Libertatea – vocație sau drept?

  1. Statisticile sunt zguduitoare: media condamnărilor la pedepsă cu închisoarea în România este de șapte ori mai mare decât în UE. Suspectat de barbarie (pe bună dreptate, de altfel), legiuitorul român, dar mai ales judecătorul român, ar putea recurge (până la o reformă structurală a legislației penale) la remediul liberării condiționate. Chiar dacă pedepsele sunt foarte lungi, executarea lor poate fi scurtată în funcție de evoluția condamnatului de-a lungul unei perioade minime de viață în regim de detenție. Legea prevede – chiar dacă într-o redactare ambiguă – acest remediu.

Penitenciarele sunt supraaglomerate, detinuții trăiesc în condiții mizere, iar România riscă să plătească o amendă substanțială din buzunarul cetățenilor ei ca urmare a ceea ce Europa consideră a fi un comportament inuman, necivilizat, neconform standardelor morale ale secolului XXI. Aceasta în timp ce instanțele refuză liberarea condiționată pe bandă rulantă, invocând, alături de procuratură, motivele cele mai aberante; atunci când pur și simplu arbitrariul nu este afișat fără jenă.

Instanțele sunt și ele supraîncărcate de dosare. Multe dificile, ridicând probleme complicate de drept și de viață. Cele câteva mii de procese având ca obiect liberarea condiționată, adaugă pe umerii judecătorilor o povară inutilă. Comisiile special organizate în penitenciare (comisii din care face parte și un judecator) sunt singurele care strâng și evaluează în cunoștință de cauză probe referitoare la comportamentul persoanelor private de libertate. Ajunse în instanță judecătorească, propunerile acestor comisii sunt admise sau respinse, practic fără nici o justificare. Procurorii – de ce, oare, o fi necesară prezența lor? – cer, în virtutea unui automatism moștenit din regimul comunist, respingerea liberării, fără să fi putut investiga ceva și fără să prezinte probe, dând numai interpretări speculative argumentelor trimise de penitenciare și reiterand prejudecăți justițiariste.  Judecătorii se conformează acestora, acreditând ideea că, la urma urmelor, legea le conferă posibilitatea de a acorda sau refuza libertatea; o posibilitate interpretată ca putere discreționară căreia îi corespunde nu un drept, ci doar o vocație la libertate a condamnatului. Așa să fie, oare?

În cele ce urmează voi încerca să răspund acestei întrebări.

  1. Liberarea condiționată nu este o formă de grațiere, un act de clemență, ci o formă de executare a pedepsei în stare de libertate; dacă nu chiar o formă de exercitare a dreptului la libertate. În consecință, judecătorul investit cu competența de a acorda libertatea condiționată este obligat să se pronunțe pe criterii de legalitate iar nu de oportunitate.

Aceasta înseamnă că instanța trage concluzia liberării sau a refuzării ei numai la capătul unui silogism juridic în cadrul căruia se pornește de la stabilirea situației de fapt pe bază de probe – pertinente, concludente, utile și legale – pentru ca apoi faptele, astfel dovedite, să fie confruntate cu criteriile stabilite prin norma de drept.

În atare context principiul in dubio pro reo (ca principiu fundamental de drept penal) rămâne aplicabil, cu înțelesul că dacă nu există nici o probă care să fundamenteze, mai presus de orice dubiu rezonabil, convingerea că beneficiarul liberării condiționate nu este încă recuperabil în folosul societății, adică nu este încă apt de reintegrare în societate ca om liber și cetățean cu drepturi depline, acesta trebuie eliberat, respectiv instanța este ținută să pronunțe liberarea condiționată. Per a contrario, instanța nu poate refuza liberarea condiționată pe baza de speculații, presupuneri sau deducții teoretice. In etapa executarii pedepsei, prezumția de nevinovăție, ca aplicație pe teren penal a principiului bunei – credințe, cu consecința acordării beneficiului dubiului, se exprima ca prezumtie a îndreptării, recuperării și redobândirii capacității de integrare socială. Aceasta prezumție poate fi răsturnată numai prin proba contrară.

  1. Hotărârea instanței cu privire la liberarea condiționată nu este o hotărâre constitutivă de drept – dreptul la libertate – ci una de constatare a îndeplinirii condițiilor legale pentru exercitarea dreptului.

Fiecare persoană are dreptul fundamental la libertate. Acest drept poate fi restrâns în anumite condiții prevăzute de lege și se redobândește tot in condițiile legii.

Libertatea nu este o vocație, ci un drept. Liberarea condiționată în consecință, nu este si nici nu poate fi nici ea o vocație, ci tot un drept; un drept al cărui exercițiu este afectat de modalități – termen (constând în executarea unui procent minim din durata pedepsei) și condiții (atât suspensive cât și rezolutorii).

De altfel, știința dreptului nici nu cunoaște noțiunea de “vocație” ci numai pe acelea de “drept” și “obligație”. Sintagma “instanța poate”, utilizată în textul de lege referitor la liberarea condiționată, nu se interpretează și nu are cum fi interpretată în sensul în care judecătorul primește un drept discreționar (asemenea autorității politice îndreptățită să grațieze). Ideea de justiție însăși este opusă ideii de arbitrar, după cum logica legalității se distinge de cea a oportunității, iar actul de drept exclude actul de grație (căci justiția și mila aparțin unor domenii diferite).

  1. “Posibilitatea” la care se referă legiuitorul constă în aptitudinea judecătorului de a decide într-un sens sau altul după ce a definit în concret standardele juridice nedeterminate cu care operează legea atunci când arată criteriile liberării condiționate. Trecerea de la aceste standarde, prea cuprinzătoare pentru a putea primi aprioric o definiție legală cu virtuți tehnice (precum ”stăruința în muncă” sau “comportamentul disciplinat”), la definiții pozitive, apte a juca rolul premisei majore a silogismului juridic, are loc numai in contextual specific fiecărui caz concret, pe baza aprecierii riguroase a probelor administrate.

Libertatea sporită de apreciere a probelor și specificitatea recurgerii la standardele juridice nedeterminate, de definit concret prin valorificarea în dublu sens a legăturii complexe dintre general și particular – în cadrul căreia situația de fapt (particularul) precizează înțelesul regulii de drept (generalul), pentru ca și înainte ca regula de drept să califice din punct de vedere juridic situația de fapt – nu trebuie confundate cu libertatea – nerecunoscută de lege – de a pronunța soluții în afara standardelor legale și a probelor administrate, pe criterii de oportunitate sau în siajul unor porniri subiective.

De îndată ce probele administrate indică atingerea în concret a standardelor legale generale, instanța are obligația, iar nu numai facultatea, de a pronunța liberarea condiționată.

  1. În ciuda unor asemenea raționamente, instanțele obișnuiesc să refuze liberarea, reținând că atitudinea condamnatului pe perioada detenției, deși situată la nivelul criteriilor legale, nu poate fi luată în considerare ca argument favorabil întrucât ar fi “un lucru normal” (sic!). Se sugerează, astfel, că liberarea ar depinde de un comportament “excepțional”, dincolo de standarde și deasupra lor; când în realitate condamnarea sancționează tocmai devierea de la normalitate (prin încălcarea legii) și are ca finalitate revenirea la un comportament “normal” (conform legii).

Nu numai că acest raționament adaugă nepermis la lege, dar el încalcă și principiul “predictibilității legii”, întrucât nimeni nu cunoaște ce ar trebui să facă un condamnat, dincolo de “normal”, pentru a fi liberat condiționat. “Îndreptarea” celui care a greșit presupune tocmai întoarcerea la “normal”; la un comportament “normal” astfel cum acesta este definit de lege – iar nu imaginat de judecător și procuror – și de la care s-a deviat prin infracțiune.

