Destatalizarea României

 

Condamnarea lui Liviu Dragnea, Președintele Camerei Deputaților, mi-a prilejuit următoarele reflecții:

  1. ÎCCJ l-a condamnat pe Liviu Dragnea pentru “complicitate la abuz în serviciu”, în condițiile în care această infracțiune a fost exclusă de drept din Codul penal ca urmare a declarării textului care o incrimina ca neconstituțional de către CCR și a neamendării lui corespunzătoare pe cale parlamentară în următoarele patruzeci și cinci de zile. De aici trei observații care evidențiază eșecul statului de drept român.

i. ÎCCJ a refuzat să respecte decizia CCR, trimițând în pușcărie un om care nu a încălcat o lege penală în vigoare la data judecății. 

i.i. Mulți alții sunt în aceeași situație dar Parlamentul României, coprezidat de dl Dragnea, a refuzat să aplice hotărârea CCR care obliga la stabilirea unui prag al prejudiciului sub care infracțiunea rămânea contravenție, iar pedeapsa privativă de libertate devenea sancțiune administrativă.

i.i.i. În ăst timp, Președintele Klaus Iohannis refuză să aplice decizia CCR privind revocarea procurorului șef al DNA; care, la rândul său, a insistat să îl acuze pe Liviu Dragnea, încălcând decizia CCR privind abuzul în serviciu, decizie pe care atât ÎCCJ cât și Dragnea / PSD au ignorat-o. 

  1. În mod strict definită, corupția este un act constând în utilizarea puterii publice pentru a trece banul public în buzunar privat. În speță, banul a trecut din buzunarul public al unei autorități locale în buzunarul public al unui partid național. Căci partidele nu sunt societăți private cu răspundere limitată, ci subiecți de drept public,  actori principali indispensabili ai ordinii publice de tip democratic.

Avem de a face cu o încălcare a legii, fără îndoială, dar încălcarea are caracterul unei găinării iar nu periculozitatea socială a unei infracțiuni. Ea trebuia tratată, deci, ca atare. Aceasta cu atât mai mult cu cât toate partidele românești, ca și cele din democrațiile occidentale europene, procedează la fel. 

Folosirea indemnizațiilor forfetare ale parlamentarilor pentru finanțarea campaniilor de partid, spre exemplu, este o formă a abuzului reproșat lui Liviu Dragnea. Pentru asta parlamentarii europeni, de pildă, sunt obligați să restituie banii cheltuiți abuziv, în rate reținute din sumele datorate lor de Parlamentul european, și primesc un avertisment administrativ. În timp, exemplele de acest fel au fost nenumărate, dar niciodată nu s-a ajuns la procese penale și la închisoare. Așa este…afară. 

Este aberant de aceea să vezi lideri PSD cerându-i lui Liviu Dragnea să demisioneze pentru că a adus bani PSD, și lideri ai opoziției reproșându-i lui Liviu Dragnea că a făcut ceea ce ei fac tot timpul. Este aberant și imoral. 

  1. Dacă voturile cetățenilor ar conta iar statul de drept ar funcționa cât de cât, Liviu Dragnea ar trebui să demisioneze în urma condamnării sale, chiar dacă ar fi vorba despre o eroare judiciară. Aceasta pentru a nu stânjeni acțiunea electorală a PSD, obligând partidul să se scuze în loc să își prezinte programul. În plus, demisia ar victimiza partidul mărindu-i șansele în alegeri. 

Noi ne găsim însă într-o altă situație. Suntem în plin război civil. Un război care se tranșează nu la urne, ci pe baricade. 

Violența implicită, materializată în manifestări neautorizate cu blocări ale traficului,  conduse în stradă de către chiar Președintele României care, îmbrăcat în geacă roșie combătea partidul de guvernământ apelat cu formula nazistă de “ciumă roșie”, a devenit explicită prin recurgerea la un limbaj tot mai amenințător și mai agresiv proclamând trecerea la “nivelul următor” prin folosirea bâtei, pentru a ajunge la stadiul violenței exprese cu molestări și ultragieri directe. Jandarmi bătuți, parlamentari îmbrânciți, cetățeni de rând loviți.  Tot mai mulți pe zi ce trece, anunțând apropierea asasinatelor. 

