Iresponsabilitatea prezidențială pune în pericol apărarea țării

(Articol publicat în DCNews)

Curtea de Apel din București a suspendat Decretul prezidențial prin care Generalului Nicolae Ciucă i s-a prelungit mandatul de șef al Statului major al Apărării până la finele anului 2019. Consecința imediată este aceea că funcția respectivă este preluată de locțiitorul la comandă așa cum decisese anterior Guvernul.

 

Deși acestă decizie nu echivalează cu constatarea ilegalității Decretului a cărui executare a fost suspendată, ea nu poate fi dată, cum se spune, fără „pipăirea” fondului problemei. Nu poți decapita armata țării fără să ai indicii solide că numirea cuiva în poziția respectivă nu respectă condițiile legale. Și tocmai întrucât poziția este atât de importantă, nu poți lăsa ca ea să fie ocupată de cineva cu legitimitate incertă.

 

Ilegitimitatea este dovedită de chiar declarația Președintelui care a generat-o și care a susținut că a procedat la acordarea unui nou mandat generalului Ciucă întrucât Guvernul nu făcuse o propunere corespunzătoare. Or, Constituția și legile subsecvente spun că Președintele poate face o asemenea numire numai la propunerea Guvernului. Cum tot numai la propunerea Guvernului poate face numiri și revocări în funcții de miniștri, șefi de parchete și ambasadori (în cazul acestora este vorba de acreditări și rechemări).

 

Grija dlui Iohannis pentru a nu lăsa armata fără un șef de stat major titular este înduioșătoare, dar ea, dincolo de futilitatea ei (căci exista un locțiitor de drept care ar fi urmat să îndeplinească funcția cu caracter interimar, ca și generalul Ciucă), nu poate fi un argument suficient pentru modificarea Constituției. Iar Constituția stabilește cu „încăpățânare” regula că Președintele nu poate face nimic fără propunerea Guvernului (sau, în cazuri limită, sub rezerva aprobării Parlamentului și cu acordul Primului Ministru). Cu alte cuvinte el poate juca (și asta numai pe terenul legalității) doar mingile puse în joc de executiv.

 

De ce? Pentru că el nu face parte din puterea executivă. Ca, de altfel, nici din puterea legislativă sau judecătorească. În Republica România Președintele nu este „șef al statului” (cum le-a plăcut să își zică dlor Băsescu și Iohannis), ci este mediator între puterile respective. În această calitate, în materie de oportunitate el poate doar să încurajeze o inițiativă guvernamentală în legătură cu care Guvernul ezită sau întârzie, ori să o descurajeze, solicitând o a doua propunere după un proces de reflecție suplimentară, dar nu are dreptul nici să se substiuie inițiativelor Guvernului nici să le blocheze. În calitate de mediator are dreptul de a fi consultat, atunci când Constituția o cere, și de a se adresa națiunii, în mod direct prin referendum, sau indirect, prin mesajele trimise Parlamentului sau Guvernului, atunci când o socotește necesar. Este rolul unui președinte (fie el și ales direct prin vot universal) într-o republică parlamentară. Nu mai mult de atât și nu altceva. Aceasta nu vrea să înțeleagă Klaus Werner Iohannis.

 

Întrucât Constituția nu îi acordă puterea executivă dorită de el, și întrucât, pe cale de consecință, nu poate emite acte executive, Președintele încearcă mereu să inventeze situații de excepție care, nereglementate fiind în legea fundamentală, primesc o reglementare ad hoc decisă de el și în baza căreia se auto investește cu puteri excepționale. Astfel România a ajuns să trăiască permanent într-o stare de excepție. O stare care, fiind ordonată în afara și împotriva Constituției, echivalează cu o lovitură de stat permanentă.

 

Pe de altă parte, Guvernul nu poate accepta aceste capricii constituționale întrucât admiterea excepțiilor prezidențiale este egală cu admiterea unui transfer de putere contrar ordinii publice stabilite de legea fundamentală. Un transfer de la titularul constituțional al puterii la un uzurpator al acesteia.

 

Până acum, atât Guvernul cât și Parlementul au ales pentru revenirea la ordinea constituțională, calea acțiunii la Curtea Constituțională sau, iată, la instanțele judecătorești de contencios administrativ. De astă dată, însă, abuzul prezidențial intră pe teritoriul armatei. Ceea ce oricum am lua-o pune în pericol capacitatea de apărare a țării, precum și credibilitatea sa în fața aliaților din NATO. Or, remedierea unei asemenea situații nu poate aștepta desfășurarea unui proces îndelungat.

 

Suspendarea Decretului prezidențial este, astfel, o soluție expeditivă. Provizoratul ei rămâne totuși o vulnerabilitate din care trebuie trasă o concluzie gravă. Este necesară o Ordonanță de Urgență care să permită deblocarea procedurilor constituționale atunci când Președintele refuză cu vădită rea-credință să își îndeplinească atribuțiile în termenele legale sau, în lipsa acestora, în intervale rezonabile de timp. (Este și cazul nesemnării decretului de demitere a Procurorului General Augustin Lazăr sau a decretelor de numire ale miniștrilor transportului și dezvoltării, pentru alte motive „excepționale”.)

 

Desigur, speța generalului Ciucă este una specială. Aici nu este vorba numai de un refuz de îndeplinire a atribuțiilor, ci și de o îndeplinire abuzivă. Simpla neîndeplinire ar putea fi reparată de către cei care potrivit Constituției au calitatea de președinți interimari (Președintele Senatului, în primul rând); ceea ce s-ar putea face și în cazul unui abuz de tipul unei numiri ilegale, după ce nulitatea acestuia a fost stabilită pe cale judecătorească printr-o hotărâre definitivă la capătul unei proceduri de urgență. Iată conținutul unei asemenea Ordonanțe. (Ne putem întreba cu groază ce s-ar întâmpla, oare, dacă în funcțiile ministeriale acum vacante, Președintele ar numi persoane pe care el le consideră potrivite, pe motiv că, în timpul Președinției rotative a Consiliului UE, nu este bine ca acestea să fi lipsite de titulari?)

 

Hotărârea Curții de Apel nu este definitivă. În schimb, autoritatea generalului Ciucă în fruntea armatei este definitiv compromisă. Dacă ÎCCJ ar anula această hotărâre, nimeni nu ar crede că nu este vorba despre altceva decât un alt joc politic făcut sub înrâurirea președintei instanței supreme, judecătoarea Cristina Tarcea. (Alt efect al menținerii forțate în fruntea autorității judecătorești a unor persoane cu credibilitatea pierdută în combinațiile politice cu serviciile secrete.) Dincolo și mai presus de asta, însă, toată lumea, și, cel mai grav, adversarii și aliații deopotrivă, vor nota că armata română este condusă de o persoană cu legitimitate incertă și cu autoritate fragilizată prin lipsa de susținere a Guvernului. Iar asta, repetăm, într-o republică parlamentară, în care Guvernul are răspunderea integrală a politicii interne și externe; inclusiv aceea a construirii și executării bugetului armatei.

 

Este regretabil că generalul Ciucă nu a înțeles că nu poate fi șef al Statului Major al Armatei fără consimțământul Guvernului și că în locul refuzului onorabil (la limită, prin demisie) de a fi amestecat el, și odată cu el întreaga armată română, într-un joc politic iresponsabil, a preferat să execute un mandat ilegal. De ce a făcut-o? Gurile rele vorbesc de rațiuni comerciale legate de înzestrarea armatei.

 

Președintele are în vedere anumiți furnizori. Guvernul, pe alții. Se poate specula mult pe marginea acestor opțiuni concurente. Cert este că, potrivit Constituției, politica achizițiilor în domeniul militar intră în competența executivului, din care face parte și Șeful Statului Major al Armatei. Să vrea oare Președintele ca prin intermediul acestuia să influențeze ilegitim politica Guvernului? Foarte probabil. Ar fi o agravantă pentru acceptul generalului Ciucă de a intra în combinație; respectiv în lupta politică dintre Președinte și Guvern.

 

Hotărârea Curții de Apel intervine exact în momentul în care la București are loc întâlnirea informală a miniștrilor apărării din statele membre ale UE, la care a fost invitat și Secretarul General al NATO, Jens Stoltenberg (în condițiile în care Șeful Statului Major al Armatei propus de Guvern este tocmai reprezentantul României la NATO, generalul Dumitru Scarlat). Destinul este uneori ironic. Vestea trebuie să le fi căzut tuturor participanților ca o căldare de apă rece turnată în cap, debilitând și mai tare respectul lumii pentru nefericita noastră țară.

 

Deși Președintele Iohannis nu are competențe administrative în domeniul militar (mai ales pe timp de pace) și în nici un caz vreun rol în privința încheierii contractelor privind dotarea armatei, s-a insistat ca cei doi să aibă o întâlnire oficială urmată de declarații de presă. Pentru Secretarul General Stoltenberg aceasta nu putea fi decât o întâlnire protocolară. Simbolic, președintele este „capul armatei”; ca altădată regele.

 

Pentru domnul Iohannis a fost, însă, ocazia de a vorbi public despre achizițiile de armament. Corelat cu suspendarea generalului Ciucă a fost ca și cum ar fi vorbit de funie în casa spânzuratului.

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/iresponsabilitatea-prezidentiala-pune-pericol-apararea-tarii/

Sus călăii! jos victimele!

CCR a constatat fără drept de apel că între anii 2014 și 2018, ÎCCJ a alcătuit completurile de cinci judecători nu doar cu violarea principiilor și ordinii constituționale care garantau dreptul cetățenilor la un proces echitabil, ci și cu ignorarea prevederilor explicite ale legii pe care nici cel mai nepriceput om nu le-ar fi putut înțelege altfel decât erau scrise. Astfel, președinții completurilor respective – tocmai ei – au fost investiți fără tragere la sorți, printr-un act arbitrar al conducerii acelei instanțe.

 

Nu este nimeni atât de naiv încât să creadă că o asemenea încălcare a Constituției și legilor subsecvente a fost lipsită de un scop. Și nimeni nu poate crede că scopul ar fi putut fi altul decât acela de a face sigură omologarea prin decizie judecătorească a deciziei politice luate în afara instanței, cel mai probabil sub umbrela protocoalelor încheiate între aceasta și serviciile secrete cu dublă comandă – internă și externă.

 

Cei care au prezidat completurile cu pricina în cea mai mare parte a intervalului arătat anterior – judecătorii Livia Stanciu și Ionuț Matei – au știut că nu au fost desemnați în mod aleatoriu. De asemenea, ei au știut că astfel se încalcă legea. Știind aceasta, au cunoscut că nu au competența legală pentru a judeca și că, în consecință, vor pronunța hotărâri nule. Cunoscându-o, au acceptat să se pronunțe în numele legii pe care tocmai o încălcaseră și să trimită oameni la închisoare în baza unor sentințe pe care aceeași lege le socotea nule.

 

Victimele unor asemenea procese incorecte (inechitabile, în limbajul CEDO) puteau fi vinovate sau nevinovate de faptele care li se imputau. Astăzi este greu, dacă nu imposibil, de spus. Judecătorii ilegal investiți care le-au nenorocit, călăii lor, erau cu siguranță infractori. Astăzi este cert.

 

Vinovații au rămas însă la locul lor…

 

Cei care au drum în aceste zile pe la ÎCCJ îl pot vedea pe judecătorul Ionuț Matei prezidând ședințele cu dezinvoltura sarcastică din totdeauna. In fața lui sunt viermii. In mâna lui, fulgerele și trăznetele justiției implacabile. El deține adevărul fără a mai avea nevoie de probe. Destinul viermilor depinde de grația lui, căci la el sunt deopotrivă cheile raiului și ale infernului.

 

Colega sa, Livia Stanciu, după ce a încălcat Constituția, a ajuns judecător la CCR unde ne învață cum să o interpretăm și aplicăm. Acolo este campiona opiniilor separate prin care, în evident conflict de interese, încearcă să își acopere nelegiuirile de altădată.

 

În ceea ce privește victimele supraviețuitoare (căci unele și-au dat între timp, cu sau fără ajutor, obștescul sfârșit, iar altele sunt cadavre vii care, cu psihicul zdruncinat, nu mai vor să audă de justiție), lor li se promite că li se va da dreptul la reluarea procesului în condiții echitabile garantate de … aceiași călăi și complicii lor. Este soluția „salvatoare” a ministrului Tudorel Toader. Ea vine simultan cu sudalmele gloatei care îl aclamă pe Baraba, respectiv justiția selectivă cu magistrații ei corupți, și îl scuipă pe Isus, respectiv acuzații crucificați fără șansa unei judecăți drepte. Cel dintâi, susținut frenetic de fariseii UE în numele unui așa zis „stat de drept” care premiază călăii și condamnă a doua oară victimele pentru crima de a-și căuta dreptatea.

 

Trăim în suprarealism. Este ca și cum niște criminalii de război, după ce justiția i-a găsit vinovați de atrocitățile de care erau acuzați, ar fi fost lăsați să se întoarcă în funcțiile lor anterioare, cu sarcina suplimentară de a cerceta și soluționa plângerile aduse împotriva lor de „cârcotașii” scăpați din lagărele morții unde chiar ei îi trimiseseră.L-am fi văzut pe Goering la ministerul aviației, pe Ribbentropp la externe, pe Funk la justiție etc., tot așa cum îi vedem acum pe Ionuț Matei sau Cristina Tarcea tronând înfășurați în robe în sălile de judecată ale instanței supreme, ori pe Livia Stanciu drapată în vișiniu apărând Constituția călcată în picioare de ea însăși. Cine poate crede că aceștia sau colegii lor (mai exact, complicii lor) vor asigura un proces echitabil celor cărora anterior le oferiseră o farsă judiciară?

