Marea Britanie se retrage în favoarea Europei

Nu știu dacă votul britanicilor pentru ieșirea lor din UE – iată că intoxicarea cu veninul euroscepticismului, totuși, a funcționat – este favorabil Regatului Unit. (Printre altele, secesiunea Scoției – proeuropene – revine în actualitate.) Cred însă că acest vot este favorabil Europei; sau mai exact vechiului proiect al Europei politice.

Plecarea Marii Britanii, care, dacă se va produce, va lua ani buni de pregătire și va putea îmbrăca forma transformării statutului său actual de membru cu drepturi depline în cel de membru asociat, nu rezolvă prin ea însăși problemele UE dar facilitează rezolvarea lor. Să fim lămuriți și să o spunem fără ambiguități: destrămarea UE și renunțarea la proiectul european înseamnă război. Dacă UE rămâne în actuala sa stare și la actualul său mod de organizare și funcționare, destrămarea sa este inevitabilă. Deci războiul este inevitabil.

Pentru a ocoli un asemenea curs al evenimentelor Germania trebuie să renunțe la ideea unei Europe integrate sub dominație germană iar Franța la ideea unei Europe slabe dar dotate cu instituții suficient de puternice spre a suplini incapacitatea instituțiilor franceze de a-și impune agenda. Ceea ce trebuie este o Europă în care statele membre nu cedează suveranitate ci exercită în comun acele atribute ale suveranității care servesc atingerii unor interse comune. Aceste inerese sunt: pacea, securitatea (individuală, colectivă, națională și internațională), prosperitatea, libertatea și demnitatea. Ceea ce trebuie este asocierea Europei-piață, cu Europa-socială și Europa-putere (globală). Ceea ce trebuie este renunțarea la falsa uniune economică menită a oferi piețe pentru produsele economiei germane și realizarea în regim de maximă viteză a coeziunii economice, sociale și teritoriale ale națiunilor europene. Ceea ce trebuie este o Uniune de state-națiune care nu le spune europenilor cum să trăiască dar îi ajută să își asigure o viață decentă conformă tradițiilor lor; care nu intră în toate detaliile guvernării naționale dar ceea ce administrează o face pe baze federale; care nu regionalizează continentul dar europenizează regiunile, consolidând astfel coerența statelor naționale simultan cu autonomia comunităților locale; care securizează națiunile iar nu clanurile și dă viață unei democrații transnaționale iar nu unui oligarhii imperiale.

Poate că următorul referendum ar trebui organizat de urgență în Germania, dar nu în legătură cu alegerea între rămânerea în sau plecarea din UE, ci cu opțiunea între pace și război. Dacă nemții doresc pacea, ei trebuie să achite costurile păcii. De fapt să restituie creditul care le-a fost acordat la finele celui de al Doilea Război Mondial.

În măsura în care alegerea britanicilor este clară, investitorii vor lua măsurile necesare de adaptare iar bursele se vor calma în câteva zile. Oricum Marea Britanie nu făcea parte din zona euro iar gradul ei de integrare în UE era relativ redus.

Brexitul nu este război ci doar un divorț. Foarte probabil un “divorț în stil englezesc” iar nu unul “în stil italian”. “Partajul” va ține seama și de “interesele copiilor”. Nici Londra nu are interesul unei separări care să îi anuleze influența asupra Europei continentale, nici Bruxellesul nu dorește o confruntare economico-financiară cu Londra. Iar dacă există voință – și acum interesele plutocrației vor genera o asemenea voință – se va găsi o cale pentru diminuarea consecințelor negative ale despărțirii.

Problema majoră este cu adevărat aceea a statelor rămase (deocamdată) în UE. În treacăt fie spus, Brexitul ar fi motiv de câteva demisii și la Berlin și Bruxelles, iar nu numai la Londra.

Liderii UE ar trebui să se adune de urgență pentru a lua deciziile necesare. Se impune lansarea unui Manifest către națiunile Europei în care să li se ofere o viziune clară privind viitorul UE. De asemenea ar trebui convocată o nouă Convenție europeană care să renegocieze tratatele europene în sensul adoptării unei legi fundamentale europene cu valoare constituțională, incluzând un contract social european. Europenilor ar trebui să li se garanteze că această lege fundamentală va fi supusă unui referendum european (nu unei sume de referendumuri naționale paralele), care ar putea fi dublat de referendumuri naționale, acolo unde este cazul și se dorește.

În acest context capacitatea de influențare a statelor Europei centrale și orientale va crește. Fără a mai putea dansa cadrilul politic cu Londra și cu riscul de a nu mai avea în Parisul lepenist un agreabil partener de menuet, Berlinul va trebui să se înțeleagă cu Mittel Europa. Este oare Bucureștiul pregătit pentru aceasta? Au Guvernul tehnocrat dar și partidele parlamentare un Plan B cuprinzând răspunsul românesc la Brexit? Bag mâna în foc că nu. Politicienii români s-au gândit doar cum să placă protectorilor lor externi în campania anti Brexit iar nu cum să profite de Brexit în favoarea românilor.

Brexitul ar trebui să ocazioneze alcătuirea unei celule de criză la București care să pregătească o strategie românească, precum și negocierea ei cu celelalte state membre. În respectiva celulă ar trebui incluși, fără avizul prealabil al DNA, toți cei care ar putea face ceva pentru România și Europa în acest moment istoric. Eu unul am conceput o asemenea strategie. Aștept invitația dlui Președinte Johannis.

Inutil să spun că o aștept fără iluzia că îmi va sosi.

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/marea-britanie-se-retrage-favoarea-europei/

Despre Brexit, mergând împotriva curentului

Cu câteva luni în urmă mi-am exprimat opinia asupra Brexitului, privind lucrurile din perspectiva intereselor românești și europene. Spuneam atunci că pentru România și Europa, Brexitul este soluția bună. Îmi mențin acest punct de vedere.

Brexitul ar împinge UE spre reforme esențiale care fără un asemenea șoc ar fi nu doar amânate de liderii populiști ai celorlalte state membre, ci și blocate de Guvernul britanic însuși. De asemenea, Brexitul ar resuscita proiectul Europei politice și ar deplasa centrul de greutate politică al UE către est, acolo unde se află România. Fără Brexit acestea nu au cum să se producă iar România va fi condamnată să rămână, la propriu și la figurat, la periferia Imperiului european (de națiune germană).

Mulți se tem că dacă Marea Britanie părăsește UE, alte state membre vor fi îndemnate să facă același lucru. Pentru România cel puțin, eu văd procesul exact invers: rămânerea Marii Britanii în UE va împinge spre ieșirea României. Este scandalos să vezi cum politicienii români, în loc să afirme aceasta, măcar spre a obține garanții din partea Londrei cu privire la susținerea în viitor a proiectului european românesc, au preluat argumentele anti Brexit ale birocrației bruxelleze, ale plutocrației anglo-saxone și ale neoconservatorilor americani care doresc o Europă slabă.

Deși intoxicați de o propagandă eurosceptică perversă, cetățenii britanici nu sunt ușor de păcălit. În final, vor vota probabil împotriva Brexitului, înțelegând că pentru ei calitatea de membru al UE prezintă avantaje considerabile. Ei știu foarte bine că numai rămânând în UE pot împiedica trecerea de la “Europa-piață” (pe care City-ul londonez poate specula în voie) la “Europa-putere” (de care perfidul Albion, ca și vărul său transatlantic, a avut oroare totdeauna).

Dacă, totuși, ideea Brexitului va câștiga la vot, profețiile apocaliptice (de fapt minciuni sfruntate) nu au cum se îndeplini. Referendumul are doar caracter consultativ. Decizia de a părăsi UE nu înseamnă că plecarea va fi imediată. Așa cum accesul s-a negociat ani de zile, așa și ieșirea va fi negociată îndelung, tocmai spre a amortiza șocul produs de schimbarea geometriei europene. Până atunci nu se știe ce schimbări pot interveni. De asemenea, ieșirea din UE poate fi parțială, Marea Britanie păstrându-și un statut consistent de membru asociat.

Da, Marea Britanie își va micșora influența în UE dar și-o va putea mări în Commonwealth. Da, Germania nu va putea menține modelul european al unei piețe unice în serviciul exporturilor germane dar astfel va evita prăbușirea într-o nouă conflagrație mondială. Da, instituțiile europene vor trebui să renunțe la sistemul conducerii de tip oligarhic-supranațional pentru a-l adopta pe cel de tip democratic-transnațional. Pentru coerența Europei și armonia lumii asta va fi mai bine.

Că o fi una, că o fi alta, referendumul britanic dă o lovitură de moarte actualei UE. De fapt el este mai degrabă un certificat de moarte clinică. Întrebarea este dacă moartea aceasta va fi definitivă iar UE se va transforma în cenușă, sau dacă ea va însemna trezirea la o altă viață, noua UE urmând a reînvia din cenușa celei vechi?

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/despre-brexit-mergand-impotriva-curentului/

Abuz de putere în apărarea “abuzului în serviciu”

 

Pe la mijlocul anilor 1980, la una dintre dezbaterile profesionale ale juriștilor din comerțul exterior, am ridicat problema dezincriminării „abuzului în serviciu”, la acea vreme o infracțiune „favorită” a regimului comnunist, oricând aplicabilă „dușmanului de clasă”. Motivele criticii mele erau în principal trei: 1. Era o infracțiune care nu sancționa atât încălcarea legii cât decizii de oportunitate, care nu au cum fi evaluate de persoane din afara sferei de expertiză a acuzatului, și care nu pot fi judecate în afara contextului în care au fost luate; 2. Era o infracțiune care nu avea cum fi definită legal decât în termeni vagi și de aceea legea însăși deschidea calea unor abuzuri judiciare; 3. Era o infracțiune a cărei sancționare inhiba decizia și bloca activitatea celor care aveau nevoie de hotărâri curajoase și prompte.

 

Nu îmi amintesc ca vreunul dintre colegii participanți la eveniment să mă fi contrazis. În schimb îmi aduc aminte de câteva susțineri entuziaste.

 

Nu am crezut că la un sfert de secol de la căderea regimului comunist voi asista la aceeași dezbatere. Cu atât mai puțin m-am așteptat ca incriminarea „abuzului în serviciu” să fie susținută de „ideologii” întârziați ai „dreptei anticomuniste”. Ceea ce ne duce la concluzia că aici este vorba mai puțin despre ideologie cât despre caracter, ca și despre conștiința profesională deficitară a „talibanilor anticorupției”.

 

Cei care susțin menținerea în codul penal a „abuzului în serviciu”, cel puțin în actuala sa formă, sunt caractere dictatoriale și abuzive, brutale și primitive. În acest domeniu extrema stângă și extrema dreaptă se ating. Cu mențiunea că de astă dată vântul bate din direcția neo-fascismului în ascensiune.

 

Dacă vorbim de juriști, susținătorii actualelor reglementări și practici în domeniul „abuzului în serviciu” sunt probabil absolvenții unor facultăți dubioase unde principiul „nullum crimen sine lege” nu a fost învățat cum trebuie. Acest principiu nu spune doar că o faptă este infracțiune numai dacă este definită ca atare de legea penală, ci și că respectiva lege este de strictă interpretare, în materie penală, acolo unde sancțiunea – poena (pedeapsă) – aduce limitări severe libertăților individuale, legiuitorul neputând apela la standarde nedeterminate și permite analogii spre a stabili ilegalitatea.

 

Prin urmare, din punctul de vedere al științei dreptului penal, abuzul nu poate fi orice activitate pe care niște magistrați inculți, incompetenți sau răuvoitori, o consideră „nepotrivită”, ci numai o decizie care încalcă prevederi legale precise și explicite. Este vorba despre încălcări care nu ar fi posibile dacă făptuitorul nu ar deține o anumită funcție, împreună cu puterile aferente ei. În penal nu putem vorbi despre abuz doar ca despre o exercitare a unui drept în alte scopuri decât cele pentru atingerea cărora acesta a fost recunoscut; mai este nevoie și ca devierea de la scopul licit să aibă loc prin nesocotirea cu rea credință a unor prevederi legale exprese. (Nu ar fi rău, poate, ca și profesorii de drept să intervină în dezbatere. Mai bine mai târziu decât niciodată.)

 

În ce măsură asemenea fapte prezintă la un moment dat un nivel atât de înalt de periculozitate socială încât să justifice antrenarea răspunderii penale – cea mai severă formă de răspundere – a făptașului, este o problemă a legiuitorului. Rezolvarea ei reclamă decizia politică bazată pe o judecată politică implicând aprecierea gradului de vulnerabilitate a societății și a capacității ei de a neutraliza efectele unor asemenea abuzuri pe alte căi decât cele penale; o decizie reflectând concepția asupra relației dintre combaterea abuzurilor de putere și stimularea curajului în actul de conducere, asupra modului de a optimiza dinamica decizională etc.

 

Magistrații nu au a se pronunța în legătură cu asemenea aspecte. Rolul lor constituțional este acela de a veghea la aplicarea legii iar nu de a o concepe; de a apăra ordinea de drept iar nu de a o proiecta.

 

În lumina celor de mai sus, agitația dnei Codruța Kovesi în susținerea actualei forme de incriminare a “abuzului în serviciu” este cel puțin bizară, la prima vedere ea sugerând că șefa DNA are o agendă politică incompatibilă cu natura funcției pe care o deține. Cu alte cuvinte, intervenția sa are datele unui … abuz. Un abuz menit să îi procure foloase necuvenite cu caracter nepatrimonial, constând în simpatia “licuricilor tutelari” ai României, interesați în controlul liderilor politici naționali prin inculparea lor abuzivă. Atari foloase ar putea consta și în obținerea unei puteri necuvenite, dincolo de prevederile constituționale, în folosul procurorilor DNA, astfel capabili să extindă în mod arbitrar dispozițiile legii penale la fapte (decizii de oportunitate) pe care aceasta nu avea cum să le aibă în vedere și nu le-a avut în vedere. Pe o asemenea cale procurorii ajung să fie legiuitori într-o materie în care legea, prin natura ei, nu permite aproximări, fantezii și voluntarisme. De asemenea, ei ajung să impună linii politice în luarea deciziilor administrative (mai exact să anuleze și să blocheze decizii) fără a avea vreo legitimitate democratică.

 

Această agitație însăși – potrivnică principiului constituțional al separațiunii puterilor și constituind o amenințare la adresa echilibrului de putere între instituțiile statului – justifică intervenția Curții Constituționale. Contrar a ceea ce unii au susținut, Curtea Constituțională nu urma să dezincrimineze “abuzul în serviciu” ci să verifice conformitatea între dispozițiile legale sancționând un asemenea abuz și valorile pe care se întemeiază Constituția României. Este oare admisibilă menținerea reglementării de drept penal a “abuzului în serviciu” chiar dacă este potrivnică legii fundamentale?

 

Dna Kovesi și alții din aceeași familie de gândire, au avertizat că în cazul modificării (nu doar a abolirii) actualei legislații privind incriminarea “abuzului în serviciu”, mulți oameni politici aflați în prezent sub urmărire penală sau în curs de judecată “vor scăpa”. Vor scăpa de ce? De implicarea într-o procedură judiciară neconstituțională? De amenințarea unor pedepse nemeritate? De violarea drepturilor lor fundamentale? De teama de a lua decizii oportune? Ce ar fi rău în asta? Acești oameni sunt vinovați doar potrivit concepției unor procurori; și asta stând, cel puțin formal, sub imperiul prezumției de nevinovăție. Poate fi respectiva concepție mai puternică decât legea și Constituția? Dacă legiuitorul nu vrea ca asemenea fapte să fie pedepsite penal iar DNA vrea, cine este în drept să decidă? A da de lucru DNA, ca să nu mai vorbim de sporirea neconstituțională a puterilor sale, este o prioritate în România? Este puterea DNA un scop în sine? Doar dacă România se întoarce la regimul totalitar și la terorismul de stat.

 

În trecutul apropiat au fost dezincriminate din punct de vedere penal calomnia și homosexualitatea. O fi fost bine? O fi fost rău? Evident că procurorii nu au mai avut a se ocupa de respectivele fapte. Ei și? Nu inventăm infracțiuni pentru a mări puterea procurorilor ci dăm putere procurorilor ca să combatem faptele pe care le considerăm atât de periculoase încât le definim ca infracțiuni.

 

Tot dna Kovesi avertizează că prin renunțarea la actualul tratament penal al “abuzului în serviciu” statul va pierde posibilitatea de a “recupera” uriașe sume de bani. Nu zău? Cine spune că sumele respective sunt cu adevărat datorate statului? Acelea sunt doar posibile prejudicii suspectate de DNA, măsurate prin aplicarea abuzivă a unor legi care sunt neconstituționale întrucât lasă posibilitatea interpretării lor de manieră neconstituțională. Prin urmare nu este vorba de “recuperare” ci de “furt”, de etatizare ilicită.

 

Desigur, după ce ai otrăvit mințile mulțimii necăjite spunând că toți politicienii sau toți marii investitori români sunt hoți și că de aceea nu este un păcat să furi de la politicieni și oameni de afaceri, poți lesne agita spiritele amăgind masele că prin aducerea activității DNA în parametri constituționali și în orice caz raționali, detestatele elite politice și economice vor scăpa de dreapta deposedare de avere și din această cauză poporul va flămânzi pe mai departe. Acesta este un populism abject care, ca orice populism, este mincinos în formă și reacționar în conținut. Populismul, inclusiv în forma sa justițiaristă, nu a făcut niciodată dreptate și nu i-a săturat pe săraci, ci doar a rătăcit poporul și l-a obligat să se supună dictaturii unor interese străine.

 

Desigur, abuzuri există și ele aduc prejudicii. Ce este mai important? Să recuperăm prejudiciul sau să umplem închisorile? Nu este pentru cei tentați să abuzeze, o descurajare suficientă convingerea că obligația de reparare a prejudiciului este inevitabilă? Oare cei care au abuzat (de regulă oameni școliți) sunt mai utili societății în închisoare sau în libertate? Aceasta cu atât mai mult cu cât abuzul este aproape totdeauna incert, fiind greu de stabilit dincolo de orice dubiu.

 

Calomnia nu se mai pedepsește penal dar calomniatorii răspund material pentru pagubele pricinuite onoarei celui calomniat. Răspunderea penală nu este singura formă de răspundere. