«

»

Print this Post

Al doilea Razboi al Crimeii

In 1992, Rusia a dat lovitura de gratie fostei URSS optand pentru secesionism fata de aceasta in schimbul perspectivei de integare euro-atlantica. Asa s-a consumat ceea ce Vladimir Putin a numit “cea mai mare catastrofa geo-politica a secolului al XX-lea”.

Ceea ce a urmat a fostnu includerea Rusiei in ordinea puterilor euro-atlantice, pe picior de egalitate cu acestea, ci o relativ rapida si facila impingere catre est, in afara zonei intereselor vitale europene, si decaderea ei din rangul de superputere globala la cel de putere locala euro-asiatica.

Extinderea NATO, dezmembrarea Iugoslaviei si ingenuncherea Serbiei sub loviturile bombardierelor americane, albanizarea Balcanilor si anihilarea influentei rusesti in peninsula balcanica, implicarea administratiei Clinton in Caucazul de Sud, sustinerea secesionismului cecen, alaturi de autodeterminarea Ucrainei – implicand pierderea Crimeii, gurilor Dunarii si a controlului strategic asupra Marii Negre (dupa ce statele baltice basculasera deja in directia aliantelor occidentale), au fost tot atatia pasi majori facuti in directia scoaterii Rusiei din Europa si totodata din clubul superputerilor. Pasi necesari dar nu si suficienti spre a consacra o victorie durabila a Occidentului pe frontul rusesc.

Dintr-o diversitate de motive – dintre care pot fi amintite deplasarea tintei principale a intereselor strategice americane din Marea Caspica in Golful Persic, implicarea Americii, in primul rand, in razboiul cu „terorismul globalizat”, dezbinarea tot mai accentuata dintre SUA si natiunile vest-europene, precum si aprecierea eronata ca Rusia s-ar putea multumi cu compensatia, mai degraba simbolica, primita prin transformarea G7 in G8 (spre a face loc Moscovei) si admiterea in Consiliul Europei – actorii occidentali s-au oprit la mijlocul drumului. Este posibil ca un factor de franare a elanului initial sa fi fost observarea faptului ca Rusia este prea mare spre a fi izolata, prea importanta spre a fi ignorata si prea puternica spre a fi ingenuncheata.

Indiferent de explicatie, daca sansa reducerii Rusiei la statutul de putere marginala fara impact global sau regional semnificativ a existat vreodata, ea a fost epuizata atunci cand ofensiva occidentala, lansata odata cu prabusirea ordinii mondiale bipolare, a fost abandonata.

Pe acest fundal, pusa in defensiva, Rusia a cumparat timp, substituind rezistenta impotriva ofensivei occidentale prin asocierea binevoitorare la proiectele strategice occidentale cu relevanta regionala si globala, si totodata s-a dotat cu un arc de garantii geo-strategice reprezentate de “conflictele inghetate” intinse la periferia spatiului ex-sovietic, pornind din Transnistria si terminandu-se in Nagorno-Karabah.

Nu este de mirare, asadar, ca astazi, intr-un context general schimbat, eventual mai favorabil lor, rusii provoaca (sau accepta?) un al doilea Razboi al Crimeii prin care incearca sa recupereze dinnou ceea ce Occidentul le-a smuls (vremelnic) la finele celui dintai iar mai apoi, inca o data, la finele Razboiului rece.

Ucraina s-a autodeterminat la finele secolului al XX-lea; dar nu pe baza principiului nationalitatilor (adica al majoritatii etno-culturale locuind un anume teritoriu), asa cum s-a procedat la inceputul aceluiasi secol pentru formarea statelor-natiune, ci pe baza principiului succesiunii geo-politice (adica pe un teritoriu care nu era national ci ex-sovietic, delimitat la vremea sa in functie de ratiuni geo-politice si de management politic, cam la fel cum ar fi vrut sa o faca si Ungaria dupa prabusirea dublei monarhii habsburgice).

In plan intern aceasta explica atat clivajele etno-culturale cat si cele in orientarea geo-politica. In plan extern aici se gaseste motivul pentru care Rusia poate accepta integritatea teritoriala a unei asemenea Ucraini numai atata timp cat aceasta ramane nealiniata (practicand o neutralitate binevoitoare fata de Rusia pe linia traditiilor lor comune si a legaturilor lor istorice) sau se integreaza in Uniunea euro-asiatica, proiectata si dominata de Rusia. Glisarea spre vest a Ucrainei, in masura in care nu poate fi impiedicata, face obligatorie la Moscova declansarea unei actiuni de partaj. Este exact ceea ce se petrece astazi, sub privirile uluite ale Occidentului euro-atlantic. (In realitate singurul lucru surprinzator este surpriza occidentalilor.)