 

Desigur, deciziile CCR operează numai pentru viitor. Nulitatea absolută de care CCR a constatat că sunt lovite hotărârile pronunțate de completurile de cinci judecători ilegal constituite, operează însă cu începere de la data apariției viciului care le infectează (ex tunc), iar nu de la data constatării existenței acestuia (ex nunc). Vorbim aici de efectul nulității, bazat pe principiul că tot ceea ce este nul are urmări nule (quod nullum est nullum producit efectum), iar nu de cel al deciziei CCR. Așa cum crede judecătorul macovist Cristi Danileț, preocupat, ca orice spirit torționar, de apărarea precedentelor moarte iar nu de soarta victimelor încă vii.

 

Consecința nulității este restitutio in integrum; adică întoarcerea la situația de dinaintea săvârșirii actului viciat și reluarea procesului în condiții legale. Ceea ce implică respectarea obligațiilor de obiectivitate, independență și imparțialitate ale judecătorilor. Cum pot fi însă obiectivi, independenți și imparțiali cei care sunt chiar autorii viciului sau cei care au cunoscut existența acestuia și s-au prefăcut că nu îl văd? Poate ne-o explică profesorul Tudorel Toader.

 

Dacă nu se poate vorbi de o adevărată justiție câtă vreme tocmai magistrații care au terfelit-o rămân să o facă, cu atât mai puțin se poate vorbi de dreptate cât timp călăii în robă nu sunt aduși în fața judecății.Magistrații vinovați de comiterea abuzului în constituirea completurilor de cinci judecători trebuie imediat puși sub urmărire penală. De asemenea, magistrații care au semnat și aplicat „protocoalele morții” sau „protocoalele rușinii”. Cu toții trebuie suspendați din magistratură de îndată și până la terminarea procesului lor, când se va da o hotărâre definitivă inclusiv cu privire la acest aspect.

 

Ce mai așteaptă secția parchetului general competentă cu cercetarea faptelor penale ale magistraților? De ce judecătorii Livia Stanciu, Ionuț Matei, Cristina Tarcea și alții ca ei nu au fost încă invitați să își declare numele și prenumele, profesia, anul nașterii, adresa de domiciliu și așa mai departe, în fața unui procuror? Numai atunci românul de rând va reîncepe să creadă în justiție și dreptate.

 

Cazurile Stanciu, Matei, Tarcea etc ar trebui studiate la Institutul Național al Magistraturii, pe care CSM se impune să îl reformeze de îndată, așa cum promitea în programul său managerial președinta acestuia, judecătoarea Lia Savonea.

 

În fine, pe lângă ordonanțele pe care le tot bricolează, ministrul justiției, după consultarea rapidă a CSM desigur, ar trebui să vină cu o propunere privind lustrația corpului magistraților. Până când acest corp nu va fi curățat de toți microbii care îl îmbolnăvesc, degeaba sunt descoperirile macabre ale CCR sau ale presei, și zadarnice toate formulele de reparații și compensații inventate de un ministru care nu are curajul să ia taurul de coarne și să taie răul de la rădăcină.

 

Așa se explică de ce deocamdată, în loc să tremure călăii, continuă să plângă victimele. „Glorie călăilor! Moarte victimelor!” (sic!)

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/sus-calaii-jos-victimele/

De la Aachen la București sau de la Europa franco-germană la Europa… europeană

Marți 22 ianuarie 2019 a fost semnat la Aachen / Aix-La-Chapelle (Germania) tratatul de cooperare și integrare franco-german. În capitala imperiului lui Carol cel Mare (socotit de unii ca realizând precedenta mare unire a popoarelor europene sub un singur sceptru) și în prezența reprezentanților UE, președintele Emmanuel Macron și cancelarul Angela Merkel, doi lideri contestați în propriile lor țări, au semnat un tratat în unele opinii fără consecințe practice, dar în altele plin de amenințări la adresa ordinii europene și mondiale.

 

Teoretic, acest tratat ar fi urmarea, ecoul sau actualizarea celui cunoscut sub numele de „Tratatul de la Elysee”, semnat la Paris, în 1963, între Președintele Charles de Gaulle și Cancelarul Konrad Adenauer. Nimic mai puțin adevărat. Diferențele sunt majore, atât sub aspectul simbolurilor cât și al conținutului.

 

Vechiul tratat avea ca obiect reconcilierea istorică dintre doi inamici ereditari. Noul tratat are ca obiect alianța istorică a două puteri cu ambiții hegemonice. Vechiul tratat avea ca scop pacea. Noul tratat are ca scop dominarea. Vechiul tratat ordona relațiile bilaterale ale semnatarilor în interiorul unei comunități de state europene suverane. Noul tratat ordonează nucleul dur al unui imperiu în care celorlalte state le rămâne doar opțiunea supunerii, urmând să li se atribuie statut de satelit în diferite grade. Vechiul tratat era republican. Noul tratat este imperial.

 

Deplasarea locului semnării de la Paris (orașul simbol al republicanismului) la Aachen (simbolul ideii imperiale) are, însă, și semnificația mutării accentului în cadrul tandemului de pe latura sa franceză, pe cea germană. În 1963 Franța era socotită stat învingător în războiul relativ recent încheiat împotriva Germaniei. În 2019 Germania s-a dovedit a fi statul învingător în războiul câștigat de Franța (sic!).

 

Vechiul tratat era semnat de doi lideri populari care își puteau permite un gest demn de o tragedie greacă, sfidând trecutul, prejudecățile și resentimentele populare, într-o încercare titanică de a domina destinul națiunilor lor și a-i schimba logica tradițională: de Gaulle și Adenauer. Noul tratat este semnat de doi lideri populiști aflați la cote minime de popularitate, care, confundând grandoarea cu grandilocvența, fac din repetarea unei istorii cu accente tragice subiect de comedie: Macron și Merkel. De aceea vechiul tratat a marcat istoria, făcând din tandemul franco-german motorul Europei politice. Noul tratat, în schimb, nu poate decât accelera decăderea Europei națiunilor unite, trimițând în ridicolul unui nou eșec visul Europei germane.

 

Potrivit chiar primului articol al tratatului de la Aachen, cele două state semnatare își afirmă decizia de a acționa pentru: a) realizarea unei politici europene externe și de securitate comune; b) aprofundarea uniunii economice și monetare (adică adâncirea integrării în zona euro, din care nu toți membrii UE fac parte, dar în care toți sunt obligați să intre îndeplinind criteriile franco-germane impuse în acest sens); c) construcția unei „Uniuni competitive așezată pe o bază industrială puternică” (prevedere cu subînțelesuri ironice dar și amenințătoare, atâta timp cât statele membre ale UE sunt împinse spre dezindustrializare pentru a face loc exporturilor superindustrializatei Germanii); d) promovarea convergenței economice, sociale și fiscale (cuvântul „fiscale” fiind aici termenul cheie care, indicând trecerea politicii membrilor UE referitoare la taxe și impozite în categoria competențelor exclusive ale uniunii, conduce la creșterea rentei imperiale plătită de sateliți nucleului dur, în condițiile în care nu avem o adevărată federație de state-națiune organizată ca democrație transnațională, ci un cvasi imperiu franco-german).

