Europa de la Aachen la Hermannstadt

EUROPA GERMANĂ S-A NĂSCUT LA AACHEN

 

Anul 2019 a debutat cu semnarea la Aachen (Germania) a Tratatului de cooperare și integrare franco-german prin care, printre altele, cele două state părți, reprezentate de cancelarul Angela Merkel și de președintele Emmanuel Macron, se angajau să lucreze împreună pentru construcția unei UE conforme intereselor și standardelor lor. La timpul respectiv scriam că tratatul cu pricina „ordonează nucleul dur al unui imperiu în care celorlalte state le rămâne doar opțiunea supunerii, urmând să li se atribuie statut de satelit în diferite grade”.

 

Tot atunci observam că locul ales pentru eveniment era plin de simbolism. Aachenul fusese capitala imperiului lui Carol cel Mare (Charlemagne), dar și orașul unde erau încoronați împărații Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană. Apropoul cel mai subtil se leagă însă de împrejurarea că tot la Aachen, în 1818, Franța post napoleoniană era adusă în situația de a se alătura Sfintei Alianțe formată de monarhiile europene conservatoare (Imperiul Rus, Imperiul Habsburgic și Regatul Prusiei) care îl învinseseră pe Napoleon I și care se legaseră să intervină pentru a pune capăt oricărei încercări de a aduce ordinea democratică în Europa. Prin urmare,  noul tratat se năștea acolo unde se întâlneau amintirea gloriei imperiale germane cu cea a umilinței franceze.

 

Așa cum altădată Charlemagne, rege al francilor și longobarzilor, după încoronarea ca împărat la Roma, ceruse Împăratului roman de la Constantinopol confirmarea împuternicirii de a guverna teritoriile apusene ale Imperiului roman, altminteri aflate sub controlul său efectiv, așa și autoprocalmații protagoniști ai noului imperiu carolingian i-au invitat la ceremonia de la Aachen pe reprezentanții principalelor instituții politice ale UE (Consiliul European, Parlamentul European, Comisia europeană și Consiliul UE), pentru ca prin această prezență să le confirme legitimitatea europeană și astfel să confere autoritate puterii lor asupra Europei germane.

 

Reprezentanții în cauză, președinți ai instituțiilor respective în conformitate cu tratatele europene, trebuiau să fie domnii Donald Tusk (Consiliul European), Antonio Tajani (Parlamentul European), Jean-Claude Iunker (Comisia Europeană) și premierul român Viorica Dăncilă (Consiliul UE). Ei bine, în ciuda acestui fapt, cuplul Merkel-Macron, în locul Vioricăi Dăncilă, l-a invitat pe Președintele Klaus Iohannis, fost primar de etnie germană (sas) al orașului transilvan Hermannstadt (în românește Sibiu) și președinte-fondator al Forumului Democratic al Germanilor din România (FDGR), oficial asumat ca succesor al Grupului Etnic German (GEG); acesta din urmă subiect extrateritorial al Reichului nazist, desființat prin Convenția de armistițiu dintre România și puterile aliate și interzis prin Tratatul de Pace, la finele celui de al Doilea Război Mondial. Abaterea, absolut conștientă, de la prevederile legislației europene avea o încărcătură simbolică pe care cei mai mulți au ignorat-o la timpul respectiv. Ea s-a limpezit acum, cu prilejul Summitului UE de la Sibiu.

 

 

O ROMÂNIE PREA MARE PENTRU EUROPA GERMANĂ

 

Simbolistica la care mă refer ne proiectează înapoi în anii 1990 și ne obligă să revizităm cu gândul politica reală a Germaniei de după căderea zidului de la Berlin și reunificarea sa.

 

În martie 1990, la Târgu Mureș izbucneau aparent fără nici un motiv violențe între români și maghiari. Ziariști occidentali care își rezervaseră din timp camere la hotelurile locale cu vedere către piețele în care urmau să se desfășoare confruntările cele mai violente (!!), au relatat evenimentele cu o rea credință patentă aruncând întreaga vină pe umerii românilor. Cazul Dănilă Cofariu-Pal Czereszniesz avea să devină celebru și vor trece șase ani până va fi închis.

 

În context se punea întrebarea dacă Transilvania nu trebuia cumva desprinsă de România pentru a se garanta securitatea minorității maghiare? Dacă se putea dezmembra ea URSS (ceea ce avea să se întâmple ceva mai încolo, dar pentru cunoscători plutea deja în aer), de ce nu s-ar fi putut dezmembra și România?

 

Evenimentele de la Târgu Mureș au fost prima încercare de dezintegrare a unei națiuni central / est europene după dispariția ordinii mondiale bipolare. România a rezistat (grație liderilor politici de atunci, care ulterior au cunoscut sau s-a dorit să cunoască pușcăriile), dar cele întâmplate aici au reprezentat o repetiție pentru ceea ce avea să se petreacă cu Cehoslovacia și, cu mult mai tragic, în Iugoslavia. (Tot astfel cum Piața Universității, unde s-a interpretat scenariul „golaniadei”, a fost poligonul de încercare pentru revoluțiile colorate de mai târziu, dintre care cea mai cunoscută este cea a Maidanului de la Kiev.)

 

Dacă nu s-a aflat în mod direct în spatele celor petrecute la Târgu Mureș, deși unele indicii în acest sens se pare că există, în orice caz Germania le-a putut privi ca fiind congruente cu viziunea sa asupra unei Mittel Europa formată din state mici care nu aveau cum ridica pretenții să ocupe un loc la masa stăpânilor Europei Mari. Ulterior Germania a fost cea mai explicită în a defini extinderea UE ca pe o expansiune a civilizației europene occidentale spre est, iar nu ca pe o reunificare a Europei, ca pe o reconciliere a istoriei și geografiei europene, ca pe o sinteză între cultura apuseană și cea răsăriteană.

 

Cam în aceeași vreme, eseul lui Samuel Huntington, transformat în monografie și publicat sub titlul „Conflictul civilizațiilor și reconstrucția ordinii mondiale”, susținea teza potrivit căreia linia de despărțire între Occidentul catolic și protestant, luminat și democratic, rațional și pozitiv, harnic și disciplinat, liberal și personalist / comunitarist, tolerant și integrator, pe de o parte, și Orientul ortodox, obscurantist și autoritarist, irațional și destructiv, leneș și anarhic, opresiv și colectivist, intolerant și exclusivist, pe de altă parte, se găsește pe munții Carpați. Linia care separă Transilvania, Banatul, Crișana și Maramureșul, de Vechiul Regat moldo-valah, era, prin urmare, nu una de contact, ci una de confruntare, de ciocnire. Pe Carpați Vestul nu se întâlnea cu Estul, ci era obligat să își organizeze apărarea împotriva sa.

 

Această teorie a găsit cel mai mare ecou în Germania. Nu este de mirare, deci, că Germania (alături de Olanda) a făcut cea mai mare opoziție la intrarea României în NATO și UE. În ea se regăsea convingerea, exprimată de atâtea ori mai târziu, incompatibilității culturale dintre români și Occident.

 

Prin 1996-1997 guvernul german a inventat povestea unor bande de emigranți români care tâlhăreau cu o cruzime extremă magazine, restaurante, bănci, de-a lungul și de-a latul Germaniei, acuzând autoritățile române că exportă în mod intenționat criminalitatea specific orientală, în Europa germană. Nici până azi această istorie nu a putut fi elucidată. Criminalii au dispărut la fel de brusc și de inexplicabil precum au apărut. La vremea aceea liderii politici români nu au făcut publicitate disputei româno-germane pe tema respectivă pentru a nu stârni sentimente germanofobe în rândul populației. Acele acuzații ofensatoare nu puteau avea alt scop decât să probeze incompatibilitatea civilizației românești cu „valorile europene” și să justifice închiderea porților UE și NATO în nasul României.

 

Cu bune și cu rele, politicienii români au forțat până la urmă intrarea în NATO și UE. în pofida rezistenței germane. Odată ajunsă acolo, însă, România nu a putut depăși, mai cu seamă în UE dominată de Germania, statutul unui membru de mâna a doua. Discriminarea la care a fost supusă (prin instituirea MCV, spre exemplu) a fost nu doar prejudiciabilă în sens material, ci și umilitoare.

 

 

ROMÂNIA, MEMBRU DE RANG INFERIOR AL UE

 

Germania a fost cea dintâi care obstrucționat accesul României în spațiul Schengen făcând o legătură aberantă între pretinsul excepționalism al corupției românești și prezumția de incapacitate a românilor cu privire la apărarea graniței externe a UE. Aceasta deși chiar firmelor germane li s-au încredințat contractele foarte bănoase pentru securizarea frontierei române.

 

Astăzi Germania se ascunde în spatele Olandei pe această temă. La fel cum se ascunde și în privința menținerii abuzive a MCV. Fără opoziția la vedere sau din umbră a Berlinului, acestui abuz i s-ar fi pus de mult capăt.

 

Controlul de poliție la intrarea din România în spațiul Schengen întârzie deplasarea mijloacelor de transport care tranzitează teritoriul românesc sau livrează mărfuri românești în celelalte țări ale UE. Aceasta înseamnă sume importante de bani pierdute de producătorii români și descurajarea importatorilor sau investitorilor străini.

 

Capitalurile germane investite în România au fost dirijate precumpănitor spre Transilvania. Chipurile ardelenii sunt mai civilizați, mai europeni; adică mai „germanizați” (sic!).

 

Printre altele, politicieni germani de prim rang au intervenit de-a lungul timpului pe lângă autoritățile române pentru ca afacerile fostului primar sibian și președinte FDGR, Klaus Iohannis, să nu fie stânjenite, chiar dacă erau suspecte de neconformitate cu legile române. Orice acuzație la adresa lui Iohannis era taxată ca act de discriminare pe criterii etnice.

 

Toate acestea au încurajat autonomismul, ca să nu zicem secesionismul transilvănean. Ura românilor ardeleni față de miticii regățeni exprimă exasperarea celor dintâi indusă de credința falsă că ei nu pot beneficia de privilegiile integrării depline în paradisul euro-occidental din cauza balastului reprezentat de masele necivilizate ale Vechiului Regat. Mase care, incapabile de a trăi altfel decât asistate de stat, mănâncă impozitele produse în Ardeal… și pe deasupra mai și simpatizează cu Rusia.

 

Odată cu apropierea momentului în care României îi venea rândul la preluarea președinției Consiliului UE, Germania a făcut tot posibilul pentru a dărâma Guvernul românesc PSD/ALDE și a-l înlocui cu un fel de guvern personal („Guvernul meu”) al Președintelui Klaus-Werner Iohannis. Lupta împotriva corupției și intervenția externă în apărarea așa zisului „stat de drept” au fost folosite pentru a emascula elitele românești și a permite emergența unui stat paralel anațional și iliberal. (Regimul iliberal nu mai este acceptabil dacă este și național, așa cum s-a văzut în Ungaria sau Polonia.)

 

Altădată sprijinit în afaceri private discutabile, după 2014 Klaus Iohannis a fost sprijinit în încălcarea Constituției și în toate încercările de subminare a Guvernului legitim. Excluderea premierului român, Viorica Dăncilă, președinte al Consiliului UE, de la lucrările Summitului de la Sibiu a reprezentat un moment de vârf al acestei politici. De fapt, a fost o repetare într-un cadru mai oficial, și de aceea cu efecte mai grave, a neinvitării ei la Aachen.

 

Concluzia este simplă: Berlinul nu acceptă ca Bucureștiul să conducă UE, respectiv Europa germană. Tot așa cum nu acceptă ca România să fie guvernată decât din Ardeal, Vechiul Regat fiind văzut cel mult ca un hinterland al Ardealului.

 

 

DE LA HAMELN LA HERMANNSTADT

 

Frații Grimm au cules și publicat legendele germane în încercarea lor de a da identitate culturală națiunii germane și a-i fundamenta astfel aspirațiile politice. Una dintre aceste mituri întemeietoare este cea a „fluierașului fermecat”.

 

Povestea spune că burgul german Hameln a fost invadat de șoareci. Disperați, localnicii au promis o importantă sumă de bani unui om care a pretins că poate atrage rozătoarele stricăcioase cântându-le un cântec dintr-un fluier fermecat, și le poate duce apoi într-un râu din apropiere unde, neștiind să înoate, se vor îneca. Ceea ce a și făcut. Banii nu i-au fost însă plătiți. Spre a se răzbuna, într-o duminică, pe când adulții se aflau la biserică, fluierașul a revenit în localitate și, cu o altă melodie, i-a atras de astă dată pe toți copiii locului, fetițe și băieței, împreună cu care a dispărut pentru totdeauna, ducându-i într-o peșteră. Tot orbecăind după ieșire, copiii au ajuns, în cele din urmă, dincolo de marginea pământurilor germane, într-un loc unde au întemeiat șapte orașe și care de aceea s-a numit Siebenburgen(adică „șapte orașe”); numele german al Transilvaniei.

 

Unul dintre acestea – Hermannstadt (orașul lui Hermann) – a fost ales, nu întâmplător, ca loc al Summitului UE. Un Summit care, într-un moment de restriște al Europei trebuia să îi reconfirme identitatea culturală și geopolitică trasându-i fie și numai simbolic frontierele. Lucrul s-a făcut în viziune germană.

 

Semnificația legendei „fluierașului fermecat” este clară. Copiii din Hameln sunt duhul culturii germane pe care ei au dus-o atât de departe pe cât geografia i-a lăsat. Adică până la lanțul Carpaților. Pe temelia imperiului lui Carol cel Mare, ei au ridicat un spațiu cultural german ale cărui margini sunt cele ale Europei germane. O Europă coincizând mai mult sau mai puțin cu vechiul Imperiu roman de apus, guvernat de împărații germani, mai întâi din mandatul basileilor bizantini iar apoi din împuternicirea Episcopului Romei (Papa), sub denumirea de Sfânt Imperiu Roman de Națiune Germană.

 

Summitul UE din 10 mai 2019 nu a avut loc, deci, la Sibiu, ci la Hermannstadt. Europa germană se oprește pe Carpați. Este vorba despre Europa Împăratului Charlemagne, iar nu a Împăratului Traian. Europa barbară, iar nu cea greco-romană. Europa puterii, iar nu cea a dreptului. Europa dominației, iar nu cea a reconcilierii. Europa excluderii, iar nu cea a solidarității. Europa cruciaților care au distrus Constantinopolul iar nu Europa ecumenică a celor care l-au construit. Nu putem face abstracție de acest simbolism; de acest mesaj.

 

 

EUROPA GEERMANĂ ȘI EUROPA ROMANĂ

 

Dacă cineva are vreo îndoială asupra acestei interpretări, este bine să observe episodul întâlnirii Angelei Merkel cu liderii FDGR, consumată cu prilejul Summitului. Cu acest prilej, cancelarul german i-a asigurat pe interlocutorii săi că Germania îi va apăra pe membrii respectivei organizații cultural-politice împotriva oricăror acuzații nedrepte care i-ar putea privi. Ceee?!?!?

 

Membrii FDGR sunt cetățeni români supuși legilor române. Cu ce titlu îi poate apăra șeful executivului german? Eventual doar cu acela de împărat al Europei germane. Un împărat autoîncoronat, desigur.

 

De ce, însă, numai pe membrii FDGR îi apără doamna Merkel? De ce nu îi apără și pe etnicii români? De acuzațiile nedrepte de corupție, de pildă. De ce nu îi scoate din închisori pe cei care execută acolo sentințe pronunțate fără probe de instanțe ilegal formate, la capătul unor procese declanșate de DNA-ul favoritei Berlinului, Laura Codruța Koveși?

 

De ce? Pentru că sașii transivăneni fac parte din Die Deutsche Volk(poporul german) unic și indivizibil, iar prin aceasta ei sunt ai Germaniei, iar nu ai României. „Ein Deutschland! Ein Volk! Ein Merkel!” („O singură Germanie! Un singur popor! O singură Merkel!”) Hitler spunea „Ein Reich! Ein Volk! Ein Fuhrer!

 

Cine îi acuză pe membrii FDGR? Românii care le reproșează că se dau drept continuatori ai GEG, deci ai nazismului, pentru a pune mâna pe proprietățile samavolnic însușite de acesta. Prin urmare guvernul german susține un grup minoritar de cetățeni români împotriva majorității cetățenilor români. În ce fel? În toate felurile permise de mușchii săi, se înțelege. Vai de judecătorul român care ar îndrăzni să pronunțe o hotărâre în defavoarea FDGR!

 

De ce acuzații nedrepte este vorba? Nu există nici un fel de acuzații, ci doar constatări. Nimeni nu spune că FDGR este o organizație nazistă. Doamne ferește! Conducerea FDGR în frunte cu domnul Klaus Iohannis s-a declarat urmaș al unei organizației naziste și a pretins că este succesorul universal al acesteia. Or, succesiunea în ordinea materială presupune și o succesiune în ordinea culturală, o filiație genetică. Altfel oricine își poate inventa drepturi asupra averii morților.

 

Dincolo de faptul că aceasta înseamnă o încălcare a Tratatului de Pace, pe care, iată, Berlinul găsește, în fine, prilejul să îl denunțe mai mult chiar decât simbolic, prin sprijinul promis se recunoaște și proclamă la Hermannstadt, cel puțin în ceea ce îi privește pe bieții și bravii sași și șvabi din România, cărora politica marilor puteri le-a adus atâtea suferințe nedrepte, odată cu continuitatea dintre GEG și FDGR, continuitatea dintre Germania lui Hitler și Germania lui Merkel, dintre Reichul hitlerist și Europa germană merkeliană.

 

Prin însăși această continuitate, Europa germană se delimitează de Europa romană, și actuala UE, dominată de Germania, se delimitează de România.

 

Este imposibil să ne facem că nu înțelegem. Europa de la Aachen la Hermannstadt nu este Europa noastră. Excluderea premierului român din Summitul de la Sibiu este simbolul și mai mult decât atât al excluderii României, deocamdată numai de facto, din actuala UE și al respingerii proiectului Europei romane. Cei care astăzi întorc capul în altă parte, cu siguranță mâine și-l vor pierde. Cei care astăzi râd de simboluri, mâine vor plânge realitatea. O realitate în care ei înșiși vor fi de plâns.

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/europa-de-la-aachen-la-hermannstadt/

Să nu dăm urii chip de referendum!

Data fatidică a consultării populare inițiate de Președintele Klaus Iohannis se apropie, într-o admosferă de teamă, ură și confuzie. Inițiatorul pare a-și fi uitat întrebările, mizând că oamenii vor veni la urne ca oile și, neînțelegând despre ce este vorba, vor pune mecanic ștampila pe „da”. Noi nu avem însă voie să uităm ce ni se cere, ce ni se pregătește și ce ne așteaptă.