Occidentul euro-atlantic ar fi putut mentine, totusi, integritatea teritoriala si unitatea statala a Ucrainei post-sovietice daca la baza actiunii sale externe nu ar fi stat dogmatica valorilor ci logica aferenta identitatii sale geo-strategice. Dogmatica valorilor cu narcisismul emanat de ea, nu este o politica ci alibiul pentru lipsa unei politici. Neintelegand (sau refuzand sa inteleaga) ca problema pe care o are de rezolvat are ca obiect confruntarea geo-strategica intre ea si Rusia, adica nedefinind corect problema, UE nu a fost in masura sa defineasca solutia corecta, dupa cum nu a stiut nici ce resurse sa mobilizeze spre aplicarea terapiei cuvenite.

Ghidata in special de Germania si, in consecinta, plasata in siajul intereselor germane care au pus antanta cordiala cu Rusia inaintea echilibrului geo-strategic garantat de unitatea si integrarea europeana a Ucrainei, UE a facut tot ce se putea imagina spre a impinge Kievul in bratele Moscovei. La randul lor, cu atentia indreptata spre regiunea Asia-Pacific, SUA au uitat importanta strategica reprezentata pentru ele de vecinatatea estica a UE, contand (in ciuda avertismentelor primite din diverse parti) ca acolo aliatii europeni vor fi capabili sa tina singuri situatia sub control.

Daca la Vilnius Acordul de Asociere intre UE si Ucraina nu a fost semnat, principalul vinovat nu este nici Victor Ianukovici nici Vladimir Putin, ci Angela Merkel, urmata de pleiada eurobirocratilor in frunte cu Jose-Manuel Barroso si Cathy Ashton. Acesta este adevarul adevarat, restul fiind doar detalii coreografice mai mult sau mai putin intamplatoare.

Unitatea Ucrainei autodeterminate prin separare de URSS si ceilalti succesori ai acesteia (in special Rusia) nu putea fi asigurata decat prin integrarea ei totala in UE ca membru cu drepturi depline. (Ceea ce toti patriotii ucraineni au cerut iar marea majoritate a populatiei a sustinut.) Este drept ca o asemenea abordare ar fi impus: a)  punerea imediata la dispozitia Ucrainei a unui pachet financiar masiv apt a asigura nu numai stabilizarea sa economica, transformarea ordinii sale sociale si decuplarea de structurile politico-economice post-sovietice ci si un nivel minim de coeziune economica, sociala si teritoriala cu statele membre UE, de atins anterior accesului propriu-zis in uniune; b) acceptarea unei reforme constitutionale a UE care sa conduca la transformarea actualei sale ordini retrograde – o ordine tot mai confederala, pusa sub comanda unui directorat format din unul, doua sau eventual trei state – intr-o autentica democratie transnationala condusa de institutii cu competente, poate, minime dar federale; c) renuntarea la pretentiile Germaniei (si eventual ale Frantei) de a domina UE, respectiv renuntarea la ideea Europei germane si revenirea la proiectul Germaniei europene.

Or, tocmai asta nu s-a facut. Ucrainei i-a fost refuzata consecvent perspectiva europeana. De asemenea, i s-a refuzat ajutorul financiar necesar evitarii falimentului si asigurarii transformarilor interne fara provocare de tulburari sociale, iar ceea ce i s-a oferit (cu totul insuficient) a fost conditionat fie de reforme socialmente insuportabile fie de masuri politice inacceptabile. (Astfel, s-a pierdut un timp pretios care ar fi putut fi alocat reformelor structurale de natura a consolida statalitatea ucraineana inclusiv prin descentralizare si devolutie, in dispute sterile legate de o asa zisa “justitie selectiva”, dispute legand soarta Ucrainei de cea a ex-premierului Timoshenko, atunci ca si acum favoritul Rusiei.)

A plange astazi pe umarul integritatii teritoriale a Ucrainei si a-l demoniza steril pe Presedintele rus Vladimir Putin este tardiv si de aceea inutil. Occidentul si in special UE au ratat ultima posibilitate de a salva unitatea Ucrainei post-sovietice cu aproximativ un an inainte de Vilnius, cand au decis linia politica perdanta de urmat pana la Summitul din capitala Lituaniei. De acum ceea ce trebuie de facut este sa se salveze ceea ce mai poate fi salvat. Intrebarea este, insa, ce mai poate fi salvat?

