Lovitura de stat continuată

 

Lovitura de stat a devenit permanentă iar România aproape a făcut pasul de la un stat eșuat la dictatură.

Acesta este efectul comportamentului prezidențial care a făcut din orice inițiativă regulamentară a legislativului și executivului o situație de excepție, gestionată apoi potrivit unor reguli inventate de Președinte (autoproclamat „șef al statului”) și impuse unilateral de el. Criteriul general al unei atari devieri a fost „lupta împotriva corupției”. Prin aceasta Președintele s-a autolegitimat, delegitimând totodată, în bloc, Parlamentul și Guvernul. Așa s-a ajuns la paralelismul pseudoconstituțional actual.

Singura speranță este acum la Parlament și, mai ales la Guvernul încă susținut de majoritatea parlamentară. Nici unul dintre aceștia nu este însă la înălțimea misiunii istorice pe care o are.

Ca avangardă și ancoră a forțelor antisistem, Președintele Iohannis se folosește abuziv de puținele sale instrumente constituționale pentru a crea o stare excepțională în siajul căreia acumulează puteri excepționale scăpate de sub orice control popular / democratic.

În acest timp, Parlamentul și Guvernul își lasă în nelucrare pârghiile constituționale majore de care dispun, visând că bătălia finală se va da la urne, unde poporul va decide.

Poporului, însă, în care nici puterea oficială nu are încredere, puterea subterană îi răpește cu fiecare zi care trece, orice aptitudine de a decide. În acest scop se folosește dezinformarea, manipularea și intimidarea de masă, asasinarea, în special morală și civică, a liderilor democrați, și măsluirea rezultatelor votului, ajungându-se, la nevoie, până la anarhizarea societății și agresiunea fizică exercitată de batalioanele de asalt în stradă.

O alternativă ar sta într-un comportament simetric al Guvernului și Parlamentului care, luând act de derapajul prezidențial, ar crea un constituționalism ad hoc, tot cu caracter excepțional dar, în orice caz mai legitim sub aspect democratic, anulând și substituind acțiunile sau inacțiunile prezidențiale prin hotărâri parlamentare și ordonanțe guvernamentale. Ar fi vorba despre o contralovitură menită să salveze prin dreptul forței forța dreptului violat de Președinte și ai lui.

Dacă poporul nu dă semne că este gata să lupte pe baricade, la propriu, pentru a susține orice acțiune a Parlamentului și Guvernului îndreptată către contracararea loviturii de stat, în curând ne vom găsi în imposibilitatea absolută de a ne mai apăra libertatea.

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/lovitura-de-stat-continuata/

Bătălia pentru România în războiul mondial hibrid

Dacă finalitatea oricărei ordini este menținerea păcii, sfârșitul oricărei ordini este începutul războiului. Iar războiul este calea către o nouă ordine și astfel către pace. Când ordinea care se stinge este globală, și războiul în care trece este global.

 

Războiul mondial pe care îl traversăm astăzi urmează unei ordini convenționale (cea bipolară) și altor două spontan instalate (cea monopolară și cea multipolară asimetrică). El tinde spre o altă ordine convenită, după ce experiențele recente au demonstrat că ordinea spontană, expresie a dreptului puterii, este instabilă, nedurabilă.

 

În căutarea acestei ordini negociate fiecare combatant încearcă a se plasa într-o situație cât mai convenabilă la „conferința păcii”. Aceasta acordă caracter strategic confruntării. Pe de altă parte, o astfel de abordare îi imprimă caracter hobbsian. Este un război al tuturor împotriva tuturor, în care alianțele (la fel cu liniile de front) sunt fie inexistente fie fluide.

 

Tehnologia contemporană (media electronică și mai ales internetul) permite și chiar încurajează o asemenea abordare. Războiul „soft” este preferat celui „hard” și el poate duce la capitulări strategice fără a fi necesare victorii tactice. În felul acesta este un război „vesel” întrucât, în precepția pervertită prin bombardament psihologic a supraviețuitorilor, cei care mor – prin asasinat moral iar nu fizic – sunt dușmanii ereditari iar nu frații de sânge. În realitate vorbim de tragedia maximă a fratricidului. Cei care se bucură nu își dau seama că este vorba despre propria distrugere și că cetatea lor piere sau se predă fără ca inamicul să sufere nici o distrugere.

