrete repartizate lui. Dacă spectrul revocării dispare, nimeni nu are cum să îi impună vreo soluție invocând puterea politică.

 

În atare spirit am calculat valoarea garanțiilor constituționale, împreună cu Antonie Iorgovan, Vasile Gionea și Mihai Constantinescu. La urma urmelor, nici eu nu voiam să mă aflu (cum mi s-a întâmplat peste ani) în fața unui procuror sensibil la directivele șefilor politici, mai preocupat să le facă plăcere acestora decât să afle adevărul.

 

Astfel: a) ministrul nu putea numi sau revoca un procuror fără a cere avizul Consiliului Superior al Magistraturii, care chiar dacă nu era obligatoriu, ar fi trebuit să aibă o mare greutate morală; b) ministrul putea începe procedura de numire sau revocare printr-o „propunere”, evident ghidată de rațiuni politice generale, dar aceasta se încheia prin controlul formal (nu superficial, ci limitat la verificarea îndeplinirii cerințelor de formă) exercitat de Președinte, care nu avea cum se interfera în deciziile executivului, dar putea refuza oficializarea lor atunci când constata că ele nu respectă condițiile legale, inclusiv pe aceea de a nu numi sau revoca în considerarea soluționării unui sau unor cazuri concrete (exceptând cazurile în care se probase, în cadrul procedurilor judiciare normale, reaua credință a procurorului); c) în exercitarea dublei calități de mediator și garant al respectului pentru Constituție, Președintele mai avea și dreptul, ca, primind propunerea de numire sau de revocare, să solicite ministrului justiției o a doua opinie, un act de cugetare suplimentară, înainte de a semna decretul de numire / revocare; d) în caz extrem, în care Președintele ar fi putut suspecta reaua credință a ministrului, ar fi putut deferi chestiunea Curții Constituționale care ar fi putut constata în ce măsură problema este reală și conflictul judiric de natură constituțională autentic, oferind remediile necesare; e) în orice caz, decizia ministrului ar fi putut fi supusă controlului politic parlamentar pe calea interpelării, întrebării și a moțiunii simple ori chiar de cenzură, după caz; f) în fine, în cazul revocării, persoana revocată ar mai fi putut avea, în anumite situații, și calea recursului în justiție.

 

Față de aceste șase baraje împotriva abuzului politic, varianta de a lăsa decizia finală la discreția Președintelui, el însuși om politic, legat de partidul care îl propulsase la putere și care eventual avea să îl susțină pentru un alt mandat, prezenta dezavantajul clar și net decurgând din faptul că acesta nu este suspus nici unei forme de control în afara demiterii prin referendum. Or, suspendarea Președintelui în vederea revocării este o soluție radicală, mult prea costisitoare politic pentru a se recurge la ea atât de frecvent pe cât de frecvent trebuie numiți sau eventual revocați șefii parchetelor.

 

Pe de altă parte, din experiența republicilor semiprezidențiale știam că bicefalismul executivului duce, în situațiile de coabitare între un Președinte și un Guvern susținuți de partide diferite, la blocarea deciziilor sau la compromisuri dăunătoare. Or, chiar dacă frânarea deciziei poate evita o eroare, ea nu rezolvă o problemă și astfel împiedică progresul. Or, noi aveam nevoie de instituții care decid iar nu de instituții care blochează.

 

Desigur, soluția Constituției era imperfectă dar toate celelalte erau mai rele.

 

Din păcate, Constituția a fost abuzată de îndată ce a fost adoptată. Niciodată de-a lungul sfertului de secol scurs de la intrarea ei în vigoare, nu s-a stabilit explicit printr-o lege care este conținutul autorității ministrului justiției asupra procurorilor. Procurorii s-au opus iar Parlamentul s-a supus. În schimb a fost votată o lege, necontestată la Curtea Constituțională pentru a fi controlată de aceasta, prin care, în locul autonomiei, s-a acordat neconstituțional procurorilor independență, punându-i astfel pe picior de egalitate cu judecătorii. Așa s-a deschis calea către dictatura procurorilor.

 

În plus, sub pretextul că suntem republică semiprezidențială, întrucât Președintele este ales prin vot direct și universal, rolul de mediator al acestuia s-a transformat în rol de jucător, și, în calitatea astfel inventată de co-șef al executivului, i s-a acordat dreptul de a decide peste capul celui care are autoritatea constituțională asupra procurorilor, golind de orice conținut această autoritate. Din două una: ori ministrul justiției exercită autoritatea asupra procurorilor / Ministerului public, și atunci Președintele are rolul exclusiv de a controla respectarea procedurii de exercitare a acestei autorități, fără a decide pe fond nimic; ori Președintele decide asupra oportunității măsurilor propuse de ministrul justiției, și atunci ministrul nu mai are nici o autoritate.

 

Ceea ce după aproape treizeci de ani de la adoptarea Constituției a făcut, în fine, CCR a fost să spună că nu poate trece peste textele exprese ale Constituției, pentru a acredita niște speculații juridice tendențioase care sporesc fără drept puterile Președintelui; și nu se poate opri la litera unor prevederi constituționale scoase din context, în detrimentul spiritului Constituției rezultat din interpretarea corelată a tuturor prevederilor sale. Poate că soluțiile reținute de Constituția celei de a doua republici sunt criticabile. CCR nu are, însă, rolul de a le critica, ci pe acela de a le apăra. De aceea nu putem reproșa Curții Constituționale faptul că este…constituțională.

 

Ironia istoriei este însă imensă. Urmașii celor care l-au acuzat pe Ion Iliescu de neo-comunism și cripto-comunism, în timp ce strigă că îl vor pe acesta „judecat pentru sângele vărsat”, susțin prin piețele anului 2018 exact organizarea procuraturii pe care fostul Președinte o apăra în 1991. Ideile partidelor istorice (în special PNȚCD) care, în anul 1991, au dorit democratizarea și modernizarea justiției române, atât în raport cu practicile sovietice, cât și cu cele ale democrației iliberale din perioada interbelică, introduse în Constituție printr-o luptă politică dură și un consum de imaginație pe măsură, sunt negate, respinse, violentate în anul 2018 tocmai de către cei care se revendică a fi urmașii dreptei democrate, sub cuvânt că astfel luptă împotriva „ciumei roșii” comuniste. Formule constituționale inspirate din teoria și practica dezvoltate în Europa occidentală, aduse în România anului 1991 inclusiv de experți originari din marile democrații europene (Franța, Italia, Spania, Elveția, Germania), sunt demonizate în anul 2018 de cei care vor „o țară ca afară”.

 

Nici că se putea o răzbunare mai bună a nostalgicilor dictaturii bolșevice.

 

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/decizia-ccr-si-ironiile-istorie-2/

Leave a Reply