 

Vorbind de convergență, este evident că reperul de aliniere sunt normele franco-germane, iar nu cele spaniole, italiene sau poloneze. Germania și Franța se și angajează în mod explicit să își impună standardele. Cu ce drept standardizează ele Europa?

 

Berlinul și Parisul mai anunță că vor stabili poziții comune cu privire la toate deciziile importante care privesc interesele lor (și numai ale lor) în domeniul politicii externe, de apărare și de securitatea internă și externă, pe care apoi le vor promova în comun cu toată forța (art. 3). Prin urmare, în cadrul UE cele două state nu vor acționa pentru identificarea și satisfacerea interesului comun al tuturor membrilor, ci vor opune celorlalți agenda lor, cu forța lor reunită, evident considerabilă, într-un joc de sumă nulă și nu într-unul de sumă pozitivă. Iar asta exact într-un domeniu care evocă maximal egalitatea suverană și ar trebui să sintetizeze interesele naționale ale tuturor membrilor, circumscrise de identitatea geopolitică a uniunii. Care oare ar putea fi principiul în numele căruia să ceri României, Suediei sau Irlandei alinierea la viziunea franco-germană asupra ordinii internaționale?

 

După ce preiau în tratatul lor articolul 5 din Tratatul Organizației Atlanticului de Nord – pentru ce altceva decât pentru a-și crea un sistem de apărare colectivă în afara acestuia? – cele două se angajează „să dezvolte eficacitatea, coerența și credibilitatea Europei în domeniul militar” (art. 4.2). „Coerența militară europeană” înseamnă, se putea înțelege chiar și fără declarația explicită a Președintelui Macron, o armată europeană distinctă având o orientare strategică independentă de NATO.Această înțelegere nu are cum fi ocolită prin mențiunea ipocrită potrivit căreia pe o atare cale Europa va contribui și la consolidarea forțelor NATO. Cu atât mai mult cu cât Tratatul de la Aachen instituie un Consiliu franco-german pentru apărare și securitate ca „organ de pilotaj” în materie.

 

Împotriva cui ar urma să acționeze armata europeană? Tot Emmanuel Macron precizează: împotriva Rusiei, Chinei și …. SUA (!!!). Pentru Europa franco-germană SUA, furnizorul de securitate strategică de până ieri, constituie de acum o amenințare similară cu cea reprezentată de Rusia și China. Ținând seama însă de curtea intensă pe care Germania o face atât Moscovei (față de care UE este deja dependentă din punctul de vedere al securității energetice și împreună cu care urmărește să pună în relație de dependență energetică întreaga Uniune), cât și Beijingului, rezultă că și această afirmație este înșelătoare.

 

De fapt singurul adversar strategic al Europei franco-germane este desemnat a fi America. Ea este și principalul rival în ceea ce privește comerțul cu armament, exportul de arme fiind, în mod surprinzător, identificat ca prioritate comună a Franței și Germaniei (art.4.3), cele două fundamentând astfel în interiorul UE și în văzul lumii o antantă comercială de pe a cărei poziție dominantă va fi, evident, pervertită libertatea concurenței pe piața europeană și extraeuropeană.

 

Dar America este partenerul strategic al României și Poloniei, cel puțin; statele numărul cinci și șase ca pondere în UE!!! Ce facem?! Poate Președinția română a Consiliului UE să binecuvinteze o asemenea abordare? Evident că nu! Și totuși, Președintele României a făcut-o. (!!)

 

Interesantă este și prevederea potrivit căreia Germania și Franța se angajează să „creeze o unitate comună în vederea efectuării operațiilor de stabilizare în terțe țări” (art. 6). Mai pe înțeles, cele două au în vedere să intervină militar – evident pentru a combate terorismul și crima organizată, pentru ce altceva?? – pe teritoriul unor state suverane, fără a cere autorizația Consiliului de Securitate ONU, la care nu se face nici o referire. O alianță militară, deci, care ignoră dacă nu încalcă de-a dreptul Carta ONU.

 

Noroc că ambiția „stabilizării” altora nu este susținută deocamdată de un arsenal militar propriu suficient, așa cum s-a demonstrat și cu ocazia intervenției franceze în Libia, pentru a susține „primăvara arabă”. O asemenea pretenție sună cel puțin ciudat astăzi, în condițiile în care excelențele lor Macron și Merkel nu reușesc să stabilizeze situația pe străzile propriilor lor orașe, devastate de revolte înveșmântate în felurite culori.

 

Atașamentul semnatarilor pentru bilingvism (art. 15) trezește și el zâmbete. Este vorba, de fapt, de impunerea limbii germane ca limbă strategică post Brexit.

 

„Instituirea unei zone economice franco-germane dotată cu reguli comune” și coordonată sub aspectul politicilor economice de un „Consiliu economico-financiar franco-german” având, printre altele, rolul de a „îmbunătăți competitivitatea economiilor lor” (art. 20.1), se subînțelege, inclusiv în cadrul UE, sunt alte două creații ale Tratatului de la Aachen.Prin ele neîndoilenic se revine la concurența (economică) între națiuni, concept contrar viziunii părinților fondatori și ideii de Uniune economică și monetară, și totodată se crează o uniune în cadrul Uniunii (europene), aceasta din urmă devenind în fapt una cu mai multe viteze; și încă mai grav, cu mai multe regimuri și statute, cu membri de mâna întâia și membri de mâna a doua.

 

Un „Consiliu franco-german de experți economici compus din zece experți independenți”, adică numiți iar nu aleși, având rolul de a prezenta guvernelor recomandări de politică economică (art 20.2), și un „Consiliu de miniștri franco-german” care va adopta programe multianuale de cooperare (art. 23), completează desenul acestei „uniuni centrale consolidate” a cărei emergență nu poate decât înspăimânta toate celelalte state membre ale UE; în special pe cele mijlocii și mici, printre care și România – cel mai mare stat membru dintre cele mici și cel mai mic dintre cele mari.

 

Tot Președintele Macron este cel care a decriptat intenția aflată la baza conceperii acestui mastodont politic. Noul tratat franco-german „ridică relația bilaterală dintre Franța și Germania la nivel european”. Cu alte cuvinte este o înțelegere între Berlin și Paris pentru dominarea Europei, în general, a UE, în special. Pohta ce a pohtit Germania de la nașterea celui de al doilea Reich în salonul oglinzilor de la Versailles, acum servită, pentru pansarea orgoliului galic și derutarea celorlalți europeni, în sos francez.    