 

Iată câteva considerente teroretice care ne ajută la identificarea realei naturi a ceea ce pare a fi un simplu derapaj mediatic, respectiv publicarea în reputatul jurnal francez de orientare conservatoare Le Figaro, a unor opinii virulent anti Dragnea și implicit anti-PSD rostite, zice-se, de fostul Președinte Ion Iliescu, cu ocazia unui interviu acordat ziariștilor acestei publicații. „Intervievatul” a dezmințit imediat relatarea de presă precizând, pe pagina sa de blog, că nu a acordat niciodată interviul cu pricina și că nu a formulat opiniile puse pe seama sa nici celor care au pretins că îl citează nici altcuiva.

 

Evident în Franța se citește Le Figaro și nu blogul lui Iliescu, iar în România, cei pentru care presa franceză reprezintă un reper – pesediști, antipesediști și neutri deopotrivă – fie nu află fie nu cred eratele virtuale ale celui care le-a fost baci social-democraților români post comuniști până la adânci bătrâneți. Aceasta cu atât mai mult cu cât ceea ce scrie presa de pe malurile Senei coincide cu interviul de pe malurile Dâmboviței, de astă dată necontestat, în capcana căruia a căzut un alt fost șef al PSD și prim ministru al regimului Iliescu, Adrian Năstase, care și-a vărsat, într-un moment și un loc nepotrivit, năduful la adresa fostului său partid.

 

Prin urmare, manevra și-a atins ținta. Iar aceasta nu a fost electoratul opoziției la PSD, ci chiar electoratul, militanții și liderii PSD. În rândurile celor din urmă trebuiau să prindă demonizarea lui Liviu Dragnea și ridiculizarea Vioricăi Dăncilă, prin confirmarea oferită de liderii istorici ai PSD, abil strecurați în legendă de-a lungul ultimilor ani.

 

 

 

Pe de altă parte, ne putem întreba de unde până unde sunt francezii, în prezent bântuiți de jacqeuria „vestelor galbene”, atât de interesați de PSD și Liviu Dragnea? Nu sunt!

 

Atunci de ce își bate capul cu ei Le Figaro? Răspunsul este simplu. Pentru că la mijloc nu este o politică de presă, ci una de stat; iar publicarea nu se analizează prin prisma exigențelor deontologice ale presei, ci ale celor specifice războiului hibrid. O știre falsă este o imoralitate mediatică, dar poate fi o necesitate războinică.

 

Și totuși, chiar își putea permite Le Figaro să inventeze interviul cu totul? Nici chiar așa! Doi ziariști francezi au venit în România și i-au făcut o vizită „de curtoazie și documentare” dlui Iliescu. Aceasta a fost intermediată de un apropiat al fostului Președinte de pe vremea revoluției din decembrie 1989 (alt „ilegalist” frustrat), înregimentat sau exploatat în orb, care a și participat, inclusiv asigurând traducerea, la întâlnirea respectivă cu o gazdă vârstnică, suferindă, obosită și retrasă de câțiva ani din viața publică. Pe acest traseu „păpușarii” francezi au obținut formulările ambigui ale „Patriarhului stângii românești”, transformate apoi în interviu vitriolic.

 

Culmea este, însă, că operațiunea nu urmărea în primul rând fracturarea electoratului PSD, ci slăbirea relativă a poziției Președintelui Iohannis, perceput la Paris ca om al Germaniei, prin mărirea bazinului indecișilor în favoarea omului Franței, Dacian Cioloș. Așa se explică de ce presa macovistă de la București a trecut simultan la atacuri împotriva lui Klaus Iohannis, acuzat că „cedează” în fața guvernului „ciumei roșii” din „prejudecăți constituționale” și că trădează „cruciada împotriva corupției”. S-a lansat, mai în glumă mai în serios, chiar și teoria că Dragnea și Iohannis ar lucra tainic mână în mână pentru ca ștafeta germană la președinția României să nu treacă în mâini franceze.

