Singurul antidot al urii este iubirea

Ura a năpădit astăzi România și o sufocă. Ea ne dezbină și ne ucide. Ne ucide ca indivizi și ca neam.

Sunt gânduri care m-au asaltat citind recentele texte – căci sunt mai multe – prin care unui lider politic, căruia altminteri nu am motive să îi aduc laude, i se urează să „crape”; adică i se dorește moartea. Asemenea urări am primit și eu, printre altele sub forma interogației retorice destul de explicite: „De ce nu mori?”

Întreb la rândul meu: de unde atâta ură?

Nu poți urî pe altul atât de mult încât să îi dorești moartea doar pentru că îți este concurent politic sau a administrat averea comună altfel decât ți-ai dorit-o sau prețuiește alte valori decât cele pe care le predici tu. Chiar dacă acela (ți-)a greșit, ceea ce se cade să ceri nu este moartea păcătosului, ci îndreptarea lui. Cel puțin asta se așteaptă de la un popor care se declară creștin în proporție de peste 90%.

În 1991, ca reprezentant al Guvernului român am vorbit la ceremonia inaugurării sediului Institutului Teologic din Iași. Instituție care avea în proiect și refacerea unității duhovnicești a românilor de pe ambele maluri ale Prutului prin pregătirea păstorilor întru iubire ai fraților basarabeni. Atunci, citând cuvintele rostite de împăratul Iulian Apostatul, „Vicisti, o, Galilee!” („Învins-ai, o, Galileanule!”) , am spus că acel eveniment mărturisește victoria credinței în pace și dragoste, asupra celor care propagă moartea și ura. Cu un sfert de secol mai târziu constat cu durere că acea victorie, chiar dacă nu a fost iluzorie, a fost vremelnică și reversibilă.

O asemenea ură emanând din toți porii societății noastre, care a deformat înțelesul frumoasei urări „la mulți ani!”, făcându-l să nu se mai refere la viață, ci la pușcărie, se poate explica numai prin absolutizarea urii de sine. Numai cei care se urăsc pe ei înșiși, pot proiecta asupra altora asemenea sentimente atât de josnice, de crude și de primitive. Este ura de sine a celor care nu mai cred în nimic, care își evaluează viața ca pe un eșec total, care nu mai înțeleg sensul existenței lor, care simt libertatea ca pe o insuportabilă povară, care nu mai comunică nici cu Dumnezeu, nici cu semenii, nici cu sine. Când răul celuilalt te bucură, când, mai mult decât atât, dorești răul celuilalt, oricât de rău ar fi fost acela, problema nu este cu el, ci cu tine.

O asemenea societate este ușor de dezbinat și astfel de dominat. Într-o asemenea societate factorii de coeziune dispar și astfel coerența comunitară se rupe. Mai departe este simplu: îi demonizezi pe cei care încă mai pot iubi și îi decorezi pe cei care sunt purtătorii urii. Este rețeta sigură cu care omori o națiune.

Antidotul acestei otrăvi este numai iubirea. Aceea cu care trebuie să îi anihilăm inclusiv pe cei care ne doresc sau ne fac răul.

Am cunoscut oameni care au suferit nedreptăți imense, în închisori și în afara lor, cărora li s-a frânt elanul vieții exact la vârsta la care în mod normal decolezi către un destin aparent radios, care au suferit umilințe și calomnii odioase, și totuși nu au urât; iar ideea de dreptate nu s-a amestecat la ei cu cea de răzbunare. Unii mi-au fost rude. Pe alții i-am întâlnit în tumultul vieții publice. Cu gândul la exemplul lor, dar mai ales cu inima strânsă în fața spectacolului urii dezlănțuite din chiar aceste zile, când, conștient și inconștient, niște descreierați al căror merit se reduce la strădania de a se fi născut mai târziu, vor să confiște destinul țării legitimându-și veleitatea prin demonizarea celor care au construit România antedecembristă, dar și a celor care au revoluționat sistemul antedecembrist, nu îmi pot reprima impulsul de a reaminti tuturor splendidele versuri aparținând regretatului Corneliu Coposu, așezate sub titlul „Rugă”:

„Cerne Doamne liniștea uitării
Peste nesfârșita suferință.
Seamănă întinderi de credință
Și sporește roua îndurării.
Răsădește Doamne dragostea și crinul
În ogorul năpădit de ură
Și așterne peste munți de zgură
Liniștea, iertarea și seninul!”
Aceasta este și ruga mea. Amin!

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/singurul-antidot-al-urii-este-iubirea/

Lupta și unitatea dintre „pro” și „anti” în alegerile moldave (2)

Analiștii bucureșteni ne-au obosit neuronii în ultimele săptămâni explicându-ne doct dialectica relației dintre „pro-european” și „anti-oligarh” în ofertele și opțiunile electorale basarabene. Ni s-a explicat că există candidați „pro-europeni” (adică „anti-ruși”, căci a fi pentru Europa înseamnă negreșit să fii împotriva Rusiei) dar care apără ordinea oligarhică; după cum sunt „pro-europeni anti-oligarhi”. Desigur, cei mai buni! Și invers: sunt „pro-ruși pro-oligarhie” și „pro-ruși anti-oligarhie”. Evident, cei din urmă sunt mai puțini, întrucât rușii sunt de regulă răi.

 

„Pro-rușii” sunt și „anti-unioniști”; deci „anti-români”. De aceea, în România „pro-rușii pro-unioniști” s-au ciocnit cu jandarmeria „pro-oligarhă” (aici se numește „pro stat de drept”), în așteptarea zilei votului; când basarabenii „pro-unioniști” cu cetățenie sau rezidență română au votat în favoarea „anti-unioniștilor”.  

 

Cu o gândire mult mai puțin sofisticată, eu unul văd lucrurile mai simplu. La ora actuală Republica Moldova este un stat oligarhic, respectiv o democrație eșuată. Cum oligarhia este plurală și anațională, statul însuși este eșuat. Cum ea este și transfrontalieră, nu are orientare geopolitică; ori cel puțin nu acesta este criteriul identității ei.

 

Nu există candidat sau partid independent de oligarhie. Chiar și cei cinstiți sunt prizonierii sistemului oligarhic.

 

Împotriva oligarhiei, adică a guvernării oligarhice, este numai poporul. Cel care suferă de pe urma ei. El votează împotriva sistemului iar nu pentru ceva. De aceea voturile lui, atunci când se exprimă, merg spre oligarhul care pare a fi cel mai antisistem. Adesea fără să își dea seama că discursul „politic incorect” este râma pe care chiar clanurile corupte au pus-o în acul undiței electorale cu care vor să pescuiască voturi.

 

Cândva în Moldova existau forțe politice pro-ruse și pro-europene. Astăzi cu toții semnalizează în toate direcțiile și virează înspre cel care dă banii.

 

Anti-românism nu există, ci anti-unionism. Aceasta întrucât o alcătuire mafiotă nu se poate uni cu un stat-națiune; sau poate pentru că unirea mafiilor de pe cele două maluri ale Prutului deja s-a realizat.

 

Este acesta un eșec al politicii Occidentului european sau euro-atlantic? Câtuși de puțin! Asta a dorit Occidentul. O zonă tampon incapabilă de autoapărare la frontiera sa estică, pe care să o poată domina în voie sau la nevoie să o poată tranzacționa cu Rusia.

 

Avem de a face însă cu un eșec absolut al politicii naționale românești. Nu mai are rost să reamintesc aici concepția privind relația româno-moldavă pe care România ar fi trebuit să o urmeze. M-am referit zadarnic la ea cu alte prilejuri. Acum este prea târziu. Oricum nimeni nu își va asuma vreo răspundere. Fapt este că românii au ratat o altă întâlnire cu istoria.

 

Acest deznodământ trist – care nu va putea fi modificat în esența sa, oricare ar fi rezultatul turului doi al alegerilor prezidențiale de la Chișinău – a fost perfect sintetizat de dl. Vasile Ernu, într-un articol intitulat „E parastas, nu e botez”. Iată un citat care dacă nu spune totul, spune multe: „Ironia alegerilor. Unire? Dodon a luat mai multe voturi la București decât unionistul Ghimpu. Unioniștii au tras doar 2 %? Igor Dodon – 53, Mihai Ghimpu – 51 de voturi la București. MAE, SIE, SRI & co: Noapte bună. Păi cînd ai consilieri specialiști în ”găini care fată” de unde vrei mai mult? Repet: statul Român ”investește” în niște ”impotenți și aventurieri” poilitici. Vai de capul nostru. Cam asta este rezultatul investițiilor financiare și geostrategice ale României în Republica Moldova. La Cotroceni sau Palatul Victoriei cineva mai gîndește? Nu, băieții sunt ocupați cu număratul banilor…. De ”ziariștii și experții” mercenari români care au împînzit Republica Moldova nu mai zic nimic.”

