«

»

Print this Post

Când orizontul se reduce la un punct

 

Fiecare om are un orizont. Unii îl au mai larg, alții mai îngust. Când orizontul se îngustează atât de mult încât se reduce la un punct, se poate spune că omul respectiv are un … punct de vedere.

 

Mi-am amintit de această zicere aflând de îngrijorarea unor agenți de manipulare în soldă străină, sub acoperire de agenți de comunicare în soldă locală, cu privire la presupusa reacție a lumii arabe față de ideea mutării ambasadei României în Israel, de la Tel Aviv la Ierusalim. Așadar, cei care au susținut bombardarea Siriei de către SUA & Co. fără a se gândi că mai bine foloseam canalele noastre diplomatice la Damasc pentru a facilita găsirea drumului spre pace, acum se tem că Damascul (important susținător al palestinienilor) și arabii, în general, care altminteri au probleme cât casa, se vor supăra foarte aflând că România și-a mutat ambasada la Ierusalim, unde, în fapt, de decenii se consumă toate contactele diplomatice dintre autoritățile israeliene și reprezentanții celorlalte țări, acreditați acolo.

 

Ambasadorul Egiptului sau al Iordaniei, se întâlnesc cu oficialitățile israeliene la Tel Aviv sau la Ierusalim? Vin miniștrii israelieni la Tel Aviv sau ambasadorii se duc la Ierusalim? Pe când noi ne-am stabilit ambasada la Tel Aviv, Egiptul și Iordania (sunt numai două exemple) erau în război cu Israelul. Astăzi cooperează. S-au supărat arabii pe România că și-a menținut relațiile diplomatice cu Israelul după Războiul de șase zile când toate țările est europene le-au rupt? Nu! Mai important decât adresa ambasadei este ce faci cu ea.

 

Pe când se amorsa “primăvara arabă”, am fost unul dintre foarte puținii care, la Bruxelles, s-au opus “indicației” ca statele membre să își închidă ambasadele din Siria. Atunci, UE ne cerea să ne închidem ambasada de la Damasc. Astăzi ne cere să ne menținem ambasada la Tel Aviv.

 

În anii 1990, când optimisul acordurilor de la Oslo, ucis odată cu asasinarea premierului Isaac Rabin, era încă viu, Siria era văzută ca element cheie pentru realizarea unei păci durabile în Orientul Mijlociu și găsirea unei soluții fezabile problemei palestiniene. În încercarea de a dovedi potențialul României ca eventual partener strategic al SUA, fiind ministru de externe am utilizat vechile noastre canale de comunicare cu Damascul și informațiile primite pe aceste canale, pentru a permite Washingtonului să își calibreze mai bine demersurile în regiune.

 

Cu câțiva ani mai târziu, aveam să aflu că partenerul nostru transatlantic considera că schimbarea regimului lui Sadaam trebuia desăvârșită prin schimbarea celui al lui Assad, în așa fel încât la Bagdad și la Damasc să se instaleze lideri prietenoși cu Israelul. Formulă de un irealism cumplit, care anunța dezechilibre regionale devastatoare, făcându-l să se cutremure de groază pe Shimon Peres. Rezultatul acestei politici a fost declanșarea războiului sunnito-șiit și ruinarea întregii regiuni la umbra ciocnirii fundamentalismului islamic de sorginte iraniană cu cel de sorginte saudită.

 

Ca responsabil la nivelul Parlamentului European și al conducerii Partidului Socialiștilor Europeni, în 2010, am început, împreună cu diplomați austrieci și italieni, pregătirea unei inițiative vizând încurajarea deschiderii regimului sirian către reforme politice care să asigure o tranziție internă lină spre o formulă adaptată noii situații geopolitice, cu evitarea escaladării conflictelor sociale, politice și religioase, precum și, evident, a confruntării armate. (Regimul SRI-DNA – mai exact stăpânul său – a fost de altă părere.)

 

Toată istoria ultimelor șapte decenii, de la crearea statului Israel, demonstrează că România a putut servi cauza unei păci juste în Orientul Mijlociu cu atât mai mult cu cât a fost mai aproape de Ierusalim, mai respectată și mai credibilă acolo. Aceasta chiar în pofida, ori tocmai în pofida criticilor și iritării alianțelor ei de ieri și de azi.

 

Lumea arabă a înțeles asta. Ea a știut și știe că românii nu caută în Orientul Mijlociu petrol, ci pace. Căci pacea este mai importantă pentru ei decât petrolul. Ea a mai văzut că eficiența României în căutarea unei păci juste, fezabile și durabile este direct proporțională cu soliditatea legăturilor sale transatlantice, cu măsura în care cuvântul său este auzit și ascultat al Washington și la Ierusalim. De aceea terorismul arab, impardonabil dar explicabil, nu a lovit România.

 

Pentru cei care cred în viabilitatea soluției celor două state, palestinian și israelian, trebuie să fie evident că timpul nu joacă în favoarea palestinienilor. Cu fiecare zi care trece, realitățile pe teren se schimbă. Teritoriul unui viitor stat palestinian arată tot mai mult ca un șavaițer, în care găurile sunt reprezentate de coloniile evreiești. Formula unui stat comun pare, astfel, tot mai realistă dar ea se izbește de spaimele istorice ale celor două părți, în prezent reflectate în și alimentate de temelia etnică a organizării de stat israeliene.