  1. Pentru exercitarea dreptului (nu vocației) la liberarea condiționată legea stabilește și un termen  – determinabil prin calculul unui procent din durata pedepsei aplicate. Acest termen variază în funcție de vârsta condamnaților și numărul anilor de detenție la care au fost condamnați. Întrucât legiuitorul a vrut să facă această diferență, judecătorul nu are dreptul să o anuleze (total sau parțial). Astfel, spre exemplu, un condamnat a cărui vârstă depășește 60 ani și care a rămas în detenție pe durata de timp minimă prevăzută pentru categoria sa de etate, nu poate fi menținut în detenție dacă nu poate fi invocată neîndeplinirea altor condiții legale, întrucât astfel s-ar trece peste voința legiuitorului de a diferenția liberarea pe criteriul vârstei.

Când a stabilit termenele respective, legiuitorul a făcut, de asemenea, diferențieri în funcție de durata pedepsei primite (sub și peste 10 ani). Cu aceste diferențieri, el a apreciat că termenul pentru liberare condiționată este suficient spre a asigura îndeplinirea funcțiilor pedepsei, respectiv recuperarea celor condamnați în vederea reintegrării lor în societatea din care au fost excluși. Judecătorul nu poate modifica acest termen legal decât dacă în concret există probe – nu speculații, deducții, etc – indicând împrejurarea că îndreptarea nu s-a produs. În lipsa unor asemenea probe termenul legal nu poate fi depășit.

  1. Frecvent instanțele argumentează respingerea cererilor de liberare condiționată prin raportarea lor la scopul condamnării, menționând caracterul punitiv și cel represiv al acesteia.

Asemenea teorii fac parte, însă, din arsenalul doctrinar al regimurilor politice autoritare care pun accentul pe excluderea infractorilor din societate și pe izolarea lor, dând pedepsei un caracter de răzbunare (conform preceptului talmudic “ochi pentru ochi și dinte pentru dinte”) și atribuindu-i funcția exemplară, respectiv rolul de a-i descuraja pe potențialii infractori terți, inducând teama socială.

Știința dreptului a demonstrat de mult că pedeapsa nu descurajează infracționalitatea prin lungimea ei, ci prin inevitabilitatea aplicării ei. Dincolo de aceasta, într-o societate  liberă și deschisă, așezată pe baze democratice, principalul rol al pedepsei este cel recuperatoriu. (Aplicație a învățăturii evanghelice portivit căreia “nu dorim pedepsirea păcătosului ci îndreptarea lui”). Pedeapsa și executarea ei nu pot fi un exemplu pentru terți decât în mentalitatea terorismului de stat.  Într-o democrație liberală normală acestea sunt instrumente și proceduri pentru reintegrarea socială cât mai rapidă a celui care a fost exclus ori s-a autoexclus ca urmare a încălcării regulii de drept. Într-o asemenea democrație pedeapsa se dimensionează și aplică numai în funcție de vinovația și gradul de pericol social al făptuitorului, precum și de nivelul de îndreptare a condamnatului, iar nu de capacitatea ei de a-i înspăimanta pe terții încă nevinovați.

Periculozitatea socială a unei fapte penale este măsurată în abstract de lege, prin stabilirea limitelor pedepsei pentru fiecare infracțiune, și în concret, prin individualizarea pedepsei de către instituția judecătorească. Celei din urmă i se aplică o formulă de corecție în funcție de atitudinea condamnatului ulterioară condamnării. Aceasta formulă este stabilită de legiuitor și judecătorul nu o poate modifica adăugând considerente și standarde străine ei, adică străine legii, ori rejudecând fapta pentru care s-a decis condamnarea.

Pentru ceea ce a făcut, făptuitorul a fost judecat și condamnat. Liberarea condiționată trebuie să țină seama numai de ceea ce condamnatul a făcut după condamnare, indiferent de motivele acesteia; căci nimeni nu poate fi condamnat de două ori pentru aceeași faptă.

Pe această linie Recomandarea nr.6/2006 adoptată de Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei cu privire la acordarea liberării condiționate este clară: „Liberarea condiționată nu este prilej de rejudecare a cauzei și nici nu permite modificarea fracțiilor prevăzute de lege transformâdu-le în condiții suplimentare pentru acordarea libertății”.

Corect interpretată, legislația română concordă cu această Recomandare. Nu și jurisprudența.

  1. Analiza instituției liberării condiționate arată că pe terenul acesteia se întâlnesc apărarea dreptului fundamental al persoanei umane la libertate și interesul comun al incluziunii sociale. Acesta din urmă se exprimă în forme concrete care nu pot scăpa atenției judecătorului.

Astfel în decizia referitoare la liberarea condiționată instanța are a aprecia și dacă cel în cauză este mai util societății în închisoare, decât este in libertate, precum și dacă prelungirea timpului de detenție va facilita sau îngreuna reintegrarea socială a acestuia.

De asemenea, instanța va trebui să cerceteze în ce măsură familia condamnatului și în special copiii minori, au nevoie de susținerea materială și morală a acestuia. Împrejurarea ca unele instanțe au respins un asemenea argument susținând că prin săvârșirea infracțiunilor pentru care a fost condamnat, condamnatul însuși a intenționat să își aducă familia într-o situație dificilă și să îi provoace suferințe, relevă nu numai o speculație odioasă, ci reprezintă și un act de tortură morală îndreptat împortiva acelei familii, susceptibil de sancțiune civilă, dacă nu și penală. Pradă unor elanuri justițiar-represive, judecătorii care au recurs la asemenea raționament au uitat că în astfel de cazuri valorile apărate prin liberare sunt soliditatea familiei și educația copiilor, iar nu confortul condamnatului.

Evident, și din această perspectivă, libertatea de apreciere a judecătorilor este limitată de criteriile stabilite de legiuitor, căruia judecătorii nu i se pot substitui, chiar dacă li s-a conferit puterea de a determina în concret conținutul standardelor nedeterminate. Această putere este aptă a le oferi flexibilitatea necesară pentru a lua simultan în considerare apărarea mai multor valori.

  1. Ministrul Justiției, domnul Tudorel Toader, intenționează să ceară ICCJ dezlegarea problemei de drept privind modul de interpretare și aplicare a dispozitiilor legale referitoare la liberarea condiționată.

Ceea ce ar fi de așteptat din partea domniei sale este însă o modificare legislativă.

Analiza de mai sus îi dă toate răspunsurile de care are nevoie. Ea pune în lumină faptul că problema liberării condiționate ar trebui lăsată exclusiv în grija comisiilor de liberare din penitenciare și a judecătorilor de supraveghere care funcționează acolo, fără participarea procurorului.

Acestea sunt cel mai bine plasate pentru a efectua pe temeiul solid al probelor materiale, evaluările evidențiate anterior, judecătoria putând păstra rolul instanței de apel. Adoptarea unei asemenea reforme procedurale ar decongestiona penitenciarele, ar ușura viața instanțelor judecătorești și mai ales ar ancora ferm liberarea condiționată pe terenul valorilor și al legalității.

Până atunci, dacă acest “atunci” va deveni vreodată “acum”, nu putem decât repeta și niciodată nu o vom face destul: libertatea, inclusiv cea condiționată, nu este vocație, ci este un drept; unul dintre cele mai importante drepturi ale omului.

