Ignoranța ignorantului

 

Una dintre trăsăturile cele mai supărătoare ale ignoranților este faptul că își ignoră propria ignoranță. Cu cât ignoranța le este mai mare cu atât convingerea că știu ceea ce nu știu este mai fermă. De aceea, îndoielile celorlalți cu privire la (ne)știința lor îi irită până la a-i face agresivi. Agresivitate care atinge frecvent nivelul bădărăniei.

 

Avem reconfirmarea acestor adevăruri observând intervențiile teoreticienilor de ocazie ai statului și dreptului, relativ la recenta respingere de către Senat a cererii privind autorizarea urmării penale în cazul Oprea-Gigină, pentru infracțiunea de omor din culpă. Ne sunt citate texte din Constituție și sunt interpretate dezinvolt articole din codul penal de către persoane care, pe când revolta le întunecă rațiunea, nu se întreabă la ce or fi bune facultățile de drept dacă pentru a emite opinii juridice este suficient să cunoști scrisul și cititul. Culmea este că asemenea erijare în postură de „acuzatori publici” și „asesori populari” (procurori și judecători fără studii inventați de stânga revoluționară bolșevică în anii săi de populism militant), constituind „tribunale ale poporului” ad-hoc (precum cele care au trimis în închisori întreaga elită românească în anii 1950), vine din partea exponenților unei așa zise drepte care se proclamă anticomunistă și luptă neîncetat cu fantoma comunismului.

 

Mi se va spune că este imposibil ca legile să fie respectate dacă ele nu sunt înțelese de toată lumea. În principiu așa este. Citind legea orice om poate ști și trebuie să știe ce are dreptul să facă sau ce este obligat să nu facă.

 

Numai că legile nu sunt perfecte. Ele sunt scrise de oameni, adesea fără cunoștințe de tehnică legislativă, și de aceea sunt interpretabile. O asemenea interpretare nu mai poate fi lăsată în seama oricui. De aceea s-a creat sistemul judiciar și i-a fost recunoscută puterii judecătorești independența, în echilibru cu celelalte puteri ale statului. Și tot de aceea, s-a stabilit în întreaga lume civilizată, și mai ales în statele democrate, că judecata referitoare la respectarea legii se face exclusiv în tribunale sub supravegherea juriștilor (lucru valabil chiar și în sistemul curților cu jurați), iar nu pe stradă.

 

În același timp, orice text de lege se interpretează în lumina științei dreptului (care este altceva decât cunoașterea legislației) și în contextul întregului sistem normativ. Acesta din urmă, chiar dacă este definit ca o morală minimă, are în primul rând în vedere asigurarea liniștitei funcționări a ansamblului social, stabilitatea și securitatea raporturilor între persoane, subsumate intereselor generale ale comunității, iar nu satisfacerea unor sentimente individuale de revanșă sau chiar a unui instinct abstract de dreptate.

 

Justiția, aceea despre care se spune că trebuie făcută chiar de ar fi să piară lumea („fiat justitia pereat mundus!”) nu este străină de dreptate dar este altceva decât ea. Morala legii („quid leges sine moribus?”) nu este morala comună, ci dreptatea socială. Altminteri, suma dreptății indivizilor devine nedreptatea socială maximă („summum jus, summa injuria”). „Se comit adesea nedreptăți șicanând oamenii prin interpretarea răuvoitoare a dreptului” – spunea Cicero în „De oficiis” („Despre îndatoriri”), încă acum câteva mii de ani. El nu îi cunoscuse, desigur, pe „tinerii frumoși, liberi și decerebrați” din România secolului XXI.

 

Oricât de clară și pe înțelesul tuturor ar fi, legea nu este o carte tehnică pe care interpretându-o literal (exclusiv pe baza regulilor gramaticale) și aplicându-o ad litteram putem ajunge la comportamente corecte. De aceea este nevoie de juriști la tot pasul. Aceasta mai ales atunci când se pune problema să restrângem drepturile fundamentale ale unei persoane (cum ar fi dreptul la libertate dar și cel la demnitate), pe motiv că ea a ar fi încălcat legea.

 

Oricât ar părea de ciudat, o înțelepciune milenară a consolidat concluzia că este mai ușor să înțelegi ce ai de făcut ca să nu încalci legea, decât să stabilești dacă cineva a încălcat-o într-un caz concret. De aceea s-a adoptat principiul prezumției de nevinovăție, precum și cel al răsturnării acestei prezumții numai în cazul în care vinovăția este probată de acuzator, iar nu de acuzat, dincolo de orice dubiu rezonabil („in dubio pro reo”). Or, asta nu se poate face pe stradă.