 

Un amănunt al ceremonialului arată și faptul că dacă vechiul Tratat de la Elysee încerca să pună raporturile franco-germane sub controlul forței dreptului, noul Tratat de la Aachen privilegiază dreptul forței de a impune voința froanco-germană celorlalte state europene. Amănuntul se referă la invitarea președintelui Klaus Iohannis ca reprezentant al președinției Consiliului UE.

 

Tocmai pentru a se marca ambiția europeană a semnatarilor și totodată acceptul Europei pentru autoproclamarea lor ca protagoniști legitimi ai construcției europene, la Achen au fost invitați liderii principalelor instituții europene: Consiliul European, Parlamentul European, Comisia europeană și Consiliul UE. Primii trei, domnii Tusk, Tajani și Iunker, „prinți fără țară” (adică fără a mai avea vreo bază și vreo susținere politică națională) la final de mandat, toți dependenți de bunăvoința germană și în serviciu german. Cel din urmă, potrivit tratatului UE și celui de funcționare a UE ar fi trebuit să fie șeful Guvernului român.

 

Viorica Dăncilă nu este, însă, omul de casă al domnilor Macron și Merkel. Cel care îndeplinește această condiție este, în schimb, Președintele Iohannis. În consecință, întrucât întâlnirea formal se desfășura sub egidă pariziano-berlineză iar nu bruxelleză, cel din urmă a fost invitat și chiar pus să salute alături de ceilalți „europeni” actul anti-european sau, în orice caz, anti-comunitar, anti-democratic și anti-american de la Aachen, în ciuda ilegitimității sale unional-europene. Macron și Merkel cheamă și pun la microfon pe cine vor mușchii lor, iar nu pe cine spun tratatele.

 

Toate acestea trasează drumul de mers pentru Guvernul român. Premierul Dăncilă trebuie să inițieze urgent, în dublă calitate de șef unic al executivului român și președinte legitim al Consiliului UE, negocieri pentru un acord – formal sau informal – de cooperare și integrare a statelor central, estice și sud estice ale UE, la care să asocieze și statele extracomunitare din Balcanii de Vest.În primul rând ar trebui avute în vedere pentru acest proiect membrii Grupului de la Vișegrad, dar și Bulgaria și Italia. Aproape sigur acestui grup i se vor alătura țările baltice și Grecia.

 

Dacă tot este vorba să se nască o UE cu mai multe viteze, atunci ea să fie una duală iar nu aceea a unui nucleu dur franco-german (plus alte câteva state care vor mai fi luate la bord) în jurul căruia să graviteze individual state-satelit, fiecare pe orbita sa.

 

Un asemenea acord, sponsorizat de Guvernul României (evident fără cooperarea Președintelui) ar urma să aibă patru ținte principale, cărora să le fie subordonate mecanisme de cooperare concrete, și anume: 1. Organizarea opoziției interne din UE față de intențiile hegemonice ale grupului franco-german. 2. Democratizarea UE și asigurarea solidarității europene în realizarea coeziunii economice, sociale și teritoriale a statelor membre. 3. Asigurarea unui sistem de sprijin reciproc pentru situațiile în care statele central, est și sud est europene, membre ale UE, doresc sau sunt forțate să părăsească Uniunea. 4. Lansarea de negocieri cu SUA și Rusia pentru contrabalansarea polului franco-german și facilitarea unei înțelegeri trilaterale între acestea și grupul statelor central-est europene, aptă a garanta securitatea regională.

 

În privința punctului din urmă este mai mult decât firesc ca Tratatul de la Aachen să fi declanșat sirene de alarmă atât la Washington cât și la Moscova, o Europă germană, chiar și cu parfum francez sau tocmai cu parfum francez, fiind inacceptabilă pentru ambele. Să nu uităm că, de fapt, NATO a fost proiectat inițial ca o alianță a învingătorilor din al Doilea Război Mondial menită a ține la respect Germania. Redeșteptarea vechilor ambiții geopolitice germane, mai ales după Brexit, este firesc să reabiliteze ideea unei alianțe americano-ruse (de altfel dorită de președinții Putin și Trump), construită nu împotriva Germaniei, ci în favoarea păcii în Europa. Din punctul de vedere al României, și nu numai, este esențial ca o astfel de alianță să se realizeze alături și cu participarea statelor central și est europene, iar nu cu ignorarea intereselor lor sau pe seama acestora.

 

De aceea de la Achen trebuie să venim la București. Acum acesta este drumul de la o Europă germano-franceză la Europa … europeană visată de fondatorii UE, ridicată din cenușa războiului ca garanție a păcii, libertății, securității, prosperității și demnității tuturor europenilor, și promisă de Guvernul României printre prioritățile președinției sale a Consiliului UE.

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/de-la-aachen-la-bucuresti-sau-de-la-europa-franco-germana-la-europa-europeana/

România între președinția europeană și parteneriatele extraeuropene

Vizita-fulger la Ierusalim a Premierului Dăncilă, abia întors de la Strasbourg, unde a prezentat cu demnitate unui Parlament european relativ ostil, prioritățile președinției românești a Consiliului UE, a intrigat. Aceasta cu atât mai mult cu cât atât pregătirea evenimentului cât și scopurile lui au fost (și rămân) învăluite în mister.

 

Iritarea paroxistică provocată de această mișcare de șah a Palatului Victoria transpare perfect din reacția obraznică și tembelă a lui Victor Ponta, „nebunul regelui de la Cotroceni”, care a cerut, cui stătea să îi citească mesajul plasat pe Facebook în „speakers’ corner” (colțul oratorilor fără auditoriu), ca CSAT și Parlamentul să interzică vizitele externe ale Vioricăi Dăncilă întrucât, aceasta neînțelegând limba engleză, a dat din cap a aprobare atunci când omologul său israelian s-a exprimat nerespectuos la adresa UE. Dimensiunile acestei iritări, amplificate isteric de ventrilocul lui Klaus Iohannis, indică importanța vizitei guvernamentale de la Ierusalim, efectuată aproape simultan cu deplasarea la Aachen a Președintelui României pentru a asista ca martor din partea rudelor dezmoștenite ale profitorilor europeni, la nunta franco-germană din care urmează a se naște Europa cu mai multe viteze.

 

Enigmatica vizită a doamnei Dăncilă, însoțită de o delegație minusculă, vine – este important să notăm și aceasta – după o altă vizită enigmatică. Cea a Subsecretarului de Stat american pentru afaceri politice David Hale, la București în chiar ziua preluării oficiale a președinției Consiliului UE de România. Inclusiv rostul acelei vizite, care a inclus, în ultimul moment, o inițial neanunțată și sub aspect constituțional inutilă întâlnire cu Președintele Iohannis, fiind premearsă de o escală la Cluj pentru discuții cu niște personaje neidentificabile, generic numite „directorii politici ai UE”, rămâne misterios. Îndrăznesc să lansez ipoteza că între cele două există o legătură. Ele se explică una prin alta.