 

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/libertatea-vocatie-sau-drept/

Mărirea și decăderea modelului american

Puterea unui stat nu se măsoară numai în capacitatea economiei sale de a domina pițele lumii, în eficacitatea tehnologiei sale militare, în dimensiunea populației și teritoriului său ori în posibilitățile de a acționa ca centru de iradiere în formarea de alianțe, ci și în atractivitatea valorilor culturale, a modelului său de viață. Vorbim aici de dimensiunea culturală a puterii, alături de dimensiunea ei economică, militară, demografică, tehnologică, geo-economică și geo-politică.

 

  1. S.U.A. au devenit un imperiu global nu numai pentru că dolarul, sprijinit pe o economie puternică alimentată de resurse naturale și umane considerabile, s-a impus ca monedă de rezervă a tuturor statelor lumii, nu numai pentru că armata americană a fost capabilă să se deplaseze în timp record oriunde avea interesul și să câștige din punct de vedere militar orice război în care se implica (câștigarea păcii este o altă problemă), și nu numai pentru că dispuneau de tehnologii apte a le aduce informații și a le transmite mesajul (instrucțiunile) în timp real din și până în cel mai îndepărtat colț al pământului, ci și, sau poate mai ales, pentru că visul american și modul de viață american au cucerit mințile și inimile oamenilor de pretutindeni.

Prin anii ’80, Jean-Jacques Servan-Schreiber, dacă nu mă înșel, observa că, deși cu toții admirăm performanțele Japoniei și hărnicia japonezilor, nimeni nu își dorește să trăiască precum japonezii, ci ca americanii. De aceea, America și nu Japonia avea vocația să domine omenirea. De aceea, cei care vedeau în ultimul sfert al secolului XX, în Japonia (americanizată) superputerea unei viitoare lumi unipolare (după preconizata înfrângere a U.R.S.S. în Războiul Rece) se înșelau. Aceasta întrucât productivitatea japoneză nu avea cum rivaliza cu ….”visul american”.

Din înțelegerea faptului că visul poate învinge realitatea și-a tras măreția modelul american, respectiv și-a extras capacitatea de seducție și, în final, de dominație globală.

Se poate obiecta că și comunismul sau chiar nazismul au produs și încercat să vândă vise. Diferența esențială este aceea că visele respective erau triste; aproape coșmaruri. Potrivit unui banc de epocă, raiul comunist se vedea la orizont, dar orizontul este acea linie imaginară care se îndepărtează cu cât te apropii de ea. Specificul „visului american” era împlinirea lui în timpul vieții celor care îl visau; era suficient să …..dormi.

Comuniștii promiteau fericirea generațiilor viitoare, cu condiția sacrificării generației actuale; religiile monoteiste, opuse comunismului, promiteau și ele fericirea dar numai după moarte și cu condiția acceptării unei vieți triste și chinuite. Numai cultul consumerismului american oferea fericirea aici și acum, precum și de acum în veacul veacurilor. Culmea este că dacă nicio promisiune bazată pe modele alternative nu s-a verificat, „visul american” s-a întrupat; cel puțin pentru o vreme și cel puțin în aparență. De aceea mulți (pentru o vreme aproape toți) au crezut în el; și au acceptat bucuros ca lumea, așa cum o cunoaștem azi, să se bazeze pe paradigma yankee.

Lumea de azi este așa cum a construit-o America – spune, și nu fără temei, politologul neoconservator Robert Kagan. Care adaugă prudent că America a făcut-o în propriul interes, și nu în interesul celorlalți; așadar din egoism, iar nu din altruism. Un egoism inteligent, însă, întrucât arhitectura acestei lumi, garantate de puterea americană, este tot ce poate fi mai bun pentru toți. Parafrazându-l pe Churchill, ordinea globală americană este cea mai rea formă de organizare a lumii, cu excepția celorlalte (sic!).

 

  1. Care este esența sau care sunt constantele acestei ordini? Ele sunt trei: pacea, drepturile omului și libertatea comerțului. Mai precis: pacea armată (cheltuim, inclusiv S.U.A., mai mult pentru înarmare decât pentru dezvoltare și integrare socială), drepturile individului fără identitate culturală și rădăcini naționale (titularul dreptului nu are nicio obligație față de statul în raport cu care și-l exercită, obținând garanția exercițiului de la o „comunitate internațională” cu care se află într-o relație asimetrică de tip neo-feudal) și libertatea consumului (economia este stimulată de consum, iar consumul este stimulat de credit, adică de bani virtuali, și de înlăturarea oricăror bariere legale / fiscale, adică de libertatea virtuală).

Fostul președinte al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, Miguel-Angel Martinez, sublinia la puțină vreme după căderea zidului de la Berlin, că ordinea euro-atlantică nu ar fi avut o capacitate de atracție atât de mare dacă s-ar fi rezumat la a oferi doar pacea, libertatea și democrația (inseparabilă de statul de drept / legalitate și drepturile omului), și nu ar fi adus, împreună cu ele, bunăstarea. Cu alte cuvinte, statul democrat nu ar fi făcut doi bani iar pacea nu ar fi durat nici două zile fără statul bunăstării; fie el și al bunăstării virtuale. Eu însumi, încă la începutul anilor ’90, îl parafrazam pe fostul Președinte american John Kennedy scriind: „Libertatea fără bunăstare este zadarnică, iar bunăstarea fără libertate este neviabilă”.

S.U.A. au forjat la nivel global convingerea că libetatea și bunăstarea pot coexista într-o lume a păcii și a liberului schimb. La temelia acestei lumi au așezat patru pietre: Hollywood, Coca-Cola, Credit Card și McDonald’s. Structura ei de rezistență a fost alcătuită multă vreme din trei piloni – flota americană, arsenalul nuclear american și dolarul american – cărora recent li s-a adăugat al patrulea și cel mai teribil – internetul (pe care numai americanii au tehnologia cu care să îl poată controla).

 

  1. Desigur, această pax americana nu este produsul unei ordini a iubirii, căci americanii sunt un popor agresiv și expansionist, inspirat de Dumnezeul Vechiului Testament, care i-a coborât de pe Marte (planeta războiului), spre deosebire de europeni, coborâți din Venus (planeta dragostei) – după cum crede același Robert Kagan. Orice altă superputere (dintre cele cunoscute) ar lua locul Americii în rolul de imperiu global, nu ar avea nici putința și nici dorința de a o păstra.

Ar fi oare mai bine? – se întreabă domnul Kagan. Lipsa capacității de a impune pacea (inclusiv și mai ales manu militari) înseamnă război, iar războiul înseamnă, deopotrivă, moartea libertății și moartea bunăstării. Admițând, totuși, că Rusia sau China (căci de U.E. nici nu se pune problema) ar reuși să devină un adevărat jandarm global eficient, nici una nu ar oferi omenirii și indivizilor libertatea pentru că, cultura lor este dominată de autoritarism și egalitarism, respectiv de mentalități care inhibă concurența, frânează progresul și omoară prosperitatea. În cel mai bun caz asemenea superputeri se organizează în interior ca democrații iliberale și, prin urmare, interesul lor va fi acela de a exporta iliberalismul în lume, transformându-l în ordine mondială. De aceea, după expresia doamnei Madeleine Albright, „ America este un imperiu necesar”.