 

Am auzit dinnou în aceste zile maxima potrivit căreia „suntem egali în drepturi”, cu varianta „toți suntem egali în fața legii”. Așa este. Numai că aceasta nu înseamnă că suntem egali.

 

În ordinea de fapt suntem inegali din toate punctele de vedere. Cum oare să fie egal prostul și deștepul, cel care știe și cel care nu știe, înțeleptul și nebunul, bogatul și săracul, sănătosul și bolnavul etc.? Aceasta este realitatea. Dreptul nu o poate schimba, ci numai administra. Scopul realist al unei societăți drepte nu este instaurarea forțată a egalității (a încercat-o comunismul și a eșuat dramatic), ci transformarea inegalității în simplă diversitate și mai ales, evitarea situației în care inegalitatea duce la inechitate. Dreptatea socială nu este incompatibilă cu inegalitatea dar nu este același lucru cu egalitatea.

 

Când legea îi tratează pe inegali în mod egal, ignorând realitatea inegalității, rezultatul este adâncirea celei din urmă și bridarea inechității. De aceea vorbim nu despre egalitate pură și simplă, ci despre „egalitatea șanselor”, despre „discriminare pozitivă”, despre „echilibrul dinamic al puterilor”, despre „includerea celor marginalizați sau vulnerabili în ansamblul social”. Concepte subtile prin care se realizează zi de zi și ceas de ceas reglajul fin al interacțiunii complexe dintre oameni, astfel încât ordinea de drept, care ne tratează cu egal respect dar fără să ignore inegalitatea nostră obiectivă, caută a face suportabilă ordinea de fapt așezată implacabil sub semnul inegalității.

 

Toți suntem egali în fața legii dar legea stabilește, adesea, ca cei mai bogați să plătească impozite mai mari decât cei săraci. Unii se plâng că astfel este sancționat meritul. Alții spun că astfel se asigură solidaritatea socială și se corectează nedreptățile sociale.

 

Toți suntem egali în fața legii dar legea nu poate face abstracție de inegalitatea între rolul social al persoanelor publice (oricât de antipatice ar fi ele în concret) și cel al persoanelor private (adesea foarte simpatice tocmai pentru că nu le cunoaștem ca să le putem judeca). Cu atât mai puțin ea poate ignora diferența între cetățean și instituție. Cetățeanul este un subiect individual pentru care trebuie să lucreze instituțiile. Instituțiile – și există chiar cetățeni-instituții – lucrează însă pentru ansamblul cetățenilor. De aceea legea nu îl poate trata în același fel pe cetățeanul pur și simplu și pe cetățeanul-instituție, adică pe cetățeanul cu o funcție de interes social. Iată de ce unii au imunități iar alții nu. Cu precizarea esențială că imunitatea nu ocrotește interesul celui căruia i se aplică, ci interesele celor în slujba căruia acesta este.

 

Ca să luăm un exemplu mai puțin controversat, când diplomații străini se bucură de imunitate în România, aceasta nu le este acordată în interesul lor, ci în interesul statului străin care i-a trimis aici și pentru care ei lucrează. De aceea, ambasadorii străini (ca, de altfel și unii „eminenți” juriști români cu agende politice personale), care în numele principiului egalității în fața legii, acuză Parlamentul României pentru că i-ar feri pe parlamentari sau miniștri de actul de justiție, își bat de fapt joc de români profitând cinic de ignoranța lor. Acum câțiva ani Congresul american a votat ca Președintele Clinton să nu fie deferit judecății sub acuzația de obstrucționare a justiției prin sperjur (cam ceea ce i se reproșează astăzi la noi dlui Tăriceanu) în cazul „Monica Lewinski”, pentru rațiuni de oportunitate, de altfel absolut corecte. Interesul SUA era în acel moment altul decât agenda puterii judecătorești.

 

Toate parlamentele naționale din spațiul euro-atlantic, inclusiv Parlamentul European, au aceleași prerogative și aceleași practici cu Parlamentul României. Nimeni nu le critică decât atunci când vine vorba de România. De ce oare?!