 

Pentru unii mai sunt încă speranțe. Ei cred că există și posibilitatea unui rezultat „pro-european” pe 13 noiembrie. Ba mai mult, îndeamnă la schimbarea retoricii „anti-oligarhice” într-una „anti-rusă”, ca soluție pentru răsturnarea scorului. Mă îndoiesc. Nimeni nu poate călători spre fotoliul prezidențial de la Chișinău decât pe biletul mafiei. Moldoveanului obidit îi pasă de foame iar nu de ruși sau de europeni; sau chiar de români.

 

Mafia va ajunge la Prut înaintea rușilor. Atunci vom seca Prutul dintr-o sorbire. După aceea românii de pe ambele maluri vor afla ce înseamnă cu adevărat seceta. Într-adevăr „e parastas, nu e botez”!

 

 

PS Ulterior redactării acestui text am aflat că dna Maia Sandu ar fi primit un sprijin, cel puțin indirect, din partea fostului Președinte Voronin (și, deci, al comuniștilor), dar mai ales că a făcut o excelentă declarație prin care refuza să își atace contracandidatul pe tema „rusofiliei”, menținându-și discursul antioligarhic. Aceasta îi mărește, desigur, șansele. Ele pot fi sporite prin efectul luptelor între oligarhi, care ar putea fi reticenți să își pună toate ouăle într-un singur coș. Pluralismul oligarhic salvează impostura democrată (sic!).

 

Asemenea vești nu schimbă însă cu nimic concluziile mele. Moscova poate dormi liniștită. Integrarea europeană a Moldovei este exclusă de chiar starea și politicile actualei UE. Europa germană lucrează pentru Uniunea Euro-Asiatică. Pro-unionismul este și el exclus – subiectiv în Moldova și obiectiv în România. Președintele Moldovei, oricare ar fi el, având multă legitimitate și puțină putere, nu prea are cum răsturna ordinea oligarhică într-o societate în care bătrânii așteaptă totul de la Dumnezeu iar tinerii totul de la emigrare. Prin urmare, un pro-european sub supravegherea puterii oligarhice, la Chișinău, este tot ceea ce își poate dori Rusia. Dacă nu cumva chiar și Rusia s-a săturat de aceste jocuri tactice care perpetuează dincolo de limitele suportabilității insecuritatea strategică.  

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/lupta-si-unitatea-dintre-pro-si-anti-alegerile-moldave-2/

Alegerile americane de la sfârșitul lumii

 

Așa zisele alegeri din România sunt o simplă farsă democratică într-un stat eșuat. Un stat care, în cel mai bun caz, se îndreaptă spre dictatură, iar în cel mai rău caz dispare. (Proiectul dezmembrării – nu însă pe baze etnice, ci geopolitice – este vechi, a fost încercat inclusiv recent și nu este abandonat.) Discuțiile pe marginea acestor alegeri sunt pierdere de timp.

Spre deosebire de acestea, alegerile americane sunt reale. Nu neapărat reale ca exercițiu democratic. Reale ca luptă pentru putere într-un stat care încă mai are putere. Chiar dacă nu mai au resurse spre a fi unicul jandarm mondial, ba nici chiar pentru a impune o pace locală, SUA vor rămâne de-a lungul unei perioade greu de anticipat, cel mai puternic actor al lumii, în comparație cu oricare alt protagonist regional sau global. De aceea, pentru români ceea ce se petrece acum pe teatrul de luptă electorală transatlantic este mai important decât ceea ce se consumă la teatrul de marionete dâmbovițean.