 

  1. Nu am aici spațiu suficient și nu este momentul acum să fac analiza meritelor, limitelor și derapajelor democrației americane. În perioada ei de glorie a făcut-o Alexis de Tocqueville. În perioada actuală, a decadenței ei, au făcut-o Emmanuel Todd sau Noam Chomsky, cu splendidă elocvență și maximă profunzime. Mă limitez la a menționa, spre știința celor care proclamă dreptul Americii de a ne da lecții de democrație, apelul telefonic primit în timpul alegerilor prezidențiale din 2000, pe când eram președinte al AP-OSCE, de la congresmenul democrat din Florida, A.H., fost judecător, prin care ne întreba dacă nu putem declara scrutinul ca fiind fraudat. Fraudele erau evidente dar răspunsul nostru a fost că nu putem face nimic întrucât nu aveam acolo nicio misiune de evaluare (monitorizare) , singurii noștri reprezentanți fiind câțiva parlamentari din Kazahstan, trimiși pentru a învăța cum arată alegerile libere și corecte. Adaug la aceasta, povestea spusă mie de soția congresmenului republican C.S., potrivit căreia la fiecare alegeri parlamentare împotriva șoțului ei obișnuiau să voteze vreo cinci mii de …..morți.

În ciuda multor exemple negative, românii și nu numai, au multe de învățat din nenumăratele aspecte pozitive ale domocrației americane. Ceea ce, însă, este de subliniat acum este că, dacă în frontierele sale S.U.A. sunt / au fost o democrație – cu lipsuri, dar democrație – în afara acestor frontiere, în relațiile internaționale, nu sunt. Au fost un imperiu democratic, ori cel puțin un imperiu liberal, pluralist, empatic și solidarist doar atunci când li s-a opus o putere comparabilă. (Cel mai relevant exemplu este Planul Marshall și al comportamentului american în cadrul sistemului mondial bipolar, pe timpul Războiului Rece.) Limbajul forței este singurul cunoscut nu numai în Rusia – așa cum obișnuim a spune – , ci în oricare alt imperiu sau în orice entitate geopolitică având ambiții imperiale.

 

  1. Într-o ordine mondială imperială, ademocratică și iliberală: drepturile omului nu mai sunt apărate pentru emanciparea persoanei umane, ci pentru destructurarea națiunilor prin lipsirea lor de cetățeni; statul de drept nu mai înseamnă supremația legii, ci arbitrariul justiției selective, dreptul forței având întâietate în fața forței dreptului; liberul schimb nu mai este șansa egală într-o competiție liberă și loială, care dinamizează progresul distribuindu-i roadele după merite, dar și în spiritul integrării sociale, ci un mecanism care „extrage” valoarea adăugată prin munca tuturor, în profitul câtorva oligarhi, sporind întruna masa vulnerabililor, defavorizaților, marginalizaților și exclușilor – națiuni și persoane fizice, la un loc. Ordinea mondială americană nu mai este „inclusivă”, ci „extractivă” – ca să folosim conceptele avansate de Timothy Besley, Daron Acemoglu și James Robinson. Or, o asemenea ordine, chiar dacă produce creștere (economică) prin folosirea forței brute, nu o poate face decât pe o perioadă limitată. O arată toată experiența istorică.

Un sistem „extractiv” sau „exclusiv” crează amențări securitare subsecvente reacției exclușilor. Aceasta impune creșterea cheltuielilor pentru securitate (cele militare) în detrimentul celor pentru dezvoltare. Pe termen mediu deschiderea foarfecii acestor cheltuieli, respectiv discrepanța tot mai mare între cheltuielile militare, în urcare, și cele pentru dezvoltare (inclusiv prin „investiții sociale”), în coborâre, duce la prăbușirea puterii imperiale – după cum perfect o demonstrează Paul Kennedy în încercarea de a afla cauzele căderii imperiilor.

 

  1. Dacă viabilitatea „păcii americane” depinde din punct de vedere tactic de creșterea cheltuielilor militare, din punct de vedere strategic depinde de creșterea economică. Aceasta din urmă asigură accesul poparelor la civilizația Hollywood – Coca-Cola – Credit Card – McDonald’s, făcându-le mai ușor manipulabile prin internet. Premisa unei atari civilizații este aceea a infinitului creșterii. Americanii și nu numai au crezut că modelul lor sau atractivitatea acestuia nu au sfârșit, întrucât creșterea economică va fi nesfârșită.

O asemenea convingere este greșită întrucât resursele pământului sunt finite. Or, nu se poate concepe o creștere infinită într-o lume cu resurse finite. Criza economico-financiară din 2008 și stagnarea cronică a creșterii, care i-a urmat până azi, o dovedesc. Stagnarea ucide acum „modelul american” la nivel global, tot așa cum a ucis modelul sovietic în timpul lui Leonid Brejnev.

 

  1. Elitele americane (sau măcar o parte a lor) au înțeles (sau au început să înțeleagă) acest fenomen și fac acum eforturi pentru prelungirea duratei de viță a imperiului lor. În ce constau ele? În ce pot consta?

În primul rând, este vorba despre creșterea „rentei imperiale”, respectiv creșterea cantității de resurse pe care celelalte națiuni trebuie să o transfere Americii, precum și a ratei de profit pe care trebuie să i-o cedeze, prin „deschiderea” tot mai puțin protejată a piețelor lor. În al doilea rând, vorbim despre inventarea de inamici și de diabolizarea lor și a liderilor lor – Rusia, China, Iran, „terorismul musulman” etc.. În al treilea rând, avem în vedere „alinierea” mai strictă a aliaților, mergând de la limitarea dreptului lor de opinie divergentă, trecând prin reducerea capacității lor de a acționa și ajungând până la „vasalizarea lor”.

Fără a ști că repetă cuvintele lui Stalin, fostul președinte George Bush Jr. declara că cei care nu sunt alături de S.U.A. sunt împotriva lor, în timp ce al său sub-secretar al apărării, Paul Wolfowitz a formulat doctrina conform căreia S.U.A. au îndreptățirea de a interveni (inclusiv prin forță) oriunde cineva le contestă agenda geopolitică, pentru a anihila capacitatea contestatarului de a se opune eficient.

Paradoxal este că, pe când exaltă globalizarea și revendică statutul de unic lider global, S.U.A. se naționalizează; pe când cer eliminarea barierelor din calea comerțului internațional, introduc protecționismul pe piața proprie. Altădată deschisă, primitoare, generoasă și tolerantă, America se înconjoară astăzi la propriu cu ziduri. Paradisul emiganților de pretutindeni purtați de „visul american” (de altfel, făurit de ei) spre pământul făgăduit al Noului Ierusalim, își ferecă acum porțile refuzând noi brațe viguroase și noi minți inventive.

Asemenea „remedii” nu au nimic original în ele. Sunt pur și simplu răspunsul conservator impus de nevoia de a păstra dominația în condițiile epuizării resurselor; de a menține modelul de ordine globală în codițiile în care, din cauza caracterului „extractiv” al acesteia, el devine tot mai puțin seducător, atractiv, motivant (inclusiv pentru americanii înșiși). Așa se naște, însă, un cerc vicios: cu cât terapia de salvgardare descrisă se intensifică, cu atât reacția de respingere a periferiei imperiului crește, mărind tensiunile dintre periferie și centru; cu cât tensiunile amintite cresc, cu atât insecuritatea centrului și, aferent ei, cheltuielile pentru securitate cresc; cu cât cheltuielile pentru securitate cresc, cu atât „renta imperială„ crește și capacitatea de a produce „creștere economică” scade; cu cât capacitatea de a produce”creștere economică” scade, cu alte cuvinte, cu cât stagnarea se instalează mai temeinic, cu atât puterea centrului scade; in fine, cu cât puterea centrului scade, cu atât politicile sale reactive (reacționare) și dominatoare se amplifică, amplificând rezistența dominaților; și așa mai departe.

