«

»

Print this Post

Cultura suspiciunii și cultura dubiului

În aceste zile a izbucnit, oarecum pe neașteptate, în România o dispută referitoare la prezumția de nevinovăție. Este aceasta o problemă de procedură judiciară, intresând, deci, exclusiv administrarea procesului penal ? Este ea un principiu al vieții sociale într-un stat de drept, adică într-un stat guvernat de lege, prin lege și pe baza legii adoptate cu asentimentul poporului prin reprezentanții săi ? Este amintita prezumție un mod de a gândi și a trăi, respectiv un drept fundamental al omului ?

Mă simt obligat să răspund la aceste întrebări în calitate de profesor de drept internațional, de fost vice-președinte al Comisiei juridice și pentru drepturile omului a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei și fost raportor special al Comisariatului Națiunilor Unite pentru Drepturile Omului.

 

  1. Înainte de toate, să reamintim definiția conceptului analizat. Prezumția de nevinovăție reprezintă principiul potrivit căruia nimeni nu poate fi socotit vinovat înainte ca vinovăția sa să fi fost stabilită de o autoritate competentă (în sistemele democratice aceasta este o instanță judecătorească) mai presus de orice dubiu rezonabil, printr-o hotărâre definitivă.

Două completări se impun de îndată. Mai întâi, este de subliniat că proba vinovăției, până la înlăturarea oricărui dubiu rezonabil, este în sarcina celui care acuză; adică, este obligația celui care vrea să răstoarne prezumția. În al doilea rând, hotărârea (judecătorească) definitivă care confirmă, pe baza probelor administrate de acuzator, dubiul privind (ne)vinovăția acuzatului, nu face decât să înlocuiască o prezumție (cea de nevinovăție) , cu o altă prezumție (cea de vinovăție), căci lucrul judecat, spune un alt principiu de drept, ține doar loc de adevăr (res judicata pro veritate habetur), cu alte cuvinte el nefiind adevărul, ci doar un adevăr acceptat convențional cu scopul de a oferi certitudinile juridice necesare liniștii sociale.

Rezultă că „nevinovăția” nu trebuie dovedită niciodată, întrucât ea este prezumată. Ceea ce trebuie dovedit este „vinovăția”, și asta dincolo de orice dubiu cât de mic. Atunci când își exercită dreptul de apărare, acuzatul nu își dovedește „nevinovăția”, ci contracarează prin mijloace adecvate, de forță egală cu cea a mijloacelor de care dispune acuzatorul (principiul „egalității armelor”), probele aduse în susținerea vinovăției lui.

Tradiția românească reține toate aceste principii în formula sintetică a unui proverb: „hoțul neprins e negustor cinstit”. În termenii ordinii de drept contemporane, Constituția României din 1991, la a cărei redactare am contribuit și eu în calitate de ministru al reformelor statale, a ridicat la rangul de lege fundamentală principiul prezumției de nevinovăție, făcând astfel din el o piatră așezată chiar la temelia construcției statului democrat român, a organizării societății românești actuale. Această constituționalizare a a prezumției de nevinovăție îi conferă o importanță superioară regulii de drept procesual penal, respectiv îi imprimă caracterul unei norme generale de viață a națiunii române. Relativizarea unui asemenea caracter constituie o încălcare a Constituției care trebuie sancționată prompt și sever.

Dacă privim lucrurile nu din perspectiva comunității, ci din cea a individului, ajungem la aceiași concluzie. Fiecare om are dreptul la demnitate și la libertate, printre alte drepturi esențiale care îi circumscriu aspirația legitimă la fericire. Pentru ca exercițiul acestor drepturi să fie efectiv este necesar ca orice acuzație susceptibilă, pe termen scurt, să pună la îndoială integritatea, onorabilitatea, credibilitatea și respectabilitatea unei persoane, iar pe termen mediu și lung să îi afecteze libertatea personală, să nu fie crezută înainte de a fi dovedită printr-o procedură specială aptă a oferi șanse maxime aflării adevărului. (Evident, dezbaterea mediatică nu este o asemenea procedură). Vorbim astfel despre prezumția de nevinovăție ca despre un drept fundamental al omului având caracter absolut, adică fiind opozabil erga omnes (tuturor); au obligația să îl respecte toți ceilalți, de la primul magistrat al țării până la ultimul ei servitor.

Aceasta înseamnă că rolul procesual al prezumției de nevinovăție sau prezumția de nevinovăție ca atitudine procedurală în procesul penal, este lucrul cel mai puțin important. (De altfel, orice judecată stă sub semnul principiului aflării adevărului, care nu ar avea sens dacă vinovăția ar fi prezumată, respectiv nevinovăția nu ar fi prezumată. Judecata care nu prezumă nevinovăția nu caută adevărul și se cheamă execuție, iar judecătorul în cauză, călău). Cu adevărat foarte important este ca dubiul privind acuzația de vinovăție (vinovăție alegată) să existe în conștiința publică, în cugetul tuturor celor care interacționează cu acuzatul sau numai gândesc în legătură cu el. Avem în vedere aici o adevărată cultură a dubiului, fără de care prezumția de nevinovăție rămâne o simplă vorbă frumoasă spusă în vânt.

O asemenea cultură a dubiului caracterizează regimurile democrate și liberale, democrația liberală. Ea se asociază cu alte valori precum cea a solidarității sociale, a respectului diversității și toleranței, a includerii și a echității sau dreptății sociale. Însușirea și practicarea ei impun un efort permanent de educare și autoeducare. Avem dubii cu privire la vinovăția alegată a celuilalt nu pentru că ne-ar impune Constituția, ci pentru că așa gândim noi (și așa dorim să fim tratați noi). Dubiul în fața acuzației aduse altuia, izvorăște din subconștientul nostru, este spontan și instinctiv tot atât de mult pe cât este rațional și pozitiv. Desigur, aceasta în măsura în care trăim în cultura dubiului.

Acest dubiu este constructiv pentru că este temelia încrederii în celălalt, în timp ce încrederea este motorul progresului, fără ea raporturile dintre oameni născându-se greu sau deloc, banul circulând încet sau deloc, sentimente necesare precum prietenia și dragostea slăbind întruna sau murind cu totul. O societate lipsită de dragoste, de încredere, de toleranță eșuează repede în dezbinare, în ură și violență.

 

  1. Culturii dubiului i se opune cultura suspiciunii. Aceasta este caracteristică regimurilor totalitare. Acolo unde prezumția de nevinovăție nu există (ca mod de a gândi și trăi, iar nu doar, asemenea formelor fără fond, ca simplă procedură juridică) se instalează prezumția de vinovăție, care face din fiecare om un suspect și din fiecare suspect un vinovat.

„Nu există oameni nevinovați – spunea șeful poliției politice staliniste, Lavrenti Pavlovici Beria – ci numai oameni de care nu ne-am ocupat destul”. Iar oamenii de care statul se ocupa erau nu numai bănuiți de rele, ci excluși fără judecată, de multe ori prin ridicarea dreptului la viață.

În cultura suspiciunii, pedepsirea vinovaților are ca obiectiv nu recuperarea sau resocializarea (reintegrare socială prin penitență) acestora, ci excluderea lor din societate, dacă se poate definitiv, sau cel puțin izolarea și marginalizarea lor socială pentru o perioadă cât mai lungă. În această cultură – cu certitudine necreștină – revenirea pușcăriașului acasă este un motiv de iritare și frică socială, iar nu un prilej de bucurie la „întoarcerea fiului risipitor”; este argument pentru a da drumul câinilor de pază (inclusiv „câinii de pază ai suspiciunii” în care s-a transformat presa de rating, altădată „câine de pază a democrației”), iar nu pentru tăierea vițelului celui gras.

Societatea dominată de cultura suspiciunii este o societate schizofrenă: întrucât toți sunt suspecți, toți sunt în același timp și „vigilenți”; întrucât toți sunt suspectați și toți suspectează, toți se tem în același timp de a fi victima suspecților și victima suspiciunii; întrucât toți sunt vinovați, tuturor le este rușine, dar întrucât toți susțin reprimarea vinovaților, toți sunt mândri a fi de partea forțelor binelui; întrucât toți sunt priviți ca răi și se privesc pe sine ca buni, toți sunt deopotrivă victimă și călău, acuzat și acuzator. Cum și cât se poate trăi într-o astfel de societate ?

În evul mediu, cultura suspiciunii se exprima printr-o „originală” metodă de probă în procesele intentate vrăjitoarelor. Persoanele suspecte de vrăjitorie li se striveau picioarele, li se lega un bolovan de gât și erau aruncate în mijlocul unui lac adânc. Dacă reușeau să plutească, în asemenea condiții, însemna că erau într-adevăr vrăjitoare și de aceea trebuiau arse pe rug. Dacă se înecau, însemna că nu erau vrăjitoare …. . Ghinion…. .

Dacă între aceste metode și unele discursuri politice sau practici judiciare din România de astăzi găsim asemănări, acestea nu sunt întâmplătoare. Intoleranța întunecată a evului mediu domină ordinea neofeudală a României din secolul XXI.

O persoană (publică) acuzată de ceva, nu mai este „integră”. În consecință trebuie marginalizată, exclusă, strivită. Dacă printr-un miracol își „dovedește nevinovăția”, adică dacă statul nu s-a ocupat destul de ea, rămâne așa cum s-a întâmplat, căci laptele vărsat nu mai are cum fi adunat de pe podea.

Suspiciunea este, însă, un sentiment chinuitor, întrucât elementul său activ este îndoiala. Ca să scape de chin suspicioșii nu se mulțumesc cu prezumția de vinovăție. Ei au nevoie de certitudini. Cum suspectul este (prezumat) vinovat, certitudinea vine exclusiv din recunoaștere. Atât procesele naziste cât și cele staliniste sunt celebre prin recunoașterile lor tragice. Oameni, altădată demni, supuși torturii fizice dar și psihologice decurgând din aplicarea prezumției de vinovăție în termeni reali, își recunoșteau vini imaginare și își acceptau asasinarea, fizică sau civică, în speranța că fie vor căpăta un tratament mai blând, fie își vor salva familiile, fie pur și simplu vor scăpa prin moarte.

Este cutremurător să vezi cum lucrurile se produc aidoma în România de azi. Cei care se apără și nu admit, în instanță, veridicitatea acuzațiilor mincinoase aduse lor, sunt supuși nu numai morții civice, ci și asasinatului moral. Refuzul autoacuzării este calificat ca refuz al reintegrării sociale. Dacă recunoașterea justifică suspiciunea și condamnarea, refuzul recunoașterii justifică asprimea condamnării și permanentizarea excluderii (lustrația).

 

  1. Adâncirea românilor în cultura suspiciunii – cu consecințele și expresiile ei, frică, ură și violență – pare astăzi un proces de neoprit. Negreșit, titularii intereselor străine-statale, parastatale și/sau corporatiste – nu (mai) doresc o Românie democrată, întrucât o asemenea Românie are ea însăși interese care deranjează. Un stat în același timp autoritar înăuntru și supus în afară este o entitate care poate fi controlată și dominată.

Nu străinii sunt, însă, vinovați de plonjarea societății românești într-o cultură specifică ideologiilor de extremă dreaptă și statelor organizate potrivit unor asemenea ideologii. Cultura suspiciunii este la originea regimurilor autoritare și produsul acestora. Ea ne aparține nouă, iar nu străinilor.

Cinismul social este rezultatul, pe de o parte, al transformării elitei politice românești într-o mafie transpartinică și transpartizană, care administrează statul exclusiv în folosul propriu, iar nu al ingerințelor hegemonilor globali, și pe de altă parte, al lipsei de educație civică la baza societății, iar nu al cursurilor organizate de Fundația Soros. Dacă românii pot fi cumpărați la prețuri mici, este în primul rând vina lor, iar nu a celor care îi cumpără. Dacă românii care nu pot fi cumpărați sunt vânduți de compatrioții lor, este vina vânzătorilor (de neam). Într-un asemenea mediu consolidarea neîncrederii generale nu poate mira pe nimeni.

Mai presus de orice, dacă cultura suspiciunii va învinge în România și ne va duce spre dezastru, va fi nu atât din cauza rătăciților sau descreieraților care o propagă fără să își dea seama ce fac, ci din cauza celor mult mai mulți și mai inteligenți care preferă să tacă și să stea acasă, când ceilalți ies în stradă.

Cât despre discursul Președintelui Iohannis, consecvent îndreptat împotriva culturii dubiului, eu unul cred că este sincer și în acest sens merită să îi acordăm prezumția de nevinovăție. Președintele nu ține acest discurs în interesul de a primi, prin manipulare, un nou mandat, ci din convingere. Este aceiași convingere cu care, aflat în fruntea Forumului Democrat al Germanilor din România, a proclamat relația de succesiune a acestuia cu organizația cunoscută sub numele de Grup Etnic German, interzisă prin Tratatul de Pace de la Paris (1947). Ascultându-l pe domnul Iohannis azi nu poți să nu observi că asumarea acelei succesiuni nu a avut ca scop însușirea printr-un fals a averii GEG așa cum multă lume susține, ci perpetuarea integrală a identității lui, inclusiv deci, a dimensiunii ideologice a acestuia.

Repudierea culturii dubiului și îmbrățișarea celei a suspiciunii, coincide în România, în mod firesc, cu punerea în discuție a Tratatului de Pace și reabilitarea ideologiilor de extremă dreaptă considerată până acum ca responsabile pentru ultima conflagrație mondială și crimele ei. Cei care doresc să protesteze trebuie să o facă repede, căci peste puțin timp nu va mai fi nimeni care să le audă protestul.

 

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/cultura-suspiciunii-si-cultura-dubiului/

2 comments

  1. dezideriududas

    Constantin Rădulescu-Motru spunea, într-o reformulare cononantă, tinând cont de faptul că memoria nu-mi permite o formulă exactă …., că civilizația a constat în evoluția de la neîncredere la încredere !

    1. dezideriududas

      RECTIFICARE : “Consonantă” ( reformulare…..), evident.

      Dealtfel, prin Tehnica Consonanței Fractale sper să pot contribui decisiv la creșterea încrederii în societate….

      P.S. Prin insistența asupra conceptului mi-am amintit exact fomula dihotomică a lui C.R. Motru : “transferul de la frică la încredere ». Citatul mai exact ar fi : ” Evoluția civilizației a constat în transferul continuu de la frică la încredere “

Leave a Reply