 

Această ofensivă l-a împins pe dl Iohannis să își mai bată două cuie în anvelopa automobilului său electoral, blocând, fără nici un temei constituțional, remanierea Guvernului, și împingând PNL la depunerea unei moțiuni de cenzură fără nici o șansă în fața coaliției tacite constituită ad hoc de „partida franceză” cu „partida americană” (PSD). Două demersuri greșite care nu reflectă forța Președintelui Republicii, ci nesiguranța cu privire la sprijinul său extern după căderea Angelei Merkel de la conducerea CDU.

 

Este de subliniat că bătălia pentru România a fost mereu prezentă în cadrul binomului franco-german.

 

În 1990 Președintele Mitterand a venit la București, pe când Germania, în curs de unificare cu sprijin sovietic (rusesc) ținea România în carantină, pentru a afirma practic prioritatea – ca să nu zicem, protectoratul – franceză asupra calibrării externe a politicii românești. Revenirea la Germania mare se dorea contrabalansată de Paris prin revenirea Franței la gurile Dunării.

 

În timpul Președintelui Jacques Chirac, inclusiv cu concursul lui Emil Constantinescu și al guvernării CDR/USD/UDMR, Franța a fost ușor-ușor împinsă la o parte, ceea ce îl făcea pe cancelarul Kohl să presupună ironic, la un dejun restrâns cu Președintele Emil Constantinescu, dna Zoe Petre și autorul acestor rânduri, că „probabil acum Jacques, știindu-ne împreună, zice că noi aici complotăm împotriva Franței”. Și era abia anul 1997, când motorul franco-german al UE duduia.

 

Ulterior, pierzând cursa cu Germania pentru supremația economică în Europa, Președintele Sarkozy, a încercat să parieze pe arsenalul nuclear al țării sale și să acrediteze Franța ca lider militar al UE. Așa se explică implicarea sa marțială în aventura „primăverii arabe”. Ideea a fost reluată acum de Președintele Emmanuel Macron, de astă dată, însă, cu un limbaj și o gestică net antiamericane; pe lângă retorica antirusă și cea antichineză.

 

Dacă Franța își poate permite să avanseze proiectul unei armate europene la frontiera cu Rusia, care să o și desprindă din înlănțuirea strategică americană asigurată de NATO, Germania este ținută la a urmări înțelegerea cu Rusia, statele Mittel Europei fiind în același timp zone tampon și monede de schimb. În aceste condiții, și sesizând că nu poate efectiv înlătura Berlinul de la dominația unei UE altminteri tot mai slabe și mai dezarticulate, Franța se vede obligată să își refacă vechea sferă de influență în România, busculând Germania și contracarând politica berlineză aici.

 

Iată de ce, evenimentele de la București trebuie citite și în cheia rivalității Iohannis-Cioloș, iar nu numai a aceleia Iohannis-Dragnea, cu toate localizări ale confruntării dintre Paris și Berlin, respectiv dintre Berlin și Washington. Iar „pseudo-interviul” dlui Iliescu din Le Figaro, ca și interviul lui Adrian Năstase de la Adevărul, au fost concepute tocmai pentru a-i folosi, fără voia lor, pe cei doi lideri social-democrați în această luptă.

 

De remarcat mai este și faptul că presa românească implicată în acest joc operativ, este cea soroșistă prin care acționa cândva tandemul neoconservator Clinton / Nuland, sponsori ai Monicăi Macovei. Consolidarea poziției lui Donald Trump în Senat, ca urmare a ultimelor alegeri parțiale din SUA, adică întărirea controlului Casei Albe asupra politicii externe, de securitate și apărare americane, a determinat expulzarea grupului Macovei la Paris, Berlinul fiindu-i o destinație politică prea îndepărtată; sau prea complicată, câtă vreme acolo se urmărește refacerea pactului ruso-german, căruia și Washingtonul și Parisul i se opun.