 

  1. Toate acestea trebuie să fie în mintea românilor atunci când se gândesc la sau / și vorbesc despre ceea ce cândva era și astăzi încă se mai numește parteneriatul strategic cu S.U.A. Nu pledez aici pentru renunțarea la parteneriat sau la ceea ce a mai rămas din el. Ca unul care l-am conceput și l-am moșit în 1997, continuu să cred în necesitatea lui strategică, insistând, însă, pentru a ne întoarce la ceea ce am proiectat, împreună cu reprezentanții Americii, ca el să fie: un mecanism de consultare, concertare, coordonare și colaborare în toate planurile (economic, politic, militar) pe care interesele noastre vitale sunt congruente, recunoscând realist diferența de anvengură dintre parteneri, dar evaluând inteligent capacitatea României de a se insera util în geostrategia americană din Europa Centrală, de Est și de Sud-Est, de la Marea Neagră și gurile Dunării.

La o reuniune internațională organizată în Europa la începutul anilor 2000, asistentul Secretarului de Stat american pentru Afaceri Europene, Marc Grossman, cel împreună cu care, în toamna anului 1997, am configurat principiile și arhitectura parteneriatului, a spus: „Tot ceea ce știu despre parteneriatul strategic româno-american am învățat de la domnul ministru Severin”. Chiar dacă ar fi vorba doar despre o formulă de curtoazie, ea mă îndreptățește să depun mărturie astăzi că, anticipând revenirea Rusiei în jocul puterilor globale, miopia strategică a U.E. și timiditatea tactică a NATO, precum și nedorind transformarea României în stat-tampon sau obiect al împărțelii între Occidentul anglo-saxon și orientul slav, în anul 1997 (din primăvară până în toamnă) românii au intrat într-un parteneriat strategic cu S.U.A., parteneriat așezat pe temelia unor valori partajate, compatibile, convergente și / sau armonizabile, care: a) nu a recunoscut nici uneia din părți superioritatea morală asupra celeilalte; b) nu a conferit nici uneia dintre părți rolul de mentor, ghid sau cenzor al celeilalte; c) nu a urmărit crearea unor raporturi paralele cu cele guvernate de dreptul internațional (inclusiv Convenția de la Viena privind relațiile dintre state) și în special de Carta O.N.U. (inclusiv principiul interdicției amestecului în afacerile interne și cel al egalității suverane); d) nu a transferat nici uneia dintre părți puterea de a desemna guvernul celeilalte sau conducătorii instituțiilor publice ale celeilalte; e) nu a acordat nici uneia dintre părți un drept de veto asupra legislației celeilalte; f) nu a permis nici uneia dintre părți să se implice în luptele politice interne din țara celeilalte; g) nu a prevăzut aptitudinea vreunei părți de a o atrage pe cealaltă în aventurile sale geopolitice. Spiritul acestui parteneriat și modul în care S.U.A. priveau România la data de inițierii lui, rezultă perfect din declarația Secretarului de Stat american, Madeleine Albright, rostită la conferința de presă comună organizată pe 21 aprilie 1997 cu prilejul vizitei mele la Washington: „Țelul comun al Statelor Unite și al României este acela de a construi o Europă liberă, unită, pacifică și prosperă ….. . Progresul extraordinar al României a adus inspirație pe ambele maluri ale Atlanticului ….. . Anticipez un parteneriat strâns între națiunile noastre în anii următori.” Nici narcisism american, nici servilism românesc. Nici licurici, nici slugi, ci cum să construim împreună Europa unită ca democrație transnațională. La acest spirit și la aceste idei și principii trebuie urgent să revenim.

 

  1. Imperiul global american a fost făurit de soldatul american și de ….. „visul american”. Soldatul se află încă pe teren. Căci câștigarea războiului nu este același lucru cu câștigarea păcii, iar pacea nu este numai absența războiului. Cât despre vis ….. . Sub efectul curelei tot mai strânse și al cătușelor tot mai grele, omenirea se trezește. Lumea se deșteaptă, visul se risipește și, odată cu el , vraja imperiului dispare.

Situația nu este, însă, prilej de bucurie. Decăderea modelului american are loc simultan cu trezirea vechilor instincte ale egoismului național în dezordinea asimetriilor multipolarismului global. Războiul nu mai este o ipoteză teoretică, ci a devenit o realitate actuală. Un război pe care sabia americană singură nu îl poate câștiga.

Iată de ce America are nevoie, azi, mai mult ca ieri, de aliați precum România – parteneri, nu supuși – iar România are nevoie, azi la fel ca ieri, de alianța cu America – parteneriat, nu vasalitate. Aceasta nu înseamnă, însă, că România trebuie să mizeze totul pe parteneriatul cu America și, mai ales, să continue a crede în el chiar și după ce America arată că nu mai crede. Pentru un tango este nevoie de doi dansatori.

 

 

 

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/marirea-si-decaderea-modelului-american/

România – republică parlamentară III. Să revenim la Constituție

3. Reamintirea dezbaterilor ideologice și a luptelor politice care au însoțit procesul de elaborare și adoptare a Constituției României este importantă pentru a înțelege prin utilizarea “interpretării istorice” ce spune legea fundamentală a țării noastre. Vor fi însă, desigur, unii care vor cita adagiul marelui jurist Mihail Eliescu, zicand “confidentele legiuitorului nu ma intereseaza”. Cu alte cuvinte, puțin îmi pasă de ceea ce au avut in minte sau au discutat in taină autorii Constituției. Contează numai ce a iesit în public, respectiv ce este scris pe hârtie și a fost adoptat prin vot. Dacă punând cap la cap dispozitiile constitutionale rezulta institutii si distributii de putere conturând o republică semiprezidentiala, mărturiile potrivit cărora altceva s-a dorit nu prezintă nici cea mai mică importanță. Așa este. Numai că in mod obiectiv, norma de drept constitutional pozitiv indică fără posibilitate de tăgadă că România este o republică parlamentară, iar nu semiprezidențială. In cel mai rău caz, o republica parlamentară cu un preșendinte având puteri oarecum sporite, dar nu mai mult de atât.