 

Să începem prin analiza descinderii Subsecretarului Hale.

 

În chiar ziua în care acesta părăsea Washingtonul cu destinația România (8 ianuarie 2019), biroul de presă al Departamentului de Stat dădea publicității, cu o minuție aproape neobișnuită și o transparență aproape ostentativă, conținutul mandatului său. Astfel se preciza că misiunea vizează prezentarea priorităților SUA în relația cu UE, administrația americană intenționând să valorifice parteneriatul său strategic cu noul președinte al Consiliului UE, România, spre a-și atinge țintele euro-atlantice: 1. Consolidarea cooperării transatlantice – formulă în spatele căreia inițiații identificau dorința Președintelui Trump ca, pe de o parte, relațiile cu aliații europeni să se bazeze în primul rând pe suveranitatea membrilor UE, cu reducarea maximală a influențelor comunitare, iar pe de altă parte, ca unitatea strategică transatlantică să se mențină, coerența sistemului de securitate comună fiind ghidată de viziunea geopoliticii americane ca principal contributor la efortul de apărare; 2. Dezvoltarea relațiilor comerciale – deziderat cu trimitere la cererile repetate adresate de șeful administrației americane partenerilor europeni de a pune pe baze echitabile mecanismele de schimb, care, în opinia sa, de decenii, combinând protecționismul european cu liberalismul american au prejudiciat economia americană, au dezindustrializat America, i-au pauperizat masele muncitoare și i-au debilitat clasa de mijloc; 3. Apărarea securității energetice a Europei – proiect care se opune, prin implicarea furnizorilor americani de gaz lichefiat, pericolului dominației ruso-germane a UE ca efect al monopolizării surselor și distribuției de energie necesară acesteia, în beneficiul Moscovei și Berlinului, prefigurând o antantă strategică euro-asiatică mai cuprinzătoare. Este evident că pentru atingerea acestor ținte Washingtonul și Bucureștiul trebuie să se coordoneze strict.

 

Or, misiunea Subsecretarului Hale la București, practic, a eșuat, fiind interceptată și deturnată de ambasada americană de aici și de agenții cercurilor neoconservatoare globaliste de la Washington ostile noii politici naționale practicate de Președintele Trump. Astfel, dintr-o încercare de coordonare a cooperării româno-americane în spațiul UE, acțiunea dipolmatică a dlui Hale a fost canibalizată prin readucerea forțată în discuție a temei de acum compromise privind salvarea „statului de drept” și, pe cale de consecință, substiutirea proiectatei lupte a românilor și americanilor împotriva eurocrației germano-franceze, cu revenirea Americii în lupta politică internă din România.

 

S-a putut observa astfel că parteneriatul strategic româno-american nu are auspicii normale de funcționare în condițiile implicării unei ambasade americane conduse de echipa lui Hans Klemm și patronii săi neoconservatori (ca de altfel și a ambasadei României la Washington, condusă de „ambasadorul SRI/FBI” George Maior), ale sabotajului consecvent al Președintelui Klaus Iohannis și ale supravehgerii stricte exercitată de agenții Berlinului, direct sau indirect prin cozile de topor din România și birocrația de la Bruxelles. Căutarea unui canal sigur de comunicare între Washington și București se găsește în logica acestei constatări.

 

În ceea ce privește obiectivele vizitei Premierului Dăncilă la Ierusalim ele au fost precis și sintetic formulate în adresa de salut a Premierului Benjamin Nethanyahu, rostită cu voce suficient de tare pentru a fi auzită, înregistrată și pusă în circulație publică. Între cele două guverne există o relație excelentă – ceea ce este logic întrucât ambele state sunt parteneri strategici ai SUA și, nu-i așa?, partenerul partenerului meu este partenerul meu – și de aceea Israelul așteaptă de la președinția română a Consiliului UE să pună capăt atitudinilor anti-israeliene devenite loc comun în discursul și politicile europene. În acest context este, de asemenea, așteptată decizia mutării ambasadei României în Israel de la Tel Aviv la Ierusalim. Mișcare căreia i se opune Președintele Iohannis și sponsorii săi germani. Simplu și clar.

 

Cum bine a observat Viorel Ponta, acestui scurt discurs Viorica Dăncilă i-a răspuns printr-o înclinare aprobatoare a capului; dar nu pentru că nu înțelege engleza, ci pentru că așa a fost coregrafia regizată.

 

Astfel, în câteva secunde, a fost afirmat un proiect strategic trilateral implicând România, Israelul și SUA. De ce trilateral? Pentru că spre el împinge nevoia concretă, iar nu numai logica formală abstractă.

 

Nu era necesar ca Primul Ministru al României să se deplaseze la Ierusalim doar pentru a se poza în ușă dând mâna cu omologul israelian și a-i asculta zâmbitor așteptările. Discuția, care nu avea de ce fi lungă, trebuie să fi purtat asupra unui subiect foarte sensibil și foarte urgent care nu putea fi discutat decât direct la nivel de vârf. Despre ce ar fi putut fi vorba?

 

Cel mai probabil de realizarea unui canal de comunicare între București (Palatul Victoria) și Washington (Casa Albă) prin Ierusalim. Pe acest canal securizat, aflat la mai mult decât lungimea brațului unora precum ambasadorii Klemm și Maior, și necolmatat de diplomația somnolentă a veteranului Teodor Meleșcanu, ar trebui să se coordoneze trei parteneri uniți, printre altele, prin amenințarea strategică la care sunt supuși de către actualii hegemoni ai UE:

 

  1. România, pusă în pericol mortal atât de proiectul germano-francez al Europei cu mai multe viteze, relansat și cvasioficializat la Aachen, în vechea capitală imperială a lui Charlemagne, unde și Klaus Iohannis va depune jurământ de vasalitate, cât și de decizia Comisiei și Parlamentului european de a-i sancționa cu privarea de drepturi pe membrii care nu respectă un așa zis „stat de drept”, definit de la caz la caz potrivit intereselor celor erijați în judecători.

 

  1. SUA, pe punctul de a fi izgonită din Europa de ambițiile neoimperiale ale Germaniei și Franței, și de a vedea cum se ridică dinnou aici o Sfântă Alianță ruso-germană având pretenția de a înlocui „pax americana” cu o nouă ordine globală euro-asiatică.

 

  1. Israelul, care, în timp ce își normalizează relațiile cu lumea arabă și își consolidează poziția în Orientul Mijlociu, se vede expus tirului unei UE tot mai islamizate (inclusiv prin acceptarea exodului elementelor celor mai disperate și de aceea fundamentaliste ale lumii musulmane) și tot mai israelofobe, pe cale de a fi dinnou militant antisemită.

 

Președinția română a Consiliului UE, exercitată în concret, potrivit tratatelor europene de Guvernul României, poate fi  și trebuie să fie atuul pe care în următoarele șase luni îl are de valorificat parteneriatul trilateral amintit. Așa se înțelege mai bine de ce a fost atâta opoziție ca un guvern PSD/ALDE să preia președinția respectivă. Și tot așa se înțelege de ce Viorica Dăncilă a dat repede o fugă până la Ierusalim. Pericolul bate la ușă și nu mai este timp de așteptat.

