«

»

Print this Post

De la Malta la Helsinki

Duminică 15 iulie 2018 poate fi denumită „Ziua Marelui Test”. Atunci la Moscova și la Londra, pe terenul de la Lujniki și respectiv Wimbledon, Europa și-a făcut analizele. Rezultatul: 1. sistem imunitar – Serbia a bătut Africa, arătând că ultima rezervă de putere europeană se găsește în demnitatea micilor sale națiuni orientale, rezistentă chiar și la bombardamentele chirurgicale americane; 2. sistem osos – după ce a colonizat Africa, Europa occidentală a devenit teritoriu african, doar o asemenea rocadă permițându-i să mai ridice cupa victoriei; 3. sânge în instalație – Rusia a lăsat UE în ploaie, Președintele Putin privind cu superioritate pravoslavnică de sub unica umbrelă europeană disponibilă, umidificarea populistă a omologilor săi catolici francez și croat, asemenea unui Noe față în față cu victimele potopului care, cu frivolitatea iresponsabilă a înaintașului lor, Ludovic al XV-lea (intrat în istorie prin cinismul zicerii „După mine potopul”) tocmai îi dăduseră prin prolixul Comunicat al Summitului NATO de la Bruxelles, din piscul nevolniciei lor, un al o sută nouăzeci și șaptelea „ultim avertisment sever”.

 

În mod firesc urmează 16 iulie 2018, “Ziua Marii Concluzii”. Aceasta se va consuma la Helsinki, acolo unde, în ciuda opoziției oligarhiei birocraților americani (numită establishment), va avea loc întâlnirea Președinților Trump și Putin.

 

Dacă testul se face la nivel micro, concluzia privește abordarea macro. Ea are în același timp semnificația unui sfârșit și a unui început. Este sfârșitul diagnozei și începutul terapiei.

 

În istorie asemenea evenimente au precedent. La prima vedere un asemenea precedent ar fi întâlnirea Bush jr. – Putin din 2008, când după ce s-au jucat cu “copiii” la Summitul NATO de la București, cei doi s-au retras la Soci pentru a discuta în liniște treburile importante. Aceea a fost însă (ca să folosim formula Secretarului Rumsfeld) o întâlnire între „vechea Americă”, convinsă că a câștigat Războiul Rece, și „vechea Rusie”, speriată că l-a pierdut sau convinsă că a obținut un armistițiu. Atunci ambele estimau greșit. Acum ambele au alte probleme și alte priorități.

 

Întâlniri anterioare cu aceeași semnificație au fost cele dintre Prim ministrul britanic Winston Churchill și omologul său sovietic Iosif Visarionovici Stalin, la Moscova, înaintea reuniunii puterilor învingătoare de la Yalta, în 1944, dintre președinții american și chinez, Richard Nixon și respectiv Mao Tze Tung, la Beijing, în 1973, și dintre președinții americani Ronald Reagan și George Bush, pe de o parte, și Președintele URSS, Mihail Gorbaciov, pe de alta, la Reykjavik, în 1986, și respectiv La Valleta (Malta), în 1989.

 

Întâlnirea de astăzi de la Helsinki este, de fapt, continuarea celei din urmă. Astăzi cei doi interlocutori, trăgând concluziile eșecului visatei concordii postbipolare și încercând să dea o interpretarea pragmatică, deci dezideologizată, noii lor doctrine „First” (adică „America first!” și „Russia first!”), vor căuta, fără îndoială, să soluționeze problemele încheierii Războiului Rece, nesoluționate la Malta (cea ucraineană și cea a Orientului Mijlociu, printre altele), și apoi să configureze un raport bilateral într-o ordine mondială multipolară complicată de multiple asimetrii, în centrul căreia se plasează deja binomul SUA-China și în care Rusia poate juca pentru America de azi rolul jucat pe timpul bipolarismului americano-sovietic de China. Odată cu mutarea centrului de greutate al lumii dinspre Atlantic spre Pacific și dinspre Nordul lenevit și consumator către Sudul neliniștit și productiv, Europa a căpătat o semnificație periferică pentru SUA; fapt dovedit în ultimele zile inclusiv la Londra, prin intrarea în moarte clinică a „relației speciale” anglo-americane, locul UE în strategia globală a Washingtonului urmând a fi luat, probabil de India.