Țara a plonjat din istoria modernă în orânduirea primitivă. Societatea pare divizată în două triburi: tribul Iohannis și tribul Dragnea. De fapt nu este decât un singur trib: #rezist. Acesta nu are ideologie și nu propune politici. Filosofia sa se reduce la eliminarea celuilalt. De ce? Pentru că există. 

De la imbecila formulă de altădată “noi muncim, noi nu gândim”, la cea criminală de azi “rezistăm, nu cugetăm” sau mai rău, “rezistăm, nu existăm”. Căci despre asta este vorba: despre rezistența celor care nu pot să fie, împotriva dorinței unei națiuni de a exista; rezistența neantului.

Într-o astfel de confruntare nu există demisie, ci doar capitulare. Într-un asemenea război demisia se numește dezertare. Iar dezertarea, de regulă, se pedepsește cu moartea; fie ea și moarte civică, dacă nu este și fizică.

Învingătorul nu capitulează; și capitulardul nu învinge. Iar când, în acest caz, vorbim de victorie și capitulare, nu mă gândesc nici la victoria PSD nici la capitularea lui Dragnea, ci la victoria contra capitulării României. 

O Românie care cu parlamentari umiliți și jandarmi bătuți nu este decât un stat eșuat. O Românie care cu o Constituție violată în stradă de toată lumea este un stat de drept defunct. O Românie care sub ochii noștri se destatalizează, în chiar momentul aniversării unui secol de la triumful suprem al statului național român. Spre bucuria neprietenilor și nenorocirea noastră. 

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/destatalizarea-romaniei/

De la democrația pluralistă înapoi la democrația populară

 

Refuzul Președintelui Iohannis de a se conforma Deciziilor CCR, refuz care, pentru orice om de bun simț, a depășit limita întârzierii rezonabile, nu mai ține de confruntarea dintre republica parlamentară (prevăzută de Constituție) și republica semiprezidențială (dorită de Președinții care nu vor să fie mediatori, ci jucători). El substituie democrația pluralistă cu democrația populară. Ceea ce este mai mult decât o schimbare de regim. Este o schimbare de sistem.

 

Când spune că „nu există decât un singur stat și acela este reprezentat de mine”, nu trebuie să ne lăsăm înșelați. Președintele nu folosește termenul „reprezentare” în sens metaforic, ci în sens juridic. El nu este un „simbol”, ci un mandatar plătit cu un cec în alb. Pentru el „a reprezenta” nu înseamnă „a personifica”, ci „a personaliza”. Cu alte cuvinte statul este el. Între el și stat nu există diferență. Cine atentează la puterile Președintelui, atentează la puterea statului. Mă mir că până acum judecătorii CCR care cred altfel nu au fost deja arestați și președinția s-a limitat doar la șantajarea unuia dintre ei.

 

În ceea ce privește puterile Președintelui, în viziunea sa ele sunt absolute, totale, nelimitate, discreționare. Asta indiferent de ce spune Constituția. De ce? Pentru că Președintele este ales de popor prin vot direct, universal și presupus liber. Or, poporul este suveran. Puterea vine de la popor iar nu de la Constituție. Oare nu chiar Constituția spune asta?

 

„Suveranitatea națională aparține poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere…” (art 2.1)  Prin urmare poporul este deasupra Constituției. Cum Constituția este legea legilor, înseamnă că poporul este și deasupra legii. Iar cel dintâi reprezentant al poporului este chiar Președintele, căci el a fost ales cu cele mai multe voturi. Prin urmare el este deasupra Constituției și a oricărei legi. Asta îi dă dreptul să refuze aplicarea oricărei decizii, indiferent cine a pronunțat-o, pe care o consideră contrară intereselor poporului. Interese pe care numai el este îndreptățit să le interpreteze și să le proclame.

 

Puterea Președintelui vine direct de la popor și nu de la Constituție. Ea se întemeiază pe suveranitatea poporului iar nu pe definiția constituțională și legală a limitelor mandatului său. Relația Președintelui cu poporul este nemijlocită; ea nu trece prin Constituție.

 

Desigur, Președintele este garantul aplicării Constituției dar garanțiile se oferă și se execută împotriva abuzurilor comise de terți, iar nu de garantul însuși. Domnul Iohannis este gata să garanteze respectarea Constituției, ca și a independenței și suveranității naționale, a ordinii statului de drept sau a drepturilor omului și cetățeanului, dar numai împotriva altora, nu și împotriva lui însuși.