3.1. Subliniez din nou că esențial pentru calificarea unei republici ca fiind „semiprezidențiale“ este bicefalismul puterii executive, unul dintre șefii acesteia fiind mai important intrucât el este ales direct de către popor și nu răspunde decât în fața acestuia la alegeri (Președintele), în timp ce celălalt este mai puțin important intrucât este desemnat de cel dintâi și confirmat de Parlament, funcționând sub controlul ambilor și putând fi demis de oricare dintre ei (Primul- Ministru). Prin urmare, pentru a avea o republică semiprezidențială este necesar, printre altele, ca Președintele să facă parte din puterea executivă. Ori, in România, nu este cazul. Art.80 (2) al Constitutiei este cum nu se poate mai limpede: “Președintele exercită funcția de mediere intre puterile statului, precum și intre stat și societate.” Nu trebuie să fi foarte perspicace, nici din cale afară de logic, nici expert în drept pentru a înțelege că o persoană / institutie cu rol de mediator intre cele trei puteri ale statului (legislativă, executivă și judecatorească), nu are cum aparține vreuneia dintre acestea; deci, nici celei executive. Art. 80 trebuie coroborat cu art.102 care spune: “Guvernul, potrivit programului său de guvernare aprobat de Parlament, asigură realizarea politicii interne și externe a țării.” Așadar, nici o vorbă despre Președinte. La un moment dat țara nu poate avea două politici interne și externe. (Evident, dacă vorbim despre o țara normală.) Potrivit textului constitutional citat, singurul program de guvernare, care include atat politica internă cât și pe cea externă, se aprobă de Parlament (iar nu de Președinte) și se execută de Guvern (iar nu de Președinte ori sub indrumarea sau supravegherea sa). De aceea Parlamentul exercită controlul politic asupra activitatii Guvernului, la limită putându-l demite prin procedura moțiunii de cenzură. Este vorba de același Parlament care poate declanșa procedura de demitere a Președintelui prin suspendarea acestuia și care nu poate fi dizolvat de Președinte decât atunci când se ajunge la un blocaj politic major ducând la imposibilitatea formării Guvernului. Prin urmare, nici vorbă de bicefalismul executivului. Executivul României este unitar și pus sub comanda unică. Cel mult s-ar putea vorbi de un anume pluralism în raport cu Banca Națională care are plenitudinea deciziei in materia politicii monetare și de credit. Orice altă competență conferită de Constitutie Președintelui trebuie interpretată in așa fel incât să fie compatibilă cu calitatea sa principală de mediator și cu statutul său de persoană aflată în afara executivului (ca, de altfel, și în afara celorlalte puteri ale statului).

3.2. Portivit art.80 (1) din Constitutie, “Președintele României reprezintă statul român”, adică statul din puterile căruia nu face parte și ale căror funcții nu le exercită. Nu se poate deduce decât că aceasta reprezentare – deopotrivă in relatiile cu cetățenii români si in cele cu străinii, căci legea nu distinge – are caracter simbolic. După cum numai simbolica poate fi și calitatea de “garant al independentei nationale, al unitatii si integritatii teritoriale a țării”. Cum oare ar putea garanta in mod real Președintele aceste valori, neavând la dispozitie nici un instrument executiv, decât personificându-le in simbol și exaltându-le in discurs?

3.3. Tot simbolică este și funcția Președintelui de comandat suprem al forțelor armate (art.92.1). Textul este preluat din Constitutia Regatului României potrivit căruia Regele era “capul oștirii”. Evident era vorba despre un comandament simbolic, șeful efectiv al armatei fiind Șeful Marelui Stat Major. Simbolurile nu sunt, insă, lipsite de importanta, mai ales atunci când țara trece prin momente dificile si imnul national, drapelul, stema, Presedintele reprezintă semne in jurul cărora se adună poporul pe deasupra intereselor de moment sau a politicilor de partid. Chiar fiind “comandant suprem”, Președintele nu poate mobiliza armata decât cu “aprobarea prealabilă a Parlamentului” (art.92.2), iar măsurile urgente pe care le ia in caz de agresiune armată îndreptată împotriva țării, trebuie aduse neintârziat la cunoștința Parlamentului (art.92.3) care se convoacă de drept in 24 ore de la declanșarea agresiunii, pentru a le aproba.

3.4. Un indicator important al puterii președinților este acela al capacității lor de a dizolva Parlamentul. În cazul României, Președintele nu poate proceda la dizolvare și la convocarea de noi alegeri pentru ratiuni de oportunitate politica aflate la aprecierea sa. Constitutia româna îi permite acest lucru numai din motive procedurale și anume atunci când se constată că raportul de forțe dintre partidele parlamentare nu conduc, dupa mai multe incercari, la formarea unei majoritati care sa genereze un Guvern (art.89). Cum țara nu poate rămâne neguvernată, singura solutie este intoarcerea la popor si revenirea jucatorilor la linia de start. Aceasta nu este o prerogativa specifica republicilor semiprezidentiale, ea fiind regasită in cazul tuturor republicilor parlamentare. Tocmai pentru a evita ajungerea la o asemenea situatie de blocaj, art.103 (1) il obligă pe Președinte să declanșeze procedura de formare a Guvernului prin desemnarea unui candidat pentru funcția de Prim-Ministru, numai prin consultări care să constate existenta sau cel puțin probabilitatea existenței unei majorități parlamentare gata să îl susțină. Atunci când un partid a obținut in alegeri majoritatea absolută a mandatelor parlamentare, “consultările” vor avea loc numai cu acesta. In lipsa unei asemenea majoritati unitare, “consultarile” vor cauta identificarea unei majoritati plurale. Acesta este, deci, rolul “consultarilor” iar nu acela de a-i da posibilitatea Presedintelui să impună Premierul care îi place. Curtea Constitutionala a stabilit ca Președintele ar avea posibilitatea să îl respingă pe candidatul partidului / partidelor o singură dată, facând o analogie (fie ea si forțată) cu prerogativa prezidentiala de a retrimite o lege Parlamentului o singură dată înainte de promulgare. Pe linia aceleasi analogii, partidele îndreptatite pot retrimite aceeasi propunere de premier, care de astă dată nu mai poate fi refuzată, tot așa cum Parlamentul poate retrimite legea returnată de Presedinte fără a o fi amendat in lumina sugestiilor formulate de acesta. În ambele cazuri nu este vorba de un drept de cenzura, ci despre “dreptul de a avertiza” cu privire la presupusele vulnerabilități sau slăbiciuni ale deciziei luate de partidele parlamentare și respectiv de Parlament în ansamblul lor.

3.5. Despre atributiile Presedintelui in domeniul politicii externe nu mai vorbesc intrucat am facuto pe larg in lucrarea mea “Romania: subiect sau obiect la geopoliticii?” publicata in 2015 la Editura Compania, capitolul “Cine concepe si cine raspunde pentru actiunea externa a Romaniei?” (pag 335-340). Ma rezum la a repeta aici ca teza larg raspandita in si de catre presa romana, potrivit careia Presedintele este titularul politicii externe a Romaniei (ca, de altfel, si al aceleia de aparare si siguranta nationala) constituie un fals patent. Constitutia il cheama pe Presedinte sa se exprime in legatura cu acest domeniu și totodată să indeplinească o funcție protocolară (de reprezentare) și una procedurală (de semnare a documentelor negociate de Guvern sau de autentificare a “propunerilor” Guvernului). Atât și nimic mai mult. Legile care au extins aceste atribuții sunt neconstituționale și oricum nu schimbă caracterul parlamentar al republicii. Nu voi relua nici discutia legată de consecințele alegerii directe a Președintelui în plan constitutional (cu privire la natura republicii) și in planul practicii politice (cu privire la dezechilibrul aparent dintre legitimitate și autoritate). Am subliniat cele necesare anterior.

3.6. Ceea ce se mai cere de adaugat este referirea la art.100 (2) al Constitutiei, care dispune ca in indeplinirea atributiilor sale tangente la sfera executivului, Presedintele actioneaza prin decrete prezidentiale care trebuie contrasemnate, pentru a produce efecte, de Primul Ministru. Asadar, desi, spre deosebire de Premier, este ales direct, Presedintele nu poate face nimic in domeniul politicii externe (art.91), al celei de aparare (art.92), al celei de ordine publica si siguranta nationala (art.93) si al decorarilor, avansarilor in grade militare si numirilor (art.94) fara acordul Guvernului si, dupa caz, aprobarea Parlamentului. Faptul ca CAST a devenit din sistem de coordonare si colaborare a unor institutii lipsite de un conducator comun (care nu se subordoneaza ierarhic una alteia), un al doilea Guvern si chiar Parlament al tarii, cu caracter semiocult, functionanad in logica statului politienesc, nu este vina Constitutiei, ci consecinta violarii ei in litera si spirit. Este vorba de acelasi tip de viol care a condus la decesul “Presedintelui – mediator” si la nasterea “Presedintelui – jucator”.

