«

»

Print this Post

Caracterul parlamentar al regimului republican în România

În ziua de 17 mai 2018 am participat la Conferința internațională de drept, studii europene și relații internaționale, având ca temă generală „Dreptul românesc, tradiție și vocație europeană”, cu comunicarea intitulată „Caracterul parlamentar al regimului republican în România”. Conferința a fost organizată de Universitatea „Titu Maiorescu” și Agenția universitară a francofoniei, în parteneriat cu Asociația română de drept și afaceri europene, Editura „Hamangiu”, Societatea de științe penale, Societatea română de drept european și Uniunea juriștilor din România.

Am simțit nevoia acestei participări tocmai pentru a pune în discuția mediilor academice din România și din alte țări ale lumii (inclusiv și în special din Franța, țara care a „inventat” semiprezidențialismul) interpretarea Constituției noastre, într-un moment în care Curtea Constituțională este inundată cu cereri de soluționare a unor conflicte juridice de natură constituțională, conflicte având caracter destabilizator sub aspect politic și efecte de blocaj instituțional generalizat.

La finele lunii mai CCR urmează să se pronunțe în privința dreptului Președintelui de a refuza decizia Ministrului Justiției de revocare a șefului DNA. Soluția va depinde în mare măsură de caracterizarea regimului de guvernare a României ca fiind parlamentar, cu un Președinte mediator aflat în afara puterilor statului, sau semiprezidențial, cu un Președinte care face parte din puterea executivă, alături de Primul Ministru.

Mai multe hotărâri ale CCR, bazate pe un precedent creat în 2012, an consemnând în istoria națiunii române o lovitură de forță care a violat ordinea constituțională a României, au acreditat, cu o majoritate de 5 voturi contra 4, teza semiprezidențialismului. Doctrina, în cvasitotalitatea sa, a acceptat această teză încercând să o susțină servil sau interesat (mulți profesori de drept constituțional care s-au pronunțat au fost consilieri prezidențiali) prin argumente forțate, fie absurde fie adăugând la textul de lege sau amputându-l.

Nădăjduiesc că această contribuție științifică, formulând opinii validate în dezbaterile, altminteri foarte vii, de la conferința menționată, va inspira actuala CCR în a folosi cererile aflate pe rolul său pentru a revizui vechile decizii, astfel încât să se revină la regimul republican parlamentar creat de Constituția României. Este urgent și obligatoriu să ne întoarcem la adevărata noastră Constituție, cu toate garanțiile oferite de ea democrației și drepturilor omului și cetățeanului. Crizele nu sunt consecința acesteia, ci a încălcării ei sistematice.

Prezint în continuare un rezumat al conferinței mele alcătuit din extrasele părților celor mai edificatoare. Textul integral urmează a fi publicat ulterior.

 

Caracterul parlamentar al regimului republican în România (Extrase / Rezumat)

 

Prof. dr. Adrian Severin

 

 

1. Problema definirii formei de guvernământ a României, respectiv a tipului de regim republican adoptat de Constituția României, crește în importanță odată cu proliferarea controverselor inter-instituționale. Acestea sunt supuse spre soluționare Curții Constituționale care, trebuie mereu reamintit, nu face parte din puterea judecătorească, ci este o instituție eminamente politică, a cărei obiectivitate minimă încearcă a fi garantată prin numirea membrilor săi de către diferite instituții ale statului, echilibrul mai mult sau mai puțin fragil, mai mult sau mai puțin simetric al acestora reflectându-se în deciziile ei; prin contractul social obligatorii dar nu și sacrosancte.

 

Iată de ce este necesară o opinie științifică care să răspundă la întrebarea „ce fel de republică este România?”. Aceasta nu exprimă o simplă curiozitate teoretică, ci sintetizează conflictul de competențe între instituțiile create de Constituție și nevoia soluționării sale în conformitate cu interesul național, astfel cum a fost reflectat în logica legii noastre fundamentale….

…Sub imperiul acestor constatări a fost elaborat prezentul studiu, acoperind trei arii: a) cea a definirii doctrinale a termenilor generali; b) cea a recursului la interpretarea istorică și teleologică; c) cea a evaluării directe a textelor constituționale în corelare, astfel încât să se păstreze coerența logică a legii fundamentale. Concluzia generală este: România este o republică parlamentară….

