«

»

Print this Post

Criza italiană și capcanele nervozității democratice

Tratatul constituțional al Uniunii Europene a fost respins de francezi prin referendum pentru că… nu îl puteau suferi pe Președintele lor Jacques Chirac. Aceasta în ciuda faptului că redactarea documentului respectiv, sub președinția lui Valery Giscard d’Estaing și cu participarea unor federaliști francezi de talia lui Alain Lamassour, răspundea perfect nevoilor și aspirațiilor Franței profunde. Peste ani, dezamăgiți de UE (ceea ce explică succesul Frontului Național al lui Marine Le Pen), dar și de toate partidele lor consacrate, și supărați pe ei înșiși, francezii aveau să se arunce cu capul înainte în aventura alegerii cvasinecunoscutului Emmanuel Macron, luând granilocvența drept grandoare, populismul drept providență, agitația drept acțiune, retorica drept realitate și micro-politica drept macro-strategie (sic!). Este deocamdată greu de spus cât de rău va arăta Franța după experimentul macronian, dar se poate crede că, dacă până atunci războiul hibrid deja în curs nu va fi trasat mai clar liniile fronturilor naționale făcând războiul pur și simplu inevitabil, francezii vor dori să revină asupra votului negativ exprimat asupra Tratatului constituțional. Atunci va fi, însă, prea târziu.

 

Britanicii, otrăviți de retorica eurosceptică a unei prese dovedite în repetate rânduri ca deformând cu rea credință realitatea, dar și seduși de speculațiile populiste ale ambițiosului lider conservator David Cameron, au votat pentru ieșirea țării lor din UE, făcând astfel țăndări strategia tradițională a Regatului Unit de implicare în politica europeană pentru a împiedica unificarea continentului și astfel nașterea unui concurent de nestăvilit dincolo de Canalul englez (English Channel). În plus, ei constată acum că sunt pe punctul de a pierde o piață și a vedea cum centrul puterii bancare se mută de la Londra la Frankfurt. Ca și în cazul voturilor franceze mai înainte pomenite, și votul favorabil Brexitului a fost unul dat sub efectul furiei populare împotriva unui sistem de organizare a societății care pare a fi scăpat de sub controlul poporului; sau, în orice caz, ale cărui decizii au devenit de neînțeles pentru popor. După ce laptele s-a vărsat, mulți au înțeles că furia este un sfetnic rău și ar vrea să dea înapoi, eventual organizând un nou referendum. Nu știu, însă, cum să o facă. Laptele vărsat nu se mai poate aduna; nici din cioburi nu se mai poate face o oglindă în care să îți revezi chipul întreg.

 

Despre Grecia nu mai vorbesc. Când UE i-a cerut să reducă pensiile și salariile iar nu cheltuielile de înarmare, pentru a-și plăti astfel datoriile externe, grecii au dat de pământ cu toate partidele care îi scoseseră din dictatura coloneilor și au propulsat la putere un partid antisistem, zice-se radical de stânga. De atunci tot strâng cureaua și restituie împrumuturi suverane amanetând suveranitatea. Noroc că grecul de rând știe să se descurce cu micile sale afaceri și cu marea evaziune fiscală. În paralel, demonstrații violente cu accente extremiste degajează acumulările excesive de presiune socială, anunțând ziua în care urmașii lui Aristotel vor renunța oficial la democrație, și așa formală, pentru a adopta oficial oligarhia recomandată de Platon, probabil într-o formă foarte autoritară.

 

În Spania, catalanii au aruncat în aer coeziunea statului printr-un referendum favorabil secesiunii (la prima vedere asemănător cu cel din Crimeea) și acum nimeni nu prea mai știe cum să dreagă lucrurile. Liderii secesioniști au fost puși pe fugă de Guvernul de la Madrid și dezavuați de UE, dar situația este departe de a fi revenit la normal, căci nu există normalitate, în sensul de pace, echilibru, armonie, atunci când vâslașii (adică cetățenii) trag într-o direcție, iar cârmaciul (adică guvernanții) într-alta. La Barcelona s-au spart oăle fără ca măcar să se fi făcut o omletă. Este rezultatul furiei populare în politică. Iar de asta este vinovată și UE pentru că politica sa de coeziune economică, socială și teritorială, înscrisă în tratate, ar fi trebuit tocmai să lase fără combustibil mișcările secesioniste.