 

Tinerii furioși și ignoranți ai României trebuie să știe că pentru dreptul lor de a protesta și a debita tot felul de inepții astăzi, inclusiv împotriva parlamentarismului și a separării puterilor, părinții și bunicii lor și-au riscat viața cu un sfert de secol în urmă. Atunci, când am stat eu însumi în fața tancurilor și am văzut cum ia foc Biblioteca Universitară în care citisem atâtea mari lucrări de drept, am avut în gând să contribui la construirea unei ordini sociale democrate în care parlamentarii se bucură de imunitate, judecătorii de inamovibilitate, procurorii de autonomie și toți cetățenii de libertate. Nici o demonstrație a unor ignoranți manipulați de forțe ostile României libere, echitabile și europene, nu mă va face să renunț la apărarea acestor valori.

 

 

PS Celor care cred că ne pot învăța dreptul numai pentru că au făcut patru clase primare și știu să citească legile, le spun ceea ce ne spunea în liceu profesorul nostru de matematică: „Dacă toate muștele ar face miere, ar fi miere și la coada cățelului”. Cu alte cuvinte, dacă toți am ști să interpretăm corect legile toată țara ar putea fi un imens tribunal funcționând ca un adevărat templu al dreptății. Așa însă, România riscă să devină doar o imensă pușcărie.

 

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/ignoranta-ignorantului/

Un proiect fără țară

 

În anii 1990 se numea „agendă națională”. Era vorba despre o viziune asupra viitorului României, în spatele căreia să se poată mobiliza toate sau cel puțin principalele forțe politice naționale. Prin „forțe politice” se înțelegea o elită plurală selectată și/sau validată de societatea civilă, căreia cetățenii îi încredințaseră destinul lor, odată cu fracțiunea lor de putere din puterea totală a națiunii. Distincțiile ideologice dintre aceste forțe erau vagi dar fiecare a avea o concepție cât de cât structurată asupra a ceea ce își dorea să fie România.

 

Prima „agendă națională” (sau primul „proiect de țară”) postcomunistă a fost cea a tranziției de la dictatură la democrație, de la economia de comandă la economia de piață, de la societatea închisă și controlată la societatea deschisă și liberă, precum și de la integrarea ruso-asiatică la cea euro-atlantică. În domeniul securității geopolitice se preconiza profilarea României ca lider / pivot politic regional în Europa Centrală, de Est și de Sud-Est, realizarea unui sistem de partneriate strategice bilaterale și trilaterale cu statele vecine care să acopere această regiune, precum și a unor parteneriate strategice cu SUA, Italia și China (purta alt nume dar tot asta era), aderarea la NATO, intrarea în UE și normalizarea relațiilor cu Rusia (în condițiile în care cu această țară, ca și cu Germania, nu se putea identifica congruența intereselor strategice). Proiectul includea, da, și „unirea cu Moldova”, în diverse forme și variante, dar despre aceasta s-a vorbit, dintr-o prudentă înțelepciune, atât de puțin încât mulți au crezut că nu există.

 

Asupra acestei agende s-a realizat în cele din urmă consensul național. Sub umbrela ei s-au consumat mai multe etape istorice: reformă (reforma de sistem și ajustarea structurală) și contrareformă, tranziție de bază și post-tranziție, integrare externă pe baze interguvernamentale și integrare pe baze federale.

 

Procesul îndeplinirii ei s-a fracturat cam prin anul 1998, atunci când „corupția corectivă” (acumularea primitivă de capital privat național) a fost înlocuită de corupția de sistem, structurile securitare regionale au fost demolate în favoarea asocierii la proiectul Europei germane, iar parteneriatul cu SUA și-a început conversia în protectorat.

 

În siajul ei, ca efect inerțial pozitiv, România intră în NATO în 2004 și în UE în 2007, dar o face în genunchi și fără a mai avea un proiect post-aderare. Absența acestuia dovedește tocmai ruptura dintre viziunea strategică a celor care avansaseră „agenda” revoluționară a anilor 1990, ca proiect național coerent, și prioritățile tactice incoerente ale epigonilor lor, care au patronat simbolic integrarea României în structuri comunitare externe în timp ce ea se dezintegra în interior într-o puzderie de oligarhii locale.

 

Așa a rămas țara fără proiect. Adică fără busolă. Într-un blocaj tactic lipsit de orice țintă strategică.

 

În acest context, forțele politice ale anilor 1990 s-au rupt de sursa lor socială, neîncrederea dintre ele fiind reciprocă și irevocabilă. Suveranitatea partajată în procesul integrării euro-atlantice, a devenit suveranitate cedată. Conducătorii naționali au ajuns un fel de guvernatori înscăunați din voință externă. Mandatului popular i-a fost substiuit mandatul străin. După compromiterea ( a se citi asasinarea) clasei politice românești, locul conducerii politice a fost luat de guvernarea tehnocrată. Nedemocratică și anațională. Forme fără fond, alegerile mai sunt permise numai întrucât nu pot determina vreo schimbare. Astfel, o țară fără proiect a devenit un teritoriu locuit de o populație fără țară.

