De la Aachen la București sau de la Europa franco-germană la Europa… europeană

Marți 22 ianuarie 2019 a fost semnat la Aachen / Aix-La-Chapelle (Germania) tratatul de cooperare și integrare franco-german. În capitala imperiului lui Carol cel Mare (socotit de unii ca realizând precedenta mare unire a popoarelor europene sub un singur sceptru) și în prezența reprezentanților UE, președintele Emmanuel Macron și cancelarul Angela Merkel, doi lideri contestați în propriile lor țări, au semnat un tratat în unele opinii fără consecințe practice, dar în altele plin de amenințări la adresa ordinii europene și mondiale.

 

Teoretic, acest tratat ar fi urmarea, ecoul sau actualizarea celui cunoscut sub numele de „Tratatul de la Elysee”, semnat la Paris, în 1963, între Președintele Charles de Gaulle și Cancelarul Konrad Adenauer. Nimic mai puțin adevărat. Diferențele sunt majore, atât sub aspectul simbolurilor cât și al conținutului.

 

Vechiul tratat avea ca obiect reconcilierea istorică dintre doi inamici ereditari. Noul tratat are ca obiect alianța istorică a două puteri cu ambiții hegemonice. Vechiul tratat avea ca scop pacea. Noul tratat are ca scop dominarea. Vechiul tratat ordona relațiile bilaterale ale semnatarilor în interiorul unei comunități de state europene suverane. Noul tratat ordonează nucleul dur al unui imperiu în care celorlalte state le rămâne doar opțiunea supunerii, urmând să li se atribuie statut de satelit în diferite grade. Vechiul tratat era republican. Noul tratat este imperial.

 

Deplasarea locului semnării de la Paris (orașul simbol al republicanismului) la Aachen (simbolul ideii imperiale) are, însă, și semnificația mutării accentului în cadrul tandemului de pe latura sa franceză, pe cea germană. În 1963 Franța era socotită stat învingător în războiul relativ recent încheiat împotriva Germaniei. În 2019 Germania s-a dovedit a fi statul învingător în războiul câștigat de Franța (sic!).

 

Vechiul tratat era semnat de doi lideri populari care își puteau permite un gest demn de o tragedie greacă, sfidând trecutul, prejudecățile și resentimentele populare, într-o încercare titanică de a domina destinul națiunilor lor și a-i schimba logica tradițională: de Gaulle și Adenauer. Noul tratat este semnat de doi lideri populiști aflați la cote minime de popularitate, care, confundând grandoarea cu grandilocvența, fac din repetarea unei istorii cu accente tragice subiect de comedie: Macron și Merkel. De aceea vechiul tratat a marcat istoria, făcând din tandemul franco-german motorul Europei politice. Noul tratat, în schimb, nu poate decât accelera decăderea Europei națiunilor unite, trimițând în ridicolul unui nou eșec visul Europei germane.

 

Potrivit chiar primului articol al tratatului de la Aachen, cele două state semnatare își afirmă decizia de a acționa pentru: a) realizarea unei politici europene externe și de securitate comune; b) aprofundarea uniunii economice și monetare (adică adâncirea integrării în zona euro, din care nu toți membrii UE fac parte, dar în care toți sunt obligați să intre îndeplinind criteriile franco-germane impuse în acest sens); c) construcția unei „Uniuni competitive așezată pe o bază industrială puternică” (prevedere cu subînțelesuri ironice dar și amenințătoare, atâta timp cât statele membre ale UE sunt împinse spre dezindustrializare pentru a face loc exporturilor superindustrializatei Germanii); d) promovarea convergenței economice, sociale și fiscale (cuvântul „fiscale” fiind aici termenul cheie care, indicând trecerea politicii membrilor UE referitoare la taxe și impozite în categoria competențelor exclusive ale uniunii, conduce la creșterea rentei imperiale plătită de sateliți nucleului dur, în condițiile în care nu avem o adevărată federație de state-națiune organizată ca democrație transnațională, ci un cvasi imperiu franco-german).

 

Vorbind de convergență, este evident că reperul de aliniere sunt normele franco-germane, iar nu cele spaniole, italiene sau poloneze. Germania și Franța se și angajează în mod explicit să își impună standardele. Cu ce drept standardizează ele Europa?

 

Berlinul și Parisul mai anunță că vor stabili poziții comune cu privire la toate deciziile importante care privesc interesele lor (și numai ale lor) în domeniul politicii externe, de apărare și de securitatea internă și externă, pe care apoi le vor promova în comun cu toată forța (art. 3). Prin urmare, în cadrul UE cele două state nu vor acționa pentru identificarea și satisfacerea interesului comun al tuturor membrilor, ci vor opune celorlalți agenda lor, cu forța lor reunită, evident considerabilă, într-un joc de sumă nulă și nu într-unul de sumă pozitivă. Iar asta exact într-un domeniu care evocă maximal egalitatea suverană și ar trebui să sintetizeze interesele naționale ale tuturor membrilor, circumscrise de identitatea geopolitică a uniunii. Care oare ar putea fi principiul în numele căruia să ceri României, Suediei sau Irlandei alinierea la viziunea franco-germană asupra ordinii internaționale?