 

Cursa care urmează nu va fi una foarte lungă, ca durată, dar va fi esențială. SUA și Israelul nu pot rata șansa de a avea un partener strategic în fruntea Consiliului UE. Nici România nu poate rata șansa de a-și arăta, din înălțimea poziției sale europene, simultan loialitatea față de partenerii extraeuropeni și de proiectul democrației transnaționale europene pus astăzi în pericol de către chiar principalele state fondatoare ale uniunii.

 

În această alergare Guvernul Dăncilă este singur în mijlocul unui teribil foc încrucișat. Dacă va alerga cum trebuie se va întâlni, poate, pe drum cu destinul României mari. Dacă nu, România va ieși în peisaj și va rămâne acolo pentru nu se știe câtă vreme.

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/romania-intre-presedintia-europeana-si-parteneriatele-extraeuropene/

Lovituri și contralovituri în războiul hibrid

 

  1. Recent ambasada Rusiei la București a pus pe pagina sa electronică un text prin care încerca să combată ideea că soldații Armatei Roșii care, în lupta cu nazismul, invadaseră Europa orientală și centrală, în anii 1944-1945, au comis atrocități incluzând oribile violuri practicate pe scară largă. Încercarea a trezit reacții indigante – cu totul previzivile – în presa și societatea românească.

 

Tema nu preocupa absolut deloc mediile românești. Puțini sunt membrii generațiilor active astăzi care mai știu ceva despre altădată celebra formulă imperativă „davai ceas, davai hazeaika!” („dă ceasul, dă soția”) cu care soldații sovietici „eliberatori” îi salutau, se zice, pe locatarii imobilelor în care intrau fără invitație și fără preaviz. Povestea atrocităților armatei sovietice a rămas undeva în străfundurile memoriei colective ca o rană de neînchis cu ale cărei dureri te-ai obișnuit și ale cărei cauze dorești să le uiți.

 

În relațiile româno-ruse sunt alte subiecte istorice care acționează ca un balast și le frânează dinamica: tezaurul, Basarabia, Bucovina de Nord și ținutul Herța, eventual sovromurile. Bine ar fi dacă s-ar putea găsi soluții care să le scoată de pe agenda obstacolelor psiho-politice care împiedică normalizarea raporturilor dintre cele două țări vecine. Toate întrețin teama față de geopolitica rusă și facilitează diabolizarea Rusiei în cadrul războiului hibrid în care Occidentul euro-atlantic încearcă să convingă România a-și ceda suveranitatea pentru a se apăra de pericolul rusesc și, în context, a-și lichida cei mai capabili și mai patrioți lideri sub cuvânt că iubirea de patrie este același lucru cu iubirea de muscali.

 

Cum se poate explica, în asemenea condiții, că diplomația atât de sofisticată a jucătorilor de șah ruși a făcut gafa de a redeștepta amintirea unor fapte practic uitate și a provoca societatea românească la o reacție adversă, consecutivă pretenției de a șterge din cărțile de istorie abuzurile armatei sovietice, altminteri specifice oricărui ocupant; cam tot așa cum puterile occidentale învingătoare în cel de al Doilea Război Mondial ne obligă să acceptăm oficial că abandonul cinic de la Ialta nu a existat?! Când relația româno-rusă se află la cea mai joasă cotă a sa, fiind grevată de atâtea dificultăți reale și prejudecăți artificial întreținute, dar și când tot mai mulți români, persoane publice și private, se gândesc tot mai intens la încălzirea legăturilor cu Rusia pentru a contrabalansa pretențiile din ce în ce mai sufocante ale hegemonismului euro-atlantic, cum de s-au decis diplomații ruși să redeschidă un subiect înghețat, bătând încă un cui în anvelopa și așa deteriorată a politicii lor românești???!!

 

Toți partizanii multivectorialismului și ai echilibrului multidirecțional în politica externă a României au suferit o puternică lovitură. De asemenea au fost grav destabilizați suveraniștii români al căror angajament pe linia demnității naționale este agresiv denunțat ca atitudine filorusă și expresie a unui plan secret de înlocuire a „onorabilului” statut de colonie occidentală cu cel dezonorant de iobăgie orientală. În mod corespunzător au primit vânt în pânze cei care susțin că abuzurile justiției selective trebuie acceptate, încălcarea drepturilor omului fiind prețul apărării de ruși prin încarcerarea, sub pretextul luptei împotriva corupției, oamenilor politici, de afaceri, de cultură etc care exaltă valorile naționale române și reclamă coerența interesului național cu ordinea globală.

 

Gafa este prea mare pentru a o pune pe seama întâmplării. Cineva la ambasada Rusiei din București a lucrat parcă pentru puterile occidentale.Printr-un simplu text pus în circulație pe rețelele sociale Moscova a suferit o înfrângere comparabilă cu cea consecutivă unui bombardament cu arme distrugere în masă.

 

  1. Abia se înregistrase această victorie occidentală împotriva Rusiei, când iată că poposește la București trimisul Departamentului de Stat al SUA, David Hale, Subsecretar de Stat pentru afaceri politice, care, pe 10 ianuarie 2019, după o vizită de curtoazie (căci Președintele Iohannis nu este omologul Președintelui Trump în ceea ce privește atribuțiile din domeniul politicii externe) făcută la Cotroceni, a declarat următoarele: „Le-am transmis Președintelui Iohannis, vicepremierului Birchall și domnului Aurescu(bine că nu l-a pomenit și pe translator și pe ospătarul care a adus cafelele – nn AS) îngrijorările noastre în legătură cu recentele evenimente din România privind statul de drept(care or fi alea??? – nn AS) și politicile fiscale adoptate în luna decembrie, care ar putea avea un impact negativ asupra economiei și mediului de afaceri. Continuăm să cerem respingerea oricăror propuneri de amnistie și a oricăror măsuri care ar pune în pericol progresul uriaș înregistrat în România în ultimii 30 de ani.

 

Că reprezentantul unei puteri străine apără interesele resortisanților săi care investesc în alt stat, împotriva înăspririi regimului fiscal la care cei dintâi ar urma să fie supuși pe teritoriul celui din urmă, este perfect de înțeles, chiar dacă nu este convenabil. Ce altceva ar putea face? Ceea ce investitorii respectivi lasă în România nu mai intră în SUA. Sumele respective se impută și asupra donațiilor electorale. Or, guvernul unei țări nu este oare plătit de contribuabilii săi (inclusiv prin donații și comisioane) și pentru a-i ajuta să își însușeasacă cât mai mult din avuția națională a altor țări? Cui nu îi place asta se opune și își adoptă legislația și politicile adecvate atât în considerarea obiectivelor sale naționale, cât și a raportului de forțe internațional; nu ține lecții de morală.