Deznodamantul Summit-ului de la Vilnius (respectiv nesemnarea Acordului de Asociere dintre UE si Ucraina) a fost considerat ca o victorie strategica a Rusiei, corespunzand unei infrangeri strategice analoge a UE. Aceasta infrangere a afectat, insa, si interesele SUA cu privire la echilibrul geo-strategic dintre lumea euro-atlantica si cea euro (ruso)-asiatica.

America sperase, poate, ca UE o va scuti de o atare incercare. Nu a fost sa fie asa. O uniune care se ocupa doar de exportul valorilor, lasand definirea si apararea intereselor strategice in competenta statelor membre, nu avea cum stavili ofensiva strategica a Rusiei. Aceasta cu atat mai mult cu cat agenda si logica geo-politica a principalului protagonist european, Germania, coincid mai degraba cu cele rusesti decat cu cele americane (si cu cele ale UE in ansamblul sau).

Asa stand lucrurile, dupa Vilnius Rusia era obligata sa isi transforme victoria simbolica intr-una reala si stabila, in timp ce SUA erau obligate sa reintre in joc (fie asta si prin intermediul unui operator de teren prietenos care ar fi putut fi Romania dar a fost, desigur, Polonia) spre a reface echilibrul strategic deranjat si a reveni in avantaj. Cele doua s-au intalnit in centrul Kievului, pe Maidan. Moscova a venit la intalnire bazandu-se pe sprijinul Berlinului si al „vechii Europe”; Washingtonul, pe cel al Varsoviei si al „noii Europe”. Asa cum corect afirma doamna Cathy Ashton, trupele paramilitare din piata si provocatorii lunetisti apartineau altor actori decat celor oficiali ucraineni. In aceasta confruntare presedintele Ianukovici si ai sai – fie ei corupti sau nu, autoritari sau nu, eurosceptici sau nu – au fost doar simpli figuranti si totodata tapii ispasitori.

Presedintele Putin avea nevoie de revolta Maidanului, de instalarea anarhiei, de ridicarea extremei drepte, de escaladarea nationalismului, rusofobiei si antisemitismului spre a justifica miscarile autonomist-secesioniste ale comunitatilor rusofone (cuprinzand multi posesori de pasapoarte rusesti) si interventia (deocamdata potentiala) a armatei ruse, chipurile spre pastrarea ordinii publice si apararea sigurantei cetatenilor pasnici; mai ales a celor de origine rusa. Pentru Presedintele Obama aceeasi revolta, bine sustinuta si canalizata, era susceptibila sa  duca la inlocuirea regimului oligarhic al „multivectorialistului” corupt Victor Ianukovici cu un regim radical rusofob si nationalist, dispus si totodata obligat sa joace totul pe cartea occidentala.

Daca Rusia si Occidentul coincideau intr-un punct acela era legat de imprejurarea ca nici unul nu voia sa se vada cu Ucraina in casa. Rusia nu doreste anexarea Ucrainei. UE nu doreste ca Ucraina sa ii devina membru. Fiecare vrea sa controleze politic Ucraina si sa o foloseasca, in dinamica echilibrului de putere, impotriva celuilalt. Aceasta in conditiile in care fiecare stie ca “ocuparea” (fie ea si indirecta) a intregii Ucraine este politic imposibila si tehnic extrem de costisitoare. In atari conditii fiecaruia ii este suficienta doar o bucata de tara; din est si respectiv din vest. O bucata ca o ghiulea legata de piciorul celeilalte.

Mergand pe o asemenea linie si actionand intr-o atare logica, Rusia a instituit in Crimeea un protectorat militar cu valoare de gaj care sa garanteze succesul negocierilor unui viitor contract geo-politic regional cu relevanta globala.

SUA – si, impinsa de ele, UE – au reactionat amenintand cu sanctiuni. Aceste sanctiuni sunt de fapt acte de razboi purtate cu mijloace nemilitare. Spre a le conferi o legitimitate morala, ele au fost prezentate ca sanctiuni punitive; adica sanctiuni care pedepsesc incalcarea normelor dreptului international de catre Rusia. In realitate sanctiunile respective sunt sanctiuni cominative; adica masuri de presiune care sa determine Rusia la schimbarea comportamentului.