 

 

REFERENDUMUL ESTE NECONSTITUȚIONAL, ANTICONSTITUȚIONAL ȘI IMORAL

 

Într-un articol anterior am demonstrat că referendumul prezidențial din 26 mai 2019 este nu numai neconstituțional – în sensul că recurge la proceduri diferite de cele prevăzute de legea fundamentală – , ci și anticonstituțional – în sensul că are în vedere revizuirea unor prevederi de esența actualului sistem de organizare a societății românești, care este interzisă de Constituție. Încercarea de a modifica ordinea de stat stabilită prin Constituție prin metode nepermise de aceasta se definește pretutindeni ca lovitură de stat. Toți cei care o sprijină sunt deci, inclusiv prin simpla participare la referendum (indiferent de răspunsul la nenumăratele întrebări puse de Președinte), complici la lovitura de stat.

 

Din punct de vedere politic, scopul final urmărit de Klaus Iohannis și de cei în numele cărora lucrează, este transformarea republicii parlamentare în republică prezidențială și a regimului democratic în regim autoritar. De aceea și întrebările puse urmăresc schimbarea echilibrului dintre instituțiile statului în favoarea celor cu legitimitate democratică mică până la nulă, precum și limitarea drepturilor omului. Prin reducerea puterilor executivului controlat de Parlament, simultan cu sporirea celor ale minorității parlamentare și ale organizațiilor așa zis civice care nu au vreun mandat popular și nu sunt controlate de nimeni, se dorește creșterea capacității de decizie a Președintelui, transformat în „șef al statului”. Rolul de mediator se vrea abandonat, în favoarea celui de jucător, pe cât se poate unic.  Un jucător care este în același timp arbitru și care nu răspunde în fața nimănui. Când vor înțelege jocul cei care încă nu reușesc, din varii motive, să vadă aceste lucruri, va fi prea târziu.

 

În articolul de față voi încerca să demonstrez de ce acest referendum este și imoral, iar pentru românii care s-au declarat creștini este și anticristic. Ceea ce nu înseamnă că el și-ar găsi temei în vreuna din celelalte religii monoteiste. Căci ura față de aproapele tău nu este o valoare predicată de nici una dintre ele. Or, acesta este referendumul urii.

 

Am în vedere, bineînțeles, în special prima întrebare care tinde, în mod evident, să scoată mila creștină, iertarea în general, în afara legii.

 

 

IERTAREA NU ESTE INCOMPATIBILĂ CU PEDEAPSA

 

Grațierea și amnistia nu exclud pedeapsa pentru faptele ilegale, așa cum propaganda iohanniștilor vrea să bage în capetele oamenilor. Dimpotrivă. Nu îl poți ierta / grația pe unul care nu a făcut nimic și nu a fost pedepsit. Doar cei condamnați pentru faptele lor rele pot fi iertați.

 

Persoanele condamnate independent de ceea ce au făcut, ca urmare a unor comandamente politice, și care astfel au ajuns „deținuți politici”, nu au de ce fi grațiate. Ele nu au comis nici o faptă antisocială, nici o infracțiune, pedeapsa aplicată lor fiind ilegală întrucât este rezultatul unui proces incorect. Procesele lor ar trebui anulate tot pe cale judecătorească. Așa cum s-a întâmplat cu unele victime ale proceselor staliniste sau naziste. Dacă o asemenea posibilitate nu există din punct de vedere juridic, faptele inventate trebuie amnistiate. Altfel morala publică se prăbușește.

 

Amnistia dezincriminează (provizoriu) fapte comise în trecut întrucât acestea și-au pierdut pericolul social specific unei infracțiuni sau pentru că nevoia de pace socială o impune. Ceea ce se „iartă” este fapta, iar nu făptuitorul. Persoanele pedepsite pentru o astfel de faptă nu au de ce să mai execute pedeapsa. Moralmente ele pot rămâne, totuși, blamabile, atunci când incriminarea nu avea ea însăși caracter imoral urmărind exlcuderea unor persoane indezirabile, iar nu reintegrarea rătăciților.

 

 

CUI SERVEȘTE O JUSTIȚIE INDEPENDENTĂ, DAR IMORALĂ?

 

Să luăm un exemplu.

 

CCR a decis că hotărârile pronunțate în formație de cinci judecători în perioada 2014-2018 sunt absolut nule întrucât Colegiul ÎCCJ a refuzat să aplice legea care prevedea un anumit mod de compunere a completelor. Aceeași este și situația cu completele ÎCCJ care au judecat cazurile de corupție și care nu au fost specializate potrivit legii.

 

Din punct de vedere juridic o hotărâre judecătorească absolut nulă nu poate produce efecte. Dar din punct de vedere moral cum stau lucrurile? Este oare admisibil să continue a fi prezumați ca vinovați oameni condamnați de judecători care nu aveau dreptul să o facă?

 

Din cauza întârzierii cu care s-a constatat această situație mulți dintre cei condamnați de cine nu trebuia au ieșit din termenul legal pentru formularea contestației în anulare. Prin urmare, ei nu mai pot invoca în cazul nedreptății specifice care i-a lovit pe ei, nulitatea care a lovit ansamblul hotărârilor judecătorești din care și condamnarea lor face parte. Este moral – nu ne mai întrebăm dacă este constituțional – ca acești oameni să rămână a executa condamnări nule, în timp ce alții, aflați în aceeași situație sunt puși în libertate? Și ne oprim aici, fără să mai analizăm cât este de moral ca astfel de constestații să fie judecate chiar de către magistrații ale căror ilegalități au infectat genul de hotărâri contestate.

 

Este nedreptatea morală? Este discriminarea morală?

 

Mai mult. Dacă s-ar găsi o soluție judiciară sau legislativă pentru repunerea în termen, procesul s-ar relua tot cu aceeași judecători care au judecat ilegal prima dată. Ce garanții de obiectivitate vor prezenta „noile” complete și ce credibilitate vor avea sentințele, indiferent care vor fi ele, în ochii populației?

 

În măsura în care nu există instrumente juridice pentru rezolvarea acestor probleme, soluția este aceea extrajudiciară a amnistiei. Și cum nu este nimic mai urgent decât îndreptarea nedreptății, nu există instrument legislativ mai adecvat pentru atingerea acestui scop decât Ordonanța de urgență. Klaus Iohannis urmărește să împiedice o asemenea soluție și astfel, prin efectul unei legislații deficitare cumulat cu cel al unor judecăți de rea credință, să perpetueze o stare de imoralitate care tratează oameni cu prezumția de nevinovăție redobândită prin efectul deciziei CCR, ca pe niște vinovați.

 

Cât de moral este un referendum care încearcă să blocheze repararea nedreptăților și eliminarea discriminării, contând că sunt suficienți români rătăciți, destul de orbi și de neomenoși, pentru a vota în favoarea unui asemenea blocaj? Este oare moral să stimulezi instinctele demonice ale unor asemenea oameni, încurajându-i să își verse în public frustrările și oferindu-le o ocazie în plus față de cele deja oferite de libertățile civile, pentru a-și etala nebunia și răutatea?

 

De ce vrea dl Iohannis, USR, +Plus, PMP, Pro România și batalioanele lor de asalt #rezist, ca niște oameni nevinovați să sufere, am spus deja. De ce ar trebui însă poporul român să gireze prin votul său o asemenea ticăloșie, o asemenea imoralitate? Așa ceva nu se poate admite!

 

 

IERTAREA NU INFIRMĂ APLICAREA LEGII, CI O UMANIZEAZĂ

 

Să mai adăugăm că amnistia și grațierea nu modifică hotărârile judecătorești de condamnare, ci, atunci când viața o cere, le plasează efectele într-un context social coerent.

 

În România, judecătorii judecă, fără mandat popular, exclusiv cazurile cu care sunt sesizați, unul câte unul, fiecare potrivit meritelor sale, conform unui raționament juridic care compară prevederile generale ale legii cu faptele concrete rezultate din probatoriu. Imediat după aceea se desistează. Ei o fac în numele legii, iar nu în numele poporului.

 

Suveran este însă poporul, de la care emană și legea, prin acțiunea reprezentanților săi. Acești reprezentanți, de astă dată, în numele poporului, pot opri anumite hotărâri judecătorești să își producă efectele, fără a le modifica fondul și semnificația legală, pentru a da astfel satisfacție unor considerente morale sau de oportunitate socială. Legea se întâlnește astfel cu morala, căci „quid leges sine moribus?” („ce valoare are legea în lipsa moralei?”), și totodată norma generală aplicată în cazuri concrete se întâlnește cu interesul social concret, în așa fel încât suma actelor de justiție să nu fie injustiția absolută – „summum jus, summa injuria”.

 

Puterea este a poporului, iar acesta i-a mandatat pe aleșii săi să o exercite inclusiv acordând iertarea. Căci numai cel care este puternic iartă.

 

Simbolul viu și unitar al acestei puteri în România republicană de azi este Președintele Republicii; așa cum pe vremea monarhiei era Regele. Românii au delegat preşedintelui lor atributul iertării (graţierea), care nu are doar forma iertării creştine. Acesta, în persoana lui Klaus Iohannis, vrea să renunţe la puterea de a ierta nu din respect pentru lege, ci din răutate, aroganţă şi ignoranță.