1. Unii analiști români (inclusiv aceia care au luat lumină exclusiv de la licuricii Noului Ierusalim) apreciază că avem de a face cu cele mai importante alegeri americane din perioada postbipolară. De ce? Pentru că ordinea mondială de sorginte „occidentală” – a se citi „Pax americana” – este în criză, universalismul sistemului de valori „occidental” – a se citi supremația drepturilor individului fără identitate națională – este contestat, „Occidentul” – a se citi lumea euro-atlantică – este scindat și „imperiul necesar” – a se citi unipolarismul american – este în declin. Dacă acest curs nu va fi oprit de către viitorul președinte al SUA, ceea ce urmează este „sfârșitul lumii”. O lume căreia românii nu au cum să îi supraviețuiască întrucât ei și-au legat întreaga strategie de securitate națională de supremația mondială a Americii și de parteneriatul special cu aceasta.

Sunt de acord cu aceste observații. Despre criza ordinii mondiale și sfârșitul lumii am vorbit și scris eu însumi încă de acum câțiva ani. Am elaborat asemenea considerații inclusiv ca invitat al BNR la susținerea unui ciclu de conferințe, ulterior abandonat din teama că „va crea vulnerabilități”, probabil politice, gazdelor.

În opinia mea, „sfârșitul lumii” nu va însemna doar stingerea ordinii americane, ci mai mult decât atât, dispariția unei lumi clădite cu începere din secolul I, pe temeliile concepției iudeo-creștine. Creștinismul a apărut într-o societate care își pierduse sensul vieții și al istoriei, redând omenirii repere și speranțe care s-au perpetuat inclusiv prin diferite epoci marcate de agnosticism și în pofida aparențelor create de discursul acestora. „Pământul promis” de „mântuitorul american” gata să îi recupereze pe păcătoși inclusiv prin arderea lor pe rugul războiului, este expresia secularizată acestei gândiri. Ultima expresie. Absolutizarea ei reprezintă o deviere, responsabilă de reacția fundamentalismului musulman și a altor fundamentalisme. Împreună acestea pun capăt unei civilizații vechi de două mii de ani, deplasând totodată centrul istoriei din Europa și Atlanticul de nord, undeva în Pacific.

Dincolo de acest diagnostic, mă despart, însă, de opiniile analiștilor la care mă refer.

Actualele alegeri americane nu sunt soluția eventuală, ci produsul crizei – naționale și globale. O criză care este și o criză morală, o criză a democrației și o criză a capitalismului (în primul rând neoconservator și neoliberal). În consecință, de ele nu poate depinde salvarea ordinii muribunde, ci facilitarea trecerii la o nouă ordine. Respectiv desăvârșirea cât mai rapidă a procesului istoric de dispariție a Pax americana și aducerea Americii în situația de a fi parte la negocierile unei noi ordini care probabil va fi multipolară și multiculturală.

Pentru ca viitoarea ordine politică a noii lumi culturale, să rezerve un statut decent fostei Lumi Noi americane (probabil diferită de ceea ce numim astăzi SUA), este important ca declinul și cauzele lui să fie cât mai repede recunoscute. Fără acceptarea problemei corect definite și fără recunoașterea cauzelor ei, nimic nu se va rezolva, ci deznodământul va fi mai lung și mai dureros. Cu cât mai repede America se va despărți de actualul său statut și de actuala ei stare, apărate cu strășnicie de vechile sale rețele birocratice, anchilozate și militarizate, așa zisul „establishment”, cu atât mai bine pentru ea și pentru lume.

Anomaliile actualelor alegeri americane, astfel cum se văd de la o poștă, exprimă de fapt abaterea de la rutină a societății americane care și-a pierdut visul și refuză perpetuarea vechiului sistem în care nu mai crede. După cum bine s-a spus, în 2016 lupta politică nu se mai dă între Republicani și Democrați, ci între popor și vechiul sistem de guvernare.

Potrivit unei splendide metafore a dramaturgului elvețian Friederich Durrenmatt, ultimul împărat al Romei, Romulus cel Mare, în loc să se ocupe de salvarea imperiului atacat de barbari, a preferat o activitate mult mai practică și mai utilă muritorilor: creșterea găinilor. Aceasta nu era semnul nebuniei împăratului, ci dovada faptului că el înțelesese decizia implacabilă a istoriei și în locul încercării zadarnice de a i se opune, a preferat să îi faciliteze aplicarea. Așa se explică popularitatea unor candidați „excentrici”, după standardele americane clasice, cum sunt Donald Trump – „extremistul de dreapta”, Bernie Sanders – „extremistul de stânga”, Hillary Clinton – „prima Primă doamnă prezidențiabilă”. Cu mențiunea că cea din urmă pare a fi cea mai apropiată de interesele „establishmentului” iar cel dintâi cel mai departe de ele. (Oricum, cel puțin pentru o vreme, „establishmentul” îl va forja și calibra pe oricare dintre ei, căci sistemul a avut grijă încă demult ca „cel mai puternic om al lumii” să fie „cel mai slab om al Districtului Columbia”.)