 

După ce preiau în tratatul lor articolul 5 din Tratatul Organizației Atlanticului de Nord – pentru ce altceva decât pentru a-și crea un sistem de apărare colectivă în afara acestuia? – cele două se angajează „să dezvolte eficacitatea, coerența și credibilitatea Europei în domeniul militar” (art. 4.2). „Coerența militară europeană” înseamnă, se putea înțelege chiar și fără declarația explicită a Președintelui Macron, o armată europeană distinctă având o orientare strategică independentă de NATO.Această înțelegere nu are cum fi ocolită prin mențiunea ipocrită potrivit căreia pe o atare cale Europa va contribui și la consolidarea forțelor NATO. Cu atât mai mult cu cât Tratatul de la Aachen instituie un Consiliu franco-german pentru apărare și securitate ca „organ de pilotaj” în materie.

 

Împotriva cui ar urma să acționeze armata europeană? Tot Emmanuel Macron precizează: împotriva Rusiei, Chinei și …. SUA (!!!). Pentru Europa franco-germană SUA, furnizorul de securitate strategică de până ieri, constituie de acum o amenințare similară cu cea reprezentată de Rusia și China. Ținând seama însă de curtea intensă pe care Germania o face atât Moscovei (față de care UE este deja dependentă din punctul de vedere al securității energetice și împreună cu care urmărește să pună în relație de dependență energetică întreaga Uniune), cât și Beijingului, rezultă că și această afirmație este înșelătoare.

 

De fapt singurul adversar strategic al Europei franco-germane este desemnat a fi America. Ea este și principalul rival în ceea ce privește comerțul cu armament, exportul de arme fiind, în mod surprinzător, identificat ca prioritate comună a Franței și Germaniei (art.4.3), cele două fundamentând astfel în interiorul UE și în văzul lumii o antantă comercială de pe a cărei poziție dominantă va fi, evident, pervertită libertatea concurenței pe piața europeană și extraeuropeană.

 

Dar America este partenerul strategic al României și Poloniei, cel puțin; statele numărul cinci și șase ca pondere în UE!!! Ce facem?! Poate Președinția română a Consiliului UE să binecuvinteze o asemenea abordare? Evident că nu! Și totuși, Președintele României a făcut-o. (!!)

 

Interesantă este și prevederea potrivit căreia Germania și Franța se angajează să „creeze o unitate comună în vederea efectuării operațiilor de stabilizare în terțe țări” (art. 6). Mai pe înțeles, cele două au în vedere să intervină militar – evident pentru a combate terorismul și crima organizată, pentru ce altceva?? – pe teritoriul unor state suverane, fără a cere autorizația Consiliului de Securitate ONU, la care nu se face nici o referire. O alianță militară, deci, care ignoră dacă nu încalcă de-a dreptul Carta ONU.

 

Noroc că ambiția „stabilizării” altora nu este susținută deocamdată de un arsenal militar propriu suficient, așa cum s-a demonstrat și cu ocazia intervenției franceze în Libia, pentru a susține „primăvara arabă”. O asemenea pretenție sună cel puțin ciudat astăzi, în condițiile în care excelențele lor Macron și Merkel nu reușesc să stabilizeze situația pe străzile propriilor lor orașe, devastate de revolte înveșmântate în felurite culori.

 

Atașamentul semnatarilor pentru bilingvism (art. 15) trezește și el zâmbete. Este vorba, de fapt, de impunerea limbii germane ca limbă strategică post Brexit.

 

„Instituirea unei zone economice franco-germane dotată cu reguli comune” și coordonată sub aspectul politicilor economice de un „Consiliu economico-financiar franco-german” având, printre altele, rolul de a „îmbunătăți competitivitatea economiilor lor” (art. 20.1), se subînțelege, inclusiv în cadrul UE, sunt alte două creații ale Tratatului de la Aachen.Prin ele neîndoilenic se revine la concurența (economică) între națiuni, concept contrar viziunii părinților fondatori și ideii de Uniune economică și monetară, și totodată se crează o uniune în cadrul Uniunii (europene), aceasta din urmă devenind în fapt una cu mai multe viteze; și încă mai grav, cu mai multe regimuri și statute, cu membri de mâna întâia și membri de mâna a doua.

 

Un „Consiliu franco-german de experți economici compus din zece experți independenți”, adică numiți iar nu aleși, având rolul de a prezenta guvernelor recomandări de politică economică (art 20.2), și un „Consiliu de miniștri franco-german” care va adopta programe multianuale de cooperare (art. 23), completează desenul acestei „uniuni centrale consolidate” a cărei emergență nu poate decât înspăimânta toate celelalte state membre ale UE; în special pe cele mijlocii și mici, printre care și România – cel mai mare stat membru dintre cele mici și cel mai mic dintre cele mari.

 

Tot Președintele Macron este cel care a decriptat intenția aflată la baza conceperii acestui mastodont politic. Noul tratat franco-german „ridică relația bilaterală dintre Franța și Germania la nivel european”. Cu alte cuvinte este o înțelegere între Berlin și Paris pentru dominarea Europei, în general, a UE, în special. Pohta ce a pohtit Germania de la nașterea celui de al doilea Reich în salonul oglinzilor de la Versailles, acum servită, pentru pansarea orgoliului galic și derutarea celorlalți europeni, în sos francez.    