 

Într-o atare logică era firesc ca misiunea întocmirii unui nou „proiect de țară” (cuvântul „național” cu greu și-ar fi putut găsi locul în această formulare succedând vechea „agendă națională”) să fie încredințat tehnocraților… de partid și de stat. Ceea ce nu se înțelege, desigur, este că orice proiecție are nevoie de viziune, iar viziunea este proprie oamenilor politici, nu tehnicienilor.

 

Tehnicienii pot diagnostica o anumită stare și propune terapii pentru optimizarea acesteia sau tratarea maladiilor de care suferă. Ei nu pot schimba nimic, căci nu știu să schimbe. Ei sunt doar gestionarii a ceea ce există, căci abilitățile lor se bazează pe memorie și nu pe imaginație, gândirea lor este exersată în statică și nu în dinamică, ambițiile lor se limitează la conservarea dreptului câștigat și nu vizează dobândirea drepturilor de câștigat. Ei nu apără valori, din care se pot naște vise, ci stări din care nu emană decât…stagnarea.

 

Prin urmare, viitorul „proiect de țară”, dincolo de valoarea sa propagandistică, de instrument electoral, nu are cum fi altceva decât o carte tehnică pentru optimizarea exploatării oligarhice (interne și externe) a unei națiuni în curs de dispariție, organizată pe principii neocoloniale.

 

Așadar, vom avea proiect dar nu vom avea țară. Se pare, însă, că prea puțini români sunt preocupați de asta.

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/un-proiect-fara-tara/

Spre o nouă lovitură colectivă?

 

Puține refuzuri parlamentare de autorizare a unor măsuri judiciare au fost mai vădit corecte decât respingerea cererii DNA de a-l pune sub urmărire pe fostul vice-premier Gabriel Oprea pentru presupusa comitere a infracțiunii de omor din culpă. Antipatia de care se bucură necarsimaticul acuzat nu poate explica singură acest fenomen.

 

Nu trebuie să fii filosof ca să înțelegi că atunci când declanșarea unei proceduri este supusă prin lege aprobării unei anumite persoane, acea persoană este îndreptățită să își dea acordul sau să îl refuze. În speță, dreptul Parlamentului de a aproba sau refuza este conferit de Constituție. Dacă nimeni nu poate fi deasupra legii, cu atât mai puțin nimeni nu poate fi deasupra Constituției. Cui nu îi place Constituția să o modifice, iar nu să critice Parlamentul pentru că o respectă, luând în serios atribuțiile conferite de ea.

 

Nu trebuie să fii jurist ca să înțelegi că o instituție competentă, potrivit legii, să cerceteze fapte de corupție, nu are dreptul să cerceteze infracțiunea de omor. În această speță Parlamentul era chemat să acționeze în baza legii iar nu să modifice legea. Cum să reproșezi Parlamentului că nu a încălcat legea, pe motiv că un atare gest ar fi fost oportun? Cum ar rămâne atunci cu principiul legalității?

 

Nu trebuie să fii logician ca să înțelegi diferența între cauza determinantă a unui eveniment (în speță, moartea nefericitului polițist ca urmare a căderii într-o groapă) și circumstanțele favorizante producerii acestuia (în speță abuzul de escortă al ministrului, căderea ploii, constituirea deficitară a dispozitivului de escortă în raport de condițiile meteorologice, inadecvarea vitezei de deplasare, prezența unei gropi în mijlocul carosabilului, semnalizarea insuficientă a gropii etc.). Asta se învață la facultatea de drept, în anul întâi.

 

Există indicii serioase că ministrul a abuzat de puterile aferente funcției sale. Pentru asta este cercetat penal. Nu există, însă, nici un indiciu consistent că ministrul a știut sau trebuia să știe că pe traseul ales, probabil de șeful dispozitivului de escortă, există o groapă pe care chiar și un motociclist profesionist putea să nu o vadă, dar că a acceptat senin posibilitatea accidentului crezând cu superficialitate că acesta nu se va produce. Imaginația unui procuror nu ține loc de temeinicie a indiciului, pentru ca ea să justifice limitarea drepturilor fundamentale ale unei persoane; fie ea și o persoană foarte antipatică.