 

Dl Iohannis și ai săi vor să dea peste cap mecanismul descris, care este o creație a lumii civilizate. În parte pentru că nu sunt capabili să îl înțeleagă și în parte pentru că vor să înlocuiască democrația liberală cu un autoritarism justițiar-populist, spre profitul clanurilor corupte cărora le aparțin și al oligarhilor străini al căror clienți sunt.

 

Susținătorii lor din rândul populației (alții decât cei plătiți să facă agitație pe străzi) nu sunt doritori de dreptate, cum fățarnic pretind, ci de răzbunare. Aceștia nu își pot ierta semenii pentru că nu se pot ierta pe ei. Nu își pot ierta neputința și eșecul, și vor să se răzbune pe ele / pentru ele interzicând iertarea celorlalți.

 

 

„STATUL DE DREPT” ÎN LUPTĂ CU DREPTATEA

 

Iohanniștii liberalo-useristo-plusiști, și ceilalți ejusdem farinae, ne spun fariseic că iertarea este atributul exclusiv al lui Dumnezeu, în timp ce rolul „statului de drept”, care are monopolul violenței legitime, este exclusiv acela de a-i pedepsi pe cei care încalcă legea. În efortul de a aduce și Sfintele Scripturi în ajutorul lor, ei fac apel la punctul opt din Decalog (descoperit, desigur, cu sprijinul serviciilor secrete care furnizează argumentația ideologică unora care nu au deschis în viața lor Biblia), potrivit căruia nu ai voie să furi. Dacă Biblia interzice furtul, în spiritul Bibliei noi trebuie să interzicem iertarea! Cum să îi iertăm pe hoți sau hoția?! Nu-i așa?

 

Nu-i așa! Statul de drept include și iertarea.

 

Albert Camus spunea că „mila este cea mai detestabilă dintre virtuți, întrucât se opune dreptății”. Chiar dacă suntem de acord cu această observație, mila tot virtute rămâne și nu avem dreptul să declarăm o virtute ca fiind ilegală. Nu o poți, deci, interzice prin lege, trecându-o astfel în rândul păcatelor. Or, tocmai despre asta este vorba cu referendumul din 26 mai.

Sigur, societatea trebuie curățată de buruienile corupției, dar asta nu exclude dreptul societății de a ierta și vocația păcătosului la iertare. Cu atât mai mult atunci când unii folosesc pentru combaterea buruienilor ierbicide atât de eficiente încât distrug și plantele folositoare. Așa cum este cazul de cel puțin cincisprezece ani în România.

 

Să interzici iertarea atunci când legile tale și judecătorii tăi pedepsesc de șapte ori mai aspru decât legile și judecătorii Europei civilizate (durata medie a pedepselor pronunțate în România este de șapte ori mai mare decât media pedepselor pronunțate în UE), este curată nebunie. Nimic nu dovedește că această barbarie, această dogmă penalistă inumană ar fi redus criminalitatea. Ea este promovată în scopul guvernării prin terorism de stat.

„Statul de drept” nu este doar statul „dreptății”, pentru că numai Dumnezeu poate face dreptatea absolută. „Dreptul”, „justiția”, „legalitatea” și „dreptatea” nu sunt același lucru. „Statul de drept” este acela în care se găsește justul echilibru între „dreptate” și „milă”.
Desigur, dacă socotim că în anumite cazuri iertarea este profund nedreaptă sau socialmente periculoasă, nu suntem obligați să iertăm. Referendumul la care suntem chemați urmărește însă să interzică iertarea de principiu, să ne oblige a nu ierta vreodată, să scoată iertarea în afara legii. Ceea ce este cu totul altceva. Iar asta tocmai pentru fapte săvârșite fără violență, pe care nici un legiuitor din lume nu le consideră a fi cele mai grave. „De e sens în asta, e-ntors și ateu! Pe-acest referendum nu-i scris Dumnezeu!” (Ca să îl parafrazăm pe Eminescu.)

 

 

LEGILE LUI MOISE ȘI IUBIREA LUI ISUS

 

Când nu găsim în noi puterea sau rațiunea de a ierta, îl putem ruga pe Dumnezeu să o facă așa cum numai el știe. Dar nu pe Dumnezeul răzbunător al Vechiului Testament, la care s-au oprit precreștinii cu scuza că El este, totuși, drept, și pe care, fără a-l înțelege, îl iau ca model hoardele fundamentaliste susținătoare ale acestui referendum anticristic, ci pe Dumnezeul iubirii prezentat de Evanghelie.

 

„Dumnezeu este iubire și cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu iar Dumnezeu rămâne întru el.” (Ioan, Epistola I, 4:16), spune Sfântul Apostol Ioan Teologul. Iar Sfântul Apostol Pavel, reluând îndemnul lui Isus însuși, zice: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți; iubirea este, deci, împlinirea legii.” (Pavel, Romani, 13:9-10). Iubirea, deci, din care izvorăsc mila și iertarea, iar nu pedeapsa împlinește legea. A pedepsi este omenește. Și oamenii o fac. A iubi este dumnezeiește, și iertând, oamenii se apropie de Dumnezeu și de legea lui desăvârșită.

 

Ducând mai departe poruncile Decalogului și desăvârșindu-le în aparenta lor negare, Isus transmite, potrivit Sfântului Evangelist Luca, peste milenii, un îndemn uluitor: „Iubiți-vă dușmanii, faceți-le bine celor care vă urăsc, binecuvântați-i pe cei ce vă blestemă și rugați-vă pentru cei ce se poartă urât cu voi…Dacă îi iubiți numai pe cei care vă iubesc, ce răsplată vi se cuvine?” (Luca 6:29) Iar fariseilor care îl acuzau, așa cum ne acuză iohanniștii și useriștii și cioloșiștii de astăzi, că vorbim împotriva învățăturii sacre care cerea ca greșiții să fie pedepsiți „ochi pentru ochi și dinte pentru dinte”, tot Isus le răspundea: „Nu am venit să stric legea, ci să o împlinesc”. (Matei 5:14-19)

 

Tălmăcind acest paradox Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Dacă ar fi dragoste nu ar mai fi nevoie de legi, nici de închisori, nici de pedepse, nici de nimic de felul acesta. Dacă toți ar iubi și ar fi iubiți, n-ar mai fi nedreptăți, s-ar îndrepta mizeriile și luptele și războaiele și răpirile și toate relele, nu i s-ar cunoaște nici urmele păcatului.” (Sf. Ioan Gură de Aur – Despre dragoste și prietenie) Prin urmare nu de prea multă iubire, de prea multă milă și de prea multă iertare suferim, ci de prea puțină.

 

„Continuați să fiți îndurători, așa cum și tatăl vostru este îndurător” – spune Isus în Predica de pe munte (Luca, 6:36) iar noi, în rugăciunea împărătească spunem: „Și ne iartă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri.” (Matei, 6:7) Vrem noi oare să fim iertați așa cum refuzăm ca regulă iertarea răspunzând pozitiv unei întrebări cu conținut anticristic?

 

„Iubirea nu pizmuiește, nu se trufește, nu se poartă urât, nu caută ale sale.” – arată același Apostol al neamurilor (Pavel, I Corinteni, 13:4-5). Per a contrario, cel care pizmuiește, se trufește, se poartă urât cu semenii și caută a impune numai pe ale sale, nu este animat de iubire, ci de ură. Este ura sub semnul căreia a fost așezat referendumul lui Iohannis și care traveresează întreg discursul pro-referendum și pro „da” al prietenilor politici ai acestuia.

 

Iată de ce referendumul din 26 mai, 2019, este un referendum anticristic, o sfidare a învățăturilor lui Hristos. Cum vor răspunde reprezentanții mișcării #rezist și ai USR/+Plus care declară că Isus a fost șeful unui grup criminal organizat implicat la Ierusalim în furtul măgarilor, nu este greu de ghicit. Nu știu cum vor reacționa agnosticii sau fidelii altor culte, deși tind să cred că, în virtutea valorilor morale și civice universal valabile ale lumii civilizate, dacă vor vota, vor răspunde prin „nu”. Creștinii însă – și românii se declară a fi creștini în proporție covârșitoare – nu pot decât să refuze participarea la referendum. Acest refuz devine în circumstanțele date o mărturisire de credință.

 

 

„CU MĂSURA CU CARE MĂSURAȚI VI SE VA MĂSURA” (Matei 7:1,2)

 

O societate care nu știe să ierte nu mai este umană. Nu îmi doresc o asemenea societate. Nu cred într-o Românie în care unii îi exclud pe alții, ci într-una în care toți își găsesc locul. Nu cred într-o Românie asemenea unei mari pușcării, ci într-una a oamenilor liberi.

 

Klaus Iohannis vrea, în schimb, o Românie care să fie doar proprietatea sa. Turcan, L. Orban, Barna, Cioloș, Ponta, Băsescu vor o Românie numai pentru ei și ai lor. Nu am nimic împotriva unei Românii care să fie și a lor, dar și a noastră. În măsura în care ei vor să ne excludă, până la urmă vor fi excluși. Vom fi nevoiți să îi excludem.

 

Noi, cei care credem în libertate, în neam și în Dumnezeu (indiferent cum îl definim pe acesta) nu vrem să sacrificăm țara, ci să o salvăm. Nu suntem neapărat membri sau simpatizanți ai PSD sau ai Guvernului PSD/ALDE. Nu suntem eurosceptici, dar suntem convinși că pentru români a fi bun european înseamnă a fi bun român.