 

Asta înseamnă că, la nevoie, poate face apel și la trupe străine, dacă apreciază necesar, pentru a garanta astfel suveranitatea sa personală, identică cu cea a poporului și statului, împotriva celor care îi aduc atingere cerându-i respectarea Constituției.

 

Am auzit, în multele misiuni diplomatice pe care le-am avut de îndeplinit, ca trimis al Consiliului Europei, ca Președinte al Adunării Parlamentare a OSCE sau ca Raportor Special ONU pentru drepturile omului, exact aceleași teorii formulate de nostalgicii democrației populare sovietice, de la Saparmurat Niiazov, președintele Turkmenistanului, până la Aleksandr Lukașenka, Președintele Belarusului. Și nu putem decât să ne mirăm că ele sunt susținute de adepții mișcării #rezist care se pronunță în același timp împotriva comunismului și îi denunță ca neo-comuniști pe cei care li se opun.

 

Dacă o obligație nu este respectată de cineva este un lucru grav. Dacă cel care nu o execută este chiar garantul executării ei, faptul este de o gravitate maximă. Încălcarea unei obligații prejudiciază un creditor. Încălcarea unei garanții pune în pericol un sistem.

 

Dacă cineva nu respectă Constituția țării sau deciziile CCR este grav. Dacă acela care nu le respectă este chiar garantul respectării lor, avem de a face cu o lovitură împotriva ordinii constituționale.

 

Dacă Președintele unei republici parlamentare își asumă dincolo de puterile conferite de Constituție, puteri îngăduite celor care sunt președinți ai unor republici (semi)prezidențiale, acela este un abuz. Dacă însă abuzul duce la schimbarea sistemului democrației pluraliste cu cel al democrației populare, nimic altceva decât dictatura, el devine lovitură de stat.

 

Peste abuz se mai poate trece cu vederea. Peste lovitura de stat, nu. Iar lovitura de stat nu se contracarează prin suspendări din funcție, ci prin măsuri mult mai radicale și mai expeditive.

 

Nu este vorba de gust, ci de necesitate. Cine în asemenea situații de urgență recurge la tactici politicianist-electoraliste este condamnat la moarte. Din păcate trage după el în mormânt și poporul…suveran.

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/de-la-democratia-pluralista-inapoi-la-democratia-populara/

La ceva și rău-i bun sau despre „Președintele-secretar” al ÎCCJ

Disputa aprinsă legată de rolul Președintelui Republicii în revocarea procurorului șef al DNA, dincolo de colecția uriașă de nerozii și mojicii a cărei adunare a ocazionat-o, a avut și ceva pozitiv în ea. Românii și-au reamintit că au o Constituție, și-au descoperit interesul pentru aceasta și au început să o și citească, după ce, cel puțin unii, cu mult timp în urmă, o aprobaseră prin vot referendar, neavând habar de ce cuprinde.

 

Spre a-i ajuta să își dezvolte cunoștințele și să își calmeze conștiințele pe cei care încă mai cred în incorectitudinea Deciziei CCR și mai au îndoieli cu privire la obligativitatea semnării decretului prezidențial de revocare în aplicarea ei, adaug astăzi o informație.

 

În timpul documentării pentru o importantă lucrare de drept, am dat peste o prevedere legală pe care o uitasem cu totul. Ea se referă chiar la revocarea magistraților.

 

Numirea magistraților (judecători și procurori) se face prin decret prezidențial. O știm cu toții și ne place foarte mult întrucât astfel se marchează importanța calității de magistrat, atrăgându-se atenția celor care o dețin asupra răspunderii așezate pe umerii lor. Nu am auzit de nici un caz în care, din noianul de „propuneri”, Preșdintele să fi refuzat vreuna.

 

În mod simetric, revocarea – în cazul judecătorilor care sunt inamovibili, cu totul excepțională – se consfințește tot prin decret prezidențial.