 

În orice caz, că vor fi două state sau că va rămâne unul, nici un om realist nu poate gândi că Ierusalimul nu va fi capitala Israelului sau, cel puțin, și capitala Israelului. (Cu Orașul Sfânt, desigur, cămin al spiritualității universale și loc sacru comun al celor trei religii monoteiste.) Scriam despre asta cu peste zece ani în urmă, într-un articol intitulat „Și de te voi uita Ierusalime…”, anticipând totodată că Ierusalimul va fi mica buturugă psihopolitică de care se va împiedica marele car al păcii. Și atunci…

 

Desigur, discursul politic corect spune că problema Ierusalimului trebuie rezolvată prin negocieri între părțile interesate în cadrul unei formule care să includă toate temele în dispută. Aceste teme sunt multe și spinoase. Experiența de până acum arată că mereu terapia aplicabilă într-un caz, se dovedește ineficientă din cauza absenței unei terapii optime în alt caz. Ierusalimul este unul dintre acestea. Asemenea nodului gordian, și nodul Ierusalimului nu se poate desface prin negocieri, ci numai tăia cu sabia. Astfel de soluții pot fi dureroase dar ele sunt singurele care permit marile progrese în istorie. Progrese făcute în folosul tuturor.

 

O definiție a prostiei este aceea a convingerii că repetând același lucru poți ajunge la alt rezultat. Inclusiv în cazul Orientului Mijlociu, insistența de a merge pe același drum cu speranța că vom ajunge la altă destinație, este o prostie.

 

Ierusalimul este astăzi capitala Israelului. Se vede cu ochiul liber. Pe viitor va putea fi și a Palestinei. Ideal ar fi să parcurgem întregul drum dintr-un pas. Nu se poate. Să îl parcurgem din doi pași atunci, iar pasul al doilea va fi mai ușor dacă astăzi îl facem pe primul. Întârziind s-ar putea să ne lase picioarele.

 

Cei care până mai ieri strigau că singura noastră opțiune este să urmăm întocmai politica Americii și acuzau imaginare derive filoruse, care îndemnau la acceptarea oricărui dictat american și vedeau în orice critică la adresa acestuia semnul incontestabil al propagandei rusești, astăzi urlă ca din gură de șarpe că România nu trebuie să aplice modelul SUA privind mutarea ambasadei la Iersualim și să dea astfel un sprijin moral inițiativei Președintelui Trump. Aceștia nu sunt, de fapt, susținătorii parteneriatului strategic româno-american, care nu poate fi bazat decât pe congruența intereselor strategice ale națiunilor noastre, ci clienții dinastiilor neo-conservatoare americane care au umilit și colonizat România, când nu sunt chiar bățul băgat prin gard de ruși în logica războiului hibrid.

 

Adepții „pedepsirii” Siriei pentru nedovedita folosire a armelor chimice, în ciuda faptului că intervenția militară externă încălca vădit normele dreptului internațional, contestă acum pașnica mutare a unei ambasade, căreia nu i se opune nici dreptul internațional nici cel european, și care este atributul suveran al României.

 

Vajnicii corifei ai „Noii Europe” care au exaltat intervenția americană în Irak, sfidând opoziția „Vechii Europe” (după nefericita diviziune a lui Donald Rumsfeld), cer acum Guvernului român să renunțe la decizia sa întrucât așa vor prepușii Germaniei de la Bruxelles, Junker, Mogherini și Timmermans.

 

După cum cei de la Bruxelles care au impus Serbiei independența Kosovo și vor să ne impună nouă recunoașterea acestui act, fără nici o negociere cu Serbia și fără nici o compensație acordată acesteia, au grijă acum ca nu cumva să mutăm sediul ambasadei din Israel, fără consensul tuturor statelor din regiune.

 

Cei care insistau să ne convingă că o acțiune militară ilegală este morală și că, în general, morala (adică ceea ce cred ei că este bine și rău) poate merge împotriva dreptului, vor acum să credem că o acțiune locativă legală, fie ea și cu un simbolism diplomatic special, este imorală. Dacă în toată afacerea ceva are legătură cu morala, aceasta este că gesturi precum cel al mutării sediului oficial al reprezentanțelor diplomatice străine la Ierusalim, obligă anumite state (arabe și europene) să iasă din ipocrizie și dublu limbaj, recunoscând de care parte a frontului se află.

 

Prostia are nu numai caracteristica de a fi permanentă, ci și contagioasă. Gâlceava prostească a liderilor politici români, urmați de taberele lor de fanatici, pe chestiunea ambasadei, nu putea să nu îl atingă și pe ambasadorul Autorității palestiniene la București. Bietul om, ce putea să facă? Fusese mut în chestiunea siriană, dar acum trebuia să aibă și el un punct de vedere. Obligat să aleagă între Guvern și Președinte, l-a preferat pe cel din urmă, cu atât mai mult cu cât până și presa antiprezidențială susține neîncetat inepția potrivit căreia suntem o republică semiprezidențială în care rolul conducător al politicii externe l-ar avea președintele. Și uite așa palestinienii, chiar dacă nu au făcut decât să citeze comunicatul scorțos antiguvernamental al administrației prezidențiale române, s-au ales cu acuzații de amenințare teroristă venite chiar din sânul partidului pro-prezidențial.

 

Pot înțelege că nu îl înghiți pe Dragnea. Câți îl înghit?! Pot înțelege, cu un oarecare efort, că îl admiri pe Iohannis. Câți îl admiră?! Dar să construiești raționamente de politică externă ghidat nu de integrarea intereselor românești în orizontul realităților lumii, ci de presupusele puncte de vedere ale domnilor Dragnea și Iohannis asupra a ceea ce poate servi intereselor lor personale, înseamnă nu numai, ca să preiau expresia „elegantă” a unui acoperit cu punct de vedere, că ești bou, ci bou periculos. Și când te gândești că boul este consecvent…

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/cand-orizontul-se-reduce-la-un-punct/

Leave a Reply