2. Ce se întâmplă cu România în acest context?

În 1990, am fost ministru al reformei într-o Românie încă membră a Pactului de la Varșovia și a CAER. Guvernul de atunci a scos țara din aceste alianțe făcându-o mai independentă dar mai singură și de aceea mai puțin apărată. Occidentul euro-atlantic nu părea însă a ne amenința securitatea. NATO promisese să nu se extindă și UE insista că dorește adâncirea integrării înainte de orice altceva. În acest timp Rusia, încă sovietică, sub conducerea lui Mihail Gorbaciov (cel despre care unii aveau să spună că este agentul SUA, tot așa cum unii spun azi că Donald Trump ar fi omul Moscovei) se retrăgea spre Est ca să se asocieze cu… Vestul.

Șapte ani mai târziu, în 1997, am fost ministrul de externe al unei Românii neutre dar aflate în situația inconfortabilă de a se vedea tot mai înghesuită între un Occident euro-atlantic în expansiune, care însă intenționa să se oprească pe Carpați, spre a lăsa spațiu de manevră favoritului său Boris Elțin, și o Rusie ale cărei aspirații la un nou statut de putere globală începeau să renască. Soluția românească a fost atunci construcția unor structuri de rezistență regională prin alianțe bilaterale și trilaterale cu statele din Europa centrală, de est și de sud-est, stabilirea parteneriatului cu SUA în condițiile egalității suverane, și apropierea de alianțele euro-atlantice, până la o integrare europeană pe baze federale.

Abia peste încă șapte ani s-a decis ca România să joace totul pe cartea americană. Aceea a fost și ea opțiunea politică a unui stat încă suveran. Așa cum generalul Ion Antonescu hotărâse în 1940 să „așeze România 100% pe Axa Berlin-Roma-Tokyo”, ceea ce ulterior l-a obligat să declare război SUA (deși mărturisea că în sufletul său este alături de America în lupta cu Japonia), în 2004 Traian Băsescu – fără a putea fi pus în nici un caz pe același plan cu predecesorul său – a așezat România 100% pe Axa Washington-Londra.

Au trebuit să treacă alți cinci ani până când, în 2009, acest parteneriat integral s-a transformat în protectorat. Dovada realității acestuia a fost oferită plenar în 2012, când, potrivit unor analiști români, intervenția administrației americane a dejucat o „lovitură de stat” inițiată de „partida pro-rusă din România”, 7,4 milioane de români acționând, deci, ca agenți ai Moscovei (sic!).

Astăzi, iată, unii se alarmează văzând că România este total legată de autorul și garantul în declin al unei ordini care se prăbușește. Mai mult încă, aceștia se tem că americanii înșiși ar putea înțelege contextul istoric și, urmându-i comandamentele, prin chiar votul lor ar decide să renunțe la ordinea muribună, să accepte astfel sfârșitul unei lumi și să se salveze prin asocierea la efortul zidirii unei lumi noi care nu va mai fi dominată de ei. România ar putea deveni astfel un fel de ronin (samurai fără stăpân) geopolitic.

Aceste temeri, în parte justificate, generează însă niște răspunsuri halucinante. În loc ca România să încerce a înlocui strategia de securitate bazată pe o garanție unică obținută în schimbul alinierii absolute la politica garantului transatlantic, ni se propune păstrarea aceleiași strategii, în ciuda faptului că garantul a atins limita capacității sale de a menține status quo-ul global proiectat de el și în considerarea căruia l-am ales ca partener strategic. Totodată, în loc să ne încurajăm partenerul, în glas cu marii gânditori americani, la schimbarea propriei sale strategii globale și să salvăm astfel congruența intereselor strategice aflate la baza parteneriatului nostru, ni se propune să ne rugăm – căci ce altceva am putea face? – pentru victoria „establishmentului” american și astfel, continuarea politicii de apărare a unei ordini mondiale condamnate de istorie.