 

Excluderea din magistratură are loc în situații anume, ca urmare a unei proceduri ce se consumă la nivelul Inspecției Judiciare și al CSM. Guvernul nu are nici un rol. Atunci când CSM decide ca o persoană, inclusiv procuror sau judecător de rang înalt, să fie exclusă din magistratură (putem lua exemplul recent al judecătoarei Camelia Bogdan) sau să primească alte sancțiuni, aceasta poate contesta decizia la ÎCCJ, iar dacă, în urma judecății, decizia este menținută, „ÎCCJ trimite hotărârea definitivă Președintelui României în vederea emiterii decretului prezidențial de revocare”, deci de retragere a calității de magistrat.

 

Ni-l putem imagina pe Președinte refuzând oficializarea prin decret prezidențial a unei hotărâri judecătorești definitive? Evident, nu!

 

Președintele nu poate refuza semnarea decretului prezidențial întrucât rolul său este unul exclusiv procedural. Ar putea-o face numai dacă hotărârea judecătorească ar veni de la o instanță necompetentă. Să zicem, a fost pronunțată de Judecătoria din Videle, iar nu de ÎCCJ. El nu va putea cenzura în nici un caz fondul judecății, respectiv motivarea deciziei. Altminteri despre ce stat de drept mai vorbim?!

 

Acesta este rolul firesc al unui Președinte-mediator într-o republică parlamentară. Înseamnă asta că Președintele este „secretarul” ÎCCJ? Sau că rolul său s-ar reduce la acela al unui „notar de lux”? Evident, nu!

 

Sau poate asta este și atunci va fi musai să schimbăm Constituția, căci unii nu își pot imagina, în societatea noastră cu gusturi îndelung exersate pentru autoritarism, un Președinte care să nu poată hotărî ce vrea el, oricând, oricum și oriunde. Desigur, în această nouă Constituție vor trebui introduse, pentru a evita alte neplăceri, două liste: una cu cetățenii prezidențiabili și alta cu cei pușcăriabili. Să se știe dinainte cine merge la președinție și cine la pușcărie.

 

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/la-ceva-si-rau-bun-sau-despre-presedintele-secretar-al-iccj/

Întâlnirea Trump-Kim: negocierea începutului sau negocierea sfârșitului?

 

Rezolvarea unui diferend are trei premise: 1. Să definești esența conflictului sau, cu alte cuvinte, să cazi de acord cu celălalt în legătură cu ceea ce nu ești de acord. 2. Să accepți renunțarea la tabuuri sau, altfel spus, să abandonezi “corectitudinea politică”; mai exact ipocrizia politicianistă. 3. Să folosești memoria numai pentru a analiza rațional greșelile trecutului iar nu pentru a-i perpetua emoțiile; adică să faci ca imaginația să bată memoria ori ca memoria să nu inhibe, ci să înaripeze imaginația.

 

Prin aceasta este importantă întâlnirea Trump-Kim de la Singapore. Și anume, de importanță istorică.

 

Nici Kim nu se va dezarma mâine, nici Trump nu va ridica sancțiunile azi. Fiecare își ține atuurile în mână. Esența problemei a fost însă stabilită: arhitectura de securitate în Pacific în condițiile ascensiunii chineze. Corectitudinea politică uitată: “imperialistul democrat” și “dictatorul național” își pot da mâna fără condiții prealabile. Mânia alimentată de trecutul însângerat a făcut loc viziunii unui viitor mai pașnic, mai rațional și mai pozitiv. De la viziune la realitate drumul este lung, dar nici o realitate pozitivă și pașnică nu se poate naște fără o mare viziune.

 

Nimic nu este garantat însă totul poate fi sperat.

 

Ceea ce mă amuză sunt comentariile “experților” români. Niște băieți cu cămăși scrobite ca și creierele din dotare, care până mai ieri înghițeau pe nemestecate toate lozincile neoconservatoare ale Washingtonului, astăzi îl iau de sus pe Președintele Trump certându-l aspru pentru schimbarea bruscă a politicii americane construită cu meticuloasă fermitate de-a lungul ultimelor decenii. Cei care strigau că trebuie să schimbăm totul, inclusiv propria identitate, astăzi nu mai vor să se schimbe nimic.

 

De aici două concluzii: a) și în SUA s-a născut un “stat paralel”; b) fanaticii vocali ai unipolarismului american din România nu sunt decât ventrilocii acelui “stat paralel”, după ce au fost (ori poate încă mai sunt) șefii lui de sucursală dâmbovițeană.