3.7. Cum se explică în asemenea caz legenda “republicii semiprezidentiale”? O legendă oferind alibiul “erorii comune”, loviturii de stat prin care democrația republicană s-a convertit in dictatură mafiotă. După căderea Guvernului Roman, in toamna anului 1991, unii dintre aceia care participaseră la redactarea Constitutiei si îi cunoșteau foarte bine natura, dar care, spre a domoli ingrijorarile Presedintelui Ion Iliescu, l-au asigurat ca i se ofera o guvernare semi-prezidentiala, văzându-se lipsiți de acoperire politică, au definit in lucrarile elaborate de ei (fie memorii, fie scrieri știintifice) produsul constitutional altfel decât stiau ca el este in realitate. Aici isi au partial sursa erorile literaturii de specialitate făcută de profesionisti care nu aveau cum să se înșele, dar care au considerat ca o mica inselaciune de forma le poate asigura un mare confort de fond. Pe de alta parte, interpretarea gresita a Constitutiei a fost perpetuata de presa. In unele cazuri, din motive de superficialitate si incompetenta. In altele din motive tinand de interesele patronilor de presa. Daca erorile stiintifice au ratacit elita, cele mediatice au intoxicat masa. Pe o atare baza, liderii politici cu inclinatii neo-cezariste (in primul rand Traian Băsescu) au folosit prerogativele oferite de o republica, vezi Doamne, semiprezidentiala, pentru a prelua fraiele guvernarii si a guverna de maniera autoritara. Este uluitor si revoltator să constați astăzi că o eroare de intrepretare – spontană sau provocată – a condus la aruncarea peste bord a unei Consttituții democrate, cu tot cu garanțiile institutionale oferite de ea.

Inclusiv din această cauză România piere. Pentru a o recupera sau salva trebuie să începem prin restabilirea ordinii constitutionale, prin revenirea la Constitutia din 1991 (modificată in 2003), adică la “republica parlamentară”. Pe acest drum primul pas este acela de a redescoperi și a reconfirma forma de guvernământ a statului consacrată de legea fundamentală hrănită cu sângele revoluționarilor din 1989, anulând alibiul semiprezidențialist al adepților extremei drepte (neofasciste) care ne duc spre o nouă disctatură.

Textul de față se vrea o modestă incercare in acest sens.

ADRESA: http://crct.ro/nrVi

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/romania-republica-parlamentara-iii-sa-revenim-la-constitutie/

România – republică parlamentară II. Apel la istorie

2. De la concepte să trecem acum la istorie. Prima Constitutie post-comunista a României a fost redactată, dezbătută și adoptată în a doua parte a anului 1990 și pâna spre sfârșitul anului 1991, când poporul a fost chemat să o consacre prin referendum. Ca ministru al reformei în cea mai mare parte a acestui interval, am participat intens la elaborarea ei. O nouă lege fundamentală era în mod natural obiectul reformei principale a statului și a sistemului de organizare socială. Așa se face ca pot depune mărturie asupra a ceea ce a fost, s-a vrut și s-a realizat.

2.1.           Din start a fost exclusă ipoteza republicii prezidentiale. Toata lumea a fost de acord ca după un regim autoritar, cu un președinte foarte puternic, este nevoie de un sistem mai descentralizat, mai pluralist și mai reprezentativ pentru o societate cu o structură complexă.

 

Disputa s-a născut cu privire la alegerea între republica parlamentară și cea semi-prezidențială, într-o prima etapă având succes ideea promovată de Guvern (in numele căruia vorbeam) favorabilă republicii parlamentare. Aceasta idee a intrat, însă, în conflict cu opțiunea Președintelui Iliescu (și, mai ales, a cercurilor de interese ancorate de el) care pleda pentru semi-prezidentialism.

 

De fapt, Presedintele și oamenii săi contemplau posibilitatea unui pumn prezidențial de fier, îmbrăcat într-o manușă de catifea semi-prezidențială. Împrejurare care m-a determinat atunci să îl întreb dacă nu cumva preferă să fie prim-ministru, și să îl suspectez că vede în institutia prezidențială un fel de continuator al partidului unic care “este in toate” dar nu răspunde pentru nimic.

 

Pe fondul adâncirii tensiunilor dintre Palatul Cotroceni și Palatul Victoria, Presedintele Senatului, dl. Alexandru Birlădeanu, a propus excluderea reprezentantului Guvernului de la lucrările Adunării Constituante, argumentând că elaborarea legii fundamentale este încredințată exclusiv acesteia și de aceea excede sfera relațiilor dintre executiv și legislativ. Mi se îngăduia să particip dar numai ca invitat fără dreptul, altminteri recunoscut miniștrilor, de a interveni în dezbateri oricând considerau necesar. De aceea am continuat lucrul intr-o semi-clandestinitate, incluzandu-mi consilierul (dl. Mihai Constantinescu) in comisia de experți care formula “tezele Constitutiei” și redacta efectiv textul acesteia, iar pe de altă parte, conferind cu președintele respectivei comisii (profesorul Antonie Iorgovan), uneori alături de alți membrii ai ei, in biroul meu de la Palatul Victoria sau la sediul său din clădirea Senatului.

 

2.2.           Inainte de a se ajunge la acest mod de operare, am avut ocazia sa ma adresez plenului Constituantei, intamplator chiar in legatura cu rolul Presedintelui țării. Am spus atunci că Guvernul și partidul de guvernământ (al cărui lider oficial era Petre Roman) sprijină “republica parlamentară” ca echivalent al monarhiei constituționale, cu un Președinte asemenea unui monarh ales la fiecare patru ani (sic!). Am adăugat la aceasta că Președintele trebuie să aibă exact drepturile stabilite pentru “capul” (nu “șeful”) statului in timpul Reginei Victoria a Marii Britanii și anume: dreptul de a fi consultat, dreptul de a incuraja si dreptul de a avertiza.

Discursul meu a primit aplauzele firavei opoziții de atunci, dar a impartit in trei majoritatea fesenista: entuziasti (gruparea Roman), revoltati (gruparea Iliescu) si perplecsi (restul). In numele a ceea ce avea să devină minipartidul “FSN 20 mai”, un deputat, pe nume Falca, m-a acuzat cu o falca in cer si una-n pamant, nici mai mult nici mai putin, decăt că “il  insult pe domnul Iliescu”. Ceea ce mi-a prilejuit o reactie in care afirmam ca avem de adoptat o Constituție pentru o națiune și nu pentru o anumită persoană fizică.

In mijlocul acestei aprinse dispute m-am trezit cu liderul national-liberal Dan – Amadeo Lazarescu, erudit istoric si fin cunoscator al monarhiei britanice, asezandu-se langa mine pe banca guvernului. M-a felicitat pentru discurs (o parte din ideile mele erau, de fapt, inspirate de un studiu al dlui. Lazarescu dedicat lordului Palmerston) dar m-a avertizat cu de acum celebra sa repulsie aristocratica față de “prostime”, că majoritatea membrilor Constituantei  nu avea echipamentul intelectual necesar pentru a accepta propunerea mea. In consecință, m-a indemnat textual să accept a “plăti o taxă prostiei” și să reformulăm impreună textul meu spre a il face digerabil.