În logica întoarsă a unor asemenea idei, ni se spune că alegerea lui Donald Trump este indezirabilă românilor pentru că acesta ar face pace cu Vladimir Putin. În schimb, alegerea doamnei Hillary Clinton ar fi soluția perfectă întrucât aceasta ne-ar apăra împotriva rușilor, fiind gata să escaladeze confruntarea cu Moscova până la război. Prin urmare, pentru români pacea cu Rusia este rea dar războiul cu Rusia este bun (sic!).

Desigur există un pericol într-o înțelegere americano-rusă. Așa cum există și într-o înțelegere germano-rusă. Este vorba despre o înțelegere al cărei „preț” ar fi însăși suveranitatea României. De o asemenea înțelegere – fie ea cu caracter tactic sau cu caracter strategic – trebuie să ne temem.

Dacă parteneriatul strategic funcționează bine – așa cum ne asigură atât Guvernul cât și ambasadorul SUA – atunci însă un acord peste capul nostru și pe cheltuiala noastră ar trebui să fie exclus. Pentru a ne asigura de aceasta ar fi normal și necesar, nu să idealizăm o candidatură sau alta, ci să trimitem o misiune la Washington pentru a discuta cu ambii candidați și a stabili cum văd ei deocamdată – respectiv până când, odată instalați în funcție, intră pe mâna „establishmentului” – relația cu România și geopolitica regiunii noastre. Aceasta înțelegând că pacea cu Rusia, nefiind o chestiune de ideologie, ci o necesitate impusă de jocul intereselor și raportul de putere, amândoi o vor căuta; fiecare în felul său și cu atuurile sale. Atunci va fi important ca România să fie partener iar nu teritoriu de tranzacționat; invitat la masa negocierilor iar nu fel de mâncare în meniul dineului festiv care va marca terminarea negocierilor.

Decât să ne rugăm pentru victoria candidatului providențial, făcându-i bezele pe la talk-show-uri, mai bine am adapta strategia noastră de securitate la noul context mondial, căci fiecare epocă istorică își are logica și soluțiile ei. Noi, vorba lordului Palmerston, nu avem aliați veșnici sau inamici veșnici; veșnic avem doar interese. În numele acestor interese, le-am putea da un mesaj simplu cetățenilor americani de origine română care votează în alegerile americane: cei cărora le-a plăcut modul în care au tratat România doamna Victoria Nuland și domnii Gitenstein și Klemm, să o susțină pe doamna Clinton; celor cărora nu le-a plăcut, să îl voteze pe domnul Donald Trump. Poate așa va avea șansa și un Președinte român să viziteze Salonul Oval în anii care vin.

 

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/alegerile-americane-de-la-sfarsitul-lumii/

Noaptea cucuvelelor

 

În mitologia greacă cucuveaua este simbolul cunoașterii. Aceasta din cauza capacității respectivei păsări de a vedea în întuneric; adică de a vedea acolo unde și atunci când alții nu văd.

 

În mitologia română cucuveaua este mesagerul nenorocirilor. Cântecul cucuvelei anunță moartea.

 

Ce legătură poate fi între cunoaștere și moarte? Ne-o spune Biblia. Când Adam a mâncat din pomul cunoașterii a murit sufletește. Consecințelor acestei morți numai moartea fizică le poate pune capăt. Cu moartea pre moarte călcând. În basmele românești „valea plângerii” este „valea cunoașterii”.

 

Când diferite servicii secrete și organizații oculte și-au ales cucuveaua drept simbol, ele au vrut să sugereze prin asta că știu ceea ce ceilalți nu știu și înțeleg ceea ce ceilalți nu înțeleg. Informația înseamnă însă putere iar puterea corupe. Prin corupție cunoașterea s-a rupt de înțelepciune și puterea de legitimitate.

 

În lipsa echilibrului între acestea s-a ajuns la anomie. Adică la acea stare a societății caracterizată prin lipsa coerenței ca urmare a faptului că regulile lipsesc sau sunt contradictorii, fiecare individ sau grup de indivizi, incapabili a se mai orienta în comunitate, evoluând potrivit propriilor interese și ghidat de propriile instincte. Fiecare pare a funcționa într-un ansamblu complet nefuncțional. Or, pentru niște animale sociale, lipsa sensului vieții comunitare transformă acțiunea ziditoare în agitație distructivă.