 

În afara acestora, am identificat și o a doua categorie de experți formată din cei care nu pot fi de acord cu concluziile propriei analize întrucât ele contrazic opiniile lor trecute. Le dau o veste bună. Vechile lor concluzii nu au fost neapărat greșite dar contextul vechilor lor analize s-a schimbat. Dacă acceptă această realitate și nu s-au lenevit intelectual, pot relua liniștit analizele și trage concluziile care se impun.

 

Analiștii din această categorie recunosc că problema peninsulei Coreea, ca și cea americano-coreană are legătură geopolitică directă cu China. Ei mai văd că principala sfidare la adresa supremației mondiale a SUA vine din China. Ceea ce refuză să înțeleagă este că o nouă ordine mondială emergentă având în centru bipolarismul chino-american impune o reconfigurare a frontierei intereselor vitale americane, respectiv redesenarea zonelor de securitate ale Americii.

 

Aceasta poate însemna nu trecerea Coreii de Nord în tabăra americană, ci dimpotrivă, lăsarea întregii Corei în zona chineză, în condițiile în care Corea de Sud a devenit destul de puternică nu doar pentru a se apăra pe sine, ci și pentru a ajunge la un acord de coexistență cu frații din nord, preferabil de acum dominației americane, iar remilitarizarea Japoniei devine inevitabilă.

 

Faptul se petrece simultan cu dezangajarea SUA din Europa și din viesparul Orientului Mijlociu, prefațând o înțelegere ruso-americană garantată de consolidarea “Europei celor trei mări”, pe care Germania nu știe cum să o mai saboteze în taină.

 

În acest context România are noi oportunități dar și noi vulnerabilități, noi amenințări dar și noi atuuri. Cum se va raporta la ele?

 

Iată de ce cred că la Singapore, ca și la Summitul G7 defășurat cu câteva zile înainte, s-a negociat sfârșitul vechii ordini postbelice (o negociere uitată la Malta, în 1989), mai degrabă decât începutul uneia noi. Terenul trebuie curățat de ruine și gunoaie, înainte de a se trece la construcția unei case noi. Inclusiv în România.

 

 

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/intalnirea-trump-kim-negocierea-inceputului-sau-negocierea-sfarsitului/

Președintele cere armistițiu și vrea un nou pact de coabitare

 

Profitând de vizita delegației Comisiei de la Veneția, Președintele Klaus Iohannis a ținut o conferință de presă ad hoc prin care, în formă, a dat răspunsuri, fie ele și incomplete, privind poziția sa față de aplicarea Deciziei CCR referitoare la revocarea procurorului șef al DNA, iar în fond, a transmis urbi et orbi (orașului și lumii) un mesaj politic oarecum cifrat.

 

Preocuparea centrală a Președintelui nu este soarta dnei Kovesi, ci, a repetat de n ori ca să se rețină, faptul că puterile Președintelui se reduc. Cel care lucrează în acest sens ar fi PSD, iar CCR, pe care s-a ferit să o acuze de partizanat, conspirație sau subiectivitate ideologică, a mers într-o direcție convergentă cu el.

 

Restul a constat doar din plângeri menite a oferi „canaliei de ulți” teme pentru sloganuri populiste:

 

  1. Că justiția nu ar mai fi independentă dacă Ministrul Justiției i-ar numi / revoca pe procurorii șefi, sau că CSM, având doar un aviz consultativ de dat, de care, nu se știe prin ce miracol, Ministrul nu ar ține niciodată cont, dar pe care totdeauna Președintele l-ar respecta, nu și-ar mai putea îndeplini rolul de gardian al independenței justiției. Păi justiția, potrivit Constituției, nu se realizează prin procurori, ci prin judecători, iar avizul consultativ era același și până acum; este avizul de care nu a ținut cont Președintele Băsescu când a numit-o pe dna Kovesi.

 

  1. Că procurorii nu vor mai fi independenți. Păi nici nu trebuie să fie. Independenți sunt doar judecătorii, care alcătuiesc puterea judecătorească. În toate statele UE și în SUA procurorii sunt doar autonomi în efectuarea anchetei, ei nefăcând parte din puterea judecătorească, ci doar din autoritatea judecătorească, în calitate de funcționari publici, avocați ai statului; deci, de membri ai executivului, pe cale de consecință, în mod firesc aflați sub autoritatea Guvernului, prin intermediul Ministrului Justiției.