Dincolo de faptul ca Occidentul euro-atlantic nu are nici o competenta legala spre a se comporta ca o instanta de judecata care pedepseste presupusele abateri de la regula de drept international, sanctiunile deocamdata doar preconizate, in considerarea unei agresiuni deocamdata doar potentiale, sunt ineficiente. Spre a le anihila efectele Rusia mizeaza pe atuul prezentei sale efective pe teren, pe afinitatile etno-culturale cu societatea ucraineana (sau macar o mare parte a ei), pe departarea geografica a SUA, pe santajul energetic asupra UE, pe sabotajul statelor europene dispuse sa sparga unitatea frontului occidental (Germania dar si Franta, Ungaria, Italia sau Grecia ori chiar Marea Britanie) si nu in ultimul rand, pe propria sa capacitate de a rezista mai mult la presiune, la izolare si la suferinta.

Ca sa nu mai vorbim de faptul ca un “razboi al sanctiunilor si contra-sanctiunilor” economice ar putea dauna, cel putin pe termen scurt, mai mult Occidentului – care mizeaza pe scaderea pretului la gaz si petrol, precum si pe fuga capitalurilor straine din Rusia sau pe scumpirea creditului rusesc – decat Rusiei – care poate mentine pretul ridicat al hidrocarburilor prin producerea de tulburari in Asia Centrala si Orientul Mijlociu, poate inchide robinetul de energie de la care se alimenteaza UE, poate proceda la retragerea uriaselor sale capitaluri depozitate in bancile occidentale si poate impiedica importul de marfuri occidentale pe piata ruseasca. Rusia ar putea fi, probabil, pusa in dificultate daca Franta ar inceta sa ii mai livreze echipament militar, Germania sa ii construiasca infrastructuri militare iar Marea Britanie sa ii mai spele banii negri depusi in bancile din City. Este improbabil, insa, ca asa ceva sa se intample intrucat complexul militar-industrial si comunitatea financiar-bancara, astazi globalizate, pun profitul deasupra ratiunilor geo-strategice. Or, domnul Putin stie aceasta.

Plutocratia mondiala s-ar putea sa treaca, in actualele circumstante, de partea Kremlinului, socotind ca independenta si integritatea teritoriala a Ucrainei nu merita pretul haosului economic global. Realitatea este ca, purtate de valurile capitalurilor rusesti, interesele rusesti au ocupat, pe tacute, pozitii mai influente in cadrul ocultei economice globale decat prioritatile geo-politice ale democratiilor nationale din vestul euro-atlantic.

Cele din urma, dupa ce s-au socotit invingatoare in Razboiul rece si dupa ce, la finele acestuia, au crezut ca istoria s-a sfarsit, ca omenirea intreaga le-a imbratisat valorile si ca tot ce mai au de facut este sa domine universul supraveghind corecta aplicare a respectivelor valori… in interes propriu, au ajuns sa constate astazi in Crimeea ca institutiile internationale ale secolului al XXI-lea nu le ofera nici o aparare in jocul geo-strategic de suma nula jucat de Rusia potrivit metodelor specifice secolelor al XVIII-lea si al XIX-lea. De fapt, sunt obligate sa admita ca “noua ordine” post-bipolara impusa de ele, fie are reguli lipsite de orice garantie fie nu are reguli de loc; precum si ca in confruntarea geo-politica actuala standardele de comportament sunt impuse de Rusia cea “invinsa” iar nu de Occidentul “invingator”.

In ceea ce il priveste pe domnul Putin, el a trecut Rubiconul. Orice dare inapoi sau orice deznodamant care ar lasa impresia ca a cedat, risca, pe fondul opozitiei interne tot mai accentuate fata de regimul sau, sa mute Maidanul in Piata Rosie. Prin urmare marja sa de manevra este relativ redusa. De aceasta trebuie sa tina seama adeptii sanctiunilor (“personalizate” sau nu), in masura in care nu cumva urmaresc aventura provocarii unei revolutii in Rusia

Pe de alta parte, nici SUA nu isi pot permite o noua infrangere pe “frontul de est”. Mai ales in conditiile mentalitatilor americane, aceasta ar produce un uragan psiho-politic in America, uragan ale carui valuri ar putea izbi destabilizator prezenta ordine globala. Pentru asa ceva nici Rusia nu este pregatita; dar nici o super-putere emergenta precum China.

De aici rezulta ca toata lumea este interesata intr-o solutie politica. Nici un actor global sau cu potential global nu este suficient de tare ca sa repurteze o victorie clara si neta pe teren, intr-un joc de suma nula; dar, mai mult decat atat, nu este nici capabil sa digere, sub aspect psihologic si politic, o asemenea victorie, in situatia in care ar obtine-o.