 

În plus, aprecierea temeiniciei unei supoziții nu ține de știința dreptului, ci de discernământ. Or, din acest punct de vedere, ca democrat cred mai degrabă în discernământul câtorva zeci de senatori care urmează să răspundă în fața electoratului, decât în cel al unui procuror care vrea să crească în ochii șefilor lui și nu răspunde (potrivit legislației actuale) față de nimeni.

 

Scriu toate acestea în calitate de profesor de drept indignat de tăcerea colegilor de breaslă care, deși au statura profesională și socială potrivită pentru a vorbi credibil și lumina poporul, preferă să se facă, prin pasivitate, complici la omorul cu cruzimi al statului de drept.

 

Pe acest fundal este legitimă întrebarea privind cauza valului irațional de proteste care, atingând toate coardele sensibile, încearcă să scoată iarăși lumea în stradă; așa cum s-a întâmplat prin instrumentalizarea politică a dramei de la Clubul „Colectiv”. Organizatorii noii „mișcări spontane de revoltă populară” nu se sfiesc să manipuleze durerea mamei celui decedat, care este împinsă să ceară răzbunare pentru moartea fiului, confundând actul de justiție cu răzbunarea, în loc să i se explice că o justiție strâmbă poată omorî mulți oameni (așa cum se întâmplă azi în România) dar nici cea mai dreaptă justiție nu poate reda viață unui singur om (inclusiv regretatului său fiu).

 

Atunci când printr-o serie de manevre politice nu tocmai principiale, Gabriel Oprea devenea, ca vice-premier, cel mai puternic om din executivul României, reprezentantul unui guvern occidental mi-a spus că aceasta reprezintă transformarea inacceptabilă a unui stat și așa oligarhic, într-unul mafiot. În consecință, dacă se insista în respectiva structură și componență a Guvernului, acesta avea să fie forțat să cadă, iar Oprea avea să fie tratat de o manieră care să îl scoată pentru totdeauna din joc. Chiar dacă eram de acord cu diagnosticul, nu puteam accepta terapia, întrucât eu continui să cred (poate prea naiv) că românii sunt aceia care trebuie să își facă singuri curățenie în propria curte. Oricum, „predicția” s-a adeverit.

 

Cu câteva zile înainte de alegerile prezidențiale din 2014, tot dintr-o sursă externă, am aflat că în măsura în care rezultatul votului pentru alegerile prezidențiale nu se va răsturna în turul doi (ceea ce probabilistic era greu de presupus), vor fi organizate demonstrații acuzând frauda electorală și cerând invalidarea alegerii candidatului PSD. În mod neașteptat numărătoarea voturilor a dat un alt câștigător iar recunoașterea rapidă a înfrângerii de către PSD a rezolvat problema, dar nu a mai fost timp pentru oprirea tuturor demonstranților. Așa se face că am asistat la manifestații de stradă care cereau… ceea ce deja se obținuse.

 

Cu mai multe săptămâni înainte de incendiul de la Colectiv, câțiva dintre foștii mei colaboratori de la Bruxelles m-au avertizat că Guvernul Ponta urmează să cadă. Întrebânu-i cum se va ajunge la aceasta, mi-au răspuns că se fac presiuni și se duc negocieri în acest sens iar dacă nu se va ajunge la un acord, Guvernul va cădea prin acțiunea străzii. Câțiva dintre prietenii mei români pot depune mărturie că le-am anticipat insurecția „tinerilor frumoși și liberi”, sfătuindu-i ca indiferent de nemulțumirile lor să nu cadă în capcană și să se alăture tulburărilor care prindeau a se înmulți și inflama în principalele orașe ale țării.

 

Desigur, nu credem în teoria conspirației. Putem crede, însă, și mai puțin în teoria premoniței și în cea a coincidenței. Mai ales atunci când premonițiile nu dau greș iar coincidențele nu au sfârșit. Iată de ce, văzând agitația în jurul „cazului Oprea” – un vornic Moțoc perfect, mă întreb dacă apropierea alegerilor nu impune cumva măsuri preventive pentru „corectarea” opțiunilor „greșite” ale alegătorilor? „Tinerii frumoși și liberi”, aflați acum la refacere în „cazărmi”, care au adus la putere împotriva Constituției „guvernul tehnocrat” (nu discut calitatea, ci constituționalitatea lui), ar putea fi chemați dinnou la „datorie”, de astă dată nu pentru a da jos un guvern, ci pentru a-l menține cumva la putere?

 

Ar fi și acesta un „proiect de țară”. De țară închinată!