 

Anomia este opusul ordinii iar absența ordinii înseamnă război. La limită, războiul tuturor împotriva tuturor.

 

În acest război cineva a aprins imprudent o lanternă. La lumina ei am văzut agitația cucuvelelor. Persoane care în aparență se luptau în numele unor valori, adunând astfel în spatele lor victimele opțiunilor iluzorii, la adăpostul întunericului se întâlneau prin vii, prin pivnițe, prin palate de neam prost. Acolo, în timp ce își jurau credință veșnică și puneau la cale planuri pentru supunerea și jefuirea proștilor care așteptau ceva bun de la ei, „conjurații” se gândeau cum își vor împlânta pumnalul în spate unul altuia atunci când amețiți de putere unii își vor pierde vigilența. Avem de a face cu o specie de cucuvele care noaptea petrec împreună doar pentru a-i identifica pe cei cărora să le taie beregata la revărsarea falșilor zori.

 

Acum am înțeles și noi, noncucuvelele. Ceea ce se joacă în fața ochilor noștri orbi nu este o nobilă luptă de idei, ci un război între ganguri, precum altădată între gangsterii din Chicago. Unui asemenea război nu i se poate pune capăt prin alegeri, ci printr-un alt război; mai mare, mai cuprinzător și mai crud.

 

O prea lungă perioadă de pace și relativă bunăstare ne-a afectat rațiunea și a dat frâu liber instinctelor celor mai rele. Cucuvelele care văd nu pot acepta să fie rezonabile, pentru că se cred prea puternice ca să nu joace de toți banii. Cei care aud cântecul cucuvelelor nu pot accepta, la rândul lor, că el anunță moartea dacă nu devenim rezonabili. Vom deveni cu toții astfel numai atunci când suferința va face ca ceea ce nu putem accepta azi să fie ieșirea unică, deci inevitabilă, din impas.

 

Așadar, să ne vedem cu bine după război!

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/noaptea-cucuvelelor/

O lecție de odioasă manipulare

 

Cel puțin trei posturi de televiziune și un batalion de deontologi furioși au înfierat cu mânie revoluționară vreo două fraze rostite de mine la Conferința Națională dedicată independenței justiției, provocând o reacție de furie colectivă în rândul consumatorilor de știri false.

 

Trecând peste vulgaritatea mesajelor trimise mie de diverși cetățeni – reali sau fictivi – pe care nu îi cunosc și care nu mă cunosc, dar care cred a ști totul despre mine (inclusiv, am aflat, că aș fi homosexual și că aș fi făcut afaceri cu Osama bin Laden), este uluitor să vezi cât de repede o minciună a putut cuceri mintea multora, mai ales sprijinită de „proba” (în stil Sky News sau Sunday Times) câtorva imagini filmate scoase din orice context. Astfel s-a ajuns să mi se reproșeze nu doar ce nu am spus – respectiv că toți românii ar fi hoți, ci chiar contrariul a ceea ce am spus.

 

Cine a spus că toți suntem / sunteți hoți?! În nici un caz eu! Oameni buni, nu vedeți cum sunteți manipulați? Au venit unii și v-au strigat că eu aș fi spus așa ceva iar voi credeți fără să verificați și în funcție de asta comiteți nedreptăți nu numai față de cel acuzat dar mai ales față de propriile voastre interese, de voi înșivă și de cei dragi vouă!

 

Eu am repetat un lucru pe care specialiștii îl spun de sute de ani, iar profesioniștii prezenți la conferința la care am făcut-o nu m-au contrazis, că dacă – repet, dacă, deci prin absurd sau prin ipoteză – toată lumea încalcă o lege, înseamnă că acea lege este proastă iar nu poporul care o încalcă este rău. În acest caz ceea ce trebuie schimbat este legea iar nu poporul. Legea este ce vrea poporul iar nu legislatorii care adoptă reguli fără să țină seama de popor, de ce poate să vrea și să facă el! Asta am spus. Nu vă place?

 

Legea nu schimbă realitatea, ci doar o ordonează, o disciplinează, o administrează. Studenților mei le spun că societatea este asemenea unui parc iar aleile construite de grădinar / legiuitor pentru cei care se plimbă prin parc sunt legile care le ordonează deplasarea. Cei care calcă pe iarbă sunt amendați. Cu toate acestea adesea vedem cum peste gazon au apărut poteci bătătorite de trecerea oamenilor grăbiți să ajungă la diferite destinații necesare. Apariția potecilor indică faptul că pe acolo au trecut mulți oameni și toți mânați de nevoi similare. În atari condiții, decât să amendezi lumea obligându-o să urmeze trasee care nu îi fac trebuință, este mai bine să asfaltezi cărările bătute de ea, căci aceea este trebuința ei. Când ceea ce pare greșit este greșeala tuturor, acea greșeală face legea, înlocuișete legea, este legea. Nu am inventat eu asta, ci înțelepții dreptului care cu mult înaintea mea au spus: „Error communis facit jus” (greșeala comună / tuturor face legea).

 

Spunând acestea am dat și o replică celor din țară și din străinătate care afirmă – iar „deontologii” care mi-au sărit în cap se fac mereu ecoul unor asemenea enormități – că suntem un popor de corupți. Dacă – repet, dacă, deci prin absurd – am fi cum spun aceștia, înseamnă că nimeni nu este corupt. Căci dacă toți oamenii ar avea o singură ureche, ar fi aberant să spunem că cei cu două urechi sunt normali. Normalitatea este acolo unde este majoritatea. Nu sunteți de acord? Dacă cineva crede – nu eu, căci eu resping aceasta – că românii ca popor au corupția în sânge, înseamnă că fie acela minte sau este nebun, fie este ceva în neregulă cu definiția corupției.

 

Așadar, ce am spus rău? Nimic. Repet, cei de față – judecători, procurori, avocați, profesori de drept – au fost de acord cu mine. Slavă Domnului că au fost acolo întrucât altminteri singura „dovadă” ar fi fost extrasul din filmul discuției.

 

Tehnica manipulării apare astfel evidentă. Au venit cei care nu au fost de față și, pe fondul proiectării unui film în care eu nu spuneam nimic rău, au făcut un comentariu tendențios iar lumea a preluat comentariul fără să mai judece ce se spunea în film, acceptând imaginile filmate drept dovadă că ceea ce pretindeau manipulatorii este adevărat. Așa au procedat și jurnaliștii de la ziarul The Sunday Times care printr-un film trucat i-au făcut pe unii să creadă că am acceptat să iau mită sau să fac trafic de influență sau să fac lobby sau, în orice caz, să fac ceva rău, într-atât încât judecătorii (supuși unor ordine oculte sau nu) au ajuns a se teme să dea un verdict împotriva opiniei străzii, deși dovezile le spuneau altceva.

 

Dacă la un examen scris toți studenții răspund corect, nu poți ști dacă au copiat unul după altul. Dacă fac fiecare altă greșeală, este sigur că nu au copiat. Dacă toți fac aceeași greșeală, este aproape cert că au preluat-o unul de la celălalt copiind. Când formatori de opinie diferiți, lucrând în locuri fără legătură aparentă unul cu altul, instantaneu indentifică în discursul meu, care conținea mult mai multe idei, aceeași frază și îi dau aceeași interpretare greșită tinzând la inducerea aceleiași percepții false în conștiința colectivă, cu certitudine ei răspund unei comenzi venite de la același centru. Nu poate fi altfel.

 

De ce dorește acel centru execuția mea și subminarea legăturii vechi și profunde de respect reciproc care există între mine și masa adevăraților magistrați aflați în slujba adevăratei justiții, magistrați care mi-au dat în aceste zile semnul solidarității lor, delimitându-se limpede, chiar dacă tacit, de o condmanare care nu are legătură cu justiția și pătează istoria României? Aceasta este o altă poveste. Oricare ar fi explicația, eu pot fi doar o victimă colaterală. Principala victimă este națiunea română.

 

În prezent eu nu mai am nici o funcție publică și nu candidez pentru nimic. Nu voi participa la alegerile care vin și nu voi cere nimic nimănui. Gândiți-vă însă cât de ușor puteți fi manipulați și făcuți să îi respingeți tocmai pe cei care vă iubesc și se luptă pentru voi.

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/o-lectie-de-odioasa-manipulare/

Older posts «