 

Povestea cu amnistia este cu totul altceva. Aceasta ține exclusiv de politica penală a statului care o decretează și se găsește sub regimul suveranității naționale în mod absolut. A-ți apăra investitorii în străinătate este o prerogativă constituțională admisă în relațiile internaționale, atât timp cât nu se recurge la forță sau la amenințarea cu forța. A împiedica un stat să își promoveze pe teritoriul său politica penală este un act de aroganță, când nu poate fi calificat de-a dreptul ca act de agresiune.

 

Un atare act este cu atât mai surprinzător din partea unui emisar american de rang înalt astăzi când Președintele Trump a inaugurat o nouă politică externă bazată pe dreptul fiecărui stat de a-și clădi ordinea internă potrivit propriilor valori, tradiții, mentalități și aspirații naționale. O abordare care a pus Casa Albă în conflict cu FBI (părintele spiritual al DNA), tot astfel cum, în România, a pus Palatul Victoria în luptă cu SRI/DNA (un fel de FBI plural), dar care a ridicat dintr-o dată cota de popularite a SUA în România, aflată în cădere liberă după experiențele umilitoare sub aspect moral și traumatizante sub aspect politic consecutive, ingerințelor clintonisto-soroșiste, duse la îndeplinire cu brutalitate de Victoria Neuland în anii din urnă.

 

Ce l-a apucat, deci, pe dl Hale? În numele cui a vorbit? Al președintelui SUA, al opoziției americane sau al rivalilor europeni ai SUA (occidentali și orientali) aflați în război hibrid cu America?

 

Pentru a ne lămuri cum stau lucrurile ne-am dus la comunicatul oficial al Departamentului de Stat care a prezentat mandatul dlui David Hale. Și iată ce am găsit acolo, nu fără o justificată surprindere: „Subsecretarul de Stat David Hale va călători în România, Germania și Liban în perioada 9-15 ianuarie. Pe 9 ianuarie(exact preziua lansării președinției rotative românești a Consiliului UE – nn AS), Subsecretarul Hale va ajunge la Cluj(fief al mișcării globaliste germano-soroșiste în România – nn AS) unde va întâlni pe directorii politici ai UE(??!! – nn AS). În timpul șederii în România, Subsecretarul se va întâlni cu oficiali români de rang înalt pentru a discuta căi de adâncire a cooperării transatlantice, echilibrul comercial SUA-UE și salvgardarea securității energetice a Europei pe perioada președinției românești a Consiliului UE.

 

Textul este asumat de Biroul de presă și este datat 8 ianuarie 2019. El nu conține nici un cuvânt despre statul de drept și legea amnistiei. Pur și simplu acestea nu mai sunt subiecte pe agenda relațiilor româno-americane, așa cum mi-au confirmat și prieteni din apropierea Casei Albe.

 

Mandatul Subsecretarului Hale arată prioritățile americane în relația cu partenerul strategic român devenit, pentru șase luni, preșdinte al Consiliului UE. SUA așteaptă ca România să susțină viziunea Președintelui Trump privind: a) menținerea unității strategice a legăturii transatlantice, bazată pe acțiunea suverană a statelor membre UE, și respingerea proiectului fronco-german privind sinergia cu o strategie autonomă paușală a UE; b) revizuirea sistemului de relații comerciale, inclusiv prin acceptarea de măsuri protecționiste (de discriminare pozitivă), în așa fel încât să se garanteze șanse egale producătorilor americani și europeni; c) diminuarea dependenței energetice a statelor UE față de Rusia, prin importul de gaz lichefiat din SUA. Promovarea unei asemenea agende care circumscrie triunghiul SUA-România-UE, exclude orice implicare a Washingtonului în bătălia politică internă din România pro și contra justiței selective.

 

Acid, ministrul de justiție Tudorel Toader, a comentat declarația dlui Hale privind statul de drept și amnistia, spunând că „acum am aflat ce și cum mi se dă voie să fac”. Neîndoielnic, când vii într-o țară prietenă cu gândul de a-i cere sprijin în raporturile cu un terț, nu începi prin a-i pune condiții de comportament intern.

 

Declarația-șoc a Subsecretarului Hale a intervenit pe 10 ianuarie 2019. Adică la o două zile de la oficializarea (pe 8 ianuarie 2019) mandatului său de către biroul de presă al Departamentului de Stat. Între aceste date s-a intercalat escala de la Cluj, al cărei rost și desfășurare au rămas total opace. Desigur, tot în acest interval, a mai avut loc și contactul cu ambasadorul Klemm.

 

Nu știm exact cine sunt așa zișii directori politici ai UE, dar știm că în jurul consultărilor cu aceștia a roit o foarte discretă organizație cu numele United Way Romania’s Tocqueville Society, în consiliul de conducere al căreia activează și doamna Klemm și care împărtășește priorități și metode neoconservatoare ce pot fi calificate ca soroșiste, nulandiste sau clintoniste. Unii susțin că această organizație ar constitui brațul secret prin care opoziția anti-Trump din SUA reglează tensiunile americano-germano-ruse în România. Ea ar fi responsabilă pentru contracararea inițiativelor administrației Trump în România și astfel subminarea parteneriatului strategic româno-american și livrarea României, cu tot cu sistemul justiției selective bricolat de FBI, binomului ruso-german.Nu este exclus ca asemenea contacte prealabile întâlnirii de la Cotroceni (de ce oare s-o fi întâlnit în primul rând trimisul american cu Președintele Iohannis, când mesajul cu care plecase de acasă avea, prin conținutul său, ca destinatar legitim Guvernul României?!) să explice introducerea în discursul Subsecretarului David Hale a unei teme suplimentare menite parcă a le canibaliza pe cele pentru promovarea cărora fusese mandatat.

 

Că o fi așa sau nu, este indubitabil că intrând pe terenul minat al legilor justiției, codurilor penale și amnistiei, mesagerul administrației Trump a scandalizat opinia publică românească și a frustrat executivul român exact în momentul preluării de către acesta a președinției Consiliului UE, pe care Washingtonul intenționa să o calibreze făcând apel la partenerul strategic român. Ceea ce dovedește că în Ambasada SUA din București lucrează unii care sunt mai degrabă exponenți ai altor interese, decât ale celor americane.

 

Atunci, cine lucrează de fapt pentru Vest și cine pentru Est?!

 

În războiul hibrid nu se trage cu tunul și nu există linii de front precise sau alianțe clar conturate. Acesta este un război al tuturor împotriva tuturor în care toate loviturile sunt nu doar folosite, ci și permise. Din păcate loviturile și contraloviturile se dau (și) pe teritoriul României, iar urmările lor prejudiciabile aici se resimt foarte dureros. Tocmai de aceea, resetarea politicii românești (interne și externe deopotrivă) în funcție de asemenea realități se impune.

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/lovituri-si-contralovituri-razboiul-hibrid/

Older posts «