 

Ei, însă, care neagă tot ceea ce noi suntem și în ceea ce noi credem, sunt cei care pun în pericol viitorul țării. De ce? De unde știm? Pentru că nu se îndoiesc. Nu se îndoiesc că ei ar fi Binele absolut, în timp ce noi am fi Răul absolut. Or, în trecut au mai fost și alții care s-au crezut sarea pământului și au promis o Românie ca soarele de pe cer, dar când au ajuns la putere au dus țara pe marginea prăpastiei. Nu suntem șoareci ca să faceți experimente pe noi. Nu suntem nebuni să vă deschidem porțile guvernării, oricât de multe am avea de reproșat actualilor guvernanți.

 

Închei cu cuvintele unui înțelept, pomenite zilele acestea pe rețelele sociale: „Când judeci (condamni) poți greși. Când ierți, nu greșești niciodată.” Căci, adaug eu, oricând, oameni fiind, putem judeca eronat. Iertând, însă, urmăm exemplul de milostenie jertfelnică dat de Isus și astfel, după chiar spusele Lui, nu venim să stricăm legea, ci să o împlinim.

 

Pentru asemenea idei unii ne umplu de insulte, ne scuipă și ne lovesc. Este firesc. Când în iad rostești numele Domnului, dracii se înfurie și reacționează isteric. Asta nu face decât să probeze că acest referendum este anticristic și trebuie tratat ca atare.

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/sa-nu-dam-urii-chip-de-referendum/

CCR va anula Referendumul dezbinării naționale

Pe 26 mai 2019 va avea loc un referendum convocat de Președintele României, Klaus-Werner Iohannis. Singurul răspuns al cetățenilor – valabil din punct de vedere legal, just din punct de vedere moral și eficient din punct de vedere politic – este neparticiparea. De ce? Explicația se găsește în cele ce urmează.

 

CCR ESTE ȚINUTĂ SĂ VERIFICE ȘI CONSTITUȚIONALITATEA ÎNTREBĂRILOR

 

La articolul 146 lit. i din Constituția României se poate citi: „Curtea Constituțională veghează la respectarea procedurii pentru organizarea și desfășurarea referendumului și confirmă rezultatele acestuia.”

 

Ce înseamnă în mod concret „veghează” nu se spune, dar din generalitatea termenului folosit deducem că este vorba despre obligația Curții Constituționale a României (CCR) de a urmări tot ceea ce ține de consultarea poporului prin referendum pentru a constata conformitatea procedurii în fiecare din componentele sale cu ansamblul normelor constituționale. Conținutul acestei obligației nu este limitat doar la aspectele de formă, ci vizează și fondul. Numai în considerarea ambelor aspecte se pot confirma apoi rezultatele referendumului. Cu alte cuvinte, CCR verifică nu numai constituționalitatea fazei finale a procedurii (nivelul participării și structura votului), ci și cea a fazelor inițiale, începând cu formularea întrebărilor la care trebuie să se răspundă prin „da” sau „nu”.

 

Referendumul este o modalitate a democrației; respectiv expresia democrației directe. Poporul este chemat să se pronunțe asupra modului de rezolvare a unei anumite probleme în mod direct iar nu prin reprezentanții săi. Aceasta este o excepție de la regulile democrației reprezentative. De aceea, ca orice excepție, are limite; care sunt de strictă interpretare. (Adică nu pot fi depășite pe calea unei interpretări care ar încerca să facă excepție la excepție.)

 

 

ÎNTREBĂRI ÎN DOMENII EXCLUSE DE LA INIȚIATIVA CETĂȚENEASCĂ

 

Astfel art. 74.2 precizează că „nu pot face obiectul inițiavei legislative a cetățenilor amnistia și grațierea”. Or, prima întrebare la care Președintele României cere cetățenilor să dea răspuns pe 26 mai 2019 se referă tocmai la amnistie și grațiere; respectiv la interzicerea lor în anumite cazuri. (Nu a omorului, violului, tâlhăriei, pedofiliei, care pentru familia Iohannis nu sunt chiar atât de grave).

 

Care este scopul acestui demers referendar? Exercițiul nu are nici o valoare dacă nu duce la modificarea legislației privind amnistia și grațierea. Prin urmare, Președintele dorește ca legislația să se modifice prin efectul unei inițiative a cetățenilor, manifestată într-un domeniu în care Constituția o interzice. Cum oare ar putea CCR să valideze rezultatele unui asemenea referendum ab initiopotrivnic Constituției?!

 

De altfel, și procedura stabilită prin Constituție pentru inițiativa cetățenească (art. 74.1) este diferită de cea referendară pe care acum încearcă a o utiliza abuziv președintele. Cei care susțin o asemenea inițiativă trebuie să își decline idenditatea iar nu să se ascundă în spatele votului secret. Or, dacă referendumul nu are valoarea unei asemenea inițiative, atunci ce valoare are?

 

 

ÎNCĂLCAREA PROCEDURII DE REVIZUIRE A CONSTITUȚIEI

 

Lucrurile sunt însă și mai grave. Acordarea grațierii individuale intră în atribuțiile Președintelui Republicii. Aceasta este o dispoziție expresă cuprinsă în art. 94 lit d din Constituție. Așadar, Președintele dorește ca prin acest referendum să se ajungă la modificarea Constituției. (Nu mai discutăm fondul doritei modificări, prin care Klaus Iohannis nu urmărește să își interzică sieși dreptul de a ierta – oricum nu ar face-o – ci să îi oprească pe succesori săi să ierte.)

 

Aceeași este concluzia care se desprinde și din analiza celei de a doua întrebări a referendumului, întrebare care vizează interzicerea recurgerii la Ordonanțele de urgență în anumite domenii. Or, dreptul Guvernului de a legifera prin Ordonanță de urgență, este conferit, în limite expres și exclusiv indicate, prin Constituție – art. 115.4, 115.5, 115.6 – și nu poate fi retras, fie și numai parțial, decât prin modificarea Constituției.

 

Modificarea (revizuirea) Constiuției se realizează însă printr-o procedură specială care nu începe, ci se termină cu un referendum (art. 151). Ea poate avea loc și din impulsul unei inițiative cetățenești, dar aceasta presupune adunarea unui număr minim de semnături (500.000 din jumătate din județele țării) de la cei doritori (art. 150) iar nu chemarea întregii populații la referendum. Inițiativa respectivă se supune dispozițiilor constituționale care interzic mandatul imperativ (art. 69.2), Parlamentul având deplina libertate de a-i da curs sau nu. În cazul în care îi dă curs, legea constituțională adoptată în siajul ei este supusă aprobării prin referendum – art. 151.3.

 

Procedura descrisă nu poate fi eludată de Președintele Republicii. Devierea de la ea reprezintă o încălcare a Constituției, pe care CCR trebuie să o sancționeze, cel puțin prin invalidarea referendumului care o ignoră. Dacă statul de drept înseamnă că nimeni nu poate fi deasupra legii (art. 16.2), cu atât mai mult înseamnă că nimeni nu poate fi deasupra Constituției – „legea legilor”.

 

 

O TENTATIVĂ DE SUPRIMARE A DREPTURILOR CETĂȚENEȘTI

 

În plus, Constituția exclude de la revizuire orice inițiativă care ar avea ca rezultat „suprimarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor sau garanțiile acestora” (152.2). Or, vocația la grațiere (la iertare) este tocmai un asemenea drept fundamental, în timp ce amnistia, împreună cu grațierea, reprezintă garanții ale unui drept fundamental (dreptul la libertate, de exemplu), la care se poate recurge atunci când nu mai există mijloace judiciare pentru repararea încălcării acestuia. Avem sub ochii noștri în acest sens situația celor condamnați de complete ilegal constituite, ale căror hotărâri au fost declarate în bloc absolut nule de către CCR, dar care continuă să își producă efectele ilegale întrucât termenul pentru formularea contestației în anulare în multe cazuri concrete, a expirat. Ce facem cu aceștia? Dacă nu li se mai poate oferi un proces echitabil, li se poate asigura, cel puțin, remediul amnistiei sau grațierii.

 

Ce efect constituțional se poate atașa, deci, unui referendum care tinde la o revizuire a Constituției interzisă explicit chiar de aceasta, întrucât conduce la limitarea drepturilor fundamentale?! Și cum altfel poate fi calificată chemarea Președintelui la un asemenea referendum decât ca o violare a Constituției, ca o încercare de răsturnare a ordinii constituționale. Chiar dacă cetățenii s-ar prezenta la urne în număr suficient și ar vota așa cum le-o cere Președintele Iohannis, votul nu ar putea avea nici un efect în cadrul ordinii actuale. El însuși ar fi nu doar neconstituțional, ci anticonstituțional. A chema poporul ca prin referendum să se ridice împotriva Constituției este egal cu chemarea la insurecție împotriva ordinii de stat, a regimului politic fundamentat de Constituție.

 

 

ÎNCĂLCAREA DREPTULUI LA CONSULTARE INFORMATĂ

 

Democrația directă în cadrul democrației reprezentative este un subiect delicat. De aceea de el s-a ocupat cu maximă dedicație de-a lungul timpului Consiliul Europei. La effort său s-a alăturat mult pomenita Comisie de la Veneția. Împreună au stabilit standarde precise pentru organizarea referendumurilor. Toate standardele cu pricina sunt încălcate acum de referedumul iohannist în curs de desfășurare.

 

Mă voi referi doar la cinci dintre ele.