 

  1. Unii au adus ca argument pentru a susține caracterul semiprezidențial al regimului republican românesc faptul că Președintele este ales de întregul popor, prin vot direct și universal. În logica normală lucrurile stau însă invers: pentru modul de alegere se optează în funcție de atribuțiile pe care legiuitorul constituțional dorește să le încredințeze Președintelui în ordinea constituțională, iar nu invers, atribuțiile să se fixeze în funcție de modul de alegere pentru care s-a optat. (Calea se definește în funcție de destinație și nu destinația în funcție de cale; după cum instrumentul se stabilește în funcție de scop, iar nu scopul în funcție de instrument.) ….

Nu poate fi schimbat conținutul atribuțiilor definite și limitate expres de Constituție (doar) în funcție de modul în care s-au dobândit acele atribuții..

Logica constituțională are trei puncte de sprijin care trebuie corelate: a) pe de o parte, atribuțiile pe care legiuitorul constituțional consideră oportun să le acorde Președintelui în scopul de a asigura, în contextul întregii arhitecturi instituționale, buna guvernare a statului; b) pe de altă parte, modalitatea alegerii Președintelui, stabilită în funcție de atribuții, astfel încât, în exercitarea lor, Președintele să se bucure de o legitimitate politică suficientă, evitându-se totodată eventualele blocaje politice în desemnarea lui (ceea ce se întâmplă uneori în cazul alegerii prin intermediul Parlamentului); c) în fine, pe de a treia parte, garanțiile de natură a limita excesul de putere și a sancționa abuzul de atribuții. Ultimile două derivă din primele și nu invers….

Din alegerile directe nu rezultă o legitimitate egală pentru Președinte și Parlament, întrucât în Parlament (chiar și în sistemele electorale cu liste uninominale) sunt reprezentate și opțiunile minoritare, în timp ce Președintele este ales doar ca urmare a unui vot majoritar (și acela de ciscumstanță / parțial negativ în cazul alegerilor în două tururi de scrutin), declarația potrivit căreia el este „președintele tuturor cetățenilor” fiind adesea produsul unei retorici de circumstanță, corectă politic dar fără corespondent în realitate… 

 

  1. Orice politică ține de distribuția și exercitarea puterii. Fără putere nu există politică. La rândul său orice ordine depinde de raporturile de putere (prin care se exprimă jocul de interese). Stabilirea pe cale normativă a raporturilor de putere dintre actorii instituţionali care reprezintă puterea executivă şi actorii instituţionali care reprezintă puterea legislativă, este de aceea esențială pentru organizarea puterii politice în stat, a statului ca formă de guvernare disciplinată prin lege….

Susținătorii tezei semiprezidențialismului au identificat mai multe argumente normative (cuprinse în textele constituționale) care ar dovedi că puterea executivă în România este, chipurile, bicefală, adică are doi conducători: Președintele și Primul Ministru. Aceasta ar atesta caracterul semiprezidențial al guvernării statului, chiar dacă se admite că el este „atenuat”. Iată “argumentele”, împreună cu comentariile noastre:

a) Atât Parlamentul, cât şi Preşedintele sunt aleşi prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, fiind organe reprezentative la nivel naţional. Doar Parlamentul este, însă, organ reprezentativ supremal poporului român.

b) Dreptul Preşedintelui de a dizolva Parlamentul presupune îndeplinirea cumulativă a nu mai puţin de şase condiţii obiective. Aceste condiții definesc, însă, o situație de blocaj politic (imposibilitatea formării Guvernului) pe care Președintele nu are cum și de ce să o aprecieze subiectiv. El poate numai constata situația, procedând în consecință la aplicarea unei proceduri cu caracter tehnic. În exercițiul acestei proceduri marja sa de apreciere politică este infimă. Aceasta nu echivalează cu dreptul șefului statului de a dizolva Parlamentul existent în republicile semiprezidențiale.

c) Constituţia consacră două forme de răspundere a Preşedintelui: răspunderea politică pentru fapte grave de încălcare a Constituţiei şi răspunderea penală pentru înaltă trădare. Cea dintâi este inițiată de Parlament, ceea ce înseamnă că dacă Președintele nu poate dizolva Parlamentul, acesta din urmă poate să îl suspende din funcție pe Președinte, declanșând astfel procedura de demitere a lui. 

d) Învestitura Guvernului, deşi iniţiată şi finalizată de Preşedinte, presupune obligatoriu acordarea votului de încredere de către Parlament. Cu alte cuvinte, majoritatea politică formată în Parlament este esenţială pentru naşterea unui nou Guvern.

e) Guvernul în întregul lui şi fiecare membru, solidar cu ceilalţi membri, răspund politic numai în faţa Parlamentului.

f) Nu doar Preşedintele, ci şi fiecare Cameră a Parlamentului poate cere urmărirea penală a membrilor Guvernului, pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor, Preşedintele putând dispune doar suspendarea acestora din funcţie, dacă s-a cerut urmărirea penală.

g) Preşedintele nu are drept de iniţiativă legislativă, aceasta aparţinând Guvernului, parlamentarilor sau unui număr de cetăţeni.

h) Refuzul Preşedintelui de a promulga o lege se poate exercita o singură dată, după primirea acesteia. În această situație nu se poate vorbi de refuz, ci doar de un îndemn la o reflecție suplimentară adresat legislativului, conținut al „dreptului de a avertiza”.

i) Atribuţiile Preşedinteluiîn domeniul politicii externe şi al stărilor excepţionale sunt condiţionate fie de intervenţia Guvernului, fie de cea a Parlamentului.

j) Decretele Preşedintelui (actele sale juridice) emise în exercitarea celor mai importante atribuţii ale sale trebuie contrasemnate de primul-ministru.

Toate aceste argumente, împreună cu comentariile făcute de noi, conduc la concluzia că Președintele României are puteri mai limitate chiar decât unii dintre președinții republicilor parlamentare. Prin urmare, referirea la ele ar fi trebuit să urmată de constatarea că regimul de guvernare a României este unul „parlamentar consolidat” iar nu unul „semiprezidențial atenuat”. Cât de atenuat? Atenuat până la a fi de-a dreptul parlamentar?

În acest punct alte două aspecte se cer menționate. Pe de o parte, faptul că în literatura română de specialitate, la care ne-am referit și din care am citat, există argumentări în favoarea „parlamentarizării semiprezidențialismului”, dar nu și unele care să probeze existența punctului de la care pleacă parlamentarizarea, respectiv semiprezidențialismul.Ni se spune doar de ce caracterul semiprezidențial al republicii este atenuat, nu și de ce republica are caracter semiprezidențial.

Pe de altă parte, printre elementele de referință la care se face apel spre a descrie atribuțiile Președintelui și, plecând de la ele, natura regimului de guvernare, nu figurează nici o trimitere la art. 80 (2) din Constituție, respectiv la calitatea sa de mediator. Acest articol (unic în dreptul constituțional comparat) pare că nu există. De ce? Pentru că referirea la el răstoarnă complet, așa după cum vom arăta mai departe, teza semiprezidențialismului.

 

  1. ….Președintele, potrivit Constituției, „reprezintă statul” (art 80.1), fără a se distinge planul intern de cel extern. Dacă interpretarea ar fi fost riguroasă – nici restrictivă, nici extensivă – s-ar fi observat că lipsa de distincție între planul intern și cel extern este grăitoare și edificatoare. Întrucât Președintele nu poate fi în același timp și mandant și mandatar, și reprezentat și reprezentant, ceea ce ar face ca în calitate de mediator între statul reprezentat chiar de el, și societate (art. 80.2), să negocieze / medieze cu sine însuși, ori ca, în relațiile externe, să își dea mandat sieși pentru a-l reprezenta pe altul (statul), rezultă că prin cuvântul „reprezintă” nu se poate înțelege decât „simbolizează”, „personifică”, „înfățișează”, „întruchipează”; toate acestea fiind sensuri cunoscute ale cuvântului cu pricina.

Cum natura reprezentării nu se schimbă când este vorba de raporturile interne și cele externe, căci ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus,dacă, prin absurd, ar fi adevărat că Președinte este protagonistul (în sensul de factor de decizie) politicii externe a României, pentru identitate de rațiune el ar trebui să fie și protagonistul politicii interne (ceea ce ar înseamna că așa cum Guvernul trebuie să urmeze deciziile Președintelui în materia politicii externe, la fel trebuie să o facă și în politica internă), ceea ce ar însemna că: i. Guvernul nu mai îndeplinește programul aprobat de Parlament, ci instrucțiunile Președintelui, care nu se află sub controlul Parlamentului; i.i. Guvernul răspunde politic față de Parlament pentru îndeplinirea instrucțiunilor date de altul; i.i.i. chiar dacă un Guvern este înlăturat prin votul de neîncredere al Parlamentului, succesorul său va aplica în continuare politica prezidențială din cauza căreia acel Guvern a fost demis, cenzura parlamentară nemaifiind politică, ci doar tehnică, managerială. Aceasta ar califica România ca republică prezidențială, și încă de tip absolutist.

De asemenea, dacă între Președinte și stat ar exista un raport de mandat cu reprezentare, înseamnă că „reprezentantul”, adică Președintele, a primit mandatul de la stat iar nu de la cetățeni, adică nu de la societate. După care el ar trebui să medieze, potrivit art 80 (2), între stat, pe care îl reprezintă, și societatea, care l-a împuternicit. Adică, din nou să își execute obligațiile în cadrul unui raport stabilit cu el însuși. O asemenea lectură absurdă, care nu poate fi pusă în sarcina unui legiuitor constituțional normal, nu poate fi evitată decât dacă termenului „reprezintă” i se dă înțelesul atașat în toate Constituțiile republicilor democratice, de „simbolizează”.Președintele nu are două roluri cu valoare juridică egală, unul de „reprezentare” a uneia dintre părțile la un raport juridic (statul român) și unul de „mediere” între partea pe care o reprezintă și alții (societatea), ci un statut ajuridic, cu efecte exclusiv psihopolitice, acela de „simbol” al întregului, și un statut cu conținut juridic (drepturi și obligații) în baza căruia are competența de a „media” între părțile întregului pentru a menține echilibrul politic și pacea socială. Societatea tot din stat face parte, acesta fiind organizarea politică a societății, materializată în și funcționând prin instituțiile statului. S-ar putea vorbi, eventual, și de două roluri cu aceeași natură ale Președintelui, dar atunci unul este doar procedural (formal) și numai celălalt de fond.

 

  1. …Deciziile CCR (Decizia CCR 683/2012, urmată de Decizia 784/2012și Decizia 449/2013și altele)adaugă la Constituție, nesubordonându-se „principiilor, valorilor și exigențelor constituționale”, ci adaptând textele la interesele politice ale momentului responsabile de tansionarea relațiilor între autoritățile publice. …O fac afirmând, printre altele, că Președintele „are competența de a angajaRomânia”, când el nu o are decât pe aceea de a o reprezenta.

…Nici susținătorii opiniilor majoritare, nici adepții celor minoritare, nici partizanii „semiprezidențialismului atenuat” nici fidelii „parlamentarismului raționalizat”, nu fac apel spre a spune ce fel de regim de guvernământ are România la dispozițiile art. 80 (2) din Constituție, având titlul „Rolul Președintelui” și fiind, astfel, sediul principal al materiei cu privire la esența statutului acestuia, anume statutul de mediator.

Președintele României are un rol care îl include într-un sistem de instituții cu atribuții distincte, în care atribuția sa principală este de reprezentare (în sens formal-simbolic) și mediere (art 80.1. și 80.2.), la care se adaugă alte atribuții expres prevăzute de Constituție, a căror natură și ale căror limite se stabilesc în așa fel încât să fie compatibile cu rolul principal și să asigure echilibrul, coerența și eficiența întregului regim / sistem de guvernare….

 … Nefăcând parte din niciuna dintre puterile statului (și astfel neputând fi șef al executivului), Președintele nu intră în sistemul de control reciproc al acestora. Un astfel de control asupra exercitării funcției prezidențiale nu este nici necesar întrucât : a) atunci când prin semnătura sa investește cu putere executorie manifestările de voință ale legislativului (legile) sau ale executivului (tratatele internaționale negociate de guvern) nu aprobă, ci doar autentifică și oficializează. b) atunci când refuză promulgarea actelor normative, ratificarea angajamentelor internaționale sau consacrarea deciziilor administrative (ex. desemnarea unor miniștri sau propunerile de numire a șefilor principalelor parchete), nu decide, ci avertizează declanșând doar o procedură de reflecție limitată, spre a nu fi abuzivă, la o singură încercare. c) atunci când participă la sesiunile anumitor instituții (ex. CSM) sau ale structurilor de coordonare inter-instituțională (ex. CSAT) nu (le) conduce, ci doar (le) prezidează (asigură ordinea si disciplina ședinței). De aceea Președintele nu poate fi demis pentru exercitarea defectuoasă a funcțiilor sale (așa cum poate fi demis Guvernul prin moțiune de cenzură), ci numai pentru încălcarea Constituției prin depășirea competențelor conferite de ea, respectiv prin asumarea unui rol neatribuit lui, sau prin refuzul exercitării competențelor ce îi revin….

 

  1. O persoană / instituție cu rol de mediator între cele trei puteri ale statului (legislativă, executivă și judecătorească), nu are cum aparține vreuneia dintre acestea; deci, nici celei executive.

 Orice competență conferită de Constituție Președintelui trebuie interpretată în așa fel încât să fie compatibilă cu calitatea sa principală de mediator și cu statutul său de persoană aflată în afara executivului (ca, de altfel, și în afara celorlalte puteri ale statului)….

…Legile care au extins aceste atribuții sunt neconstituționale și oricum nu schimbă caracterul parlamentar al republicii. În mare parte sunt și inoperante, întrucât încălcarea lor de către titularii constituționali ai puterii legislative și executive (Parlamentul și Guvernul) nu poate fi sancționată.(Faptul s-a vădit, spre exemplu, cu ocazia crizei legate de mutarea ambasadei României în Israel la Ierusalim sau al votului României în Consiliul pentru afaceri externe al UE împotriva declarației de condamnare a recunoașterii Ierusalimului drept capitală a Israelului de către SUA. Președintele nu a putut reacționa decât solicitând consultări, așa cum constituțional putea cere un moderator.)…

 

  1. A prezida (o ședință, un for) nu înseamnă a decide sau a conduce. De aceea, Guvernul (și nimeni altcineva, inclusiv autoritatea judecătorească) nu se poate apăra de răspundere în fața Parlamentului invocând hotărârile Consiliului Suprem pentru Apărarea Țării (CSAT).

Faptul că CSAT a devenit din sistem de coordonare și colaborare a unor instituții lipsite de un conducător comun, un al doilea Guvern și chiar Parlament al țării, cu caracter semiocult, nu este vina Constituției, ci consecința violării ei, în literă și spirit. Este vorba de același tip de viol care a condus la decesul “Președintelui-mediator” și la nașterea “Președintelui-jucător”…

Deși, spre deosebire de Premier, este ales direct, Președintele nu poate face nimic în domeniul politicii externe (art.91), al celei de aparare (art.92), al celei de ordine publică și siguranță națională (art.93) precum și al decorărilor, avansărilor în grade militare și numirilor (art.94) fără acordul Guvernului și, după caz, aprobarea Parlamentului.

Legitimitatea și autoritatea par a fi în dezechilibru dar faptul este explicabil prin aceea că Președintele este legitimat numai pentru executarea unui mandat de mediator. Acesta și numai acesta figurează la articolul „Rolul Președintelui”, restul fiind aplicații speciale ale acelui rol în domenii limitate. Este concluzia la care ajungem inclusiv prin interpretarea sistematică a Constituției. Chiar dacă norma specială derogă de la cea generală, acestea nu pot intra în contradicție. Este imposibil ca Președintele să primească atribuții speciale care să îl pună în conflict de interese cu rolul său principal, împidicându-l să își îndeplinească atribuțiile generale. … 

 

  1. …Legiuitorul constituțional nu i-a dat Curții Constituționale competența de a pronunța o hotărâre tranșantă în cazul conflictelor juridice cu caracter constituțional, așa cum se întâmplă în cazul neconstituționalității legilor, întrucât el a avut în minte un alt mecanism pentru soluținarea conflictelor constituționale între instituțiile statului. După constatarea motivată a Curții, intervine medierea – Președintele mediator – care aduce la dialog puterile în conflict și facilitează soluții de compromis. Cu legitimitatea dată prin alegerea sa directă și cu o reputație neștirbită de implicarea în disputele partizane, Președintele are mari posibilități de a soluționa disputa, evitându-se ajungerea la soluția radicală a moțiunii de cenzură (și aceea iluzorie câtă vreme Guvernul se bucură de susținerea majorității parlamentare) sau a suspendării Președintelui (traumatizantă din punct de vedere psihopolitic).

Înmulțirea și perpetuarea conflictelor constituționale între puterile statului (în special între autoritatea judecătorească și Guvern) sunt tocmai rezultatul absenței din joc a Președintelui-mediator. Președintele-jucător, în condițiile unei Constituții oferind garanții de stabilitate caracteristice republicii parlamentare, nu face decât să amplifice conflictele și să alimenteze instabilitatea politică subsecventă lor.

Competențele unei Curți Constituționale într-un regim parlamentar sunt insuficiente pentru a rezolva conflictele constituționale ivite într-un regime (semi)prezidențial. Nu Constituția este însă greșită; grșesc cei care o aplică.

Așadar, neputând garanta colaborarea protagoniștilor în cadrul executivului bicefal, este preferabil să nu mai punem problema colaborării, renunțând la un mecanism utopic dependent exclusiv de atitudinea subiectivă a deținătorilor puterii, pentru a recurge la mecanismul de „checks and balancies”, adică de separare și limitare reciprocă a unor puteri monocefale, care se controlează reciproc de manieră obiectivă prin contraponderi, cu plasa de siguranță a binomului Curte Constituțională – Președinte mediator. Acesta este sensul actualei Constituții a României….

 

  1. Cum se explică legenda „republicii semiprezidențiale”? O legendă oferind alibiul „erorii comune” unei adevărate lovituri de stat perlate prin care democrația republicană s-a convertit în democrație „controlată” sau „iliberală” – nume alternativ al oligarhiei. …

Erorile științifice au rătăcit elita, cele mediatice au intoxicat masa

…„Dacă Președintele este ales prin vot universal direct înseamnă că republica ar fi semiprezidențială; dacă republica ar fi semiprezidențială, înseamnă că executivul este bicefal; dacă executivul este bicefal, înseamnă că în procesul decizional Președintele ar avea precedență întrucât este ales direct, în timp ce primul ministru / Guvernul este ales indirect.” Premisa semiprezidențialismului ar fi deci, alegerea directă a Președintelui, iar consecința, bicefalismul executivului. În această cheie ni se cere să citim și interpretăm toate atribuțiile / competențele specifice date de Constituție în anumite domenii concrete Președintelui. Iată un raționament, poate seducător prin claritate și simplitate dar care nu rezistă în lumina interpretării textelor constituționale de o manieră corelată, care să permită aplicarea deplină și necontradictorie a fiecăruia dintre ele; respectiv să nu îl pună pe Președinte în situația ca exercitând o competență să nu o mai poată exercita pe alta. Ceea ce se întâmplă atunci când susținând că Președintele este decident, elimini posibilitatea de a mai arbitra între decidenții ale căror puteri, în mod normal, se limitează reciproc; afirmând că este jucător, îl descalifici ca mediator; insistând că este una dintre puterile în echilibru, îi negi capacitatea de a fi garantul echilibrului la care recurgi în ultimă instanță, atunci când echilibrul se strică și mecanismele de autoreglare nu mai funcționează. De fapt, cuvântul „mediator” este cheia; cheia în care trebuie definite atribuțiile Președintelui și raporturile lui cu statul și societatea.

Impasul constituțional actual, avându-și o cauză și în nerespectarea caracterului parlamentar al regimului de guvernământ al statului, amenință stabilitatea și securitatea României. Contracararea acestei amenințări presupune restabilirea ordinii constituționale prin revenirea la Constituția din 1991 (modificată în 2003), adică la „republica parlamentară”.

Pe acest drum un pas esențial este acela al revizuirii deciziilor Curții Constituționale care au adoptat semiprezidențialismul românesc ca pe o axiomă, urmat de reconstituționalizarea legilor care în timp au consacrat o concepție (semi)prezidențialistă. Deși modificarea jurisprudenței constituționale nu este un lucru ușor de acceptat din punctul de vedere al principiului stabilității juridice, nici o normă de drept nu i se opune iar prețul plătit în cazul menținerii actualelor interpretări este cu mult mai mare decât cel al modificării lor și al revenirii la normalitate și coerență constituțională.

 

 

 

 

 

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/caracterul-parlamentar-al-regimului-republican-romania/

Leave a Reply