 

Prin urmare, opoziția establishmentului Democrat american se regrupează la Paris, și împreună cu Președintele Macron, încearcă să recupereze spațiul românesc dislocând,  de la București atât influența germană cât și cea americană. Berlinul, la rândul său, susține politicile americanosceptice ale Președintelui Iohannis, încercând să își tempereze aliatul francez. Rusia, la rândul său, face eforturi pentru a stopa avansul american spre frontierele sale, fără a arde punțile însă către un parteneriat strategic cu SUA, alternativ la unul surogat cu Germania.

 

Toți contra Americii, așadar; dar și contra Franței. Nu avem de ce ne mira, deci, că în Franța mareea galbenă nu contenșete; și nici anchetele contra Președintelui Trump în SUA.

 

Iată un motiv pentru care la București Guvernul pro-american este sub tir continuu de artilerie, dar și din care el nu va fi deocamdată dărâmat. Rusia îi preferă până la urmă pe prepușii unei puteri îndepărtate, celor ai puterilor din vecinătatea apropiată.

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/batalia-pentru-romania-razboiul-mondial-hibrid/

CSM își pune singur palma în cap

Un comunicat al CSM dat publicității ieri, apărut cam din senin, atestă nu doar starea de panică în care se află această instituție, dar și refuzul său de a-și asuma răspunderile constituționale care îi revin. Un refuz susținut de o nefericită combinație între precaritatea conștiinței profesionale și cea a conștiinței morale a membrilor săi. Nu putem decât spera că cea dintâi este numai mimată, iar cea din urmă nu îi caracterizează chiar pe toți.

 

Despre ce este vorba? Comunicatul vrea, potrivit propriei declarații, să evite răspândirea a ceea ce pretinde a fi o eronată punere de problemă în anumite segmente ale opiniei publice, sub impactul unor vectori mediatici. Problema se referă la neconstituționalitatea completelor (complet-complete; succes-succese) de trei judecători ale ÎCCJ, din care decurge și nulitatea absolută a hotărârilor pronunțate de acestea.

 

Simțind cum funia neconstituționalității se apropie de parul completelor de trei judecători, CSM încearcă o lovitură preventivă susținând că decizia CCR care a stabilit că fără constituirea aleatorie a formațiunilor de judecată nu se asigură independența și imparțialitatea judecătorilor, încălcându-se, astfel, dreptul justițiabililor la un proces echitabil, a avut în vedere exclusiv completele de cinci judecători. Numai situația acestora, susține CSM, a făcut obiectul conflictului juridic de natură constituțională adus în atenția CCR și soluționat de aceasta.

 

În plus, se mai spune că dacă legea prevedea formarea aleatorie a completelor de cinci, ea nu dispunea același lucru și pentru cele de trei. Cu alte cuvinte, acestea se puteau constitui și din judecători lipsiți de independență și imparțialitate (sic!). Nu-i așa?

 

În graba sa de a pune capacul pe oala ÎCCJ care dă în clocot, CSM uită că deciziile CCR sunt general obligatorii și în ceea ce privește considerentele, iar nu numai dispozitivul. Or, în speță, dacă dispozitivul se referă, într-adevăr, numai la completele de cinci, considerentele cuprind aprecieri de ordin principial care acoperă situația oricărui complet. Dacă includerea într-un complet de cinci judecători a unor magistrați numiți de forul administrativ al instanței în cadrul căreia acesta își exercită funcțiile jurisdicționale este neconstituțională, atunci același lucru se întâmplă și dacă metoda se aplică la formarea completelor de trei ale aceleiași instanțe. Este logica simplă și imbatabilă a lui Ion Creangă: „Căci câtu-i de la Târgu-Neamț la Ieși, tot atâtu-i de la Ieși la Târgu-Neamț!”

 

Crede oare CSM că numai completele de cinci trebuie să asigure un proces echitabil? Și mai crede că ceea ce este inechitabil când un proces este judecat de cinci judecători, devine echitabil atunci când procesul este judecat de trei judecători desemnați de Colegiul ÎCCJ tot fără tragere la sorți? Ori că este mai inechitabil procesul atunci când din cinci judecători doar unul nu este tras la sorți, decât atunci când din trei nici unul nu este stabilit aleatoriu, ci toți în mod arbitrar de șefii lor administrativi? Sau mai socotește CSM că este firesc ca în cadrul aceleiași instanțe, recte ÎCCJ, aceiași judecători să fie distribuiți în complete formate în modalități diferite după numărul membrilor lor, iar asta să întărească încrederea în justiție?