 

Un amănunt al ceremonialului arată și faptul că dacă vechiul Tratat de la Elysee încerca să pună raporturile franco-germane sub controlul forței dreptului, noul Tratat de la Aachen privilegiază dreptul forței de a impune voința froanco-germană celorlalte state europene. Amănuntul se referă la invitarea președintelui Klaus Iohannis ca reprezentant al președinției Consiliului UE.

 

Tocmai pentru a se marca ambiția europeană a semnatarilor și totodată acceptul Europei pentru autoproclamarea lor ca protagoniști legitimi ai construcției europene, la Achen au fost invitați liderii principalelor instituții europene: Consiliul European, Parlamentul European, Comisia europeană și Consiliul UE. Primii trei, domnii Tusk, Tajani și Iunker, „prinți fără țară” (adică fără a mai avea vreo bază și vreo susținere politică națională) la final de mandat, toți dependenți de bunăvoința germană și în serviciu german. Cel din urmă, potrivit tratatului UE și celui de funcționare a UE ar fi trebuit să fie șeful Guvernului român.

 

Viorica Dăncilă nu este, însă, omul de casă al domnilor Macron și Merkel. Cel care îndeplinește această condiție este, în schimb, Președintele Iohannis. În consecință, întrucât întâlnirea formal se desfășura sub egidă pariziano-berlineză iar nu bruxelleză, cel din urmă a fost invitat și chiar pus să salute alături de ceilalți „europeni” actul anti-european sau, în orice caz, anti-comunitar, anti-democratic și anti-american de la Aachen, în ciuda ilegitimității sale unional-europene. Macron și Merkel cheamă și pun la microfon pe cine vor mușchii lor, iar nu pe cine spun tratatele.

 

Toate acestea trasează drumul de mers pentru Guvernul român. Premierul Dăncilă trebuie să inițieze urgent, în dublă calitate de șef unic al executivului român și președinte legitim al Consiliului UE, negocieri pentru un acord – formal sau informal – de cooperare și integrare a statelor central, estice și sud estice ale UE, la care să asocieze și statele extracomunitare din Balcanii de Vest.În primul rând ar trebui avute în vedere pentru acest proiect membrii Grupului de la Vișegrad, dar și Bulgaria și Italia. Aproape sigur acestui grup i se vor alătura țările baltice și Grecia.

 

Dacă tot este vorba să se nască o UE cu mai multe viteze, atunci ea să fie una duală iar nu aceea a unui nucleu dur franco-german (plus alte câteva state care vor mai fi luate la bord) în jurul căruia să graviteze individual state-satelit, fiecare pe orbita sa.

 

Un asemenea acord, sponsorizat de Guvernul României (evident fără cooperarea Președintelui) ar urma să aibă patru ținte principale, cărora să le fie subordonate mecanisme de cooperare concrete, și anume: 1. Organizarea opoziției interne din UE față de intențiile hegemonice ale grupului franco-german. 2. Democratizarea UE și asigurarea solidarității europene în realizarea coeziunii economice, sociale și teritoriale a statelor membre. 3. Asigurarea unui sistem de sprijin reciproc pentru situațiile în care statele central, est și sud est europene, membre ale UE, doresc sau sunt forțate să părăsească Uniunea. 4. Lansarea de negocieri cu SUA și Rusia pentru contrabalansarea polului franco-german și facilitarea unei înțelegeri trilaterale între acestea și grupul statelor central-est europene, aptă a garanta securitatea regională.

 

În privința punctului din urmă este mai mult decât firesc ca Tratatul de la Aachen să fi declanșat sirene de alarmă atât la Washington cât și la Moscova, o Europă germană, chiar și cu parfum francez sau tocmai cu parfum francez, fiind inacceptabilă pentru ambele. Să nu uităm că, de fapt, NATO a fost proiectat inițial ca o alianță a învingătorilor din al Doilea Război Mondial menită a ține la respect Germania. Redeșteptarea vechilor ambiții geopolitice germane, mai ales după Brexit, este firesc să reabiliteze ideea unei alianțe americano-ruse (de altfel dorită de președinții Putin și Trump), construită nu împotriva Germaniei, ci în favoarea păcii în Europa. Din punctul de vedere al României, și nu numai, este esențial ca o astfel de alianță să se realizeze alături și cu participarea statelor central și est europene, iar nu cu ignorarea intereselor lor sau pe seama acestora.

 

De aceea de la Achen trebuie să venim la București. Acum acesta este drumul de la o Europă germano-franceză la Europa … europeană visată de fondatorii UE, ridicată din cenușa războiului ca garanție a păcii, libertății, securității, prosperității și demnității tuturor europenilor, și promisă de Guvernul României printre prioritățile președinției sale a Consiliului UE.

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/de-la-aachen-la-bucuresti-sau-de-la-europa-franco-germana-la-europa-europeana/

Leave a Reply

Your email address will not be published.