 

  1. Că Președintele ar deveni subalternul Ministrului Justiției, ajuns astfel „superministru”. Păi, dacă așa spune Constituția Președintele poate fi și subaltern. Nu al ministrului, ci al Constituției. În realitate, însă, nu este vorba nici de un „președinte subaltern”, nici de un „superministru”, ci de două instituții cu funcții diferite și complementare. Oricum, este preferabil un „superministru” care răspunde în fața Parlamentului, decât un „superpreședinte” care nu răspunde în fața nimănui; cu excepția alegătorilor, dar asta o dată la patru ani.

 

În spatele acestor fumigene, Președintele face două observații corecte și lansează două rachete de semnalizare pentru cunoscători.

 

Da, dl Iohannis are dreptate când spune că PSD îi amputează puterile și CCR validează această operațiune. Cu un detaliu esențial, însă: nu este vorba de reducerea puterilor constituționale, ci de confiscarea celor însușite fără drept de predecesorii săi, și pe care el ar dori să le păstreze neîntemeiat. Actualului Președinte i se cere să restituie ordinii constituționale a României puterile moștenite de la Traian Băsescu, pe care acesta le deținea ilegitim în temeiul unui titlu viciat. CCR a repus în drepturi Constituția pentru a întări statul, ceea ce nu este același lucru cu a-l slăbi pe Președinte răpindu-i din atribuții. Nici Președintele Germaniei nu are atribuții mai mari.

 

Care sunt, deci, mesajele politice criptate? Este important ca ele să nu treacă neobservate.

 

Realizând, probabil, că a rămas singur în bunker, dl Președinte cere un armistițiu. Nu spune că nu va respecta decizia CCR sau că ar căuta o procedură legală pentru contestarea sa. Domnia sa solicită doar un „timp rezonabil” până la luarea unei decizii mai complexe care poate include, foarte bine, și oficializarea revocării șefei DNA. Până atunci, ca în orice armistițiu, focul încetează și părțile rămân pe pozițiile pe care se găsesc la intrarea în vigoare a acestuia.

 

Ce se va întâmpla în acest timp? Dl Iohannis dorește să negocieze. Nu cu CCR, căci cu aceasta nu mai este nimic de negociat, ci cu PSD. Ce anume? O formulă de împărțire a puterii între Președinte și Guvern. Cu ce scop? Evident, cu scopul de a păstra o felie cât mai mare din puterea executivă și fiind probabil gata ca, în schimb, să împartă și uzufructul armei nucleare a justiției selective. Cu alte cuvinte, în spatele unei figuri care mimează siguranța de sine și fermitatea, Președintele solicită un nou pact de coabitare.

 

Pentru asta, a menționat-o clar și repetat, la nevoie va colabora pentru modificarea Constituției. (Ceea ce arată a fi înțeles că pe actuala Constituție nu se poate baza decât în caz de viol.)

 

Ce atuuri are în mână dl Iohannis într-o asemenea „conferință de pace strâmbă”? Cei mai mulți se vor gândi, desigur, la sentința ÎCCJ în cazul Dragnea și în altele similare. Dacă acesta este asul din mânecă, atunci el este al cincilea din pachet; adică o carte măsluită dintr-un joc la cacialma.

 

În mod normal, răspunsul la o asemenea ofertă otrăvită trebuie să fie clar, ferm și imediat: Constituția nu se negociază! Sau, dacă se negociază, o negociem cu poporul român, ca obiect al unui nou contract social, iar nu cu grupurile oculte de interse, fie ele interne sau externe.

 

„Caveant consules ne quid detrimenti reipublicae capit!” (Cicero, „In Catilinam”) („Consulii să vegheze ca republicii să nu i se aducă vreun prejudiciu!” – Cicero, „Despre Catilina”). Dacă din toată suferința ne vom alege cu un nou pact de coabitare, atunci degeaba adunarea din 9 iunie și osteneala militanților; degeaba lacrimile voastre și promisiunile lor; degeaba credința voastră și predica noastră.

 

 

 

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/presedintele-cere-armistitiu-si-vrea-un-nou-pact-de-coabitare/

Older posts «