 

A venit acum și rândul Italiei. Votul negativ dat de italieni partidelor de toate orientările ideologice, a făcut pârtie către realizarea unei majorități parlamentare formate dintr-un partid cu orientare secesionistă, Lega Nord (Liga Nordului), și unul populist, Il Movimento Cinque Stelle (Mișcarea Cinci Stele), ambele unite prin euroscepticism. (Aceste aprecieri rămân valabile chiar dacă mai nou Lega Nord își spune doar Lega, fără conotații geografice, și se organizează la nivelul întregii Italii, pentru ca, transformându-se din partid declarat regional într-unul național, să culeagă mai multe voturi din mai multe locuri, și dacă Movimento Cinque Stelle, din aceleași motive, nu și-a trecut explicit în programul electoral ieșirea din zona Euro sau din UE.) Din disperarea unei nemulțumiri fără soluții, italienii și-au oferit o majoritate parlamentară care poate scoate Italia, stat fondator al Comunității europene, dacă nu chiar din UE, cel puțin din nucleul politic dur al acesteia, retrogradându-o în grupul membrilor care se deplasează cu viteza a doua.

 

Prin urmare, socotind că italienii, obsedați de sancționarea elitei lor politice, s-au speriat de ceea ce au pus în urne și de ceea ce, în consecință, a ieșit de acolo, la fel ca francezii la referendumul pentru Tratatul constituțional, britanicii la referendumul pentru Brexit și catalanii le referendumul pentru independență, Președintele Italiei, Sergio Mattarella, a decis să le ofere șansa unei a doua opinii. Aceasta chiar cu riscul ca, după expresia Evanghelilei, „rătăcirea din urmă să fie mai rea decât cea dintâi”.

 

Mulți se vor grăbi să facă o paralelă între ceea ce se întâmplă în Italia și evenimentele din România. Este o încercare tentantă dar nu lipsită de riscuri, căci situațiile sunt similare dar nu identice. Este important să le diferențiem.

 

În primul rând, aspectele constituționale. Italia este, ca și România, republică parlamentară. Dacă în privința Italiei nimeni nu o contestă, în legătură cu România s-au exprimat și opinii potrivit cărora aceasta ar fi republică semiprezidențială și ar avea un executiv bicefal.

 

Iată însă că Președintele Italiei are puteri mai mari decât cele ale Președintelui României. El nu numai că îl desemnează pe primul ministru din rândurile majorității parlamentare rezultate din alegeri, ci aprobă componența întregului Guvern, împreună cu programul său, acesta preluându-și mandatul de îndată ce depune jurământul în fața Președintelui, cu obligația de a se supune abia ulterior votului de încredere al Parlamentului. Dacă încrederea nu este obținută, Guvernul este demis de plin drept, Președintele urmând a aprecia dacă este oportună încercarea formării unui alt Guvern sau dizolvarea Parlamentului și trecerea la alegeri anticipate. În cazul din urmă, până la oragnizarea alegerilor, Guvernul (cel aprobat de Președinte) administrează țara luând măsurile necesare cu caracter de urgență.

 

De astă dată, Președintele Mattarella a anunțat că optează pentru alegeri anticipate, întrucât, evident, structura politică a Parlamentului nu permitea decât unui Guvern al majorității eurosceptice să obțină votul de încredere. Ceea ce Președintele nu putea admite din motive politice. Pentru a putea proceda astfel, Președintele Italiei nu avea cum fi și co-șef al executivului, căci dacă executivul ar fi fost bicefal Președintele ar fi fost în conflict de interese.

 

Iată argumente care dovedesca fortioricaracterul parlamentar al regimului de guvernare al României. Dacă Președintele republicii parlamentare italiene are puteri mai mari decât Președintele României, cu atât mai mult România este o republică parlamentară.

 

Să trecem acum la aspectul democratic al problemei. Guvernul sau mai exact majoritatea parlamentară „Movimento Cinque Stelle – Lega Nord” constituie rezultatul votului universal, direct, egal și secret. Așa a vrut poporul și, întrucât democrație înseamnă conducerea de către popor, așa trebuia să fie. Dacă italienii vor ieșirea din UE, este dreptul lor să o facă. Aceasta chiar dacă retragerea Italiei ar însemna moartea UE. Căci dacă UE poate supraviețui foarte bine sau chiar mai bine fără Marea Britanie, nu o poate face sau o poate face cu mare dificultate fără Italia. Aici nu mai este nimic de spus.

 

Care este argumentul politic al Președintelui Italiei în luarea unei măsuri cu totul excepționale care refuză guvernarea câștigătorului alegerilor? Aspectul politic, deci. Au fost aduse explicații tactice și explicații strategice. Toate puse sub semnul rolului prezidențial de garant al Constituției și al apărării intereselor vitale ale națiunii.

 

Astfel, s-a spus că ieșirea Italiei din UE sau chiar și numai din zona Euro va conduce, tocmai ținând seama de importanța acesteia în cadrul pieței interne și a uniunii economice și monetare europene, la cutremure pe piața de capital care vor afecta grav atât investițiile italiene, cât și economiile italienilor. Aceasta ar însemna falimente, inflație și șomaj cel puțin pe termen scurt și mediu. Costuri la care britanicii se pare că nu s-au gândit și pe care italienii nu au resursele britanicilor pentru a le suporta.

 

Din punct de vedere strategic, Președintele Mattarella a reamintit că UE are ca obiectiv pacea, ceea ce implică faptul că renunțarea la UE trebuie să aibă loc simultan cu adoptarea de către toți cei interesați a unei alte formule de ordine europeană; o ordine alternativă care să facă pacea durabilă. Altminteri alternativa este războiul.

 

Acestora li se adaugă un argument de ordin moral care nu a fost menționat explicit dar care poate fi subînțeles: Italia, stat învins în al Doilea Război mondial, a beneficiat de înțelepciunea, dacă nu și de generozitatea învingătorilor, care au integrat-o într-o ordine a solidarității regionale (subcontinentale), ajutându-o să se ridice în libertate și egalitate cu ei. De aici au venit imense avantaje politice, economice și sociale pentru Italia. Ceea ce nu s-a întâmplat cu România.

 

Italia nu a suferit discriminările pe care le-a suferit și le suferă România. Înainte de a fi contributor net la bugetul comun, Italia a fost beneficiar net pentru multă vreme. Ceea ce nu este cazul României.

 

Prin urmare, Președintele Mattarella a cerut, potrivit atribuțiilor sale constituționale, pe care Președintele României nu le are, majorității parlamentare formată prin alegeri să nu numească la ministerul economiei un profesor, altminteri respectabil, a cărui operă științifică și orientare politică avea în centru ieșirea Italiei din euro și revenirea la o monedă națională utilizabilă ca armă într-un război economic cu UE sau alte state din afara acesteia. Refuzând să accepte, primul ministru desemnat și-a depus mandatul (adică a demisionat) fiind apoi înlocuit de același Președinte cu un…tehnocrat bruxellez (a se vedea scenariul „Cioloș”) cunoscut pentru a fi „scos” Grecia din criză afundându-o și mai mult în datorii și austeritate, căruia i-a încredințat misiunea de a organiza noi alegeri… contra angajamentului de a nu participa, nici el nici membrii cabinetului său, la ele.

 

Ce spun, însă, partidele refuzate? Tragedia este că și acestea au dreptate.

 

Purtătorii lor de cuvânt au precizat că ceea ce urmăresc nu este un „Italex”; adică nu este pur și simplu ieșirea din UE, ci o revizuire a regulilor după care funcționează astăzi UE. Un atare euroscepticism nu neagă ideea europeană, respectiv ideea federației europene de state națiune, ci contestă actuala UE sau ceea ce a devenit UE în ultimele două decenii, respectiv un nou Sfânt Imperiu Roman de Națiune Germană. Italienii au perfectă dreptate în dorința lor de a opri derapajul comunității europene la temelia căreia se află ideile lui Alcide de Gasperi sau Altiero Spinelli, către imperiul „prietenos” european proiectat de Hjalmar Schacht, Josef Goebbels și Joachim von Ribbentrop.

 

La Roma, spre deosebire de București, aproape că nu există astăzi lider politic care să nu se revolte în fața faptului că Germania, în timp ce împinge UE la sancționarea Rusiei sub cuvânt că apără independența Ucrainei, și astfel interzice întreprinzătorilor italieni avantajele comercializării pe marea piață rusă, decide bilateral construirea unui gazoduct ruso-german care lasă la discreția ei întreaga Europă (inclusiv Ucraina). În Italia nimeni nu mai poate accepta ca popoarele europene să strângă cureaua pentru a cumpăra bunuri și servicii germane, susținând astfel creșterea economiei germane, dependentă de exporturi.

 

Cu aroganța iresponsabilă a primadonelor senile, comisarul european de origine germană Gunther Oettinger a declarat că „piețele vor învăța Italia să voteze corect.” Opinie-avertisment căreia italienii i-au răspuns cu lozinca de sfidătoare naivitate: „piețele nu decid pentru mine; votul meu contează!”. În această ciocnire între guvernarea (puterea) politică națională de factură democratică și guvernarea (puterea) economică transnațională de factură oligarhică, până la urmă, într-adevăr, votul a contat, dar piețele au decis. Se pare că doar o democrație transnațională le poate civiliza.

 

Fără îndoială că ceva trebuie să se schimbe în ordinea europeană dacă se dorește păstrarea păcii în Europa. Acest ceva nu este, însă, întoarcerea la posibilitatea jocului cu devalorizarea sau aprecierea monedei naționale, pentru a face ca economia națională proprie să crească pe spatele economiilor naționale concurente. Un astfel de procedeu era valabil în condițiile competiției dintre națiuni, totdeauna încheiată fie cu falimentarea cronică a unora fie cu războiul între toate. UE s-a născut tocmai spre a înlocui această formă de rivalitate cu solidaritatea între națiuni, lăsând concurența doar la nivel individual. Dacă rețeta solidarității este abandonată însă și înlocuită cu „dreptatea” celui mai puternic, revenirea generalizată la egoismul național este singurul răspuns posibil. De el nu sunt vinovați italienii, românii etc., ci UE și profitorii săi.

 

 

Pariul Președintelui Sergio Mattarella a fost următorul: fie până la alegerile anticipate din toamnă italienii vor înțelege diferența dintre isterie și fermitate aducând la putere partide politice responsabile, care, chiar dacă anterior i-au enervat sau dezamăgit, sunt apte a negocia apărarea intereselor italiene cu UE ca membrii fondatori ai acesteia, fie partidele populist-eurosceptice se vor responsabiliza și vor înțelege că, dacă în relația cu UE supunerea nu este o soluție, nici teribilismul nu este, găsind discursul care să combine credibil și viabil contestarea cu dialogul și critica cu realismul.

 

Pariul a fost câștigat mai repede decât se sconta. Renunțând la a-și mai scoate susținătorii pe stradă și refuzând incertitudinile unor noi alegeri, liderii majorității s-au întos la Președinte cu propunerea unei noi liste de miniștri cunoscuți pentru angajamentul lor european dar și pentru critica lor robustă la adresa actualei UE. Prin urmare, reformiști iar nu anarhiști. Președintele a acceptat oferta, Primul Ministru desemnat (Cioloșul italian) a restituit fără opoziție mandatul (și fără ca serviciile secrete italiene să-i propună șefia unui partid de laborator), noul Prim Ministru și cabinetul său au depus jurământul în circa o oră, iar bursele au început să crească dinnou. Hotărât lucru, între italieni și români, deși veri din punct de vedere etnic, există un uriaș decalaj în cultura politică.

 

Cu aceasta criza nu se termină, însă, ci doar se calmează temporar, trecând într-o altă etapă. Poate că alegătorii italieni vor fi înțeles riscurile unui vot acordat la nervi național-populismului eurosceptic. Cu siguranță partidele italiene au învățat că în relația cu UE succesul rezultă numai dintr-o combinație între fermitatea strategică și pragmatismul tactic, iar nu din rebeliuni grandilocvente, chiar dacă politicile discriminatorii și de austeritate impuse de Bruxelles sunt inacceptabile.

 

De acum mingea este în terenul UE. Va dori oare UE, însăși, și în special Germania, să inițieze reforme și să mobilizeze ajutoare care să vină rapid în întâmpinarea nevoilor Italiei și ale celorlalte state membre ale Uniunii din afara cercului strâmt al privilegiaților acesteia? Dacă nu vor ști, viitorul va aduce la putere o majoritate parlamentară nu doar eurosceptică, ci și eurofobă. După aceea revenirea la urne nu va mai fi o opțiune, unica alternativă devenind lovitura de stat progermană (cum se încearcă în România) sau războiul paneuropean.

 

Ca și în cazul României, în spatele agitatei scene italiene se confruntă SUA și Germania. Defecțiunea europeană a Italiei convine Washingtonului în disputa cu Berlinul. Menținerea Italiei într-o UE nereformată convine Berlinului în efortul desprinderii de Washington. La Moscova și Beijing jocul este urmărit, desigur, cu atenție pentru ca indiferent de rezultat să se extragă din el câștigul maxim. Într-un recent discurs din Bundestag, ministrul german de externe, Heiko Maas, a denunțat China, Rusia și SUA (!) ca puteri implicate în dezmembrarea UE, adică a Europei germane. Aceasta în timp ce ministrul de externe chinez Wang Yi, tocmai a venit în Europa pentru a reconfirma sprijinul și cooperarea specială cu șaisprezece state central, est și sud-est europene (16+1), în cadrul proiectatului nou Drum al mătăsii („Road and belt initiative”), iar SUA continuă să încurajeze „coaliția celor trei mări” (Baltică, Neagră și Mediteraneană).

 

În acest joc complicat neîncrederea generează neliniște, neliniștea, ură, ura iraționalitate, iar iraționalitatea, dezastru. Când nervozitatea poporului se întâlnește cu iresponsabilitatea liderilor politici și lăcomia corporațiilor, rezultatul este un cocktail letal. Putem cere oare masei să fie rațională și pozitivă, atunci când singura rațiune a politicienilor este obținerea voturilor și pozitivismul oamenilor de afaceri vizează doar mărirea profitului?

 

Toată lumea merge pe o gheață subțire. Și vara se anunță lungă și fierbinte.

 

 

 

PS Aflu că noul ministru de externe al Italiei este Enzo Moavero Milanesi. L-am cunoscut în 1978 când, student fiind, în calitate de membru al conducerii socialiștilor italieni a venit să facă o vizită oficială în România. La rândul meu eram student în ultimul an la Facultatea de Drept și, la solicitarea șefului Secției pentru relații externe a Uniunii Studenților, viitorul ambasador Constantin Grigorie, l-am însoțit pe parcursul sejurului, inclusiv la întâlnirile oficiale. Nu îmi mai amintesc cu cine s-a întâlnit, dar nivelul era destul de înalt iar mesajul a fost mereu acela că România dorește cooperarea de pe poziții de egalitate suverană cu Occidentul, ea fiind din acest punct de vedere independentă în relațiile cu Kremlinul. Peste câteva decenii, pe când eram europarlamentar, ambasadorul României la Bruxelles, fostul meu student Ion Jinga, mi-a spus că l-a întâlnit pe Enzo Moavero în calitate de șef de cabinet al Comisarului Mario Monti, și că acesta l-a întrebat ce mai știe despre mine, amintindu-și puternica impresie lăsată asupra lui de maniera critică, curajoasă și rațională în care i-am descris comunismul, cu atuurile și slăbiciunile sale, în timpul celor câtorva zile în care am călătorit împreună (el, un coleg de al său italian, eu și un șofer) pe Valea Prahovei. Aflând că sunt la Bruxelles a dorit să mă vadă. Nu am mai apucat să ne vedem dar am vorbit la telefon, emoționați la amintirea întâlnirii noastre, a conversației de mare adâncime pe care am avut-o și a proiectelor de tinerețe pe care le-am explorat împreună. Mă bucur să îl știu șef al diplomației italiene într-un context internațional dificil. Am încredere în capacitatea lui de a-și îndeplini mandatul și îi doresc tot succesul din lume.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/criza-italiana-si-capcanele-nervozitatii-democratice/

Leave a Reply