 

După bipolarism și dezordinea postbipolară vechile superputeri contemplă posibilitatea unui globalism plural, având în centrul său un alt bipolarism ale cărui tensiuni inerente vor trebui disipate prin contraponderile și compensațiile oferite de alți poli. Obiectul discuției și al posibilei înțelegeri de astăzi este tocmai măsura în care Rusia poate fi un asemenea pol din punctul de vedere al SUA. O Rusie despre care pragmaticul și ambițiosul Vladimir Putin știe că nu mai are datele superputerii, dar care poate deveni „partenerul strategic necesar”, după ce America a încetat să mai fie unicul „imperiu necesar”.

 

Nu este sigur că rezultatele Summitului de la Helsinki vor fi atât de precise sau de limpede exprimate public. Probabil că vom asista la o altă proiecție de simboluri, în prelungirea Campionatului Mondial de Fotbal. Putem fi convinși însă că aceasta îi va fi agenda și aceasta semnificația.

 

Ce înțelegeri s-au realizat, vom afla nu din comunicatele de presă, ci din urmările de pe teren, mai fericite sau mai nefericite, așa cum a fost și cu Malta. Cu siguranță însă că lumea de după Helsinki va fi alta decât lumea de după Malta. Am putea vorbi despre o „finlandizare globală” pe care politologii se vor strădui de acum să o descopere și să o definească.

 

Helsinki devine iarăși (ca și în 1975) reperul convențional care desparte două epoci în ordinea mondială. Noaptea de 15 spre 16 iulie 2018 a fost ultima noapte a ordinii de Malta și prima a ordinii de Helsinki. Oricare va fi aceasta.

 

 

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/de-la-malta-la-helsinki/

3 comments

  1. Colonizatul

    Pe noi aceasta stare de lucruri ar trebui sa ne determine la o reorientare a politicii externe, pana nu este prea tarziu. Primul pas ar fi aderarea Romaniei la Grupul de la Visegrad, iar apoi normalizarea raporturilor cu Rusia. De Rusia ne apropie geografia si istoria. De despartit, ne despart in primul rand propaganda si prejudecatile. A ignora acest lucru si a-ti face din Rusia un dusman este un act de tradare nationala.
    De America nu ne apropie nimic, dar ne despart abandonul in fata Rusiei comuniste si dorinta de a face din Romania un teritoriu de jefuit si eventual un teatru de razboi.
    In fata unei Americi cinice, lacome, infatuate, cu pretentii de tutela absoluta, singura raza de speranta ar trebui sa se indrepte spre Rusia si eventual China.
    Daca Rusia ar ajunge sa se coalizeze cu SUA, inainte ca Romania sa se asigure, cat de cat de sprijinul ei, pentru noi ar fi apocalipsa.
    Asa zisa apropiere ( de fapt slugarnicie) de “partenerul strategic” ne-a condamnat la izolare, vulnerabilizandu-ne in fata neprietenilor, care sunt multi si lacomi. Faptul ca suntem condusi de alogeni, aflati in slujba strainilor ne e fatal. Oare mai exista politicieni patrioti si ce inteleg ei ca trebuie sa faca acum?

    1. aseverin

      „Daca Rusia ar ajunge sa se coalizeze cu SUA, inainte ca Romania sa se asigure, cat de cat de sprijinul ei, pentru noi ar fi apocalipsa.” – Absolut corect. Asta se întâmplă chiar acum. Am avertizat de mult. Nimeni nu m-a auzit.

Leave a Reply