 

În primul rând, se cere ca întrebările puse la referendum să aibă ca obiect o problemă simplă, formulată în termeni necontroversați pe care toată lumea îi înțelege. Un sondaj de opinie ar demostra fără îndoială că în majoritatea lor românii nu știu ceea este aceea „grațiere” și „amnistie”, precum și diferența dintre ele. De asemenea, „corupția” este un termen cu înțeles controversat, care nu este definit ca atare în nici o lege. Ca să nu mai vorbim despre inepția din legislația română care vorbește despre „fapte de corupție” indicate doar prin exemple iar nu prin legătura esențială dintre genul proxim și diferența specifică, și „fapte asimilate celor de corupție”. Întrebarea Președintelui se referă și la acestea din urmă? Dacă da, înseamnă că practic desființăm instituția juridică a grațierii și amnistiei cu totul, căci prin analogie orice abatere de la regulă este corupție. Cetățenilor li se cere deci să se pronunțe în legătură cu ceva nedifinit clar și în mare parte necunoscut lor. Ei știu doar că grațiere și amnistie înseamnă „scapă Dragnea”.

 

În al doilea rând, întrebarea pusă trebuie să conțină o singură variantă la care să se poată răspunde prin „da” sau „nu”. Unii pot fi de acord cu amnistia, dar nu cu grațierea. Alții pot fi de acord cu grațierea individuală, dar nu cu cea colectivă. Unii pot fi de acord ca Ordonanțele de urgență să vizeze doar redefinirea limitelor pedepsei dar nu și organizarea judecătorească. Alții vor crede că numai incriminarea unor fapte poate fi decisă prin Ordonanță de urgență, dar dezincriminarea nu. Ce înseamnă „extinderea dreptului de a ataca Ordonanțele direct la Curtea Constituțională”?  Toate Ordonanțele sau numai unele? Un timp mai lung în care pot fi atacate sau alte persoane care să aibă dreptul de a o face? Cum poate fi reflectată într-un „da” sau într-un „nu” o asemenea varietate de opțiuni spre care împinge o asemenea varietate de ipoteze înghesuite tâmp într-o singură întrebare. În fapt, în două întrebări.

 

În al treilea  rând, cetățenilor trebuie să li se lase timp și să li se dea posibilități reale de a dezbate public problemele ridicate, susținătorii lui „da” și cei ai lui „nu” având cel puțin câteva luni la dispoziție spre a se dumiri și a dumiri lumea cum stau lucrurile. În cazul nostru, întrebări anunțate în ultima clipă abia dacă permit o lună de reflecție, căci dezbateri sau cadru pentru dezbateri nu a organizat nimeni: nici președinția, nici Guvernul, nici autoritățile locale, nici partidele politice, nici mass media etc.

 

În al patrulea rând, suprapunerea procedurilor democrației reprezentative cu cele ale democrației directe trebuie exclusă. Cu alte cuvinte, referendumul nu trebuie organizat în paralel cu alegeri parlamentare, locale, europene etc. Evident, și această recomandare este încălcată; iar rațiunile politicianiste ale încălcării sunt clare.

 

În al cincilea rând, cetățenii trebuie să fie clar informați asupra caracterului consultativ al referendumului (așa cum stau lucrurile în acest caz) pentru ca în cazul în care opinia majoritară consemnată la urne nu va fi urmată, aceasta să nu dea loc unor revolte sociale. Scrutinul nu poate avea loc până când un asemenea aspect este lămurit la nivel de masă pentru orice persoană rezonabilă. Or, Președintele, care a chemat poporul la consultarea referendară, dar nici Guvernul, nu a spus cu subiect și predicat care este situația. Dimpotrivă, s-a lăsat a se crede că dacă „da”-ul va fi majoritar, majoritatea parlamentară va fi obligată să se supună iar Constituția și legile vor fi obligatoriu și automat modificate. Ceea ce ar echivala cu mandatul imperativ care, o repet, potrivit Constituției este lovit de nulitate. În sistemul constituțional român, ca de altfel și în cel european, referendumurile obligatorii ratifică o lege (constituțională) sau o decizie politică, dar nu le impun.

 

Toate acestea nu sunt simple erori tehnice, procedurale, ci violări ale dreptului constituțional de exprimare a opiniei (informate) prin referendum. Ne aflăm dinnou, deci, în fața unor încălcări ale Constituției comise de inițiatorul referendumului, încălcări pe care CCR este ținută să le sancționeze. Dreptul Președintelui Republicii de a consulta poporul se poate exercita numai în limitele trasate de Constituție și numai cu respectarea dreptului cetățenilor de a fi corect și complet informați cu privire la obiectul și efectele consultării.

 

 

NEPARTICIPAREA CA REFUZ AL COMPLICITĂȚII LA UN ACT ANTI-CONSTITUȚIONAL

 

Bine ar fi fost ca efectuarea controlului de constituționalitate să se fi desfășurat la început. Nimeni nu a sesizat CCR în acest sens. El va avea loc însă la final, întrucât aceasta este o obligație stabilită direct de Constituție. Iar atunci CCR nu va avea decât opțiunea invalidării lui, indirent de participarea populației.

 

Cum trebuie să se raporteze însă populația la referendum? A participa la un referendum care nu numai că încalcă legea fundamentală, dar, punând în discuție modificarea Constituției chiar dincolo de limitele consacrate ale revizuirii acesteia,  tinde și la mobilizarea populației (inclusiv prin dezinformare) pentru a ataca actuala așezare constituțională, echivalează cu un act de complicitate la o tentativă de răsturnare a ordinii publice. Românii nu trebuie să participe la un asemenea act.

 

Un „nu” spus acestei încercări prezidențiale de destabilizare a statului se exprimă doar prin neparticiparea la vot. Un „nu” oferit doar ca răspuns întrebărilor puse de Klaus Iohannis pe buletinul de vot, constituie un act de susținere al demersului său, chiar dacă este totodată unul de respingere a opțiunilor sale.

 

În plus, chiar dacă, în acest caz, atingerea cvorumului legal de prezență la vot nu este suficientă pentru validarea unui referendum viciat de multe alte elemente de neconstituționalitate, se vor găsi mulți care să invoce, fie și numai pe plan psiho-politic, prezența la urne pentru a cere ca opiniei majoritare să i se atașeze efecte juridice. Bunul simț ne spune că dacă la vot s-ar prezenta întregul electorat, majoritatea zdrobitoare ar da răspuns negativ celor două întrebări, altminteri lipsite de rațiune și de moralitate. Nimeni nu garantează însă că o parte a acestei majorități nu va rămâne acasă, refuzând implicit însăși ideea unui referendum neconstituțional, iar alta va veni la vot spre a refuza explicit propunerile prezidențiale. În această situație există riscul ca din urne să iasă o majoritate care nu exprimă voința reală a națiunii, în condițiile realizării cvorumului necesar validării. Or, o asemenea confuzie trebuie evitată. De aceea, neparticiparea este singura atitudine corectă și eficientă.

 

Invalidarea referendumului ca neconstituțional în sine de către CCR va oferi Parlamentului baza constituțională pentru suspendarea unui Președinte care devine pe zi ce trece un pericol tot mai mare pentru securitatea națională. În timp ce refuzul masiv al cetățenilor de a se prezenta la referendum va confirma Parlamentului sprijinul popular de care se bucură o asemenea decizie și îi va insufla curajul necesar pentru luarea ei. Acesta, de altfel, va fi și un mesaj important pentru judecătorii CCR, cărora le va ușura munca.

 

Glonțul referendumului a pornit. Ținta pe care o va lovi depinde acum de CCR și de români. Judecătorii CCR sunt însă numai nouă. Românii sunt cu mult mai mulți. Încă o dată în istorie soarta țării se află direct în mâinile lor.

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/ccr-va-anula-referendumul-dezbinarii-nationale/

Premierul României are dreptul să participe la Summitul UE de la Sibiu

Președintele Iohannis a mai săvârșit o mitocănie: nu a invitat-o și pe Președinta Consiliului UE, primul ministru român Viorica Dăncilă, la Summitul de la Sibiu. Astfel a internaționalizat nu atât lupta politică internă din România, cât mai ales lipsa de stil, de suplețe, de sofisticare, de civilitate, de bun simț și de bun gust cu care azi la noi se poartă aceasta.

 

TUPEUL PREZIDENȚIAL SCANDALIZEAZĂ ROMÂNIA

 

Ineleganța, cu care cândva ne-a surprins dar cu care între timp ne-a obișnuit urmașul Grupului Etnic German, a generat o furtună în opinia publică românească.

 

Românii, în zdrobitoarea lor majoritate (inclusiv cei care nu sunt membri sau simpatizanți PSD) îi cer lui Klaus Iohannis repararea ofensei. Puțini știu că problema cu adevărat gravă nu este refuzul invitației. Dl Iohannis nu are, de fapt, nici o calitate pentru a invita pe cineva la reuniunea unei instituții europene pe care nu o prezidează. Gravă cu adevărat este împrejurarea că, potrivit Constituției României, Președintele Republicii nu are competențe executive care să îi legitimeze însăși participarea proprie la Consiliul European.

 

Cu tupeul doct al ignorantului care își ignoră ignoranța, ex Președintele Băsescu a intervenit în discuție – cum se putea altfel? – pretinzând că împrăștie ceața, dar, în realitate, mărind deruta spre a ascunde mai bine abuzul propriei participări, cu concursul vinvoat al Președintelui CCR, Augustin Zegrean, precum și al unor prim-miniștri obedienți și duplicitari, ca Victor Ponta, la reuniunile Consiliului European.