Așa a iesit primul articol al capitolului dedicat de Constitutie institutiei Presedintelui, pe care, din câte imi aduc aminte, l-am rugat chiar pe distinsul istoric liberal să il prezinte plenului ca pe o formula de compromis, chipurile apta a satisfice pe toata lumea. Astfel, a fost si deocamdata a ramas scris ca “presedintele reprezinta statul”, fara  a se preciza unde, cand si in raport cu cine, ceea ce arata ca “reprezentarea”  are înțelesul de “simbolizare” , precum si că “Presedintele mediază intre puterile statului și intre stat și societate”.

In seara acelei zile, cu râsul cald si subtilitatea intelectuala caracteristica lui, Mihai Constatinescu a venit in biroul meu si mi-a spus: “Bravo! Formidabil! Ati câștigat! Avem republică parlamentară! Câtă vreme Presedintele se afla in afara executivului si evident, nu poate nici legifera si nici nu poate fi judecator, el rămâne fara putere de decizie. Va trebui sa se limiteze la administrarea procedurilor. Toate celelalte atributii pe care i le va mai conferi Constitutia urmează să respecte aceste limite si sa se interpreteze in interiorul lor. Asta este republica parlamentară, fără să mai fie nevoie să o numim astfel!” .

2.3.           Ulterior am rediscutat problema cu Antonie Iorgovan si, pare-mi-se cu Valer Dorneanu și Florin Vasilescu.Cu totii am convenit că, de vreme ce in continut institutiile erau construite dupa modelul republicii parlamentare, nu are nici un rost ca in textul propriu-zis al Constitutiei sa mentionam si felul republicii, fiind suficient sa indicam că forma de organizare a statului este cea republicana. Aceasta cu atât mai mult cu cât varianta hibrida de republica semiprezidentiala nu este stabilizata din punct de vedere teoretic, ea cunoscand multe subvariante care o apropie când de republica prezidentiala, când de cea parlamentară. Așadar, in lipsa unei definitii ferme si unanim acceptate a semiprezidentialismului, trimiterea la acest concept nu ajuta cu nimic, important fiind modul in care erau construite institutiile statului si cum se delimitau competentele lor, respectiv cum se asigura coerenta competentelor atribuite fiecareia dintre ele. Așa s-a ajuns la textul art.1.2 din Constitutia României care sună simplu: “Forma de guvernamant a statului român este republică”.

 

2.4.            O noua criza avea sa apara ulterior in legatura cu modul in care urma sa fie ales Presedintele. Guvernul si partidul de guvernamant doreau alegerea indirecta de catre Parlament, tipica pentru republica parlamentara. Presedintia dorea alegerea directa prin vot universal. Am acceptat formula alegerii directe dupa ce mi s-a explicat ca aceasta este practicata si in republicile parlamentare (ex. Portugalia), este adevarat, cu titlu exceptional.Doar in republicile prezidentiale si semiprezidentiale, tinand seama de puterile extinse acordate Presedintelui, alegerile directe sunt esentiale.

 

La timpul respectiv, ca titular al reformei, am construit si o argumentare teoretica a compromisului la care am ajuns, argumentare la care astazi nu se mai refera nimeni. Astfel, am aratat ca, neavand la dispozitie instrumente executive pentru a isi indeplini functia de mediator, functie la care se face apel si care devine activa in special in momentele de criza, disputa si tensiune, Presedintele trebuie sa dispuna de o mare autoritate morala. O asemenea autoritate nu poate fi conferita decât prin alegerea directa de către popor.

 

Formuland aceste teze, in care mai cred incă si astazi, am avut totdeauna in cuget teama ca discrepanta dintre competentele constitutionale ale Presedintelui (avand caracter strategic) si puterea politica obtinuta prin votul popular (oferind tentatii tactice) va naste tensiuni consecutive dorintei titularilor functiei de a-si aduce autoritatea la nivelul legitimitatii in termeni politici reali. Cu alte cuvinte, ca amintitii titulari isi vor depasi limitele competentelor constitutionale in incercarea de a se transforma din Presedinti-mediatori in Presedinti-jucatori. Ceea ce din pacate au făcut toți cei patru deținători postcomunisti  ai mandatului prezidential de până acum, in grade diferite, nivelul maxim fiind atins de dl. Traian Basescu. Cei mai aproape de “fișa postului” au fost Presedintele Iliescu in ultimul său mandat și Președintele Emil Constantinescu. Președintele Iohannis paseste hotărât pe drumul deschis de predecesorul său.

 

2.5.           In fine, cu privire la competentele tematice speciale ale Presedintelui, de fiecare dată s-a mentionat că ele intervin numai in siajul deciziilor Parlamentului sau Guvernului, ceea ce pentru orice interpretare de buna-credinta excludea un drept de cenzura prezidentiala, implicand doar un drept de opinie. Referitor la atributul de a prezida sendintele unor institutii, atunci când participa la ele, am convenit că este de bun simț să îi conferim un asemenea rol din simple ratiuni de politețe (după cum argumenta cu elocinta expertul constitutionalist si consilierul prezidential Florin Vasilescu) și nimic mai mult. Argumentul era intr-adevar de bun simț dar, din nefericire, bunul simț nu poate fi legiferat; il ai sau nu il ai. Or, legile, inclusiv Constitutia, oricat de bine redactate ar fi, se adreseaza oamenilor onesti si rezonabili, iar nu celor mânați de intenții maligne și de gustul abuzului.

 

2.6.           Nu există lege care să nu poată fi abuzată. Un plus de prudență ar fi fost, însă, necesar pentru a evita derapajele interpretarii textului constitutional. Este adevarat, pe de alta parte, că încercarea de a redacta texte mai detaliate ar fi eșuat, foarte probabil, în contextul raportului de forțe care a impus compromisul.

 

Oricum, toate compromisurile acceptate atunci, nu au putut compromite principiile așezate la temelia Constitutiei noastre. Ele au fost compromise de abuzurile prea ușor tolerate de partidele politice, de marea masă a populației, de presă și de mediile academice, unii dintre reprezentantii acestora decizând să dea o lectură greșită legii fundamentale in speranta de a-și procura astfel unele avantaje personale sau, cel puțin, din dorința de a nu il indispune pe vreunul dintre deținătorii vremelnici ai puterii.

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/romania-republica-parlamentara-ii-apel-la-istorie/

REGELE TRĂIEȘTE

Regele Mihai a fost o personalitate tragică prinsă în furtuna unei istorii tragice. Aceasta a fost istoria românilor din ultimul secol.

Majestatea Sa va rămâne parte integrantă a istoriei noastre. O istorie unică și unitară, pe care trebuie să ne-o asumăm în integralitate, cu luminile și umbrele ei, amintindu-ne că suntem un singur popor și avem o singură țară.

Plecarea descendentului unei dinastii sub sceptrul căreia România a devenit independentă, unită și respectată, ar trebui să ne reamintească tocmai valoarea și nevoia acestei unități. Cu atât mai mult cu cât ea are loc într-un moment de cumplită dezbinare națională, în care mai multe Românii încearcă să se excludă una pe cealaltă. Este prea devreme pentru a spune ce va scrie istoria pe piatra Sa de mormânt. Desigur ceva care va lasa fără semnificație pietrele aruncate asupra lui pe timpul vieții pământești.

Regii nu mor niciodată; ei doar se fac nevăzuți. De aceea spun: Regele Mihai I trăiește. Trăiește în și prin istoria României. Și va trăi atât timp cât națiunea română va fi vie și va avea nevoie de pilde și simboluri.

R.I.P.

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/regele-traieste/

Older posts «