 

CSM se face a nu ști că la CCR nu se cercetează aplicarea legii, ci constituționalitatea ei. Prin urmare, în cazul conflictului referitor la completele de cinci, nu a fost criticată îndepărtarea de la prevederile legii, ci caracterul neconstituțional al aplicării ei, care, potrivit judecătorilor constituționali, nu avea caracterul unei simple erori de interpretare, ci pe acela de contestare a opțiunilor puterii legislative, de sfidare a Parlamentului. Dacă legea ar fi dispus ceea ce au făcut Colegiul și judecătorii ÎCCJ, lucrurile ar fi stat la fel, în sensul că atât legea cât și procedura subsecventă ar fi fost neconstituționale. Poziția CCR este cât se poate de clară în această privință.

 

Faptul că legea referitoare la constituirea completelor de trei judecători ale ÎCCJ nu vorbește despre tragerea la sorți (de fapt, în sensul Constituției, acea lege lipsește cu desăvârșire) nu era un impediment pentru a se folosi această procedură și în cazul completelor de trei, tot așa cum (nu) s-a folosit pentru cele de cinci. Asta ar fi fost interpretarea corectă a Constituției și ar fi avut loc în aplicarea ei, până la adoptarea legii organice de organizare a ÎCCJ, impusă de ea. Și așa s-ar fi petrecut lucrurile dacă CSM ar fi intervenit la timp pentru a se evita inechitatea proceselor și condamnările României la CEDO, iar nu cu întârziere pentru a ascunde gunoiul ÎCCJ sub preș.

 

Prin comunicatul său, CSM nu pune capăt scandalului, ci doar atrage atenția asupra faptului că pe căciula misiunii sale constituționale se lăfăiește musca unei imense vinovății pentru mocirla în care s-a scufundat justiția română, în frunte cu ÎCCJ.

 

Este, de aceea, momentul unei schimbări radicale de atitudine la nivelul CSM. Printre altele, această instituție trebuie să treacă imediat la adoptarea unei metodologii unitare cu privire la constituirea tuturor completelor de judecată, realizată nu numai în aplicarea legii (și aceea citită în prezent doar ca o carte tehnică), ci și a principiilor constituționale. Independența justiției nu poate fi apărată decât în condițiile apărării dreptului tuturor la un proces echitabil. O justiție care încalcă sistematic drepturile omului nu afectează numai libertățile acestuia, ci și propria ei libertate. Și, până la urmă, libertatea întregii națiuni.

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/csm-isi-pune-singur-palma-cap/

Când Franța va cădea, UE va tremura!

Filosoful francez Emmanuel Todd, în lucrarea intitulată “Inventarea Europei”, aprecia că viitorului federalizării europene va depinde de modul în care fiecare european se va raporta la celălalt, în condițiile în care, sub influența geografiei, mentalitățile naționale circumscriind atât planul religios, cât și planul ideologic, sunt diferite. Pornind de la această observație, Todd își exprima scepticismul cu privire la viitorul UE.

 

Evenimentele dramatice din Franța m-au făcut să îmi reamintesc această teorie.

 

S-a vorbit adesea despre tandemul franco-german ca despre motorul UE. Cu timpul (în special în ultimii două zeci de ani) partea franceză a motorului a fost reparată sau întreținută cu piese germane. Așa se face că ingineria socială germană a ajuns să domine Franța și, prin ea și cu ea, întreaga UE. (Conflictul între Europa germană și membrii est-europeni ai UE se explică și prin aceea că, pe de o parte, aceștia au rămas fideli vechilor lor tradiții egalitare, iar pe de altă parte, că sub influență anglo-americană, după destrămarea blocului sovietic, au aderat, în principiu, la un sistem de organizare liberal și inegalitar.)

 

În consecință, societatea franceză, caracterizată de o organizare de tip liberal și egalitar, s-a văzut obligată să adopte (odată cu ansamblul instituțiilor europene) modelul german, autoritar și inegalitar. În țara „libertății”, autoritatea puterii centrale a ajuns să apese tot mai greu cetățeanul, impunându-i nu doar să accepte austeritatea, dar și să exalte corectitudinea politică necesară pentru a spune că îi place tot ceea ce altminteri detestă. În țara „egalității”, polarizarea averilor și subțierea clasei mijlocii au ajuns să exaspereze cetățeanul nu numai sub aspect existențial, ci și sub aspect psiho-politic. În țara „fraternității”, migrația, încurajată de puterea politică cu scopul de a-l readuce la obediență pe cetățeanul autohton, prin dumping social și mită electorală, tinde să distrugă coeziunea culturală și solidaritatea națională.

 

Această modificare forțată de paradigmă a speriat și, în consecință, a nevrozat o mare parte a societății franceze. Identitatea unui popor nu se poate schimba printr-un simplu discurs ori printr-un decret.

 

UE nu a învățat nimic, se pare, din experiența Imperiului Austro-Ungar care, cu mult mai mult decât ea, reușise să aibă o piață internă unică, un pașaport unic, un buget unic, o monedă unică, o politică externă și de securitate unică, o armată unică, dar s-a prăbușit întrucât nu a știut să asigure conviețuirea unei civilizații unice cu o indentitate culturală plurală. Președintele Macron a importat această eroare în politica națională franceză și a dus-o la paroxism. De aici și paroxismul revoltei.

 

Emmanuel Macron a obținut victoria în alegeri întrucât a fost perceput ca unul care va schimba ordinea politică anchilozată a statului birocratic anațional și schizofrenia bicefalismului semi-prezidențial post-gaullist. Când colo el a încercat să schimbe identitatea națională a statului; sau mai exact să lase statul fără nici o identitate. Asta explică prăbușirea sa (deocamdată numai în sondaje) și a neo-bonapartismului său (deocamdată numai în stradă).

 

Întrucât proiectul prezidențial francez avea nevoie de un vehicul, iar partidele tradiționale nu puteau transporta așa ceva, s-a trecut la organizarea unei formațiuni de laborator. Veleitari grăbiți, frustrați ai propriei nevolnicii, oportuniști ai tuturor anotimpurilor, aventurieri ai globalizării, șovinisti ai bunăstării, expirați ai stângii caviar, dogmatici ai neoliberalismului, fundamentaliști neoconservatori etc s-au adunat pentru a pune „Franța în marș”. În marș către ce? Către o utopie post-națională. O utopie care, ca oricare alta, era lipsită de bază și se putea impune numai prin forță. O formă fără fond, un acoperiș fără stâlpi de rezistență, un copac fără rădăcini. Era limpede că un asemenea edificiu se va prăbuși la prima furtună.

 

Pe acest fundal, războiul hibrid s-a putut desfășura în voie. Unii zic că rușii au intervenit spre a da o lovitură mortală Europei politice care creștea la ușa lor luându-le aerul și lumina. Prăbușirea celei de a V-a republici franceze, servește însă mai degrabă SUA și politicii Președintelui Trump, ostilă federalizării Europei și liberalizării migrației. Dacă în secolul al XVIII-lea, Anglia a dat o mână de ajutor discretă la alungarea Bourbonilor, este rândul Americii să pună umărul la doborârea Macronilor. Că o fi una, că o fi alta, sau poate chiar amândouă (căci o eventuală antantă ruso-americană pentru o ordine globală, cere ca, în prealabil, să se pună ordine în curtea europeană din spatele casei comune) fără fitil străin combustibilul isteriei franceze nu ar fi luat foc.

 

Operațiunea s-a montat cu instrumentele rețelelor sociale de comunicare, deja testate în țări periferice precum România. Fără internet revolta nu ar fi fost atât de amplă, manipularea atât de eficientă, contaminarea atât de rapidă și violența atât de pronunțată și de productivă. Internetul își dovește astfel capacitatea de a fi o armă de distrugere în masă, a cărei „neproliferare” va face mai mult ca sigur în curând obiectul dreptului internațional calibrat de o nouă Sfântă Alianță a puterilor conservatoare.

 

Ceea ce se întâmplă în Franța nu este o revoluție, căci nu există nici un proiect pentru o schimbare de sistem. Aceasta este o răscoală. O explozie de furie a marginalizaților și perdanților globalizării. Regimul îi va supraviețui, căci orice regim este răsturnat numai de propriile sale elite, iar nu de victimele sale.

 

El va ieși însă castrat. Emmanuel Macron s-a vrut a fi un lider-erou tipic pentru statul-spectacol de tradiție franceză. Cu panașul jumulit, „eroul” nu va mai putea face de acum nici un pas fără să stârnească râsul. Or, eroii trebuie să stârnească respect și admirație, iar nu râsete. Râsul este numai pentru liderii „microni”.

 

Chiar dacă nu își va pierde funcția, Președintele Macron își va pierde grandoarea. Și fără grandoare nu poți conduce Franța și nu poți face din ea protagonist european.

 

Prin căderea Franței, UE suferă, deci, în aceste zile o mare lovitură. La fel cu proiectul francez de moșire a unui alt partid european zis liberal, la care tocmai se remorcase „tehnocratul” Dacian Soros; pardon, Cioloș. Este un moment potrivit pentru revenirea în UE a perfidului Albion, cu euroscepticismul său subversiv.

 

Pe Bulevardul Champs Elysées, lângă Petit Palais, se găsește o statuie a Generalului De Gaulles, pe soclul căreia sunt înscrise următoarele cuvinte care potrivit unora îi aparțin acestuia, iar potrivit altora lui Voltaire: „Există un pact de douăzeci de ori secular între măreția Franței și libertatea lumii”. Dacă este așa, putem spune că măreția Franței, odată prăbușită sub lucrarea eșecului macronian, va face libertatea Europei, dacă nu chiar a întregii lumi, și în orice caz cea a UE, teribil de precară. Cu atât mai mult cu cât Germania, marcată la rându-i de o imensă criză de lideri și de credibilitate, intră în războiul pentru succesiunea Angelei Merkel.

 

Toate acestea sunt vești proaste pentru România, al cărei sistem de securitate, bazat pe apartenența la UE și aderarea la NATO, scârțâie din toate încheieturile. Nu este departe ziua în care și partenerul strategic american, sătul de nevolnicia liderilor români, ne va spune, așa cum SUA au mai spus României la finele celui de al Doilea Război Mondial: „Înțelegeți-vă cu rușii!” Iar atunci…

 

Îl putem parafraza, deci, pe Napoleon I avertizând: „Când Franța va cădea, UE va tremura!” Și la marginea ei, România. Este de ce.

 

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/cand-franta-va-cadea-ue-va-tremura/

Alianța Vestului sau orgoliul păgubos al slugii harnice față cu stăpânul leneș (text scris pentru ziarul România liberă)

Alianța celor patru orașe din Transilvania, Crișana și Banat, respectiv Cluj, Oradea, Arad și Timișoara, ar fi o inutilitate simpatică, dacă ea nu ar alimenta ideea că, vezi Doamne, România ar fi un stat creat artificial care adună în frontierele sale populații și regiuni având o cultură și o civilizație compatibile cu cele occidental-europene, alături de altele aparținând lumii euro-asiatice. În realitate, însă, Alianța Vestului nu este decât o altă expresie a stupidului „anti-miticism regățean” alimentat de ifosele cezaro-crăiești ale unor cercuri ardelene cu afaceri în spațiul germanic și nostalgia statutului de slugă de pe vremea dublei monarhii.

 

Faptul că sunt români care se lasă ispitiți de asemenea himere arată că secesionismul românilor ardeleni din categoria amintită, este mai periculos decât secesionismul maghiar. Cel din urmă are practic zero șanse să ajungă fapt împlinit și nu are cum duce la dezmembrarea României. Cel dintâi, însă, ar putea prinde viață, mai ales că sunt destule capitale europene dispuse să îl susțină.

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/alianta-vestului-sau-orgoliul-pagubos-al-slugii-harnice-fata-cu-stapanul-lenes-text-scris-pentru-ziarul-romania-libera/

Older posts «