 

Dl Băsescu face, nici mai mult nici mai puțin, următoarea precizare: „Doamna premier Dăncilă prezidează Consiliul Uniunii Europene (acolo unde merg miniştrii), în timp ce preşedintele Iohannis prezidează Consiliul European, care este altă instituţie. (…) Doamna premier Dăncilă nu va putea fi invitată la lucrările Consiliului European (vezi Tratatul de la Lisabona), dar va putea fi invitată la recepţie şi prezentată de preşedinte”. Băsescu dixit!

 

Când un marinar specialist în micul trafic comercial de port, și un profesor de fizică expert în speculații imobiliare vor să ne învețe drept constituțional și drept european, este cazul să vorbească și profesorii de drept. Mă găsesc în situația specială de a o face și în alte două calități: de fost ministru al reformei care a participat la redactarea Constituției României și de fost membru al Convenției europene participant la negocierea Tratatului constituțional recepționat apoi în Tratatul de la Lisabona.

 

„Conform Tratatului de la Lisabona – ne asigură același domn Băsescu – fiecare stat membru are un singur loc în Consiliul European, loc care este rezervat aceluia care prin Constituţia naţională are mandat de reprezentare a ţării, în cazul nostru Preşedintele Iohannis.” Serios?! Unde scrie asta în Tratatul de la Lisabona? Unde găsim în Tratatul de la Lisabona referirea la „mandatul de reprezentare a țării”? Poate în tratatul de drept constituțional al lui Augustin Zegrean sau în cel drept european al lui Cristian Diaconescu; ambele confidențiale.

 

 

CINE COMPUNE CONSILIUL EUROPEAN?

Începând cu Tratatul de la Lisabona, Consiliul European are un „președinte permanent” cu un mandat de doi ani și jumătate, care poate fi prelungit o singură dată. În prezent Președintele Consiliului European este Donald Tusk, iar nu Klaus Iohannis, cum ne asigură Traian Băsescu.

 

Consiliul European este, într-adevăr, o altă instituție decât Consiliul UE. Tratatul UE spune, cu referire la Consiliul European, că este format din „șefii de state sau guverne ai statelor memebre”. Nu se precizează însă explicit când sunt unii și când alții.

Răspunsul la această întrebare a fost dat, logic, pornindu-se de la atribuțiile Consilului European și anume stabilirea direcțiilor strategice pe care trebuie să le urmeze politica UE. De aceea s-a decis că trebuie să fie membri, după caz, șefii de state sau guverne care au în „fișa postului” realizarea politicii interne și externe a statelor pe care le reprezintă. Cu alte cuvinte conducătorii puterii executive la nivel național.

 

Așa se explică de ce în majoritate au venit Primii miniștri. Sunt membri ai Consiliului European doar președinții care sunt „șefi de stat”. Adică sunt șefi sau co-șefi ai executivului (ai Guvernului). Ceea ce se întâmplă în republicile prezidențiale sau semi-prezidențiale.

 

În România președintele nu este șef al executivului, ci primul ministru. Constituția României prevede expres că „Guvernul realizează politica internă și externă a statului, potrivit programului său aprobat de Parlament”. Deci, Președintele nu are nici un rol executiv și de aceea nu are mandat să ia decizii politice din categoria celor care se iau în Consiliul European. El a fost investit prin votul cetățenilor români cu un mandat de mediator între puterile statului și prin urmare nu poate face parte din nici una dintre acestea. Dacă ar fi ca el să reprezinte statul în Consiliul European ar trebui să primească un mandat special de la Guvern sau Parlament. Ceea ce nu este cazul.

 

 

DE CE NU PREZIDEAZĂ PREȘEDINTELE IOHANNIS CONSILIUL UE?

 

Constituția României nu prevede cine participă din partea statului român la Consiliul European. Ea spune doar că „Președintele reprezintă statul”, fără a preciza unde, când și cum. De la această prevedere generală, sugerând un rol simbolic și în nici un caz unul înzestrat cu puteri executive, s-a plecat când unii au susținut că Președintele trebuie să fie membru al Consiliului European din partea României.

 

Președintele Iohannis participă la ședințele Consiliului european în baza precedentului  creat de mușchii lui Traian Băsescu și de servilismul fostului Președinte CCR, Augustin Zegrean, ca „reprezentant al statului” dar fără mandat și, deci, fără putere. Participă fără a avea vreo competență legală în adoptarea sau aplicarea deciziilor care se iau acolo. De aceea nici nu a fost acceptat ca Președinte al Consiliului UE. Pentru că nu are puteri executive și deci nu avea cum le da dispoziții miniștrilor chemați să conducă secțiunile pe domenii ale acestui Consiliu.

 

De fapt, preluarea președinției rotative a Consiliului UE de către România a devoalat inepția interpretării constituționale care l-a desemnat pe Președintele Republicii ca reprezentant al României în Consiliul European.

 

În mod normal el ar fi trebuit să preia efectiv conducerea acestei președinții și, printre altele, să prezinte Parlamentului European prioritățile politice românești în exercițiul respectivei funcții. Lumea și-a dat seama că Președintele Iohannis nu poate îndeplini un asemenea rol întrucât el nu conduce Guvernul. De aceea a fost chemată Viorica Dăncilă, șeful executivului. Prioritățile prezentate de ea și dezbătute de Parlamentul European au fost stabilite la Palatul Victoria iar nu la Palatul Cotroceni.

 

Până acum nu s-a pus problema invitării Președintelui Consiliului UE la reuniunile Consiliului European pentru că acesta îi era oricum membru în calitate de șef al executivului național. Abia aberația românească face ca membrul român al Consiliului European să fie unul fără nici o putere executivă.

 

Șefii celorlalte instituții europene (Parlamentul și Comisia) sunt invitați ex officiola lucrările Consiliului European, tocmai pentru a se asigura coordonarea interinstituțională. Ei vor fi prezenți și la Sibiu. Va lipsi numai șeful Consiliului UE. Pentru prima dată în istoria UE. Iată unde duc prostia și neam prostia unora dintre politicienii români.

 

 

CÂTE LOCURI AU STATELE LA CONSILIUL EUROPEAN?

 

Fiecare stat are un singur loc în Consiliul European. Este adevărat, dar… Franța a făcut excepție întrucât acolo, potrivit Constituției, executivul este bicefal. De aceea, atunci când Președintele nu s-a înțeles cu Premierul asupra unei reprezentări unitare (de obicei când fiecare era din alt partid) au venit amandoi, iar nu doar unul.

 

Cu România nu ar trebui să fie la fel, întrucât România nu este republică semiprezidențială. Dacă prin absurd, însă, am accepta că ar fi, la lucrări ar trebui să participe atât Președintele cât și Premierul, potrivit precedentului francez.

 

Spre deosebire de Constituția României, Constituția Poloniei precizează că Președintele este „șeful statului”. În baza acestei prevederi fostul Președinte Kacinski a vrut să meargă el la Consiliul European, dar Guvernul polonez, condus pe atunci de către chiar Donald Tusk, actualul Președinte al Consiliului European, s-a opus ferm. Și a rămas cum a vrut Guvernul, întrucat, deși șef al statului, Președintele polonez nu avea competențe constituționale executive.

 

Chiar dacăPreședintele Kacinski a invocat și o decizie a Curții Constituționale a Poloniei favorabile lui, Consiliul European i-a refuzat prezența după ce Premierul Tusk i-a scris dlui van Rompuy, Președintele în exercițiu al acestei instituții, avertizându-l că Guvernul polonez nu se va simți legat de nici una din deciziile ce se vor adopta acolo în absența șefului său. Și lucrurile s-au lămurit. Premierul a fost în mod expres invitat să participe, iar Președintele Poloniei a rămas acasă.

 

 

 

REUNIUNEA DE LA SIBIU – UN CONSILIU EUROPEAN INFORMAL

 

La Sibiu se va desfășura un Summit informal al UE. Mai exact este vorba despre o reuniune informală a Consiliului European prezidat de dl Donald Tusk, la care, deci,  nu se va adopta nici o decizie. Nu există un alt cadru pentru o asemenea reuniune oferit de tratatele europene.

 

„Summit informal” este o denumire uzuală, iar nu legală. Dacă am traduce-o literal substantivul „summit” înseamnă întâlnire la vârf, căreia adjectivul „informal” îi exclude puterea obligatorie a concluziilor la care se va ajunge.

 

De aici trei consecințe:

 

  1. a) Gazda „Summitului de la Sibiu” este Președintele Consiliului European, Donald Tusk, iar nu Președintele României, Klaus Iohannis, cel din urmă fiind doar cel care a făcut propunerea (cu acordul tacit al Guvernului) ca reuniunea să se țină la Sibiu și care are, cel mult, rolul de gazdă logistică, și acesta pe banii Guvernului;
  2. b) Fiind vorba despre o întâlnire la vârful UE (Summit), șeful nici uneia dintre instituțiile europene care participă la procesul de codecizie politică, deci nici Președintele Consiliului UE, nu poate prin definiție lipsi de la lucrări;
  3. c) Întrucât evenimentul este informal, cel care îl prezidează, și prin aceasta îi este gazda formală, are dreptul de a invita pe toți cei a căror prezență o consideră oportună; deci și pe premierul țării în care se desfășoară acțiunea.

 

Sper, deci, ca, dându-și seama de penibilul situației, Președintele Tusk să o invite el pe doamna Dăncilă. Căci el este Președintele reuniunii și el stabilește cine participă.

 

Invitația „specială” făcută premierului român de a lua cuvântul la o conferință dedicată „viitorului Europei și perspectivelor evoluțiilor contemporane”, care se va organiza separat cu ocazia Summitului, este mai degrabă o ofensă decât un premiu de consolare. Cu atât mai mult cu cât participarea Președintelui Consiliului UE este un drept al acestuia, iar nu o favoare care i se face.

În ceea ce îl privește pe Klaus Iohannis, el are doar dreptul de a nu invita Premierul român la recepția pe care o va oferi în nume propriu; culmea, pe banii alocați de Guvernul condus de acesta. Cu alte cuvinte, doar dreptul de a fi mârlan.

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/premierul-romaniei-are-dreptul-sa-participe-la-summitul-ue-de-la-sibiu/

DNA face politică

În chiar Vinerea Mare a îngropării Domnului Isus Hristos, DNA a dat un comunicat în care își exprimă opinia cu privire la recent adoptatele și în curs de promulgare cod penal și cod de procedură penală.

 

Comunicatul ține să precizeze din start că este emis la cererea mass media; adică în conformitate cu obligația la transparență de care este ținută o instituție care, potrivit legii, dar și logicii științei dreptului, instrumentează proceduri în mod necesar nepublice. Din această contradicție o entitate judiciară născută din capul politicii și acționând ca instrument politic pare în imposibilitate de a ieși.

 

Mai grav decât faptul că prin DNA se face politică (la urma urmei totul este politic), este că DNA s-a transformat în partid politic. Dintr-o armă în sine, prin care factorul politic a înțeles să lupte împotriva corupției, DNA s-a transformat într-o armă pentru sine, lupta împotriva corupției devenind alibiul unor acțiuni menite să acapareze putere și să o folosească în scopuri ilegitime.

 

Cine anume din mass media a solicitat opinia DNA nu ni se spune, dar putem bănui. Probabil ziariști „independenți” dintre aceia care cu ani în urmă, în calitate de consilieri ai ministrului justiției Monica Macovei cotrobăiau prin arhiva SIPA spre a strânge ilegal date compromițătoare la adresa magistraților independenți.

 

Bănuim și scopul acestui document scos pe piață cu precipitare de niște procurori care după aceea s-au dus probabil la biserică să se sfințească cu prilejul sărbătorilor pascale. El dorește să ofere argumente Președintelui Iohannis pentru ca, în numele unor valori doar de el știute, să mai facă o excepție de la respectarea Constituției și să refuze promulgarea legilor în cauză. În același timp urmărește să furnizeze muniție criticilor externi ai României, și în special PPE (și prin el USR, Plus și PNL), în perspectiva alegerilor europene de peste mai puțin de o lună și a perpetuării stării de inferioritate a românilor în UE.

 

Oricum ar fi, comunicatul este o evidentă încălcare a obligației la rezervă impusă magistraților. Transparența DNA presupune furnizarea de informații în legătură cu cazurile pe care le investighează procurorii – și aceasta fără a aduce atingere demnității și prezumției de nevinovăție ale celor puși sub urmărire, precum și caracterului nepublic al procedurii în faza anterioară sesizării instanței judecătorești – precum și cu aspectele de organizare internă. DNA nu are nici obligația nici dreptul nici capacitatea de a prezenta public opinii politice (adică opinii cu privire la politica penală a executivului sau legislativului) sau analize critice ale legislației. Dacă autoritatea judecătorească are aptitudinea de a formula avize (consultative) cu caracter de sinteză referitoare la legislație, aceasta se face exclusiv prin CSM, iar nu prin DNA.

 

Procurorii aplică legea și asta caz cu caz. Ei instrumenteză cazuri iar nu fenomene. În consecință, teoretic nici nu au cum să se pronunțe din perspectivă criminologică. Necum să mai facă și politică penală.

 

Dacă o măsură legislativă este justificată sau nu, o apreciază legiuitorul. Dacă politica penală include reducerea termenelor de prescripție sau dezincriminarea anumitor fapte, apreciază legiuitorul, nu procurorul.

 

Comunicatul DNA reflectă concepția stalinistă potrivit căreia oamenii se împart în vinovați prinși și vinovați neprinși încă. Așa cum spunea Lavrenti Beria, ultimul șef al KGB din timpul lui Stalin, dacă cineva nu a fost încă găsit vinovat înseamnă că „nu ne-am ocupat suficient de acela”.

 

Că prin scurtarea termenelor de prescripție se închid dosare în prezent aflate în lucru, este de la sine înțeles. Este unanim admis că termene de prescripție mai scurte înlătură mai repede incertitudinile legate de drepturile și obligațiile în dispută și astfel este sporită stabilitatea raporturilor sociale. Asigurarea echilibrului între nevoia pedepsirii faptelor ilegale și cea a stabilității socio-politice, ambele factori determinanți ai acelei valori ultraimportante care este siguranța socială, cade în competența factorului politic iar nu a procuraturii.

 

A sugera, însă, că prin accelerarea prescripției scapă de pedeapsă persoanele vinovate care beneficiază de această măsură, este egal cu a considera că toți cei bănuiți sau acuzați de DNA sunt vinovați înainte ca ei să fi fost judecați de o instanță judecătorească și să se fi pronunțat o hotărâre judecătorească definitivă pe baza unei convingeri mai presus de orice dubiu rezonabil. Ministrul Justiției, sub autoritatea căruia funcționează procurorii, ar trebui să intervină pentru ca prin cursuri de instruire sau instrucțiuni profesionale să curme o asemenea mentalitate. Dacă procurorii DNA nu pot scăpa de ea, DNA trebuie să scape de ei.

 

Problema se pune în mod similar și în ceea ce privește dezincriminarea, totală sau în anumite forme, a unor fapte. Dacă fapta nu mai este infracțiune, cel care a comis-o nu mai este infractor. Iar dacă nu mai este infractor nu are de ce fi pedepsit, chiar dacă DNA, sub inspirație divină, crede că așa s-ar cuveni.

 

Definirea unei fapte ca infracțiune nu vine de la Dumnezeu, ci de la oameni. Cel care trebuie să stabilească – în funcție de gradul de periculozitate măsurat, nu în principiu, ci într-un context social concret – ce faptă atrage răspunderea penală este legiuitorul iar nu procurorul.

 

În acest sens trebuie repetat mereu, ceea ce pare-se la noi cu rea credință se ignoră, că răspunderea nu este numai penală, ci și civilă, administrativă etc. Prin urmare, a spune că o faptă producătoare de prejudicii nu se mai sancționează penal, nu înseamnă că prejudiciul subsecvent acestiea nu va fi acoperit pe calea răspunderii civile.

 

Comunicatul DNA deplânge obligația procurorilor de a acționa pe bază de indicii temeinice și probe, iar nu doar de „suspiciuni rezonabile”. Suntem avertizați că astfel mulți vor scăpa. Dinnou aceeași meteahnă: vor scăpa infractorii „nedovediți” (sic!). Ce tragedie!

 

În același timp este deplânsă împrejurarea că, de acum, delatorii se vor putea sustrage pedepsei cuvenite pentru propriile fapte numai dacă denunță infracțiunile altora într-un anume interval de timp. Asta este chiar rău (sic!). Procurorii nu vor mai putea face politică ținând la frigider denunțurile pentru când „va fi nevoie” de ele și nu vor mai putea șantaja cu ele, inclusiv pe alți magistrați. Ei nu vor mai putea abuza nici de martorii sub acoperire.

 

Înțeleg că astfel procurorilor DNA le va veni mai greu cu strânsul probelor. Asta înseamnă însă că le va veni mai greu și cu încălcarea drepturilor omului. Or, într-un stat de drept veritabil, drepturile omului interesează mai mult decât condamnările, iar achitările celor nevinovați au prioritate absolută față de pedepsirea vinovaților.

 

Comunicatul DNA arată că, în ciuda dezvălurii abuzurilor săvârșite sub egida acestei instituții și a cutremurelor care au zdruncinat-o, angajații ei nu au învățat nimic și nu au uitat nimic din relele lor obiceiuri. Ei au rămas niște talibani ai anti-corupției.

 

O altă întrebare este în numele cui s-a emis comunicatul DNA în realitate? Aparent el angajează întreaga instituție. Fiind vorba, însă, de opinii iar nu de fapte, de judecăți de oportunitate iar nu de informații asupra activității, ar fi trebuit ca tezele date publicității să fi fost dezbătute anterior într-un cadru intern oficial, iar nu doar pe coridoare ori în cabinetele șefilor. Chiar toți procurorii DNA gândesc astfel? Există chiar o majoritate relevantă a acestora care dorește să facă politică penală (politică în general) în loc să facă justiție penală? Vreau să cred că nu este așa.

 

La aceste întrebări ar trebui să ne răspundă Ministrul justiției; adică, o repet, cel sub autoritatea căruia lucrează procurorii. Și în funcție de răspuns, tot acesta, împreună cu CSM, trebuie să dispună măsuri.

 

Cum permite Ministrul justiției ca DNA să pună în discuție publică politica Guvernului sau deciziile Parlamentului ca și când ar fi un partid politic? Pentru ceva cu mult mai puțin procurorul general al Germaniei a fost demis imediat. La fel s-a întâmplat și cu procurorul general al SUA. A spus cineva ceva?

 

E drept, noi nu suntem nici Germania nici SUA. Dar, vorba doamnei Koveși, noi suntem România și ar trebui, în fine, să ne facem treaba.

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/dna-face-politica/