Solutia politica poate fi un “armistitiu” (respectiv o suspendare a conflictului in vederea negocierilor, partile ramanand fiecare pe pozitiile pe care se gaseste la “incetarea focului”) sau un “acord” (respectiv rezultatul unor negocieri apte a produce un compromis limpede asumat).

Din punctul meu de vedere (care ar trebui sa fie si un punct de vedere romanesc) “armistitiul” este solutia cea mai rea. Aceasta nu doar intrucat nimic nu dureaza mai mult decat provizoriul si nici pentru ca o incetare a ostilitatilor acum ar gasi pe unul dintre oponenti efectiv pe teren (Rusia) iar pe celalalt doar facand croaziere cu un distrugator pe Marea Neagra.  A nu conveni nimic pe fond la finalul inclestarii prezente ar insemna, in cel mai bun caz, aparitia unui nou conflict inghetat in regiune, conflict care isi va perpetua efectele destabilizatoare de la o criza la alta si care, cu siguranta, va contamina in scurta vreme cel putin estul si intreg sudul Ucrainei, prelungindu-si efectele nefaste in Transnistria si Moldova, pana la granitele Romaniei, daca nu si la cele ale Poloniei, cu ecouri de lupta in tarile baltice.  Rezultatul cel mai rau este crearea unor noi conflicte locale inghetate.

Aceste randuri vor deveni publice cam in acelasi timp cu foarte probabilul rezultat al referendumului din Crimeea care va proclama in acelasi timp autodeterminarea peninsulei si unirea cu Rusia. “Legalistii” – adica cei care au luat puterea prin lovitura de stat – vor spune ca decizia este ilegala. “Democratii” – adica cei care au organizat consultarea populara la umbra tancurilor – vor spune ca glasul poporului trebuie respectat. Dincolo de aceste dispute retorice, o noua situatie va aparea la Simferopol. Daca intr-o forma sau alta se va actiona in forta impotriva secesiunii, revolta „pro-rusa” sau „anti-kieveana” se va extinde imediat in Donietk si Harkiv (unde repetitia generala cu costume a si avut loc). Daca faptul implinit va fi acceptat implicit prin lipsa de reactie concreta, rebeliunea malorusa va fi probabil amanata pentru o vreme spre a reizbucni intr-un alt moment “potrivit”. Spre a evita intrarea in aceasta logica a succesiunii evenimentelor, va trebui actionat imediat, cu curaj si cu imaginatie, cu intelepciune si cu forta.

Solutia adevarata sunt, deci, negocierile; solutia reala este o intelegere politica negociata explicit. Cum negocierile inseamna a da si a lua, apare necesar ca fiecare sa se prezinte la negocieri cu o idee clara in legatura cu ceea ce doreste plus cu atuuri palpabile in mana.

Rusia doreste cu siguranta sa renegocieze “acordul” incheiat cu Occidentul euro-atlantic la sfarsitul Razboiului rece, acord care a condus la abolirea sistemului mondial bipolar. In acest context, urmareste obtinerea unui statut post-imperial (sovietic) de putere globala, impreuna cu dreptul de a detine instrumentele necesare sustinerii lui.

 

Ce vor UE si SUA? Ramane un mare secret in centrul caruia se ascunde nimicul; sau probabil dorinta de a nu-si pierde iluzoria lor superioritate actuala. O viziune asupra unei ordini globale bazate pe echilibru, subsidiaritate si incluziune, se impune, asadar.

Pana atunci negocierile insesi reclama echilibrul fortelor implicate. De aceea, raspunzand chiar unei cereri ucrainene, garantii occidentali ai independentei Ucrainei (SUA si Marea Britanie), cu sprijinul aliatilor lor, trebuie sa trimita trupe de “mentinere a ordinii si descurajarii extremismului si anarhiei” in zone precum Odessa si Bugeacul, inclusiv de-a lungul granitei cu Republica Moldova, oarecum simetric cu actiunea trupelor ruse dar fara a intra in conflict cu ele. Deocamdata doar Crimeea este pierduta. Trebuie salvat restul!

In septembrie 1898 trupe britanice, conduse de Lordul Kitchener si franceze, conduse de capitanul Jean-Baptiste Marchand, s-au intalnit fata in fata in dreptul micii localitati Fachoda, din sudul Sudanului. Nici unul din cei doi comandanti militari nu au indraznit sa dea ordinul de lupta care ar fi aruncat doua dintre marile puteri ale timpului intr-un razboi reciproc distrugator, de natura a fi lasat Reichul German sa domine nestingherit Europa. In final, dupa luni de incordare si de confruntare retorica, ministrii de externe ai celor doua tari au ajuns la un acord care a trasat linia de demarcatie dintre zonele lor de influenta (coloniala), punand astfel bazele viitoarei “antante cordiale” care va garanta apoi echilibrul geo-politic european si mondial.

Istoria nu se repeta, desigur, dar ea trebuie sa fie sursa de invataminte. Gandirii strategice de secol XIX a domnului Putin nu i se pot opune in mod direct conceptiile de secol XXI ale unui Occident decadent, dominat de narcisism si de sovinismul bunastarii, care a crede ca poate fi invingator fara sa lupte si ca superioritatea autoproclamata a valorilor sale este suficienta spre a-i permite sa domine lumea, dispensandu-l de obligatia solidaritatii si a autosacrificiului. Daca valorile occidentale nascute din tragediile secolului al XX-lea, ar fi fundamentat o Europa politica dotata cu o armata proprie apta a pune in aplicare o adevarata politica de aparare si securitate comuna, precum si o America dedicata secularismului in relatiile internationale si a multipolarismului simetric in ordinea globala, altfel ar fi stat lucrurile. Asa, insa, niste precepte fara putere, presupus universale, oricit de sofisticate si de seducatoare ar fi, in absenta consensului nu pot rezista singure puterii brute, cum nici vechiul Imperiu roman nu a putut rezista asalturilor barbare ori proiectul securitatii colective pastorit de Liga Natiunilor intr-o lume dominata de subtilul egoism colonial franco-britanic, nu a supravietuit brutalitatii naziste. De aceea recurgerea la contra-masuri sau la solutii care au functionat in secolul al XIX-lea se impune tocmai spre a face sa renasca sansele unei noi ordini circumscrise de idealurile pacifiste, egalitare si federalizatoare ale secolului al XXI-lea. N-ar fi pentru prima oara cand omenirea intra in viitor reculand.

In acest sens si tinand seama de precaritatea sanctiunilor ce pot fi aplicate, ceea ce ar putea aduce Rusia la negocieri serioase ar fi tocmai steagul UE sau cel al NATO sau altele echivalente fluturand pe teren la Odessa, fata in fata cu steagurile rusesti din Crimeea.

Esential este ca de acum toate partile sa arate curaj, viziune si tarie pentru a transforma actuala confruntare strategica intr-un acord strategic cu valoare regionala si globala. Intrebarea este cine o va face? Europenii imbogatiti din afacerile cu gazul rusesc, cei care vand arme in Rusia sau cei care spala banii rusesti?

PS – Din punctul de vedere la Romaniei, cred ca obiectivele de atins in si prin actuala criza ar trebui sa fie urmatoarele: evitarea revenirii Rusiei la gurile Dunarii; stingerea conflictului transnistrean; revenirea SUA ca jucator activ in sistemul echilibrului strategic din regiunea Marii Negre; reabilitarea pozitiei de partener strategic in relatia cu SUA si cresterea influentei sale in UE, consecutive inserarii utile (prin informatie, analiza, proiectare politica si actiune diplomatica) ca putere locala (sub-regionala), in strategia occidentala din vecinatatea estica a regiunii euro-atlantice, precum si in stabilizarea si securizarea echilibrului dintre regiunea euro-atlantica si cea ruso (euro)-asiatica; accelerarea procesului de integrare europeana a Republicii Moldova; garantarea internationala a aptitudinii Ucrainei de a opta liber asupra aliantelor sale, simultan cu oferirea unor perspective certe si realiste de integrare europeana; revitalizarea euro-regiunilor Prutul superior (Bucovina) si Dunarea de Jos, precum si dinamizarea proceselor integratoare specifice acestora. Asa sa ne ajute Dumnezeu … dar si elita politica romaneasca

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/al-doilea-razboi-al-crimeii/

2 comments

  1. Mircea Stoian

    Cea mai buna si mai autetica analiza pe care am citit-o pana acum. Mai ales ca prin presa romaneasca, dar nu numai, nu prea ai ce gasi altceva decat propaganda si prostie. Poate incercati sa faceti scurte comentarii regulate in legatura cu aceste chestiuni.

  2. mikael

    ati uitat sa adaugati: refacerea rapida a puterii de lupta a armatei romane,care in prezent este ridicola…

Leave a Reply