«

»

Print this Post

Cod roșu de calamitate în justiția română

Două doamne ale căror spuse în intervențiile publice lasă cu greu să se ghicească faptul că ar fi absolvente ale unor facultăți de drept cu merite de natură să le fi urcat în fruntea autorității judiciare, și un domn cu aerul prăfuit al politrucilor jovial-amenințători de la începuturile comunismului real, au semnat ( și ștampilat), la vreme de caniculă, o așa-zisă Declarație comună ”de aderare la valorile fundamentale, principiile și mecanismul de monitorizare a Strategiei naționale anticorupție (2016-2020)”. Sub semnătura celor trei sunt formal angajate Consiliul Suprem al Magistraturii, Înalta Curte de Casație și Justiție și Ministerul Public, în fruntea cărora respectivii vremelnic se află.

Strategia cu un nume atât de impresionant ( când nu poți rezolva o problemă compui o strategie, ca să îl parafrazăm pe Napoleon I ) aparține Guvernului României și este un document politic. Executivul este și îndreptățit, în virtutea prerogativelor constituționale, și obligat, prin efectul mandatului dat de Parlament, să definească și să aplice politici menite a preveni și combate dăunătorul fenomen al corupției. Aceasta este în consonanță cu dorința marii majorități a electoratului român.

Angajamentul formal al autorității judecătorești de a aplica politica Guvernului reprezintă, însă, pe de o parte, abandonarea neutralității politice a justiției – justiția nu face politică, ci garantează respectul legii adoptate de politicieni și instituțiile lor, constituite prin alegeri, iar pe de altă parte, renunțarea la independența justiției, prin supunerea ei față de prioritățile politice ale executivului ( sintetizate în Strategie). Un executiv din care face parte – circumstanță agravantă – și Ministerul Public (procuratura). De aici rezultă, nu neapărat că autoritatea judecătorească se supune Guvernului ( deși prima impresie este aceea a dorinței de a obține bunăvoința executivului printr-o aderare servilă la programul acestuia ), ci mai ales hotărârea ei de a se transforma într-o forță politică de sine-stătătoare, care are propriile sale obiective politice și propria agendă politică, instrumentarea cazurilor concrete cu care sunt sesizate instanțele fiind operată în contextul tactic impus de acestea. În virtutea Declarației comune, însă, puterea judecătorească înțelege să se supună procurorilor, căci altfel cum poți rămâne arbitru atunci când faci echipă cu una dintre părțile duelului judiciar, acuzarea ?! În mod normal procurorul acuză iar judecătorul judecă de pe poziția echidistanței dintre acuzare și apărare. Aceasta este o expresie a principiului procesual al ”egalității armelor”. Dacă judecătorul se plasează a priori în tabăra acuzatorilor pentru a lupta împotriva celor acuzați de corupție, înseamnă că el își subordonează hotărârea rechizitoriului.

Declarația comună ne spune, așadar, că în viitor, în procesele născute pe baza acuzațiilor de corupție, judecătorii nu vor mai hotărî ”secundum alegata et probata” (în funcție de afirmațiile dovedite de acuzare), ci, pur și simplu, în conformitate cu alegațiile, probate sau nu, ale procurorilor. (Ceea ce s-a întâmplat și până acum în ultimii ani, dar fără o declarație formală.)

Despre caracterul semnatarilor Declarației comune, precum și despre ambițiile și obiectivele lor vorbește și tema aleasă pentru a face obiectul ”programului politic” al autorității judecătorești: prevenirea și combaterea corupției. Practic toate politicile statului, fiind întemeiate pe lege, se intersectează cu activitatea justiției. Prin prestațiile și performanțele ei, autoritatea judecătorească poate influența crearea sau dispariția locurilor de muncă, accelerarea sau frânarea circulației banului, înflorirea sau ofilirea afacerilor, garantarea securității dinamice, respectiv statice, a creditului, stimularea sau descurajarea investițiilor, respectul sau încălcarea drepturilor omului și libertăților cetățenești. Cei trei crai de la apusul statului de drept nu au ales să își unească forțele în niciunul dintre aceste domenii de importanță vitală pentru prezentul și viitorul națiunii române. De ce ? pentru că nu fac rating – ca să folosim o expresie cunoscută în mass-media. Pentru că niciun concept nu poate fi instrumentat mai bine în scopul manipulării opiniei publice decât ”anticorupția”.

Deși CSM are în competență și apărarea independenței justiției, deși Ministerul Public este ținut să verifice starea legalității adunând probe și în favoarea și în defavoarea celor suspecți de încălcarea legii, deși instanțele judecătorești au rolul de a cenzura alegațiile procurorilor garantând acuzaților mijloace de apărare egale cu mijloacele de atac de care dispune acuzarea, cu toții intrând într-un sistem de echilibru instituțional prin contraponderi, liderii instituțiilor în cauză au decis să se erijeze într-un soi de preoțime seculară iluminată și mandatată direct de Dumnezeu (căci de electorat, nu este cazul) ca să lupte cu forțele răului, cu tenebrele corupției încarnate în cealalte puteri ale statului – legislativă și executivă – precum și în masa cetățenilor damnați. împreună vor decide cine este bun și cine este rău, cine merge în Paradis și cine este destinat Infernului. Mai mult, ei nu se vor mai limita la combaterea ilegalităților eventuale, ci se vor ocupa și de prevenirea lor. Cum ? Prin condamnări exemplare, chiar dacă împotriva condamnatului nu sunt probe. Cea mai eficientă formă de prevenire a corupției – în mentalitatea unor oameni cu concepție totalitară, desigur – este teroarea consecutivă condamnării suspecților. Iar suspecți sunt toți cei de care ”trinomul” semnatar al Declarației comune înțelege să se ocupe.

Repet: Autoritatea judecătorească nu reprezintă forțele binelui în luptă cu forțele răului, așa cum le place să creadă unor submediocrii parveniți cărora pălăria prea mare a unor demnități necuvenite le-a căzut pe ochi; autoritatea judecătorească este actorul legitim chemat să soluționeze controversele dintre puterea politică ( respectiv, instituțiile politice ale statului ) și interesele private, iar aceasta nu potrivit concepției unuia sau altuia despre bine și rău, ci ținând seama de ceea ce legea, adică factorul politic, a apreciat a fi adecvat sau inadecvat pentru menținerea păcii, armoniei și eficienței sociale.

Ce va spune CEDO despre acestă ispravă ? Până acum statul român nu s-a apărat împotriva reproșului că un proces nu poate fi echitabil atât timp cât ÎCCJ și DNA se află într-un ”parteneriat de nădejde”, susținând că formula nu a fost consacrată instituțional, ci folosită doar într-un discurs personal al ”judecătorului Livia Stanciu” rostit ca oaspete politicos la o ședință de bilanț, cu caracter oarecum festiv, a DNA. De acum, această apărare cade.

Prin Declarația comună a CSM, ÎCCJ și MP mecanismul crimei judiciare care a ucis echitatea procesului judiciar în România, și perpetuatorii lui s-au denunțat în scris, sub semnătură proprie și ștampilă oficială. De acum bugetul trebuie pregătit pentru a plăti un val de amenzi la CEDO. Evident, cu banii luați din buzunarul cetățeanului.

Conștiințele vii ale națiunii române au a se mobiliza însă în denunțarea acestui derapaj. El ne atrage atenția că s-a ajuns acolo unde îndreptarea se poate face numai cu ”dinamită”.

P.S. – în anii studenției mele, marele profesor Tudor R. Popescu, ironiza obiceiul autorităților comuniste de a fetișiza aplicarea ștampilei pe documentele oficiale, spunând că în statele civilizate ceea ce contează este semnătura, practic inimitabilă, iar nu ștampila, oricând reproductibilă, avându-și originea în vremurile în care ”mahării” nu cunoșteau scrisul. Între timp, UE a adoptat o directivă privind renunțarea oficială la ștampilă. Detaliul aplicării ștampilei pe augustele semnături ale Declarației comune, spune multe despre epoca în care au rămas prizoniere mințile și conștiințele semnatarilor.

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/cod-rosu-de-calamitate-justitia-romana/

Leave a Reply