 

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/spre-o-noua-lovitura-colectiva/

Echilibrul celor mari si securitatea celor mici

 

In ultimele zile urechea mi-a fost izbita de o idee repetata de mai multe persoane. Unele, cel putin pana la proba contrarie, de buna credinta. Altele, cunoscute ca promotori de “analize” in serviciu comandat. Intrarea in joc a celor din urma m-a facut sa iau mai in serios spusele celor dintai.

 

Potrivit celor la care ma refer, dupa plecarea Marii Britanii (dupa Brexit) UE se reaseaza. In cadrul acestui proces Romania a facut si face bine sa se pozitioneze alaturi de „nucleul dur” franco-german, refuzand a se alatura dizidentei nationaliste a Grupului de la Viszegrad, incurajata de Rusia. Cu alte cuvinte, daca se aseaza pe linia autoritar-nationala a Ungariei, Poloniei, Slovaciei si chiar a Cehiei, Bucurestiul face jocul Moscovei. Daca sustine adancirea integrarii europene promovata de Germania si Franta, Bucurestiul se opune hegemonismului rus.

 

Frica de Rusia, acest blestem al gandirii strategice romanesti, guverneaza asemenea rationamente. “Sa fim cu Germania iar nu cu Ungaria!” – este teza accesorie, care intareste mesajul principal, mulandu-se ca o manusa pe alte prejudecati cognitive care intoxica mintea romanilor.

 

Desi seducatoare la prima vedere, o atare doctrina de ultima ora, ascunde o logica deficitara.

 

In primul rand Franta a abandonat de mult rolul de protagonist al proiectului Europei politice, reaparitia ei in prim planul european avand doar rostul de a oferi un alibi pentru ofensiva Europei germane.

 

In al doilea rand, Germania, dar si Franta, scapate de sicanele eurosceptice ale britanicilor, sunt preocupate de emanciparea lor si a “vechii Europe” de sub tutela americana, scop in care obligatoriu trebuie sa se apropie de Rusia. Apropiere de altfel traditionala, care vine la intalnire cu nevoia Rusiei de a se alia cu puterile continentale vest-europene in scopul contrabalansarii eficiente a puterilor navale euro-atlantice (SUA si UK).

 

In al treilea rand, in Franta, dar si in Germania, se manifesta o deplasare viguroasa catre national-populism. In circa un an Parisul ar putea deveni principala capitala eurosceptica a UE, iar Berlinul cu greu si-ar mai putea deghiza agenda neo-imperiala in spatele retoricii federalismului paneuropean.

 

Ideea unei armate (federale) europene nu este in sine rea. Europenii nu pot ramane la nesfarsit dependenti de umbrela de securitate militara americana. In plus, SUA nu mai au capacitatea de a fi jandarmul global care sare in apararea europenilor chiar si atunci cand nici un interes strategic nu i-o dicteaza. O impartire mai echitabila a poverii constand in apararea “ordinii liberale” a lumii (adica a Pax Americana), este ceruta si ar fi salutata si la Washington. Problema este ca edificarea unei forte armate europene este vazuta la Berlin si Paris ca o decuplare strategica de SUA (si deci, ca o bagatelizare a NATO). Ceea ce nu poate produce decat bucurie la Moscova, pavand drumul catre un parteneriat strategic ruso-german, eventual dres cu sos francez, daca nu chiar impunandu-l.

 

Era imposibil ca aceasta initiativa “europeana” (de fapt germano-franceza) sa nu fie asociata cu renuntarea la proiectul confederatiei transatlantice, cunoscut sub numele de “Parteneriat Transatlantic pentru Investitii si Comert” (TTIP). NATO + TTIP = EACC (Euro-Atlantic Confederative Community) Aceasta ar fi fost o superputere globala fara egal. Singura capabila sa contrabalanseze ridicarea Chinei si sa ofere omenirii o noua ordine post-americana bazata pe standarde euro-americane – Pax Transatlantica sau Pax Euro-Americana.

 

Nici aceasta idee nu ar fi fost rea. Cu conditia ca produsul politic sa fie o putere in acelasi timp soft (pacifista) si sociala. Ceea ce impunea, pentru ca incercarea sa aiba succes, reformarea prealabila a UE. Reforma care implica renuntarea la pozitia dominanta a Germaniei si europenizarea membrilor central si est europeni ai UE, veniti din fostul bloc sovietic. Pentru aceasta Germania trebuia sa renunte la modelul dezvoltarii sale economice dependente de export si sa ofere membrilor orientali un “plan” similar Planului Marshall, asa cum si ea a primit pentru a se ridica din ruina infrangerii militare. Printr-un asemenea gest Germania ar fi restituit creditul acordat de invingatorii ei si ar fi pus cu adevarat capat celui de al Doilea Razboi Mondial. Berlinul dnei Merkel a preferat, insa, revenirea la proiectul european al celui de al Treilea Reich. De aici imposibilitatea incheierii TTIP, caci in conditiile multiplelor disparitati dintre SUA si UE, negocierile nu puteau conduce decat catre o ocupatie americana a Europei. Esecul lor implica reactualizarea Pactului Ribentropp-Molotov.

 

Prea slaba pentru a (mai) fi un imperiu mondial si prea puternica pentru a se uni cu UE, incapabila sa stavileasca singura anarhia razboinica a fundamentalismului islamic revansard si preocupata de rivalitatea chineza din regiunea Pacificului, speriata de caderea Europei sub dominatie germana sau ruso-germana si pusa in dificultate de virajul neo-otoman al Turciei, America este obligata sa se inteleaga cu Rusia. Pur si simplu nu are alta alternativa.

 

In acelasi timp, constienta ca partenerii ei est europeni pot da mai putin decat cer, si ca ea le poate oferi mai putin decat ei spera, America le trimite acestora, pe toate caile posibile, un dublu semnal: sa nu se bazeze pe ea si sa constituie impreuna un bloc intins de la Marea Baltica la Marea Neagra, in acelasi timp capabil sa salvgardeze valorile pe care se aseaza Pax Americana si sa impiedice o fuziune ruso-germana. Prima misiune, presupune acceptarea modelului postnational impus de globalism. Cea de a doua, revenirea la suveranismul national. Intre ele exista o contradictie greu de impacat.

 

Intelegand mesajul Washingtonului care le spune “ajutati-va singuri si America va va ajuta”, statele Grupului de la Viszegrad revin la nationalism nu impotriva europenismului, ci a colonialismului. Refuzul liberalismului democratic pe plan intern este reactia lor instinctiva fata de lipsirea de libertate pe plan extern. Autoritarismul spre care tind este o forma de organizare impusa de exigentele luptei de eliberare iar nu, ca la noi, o metoda pentru neutralizarea exponentilor interesului national. Obiectivul strategic care le uneste nu este divizarea Europei (acesta este un obiectiv britanic traditional), ci salvarea identitatii lor si promovarea agendei strategice circumscrise de aceasta.

 

Pentru romani istoria are doua lectii: 1. Atunci cand s-a aflat in tabere diferite cu vecinii de la Viszegrad (in special Ungaria, dar si Polonia) România a avut mari dificultati securitare; 2. Atunci cand protagonistii vestului s-au inteles cu cei ai estului peste capul ei, România a platit costurile intelegerii. Aceste lectii trebuie avute in minte atunci cand se pune problema optiunii pentru o alianta sau alta.

 

Prioritatea Romaniei nu este aceea de a opta intre “nucleul dur” germano-francez al UE si periferia recalcitranta a acesteia de la Viszegrad, nici intre Pax Germanica si Pax Americana, nici intre Occidentul euro-atlantic si Orientul ruso-asiatic, ci intre libertate si supunere. Daca alege libertatea, trebuie sa construiasca un sistem de aliante multivectorial cu geometrie variabila, ghidat de logica tintei urmarite iar nu de logica aliatului dorit, astfel incat sa nu fie niciodata singura si niciodata in inferioritate pe drumul catre destinatia propusa. Daca alege supunerea, adica alinierea servila la comenzile altora, tot ce mai poate face este sa incerce a-si procura stapanul care i se pare cel mai convenabil, inainte ca stapanii potentiali sa se inteleaga intre ei; cu mentiunea ca adesea, pentru a-si salva linistea, stapanii fac tranzactii prin care isi transfera unii altora teritorii, cu tot cu sufletele care le locuiesc.

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/echilibrul-celor-mari-si-securitatea-celor-mici/

Declaratia de la Chisinau si poza de la Sfantul Gheorghe

 

A gandi ca toti ambasadorii americani sunt naivi, ignoranti si incompetenti ar fi un gest de aroganta sinucigasa din partea noastra. A le reprosa aluziv si paternal inabilitatea de a-si uni bunele intentii cu intelegerea sensibilitatilor noastre (suntem un popor hipersensibil, nu-i asa?), este doar expresia politicii strutului. Diplomatia SUA nu merita nici o asemenea ofensa, nici un asemenea credit.

 

SUA nu fac decat sa isi urmareasca propriile interese intr-o lume care se schimba si care pune in discutie cu tot mai mare energie “ordinea liberala globala”, adica Pax Americana. Este firesc sa fie asa si nu este nimic de reprosat in acest sens. Este insa totul de evaluat si de reproiectat.

 

Intr-un foarte important studiu de data recenta, profesorul Zbigniew Brzezinski, cel care anterior, in lucrarea “Marea tabla de sah”, pleda in favoarea unipolarismului american, face observatia ca SUA si-au pierdut capacitatea de a juca rolul unui imperiu mondial, chiar daca pentru o vreme vor ramane cea mai mare putere a lumii, si ca obiectivul lor strategic va trebui sa fie participarea la definirea unei noi ordini mondiale caraterizate de pluripolarism si de un sistem adecvat de echilibru al puterilor la scara globala. Aceasta in conditiile in care China se afirma ca mare putere cu tendinte nationaliste, Rusia revine in jocul global cu pretentii de protagonist, Europa se reconfigureaza sub dominatie germana iar Orientul musulman cauta, adesea in forme violente, sa se emancipeze prin obtinerea revansei fata de mai vechiul si mai noul hegemonism occidental. Am facut referire la acest studiu, care confirma teze de multa vreme formulate de mine insumi, pentru ca autorul sau nu poate fi acuzat in nici un caz de americanofobie sau de rusofilie.

 

Pe acest fundal, declaratia de la Chisinau a ambasadorului american in Republica Moldova si fotografia de la Sfantul Gheorghe a ambasadorului american in Romania, capata sens si coerenta. Ele nu sunt gafe, ci avertismente cu valoare de simbol in legatura cu reorientarea politicii SUA in Europa centrala si orientala, in siajul mutatiilor pe care le sufera interesele vitale americane. Oricat de iluzoriu si nerealist ar fi proiectul unirii Romaniei cu Republica Moldova, si oricat de iluzoriu si nerealist ar fi proiectul segregationismului secuiesc, independent de acestea dar prin utilizarea simbolurilor lor, la Chisinau s-a afirmat achiesarea Americii la tezele care fundamenteaza geopolitica rusa la gurile Dunarii, iar la Sfantul Gheorghe s-a afirmat acceptul Americii pentru agenda geopolitica maghiara in Transilvania, perfect coordonata cu geopolitica rusa pe linia Carpatilor, respectiv referitoare la culoarul de trecere dinspre Rusia spre Balcani.

 

Revolta noastra nu isi are sens. Orice semn de enervare nu ar face decat sa ne evidentieze neputinta. Pe de alta parte, nici sa ne autoinselam spunandu-ne ca totul este in regula, nimic nu s-a schimbat si afacerile merg inainte ca de obicei, nu este de folos.

 

Ceea ce trebuie sa constatam este ca a disparut congruenta intereselor strategice pe baza careia s-a construit parteneriatul romano-american si ca, prin urmare, umbrela de securitate pe care ne-o oferea acesta s-a spart. In cel mai bun caz, SUA pastreaza un interes strategic subsidiar in relatia cu Romania, interes care se activeaza numai daca promovarea interesului principal, recomandand intelegeri cu puteri intamplator romanosceptice, esueaza. O situatie cu atat mai periculoasa cu cat aceste puteri romanosceptice (ca sa folosim un eufemism), mai mari sau mai mici, sunt amplasate in proximitatea Romaniei, practic incercuindu-o.

 

Absenta unor interese congruente face orice parteneriat caduc. In atari circumstante, fie ne redefinim interesele strategice astfel incat sa reconstituim fundatia parteneriatului romano-american, ceea ce nu ne permite geografia (chiar daca de istorie am uita), fie gasim argumente practice pentru a ne convinge partenerul american ca primul sau interes este mentinerea relatiei strategice cu Romania, ceea ce din pozitia de cvasicolonie este greu de obtinut, fie modificam geometria sistemului de aliante romanesc urmarind, la randul nostru si la nivelul parteneriatelor noastre, tranzitia lumii de la odinea (cvasi)unipolara la cea multipolara, ceea ce presupune redobandirea unui nivel rezonabil de suveranitate. Altminteri in curand vom ajunge doar o Romanie mica si foarte nationalista, cu iluzii mari si foarte paguboase.

 

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/declaratia-de-la-chisinau-si-poza-de-la-sfantul-gheorghe/

Older posts «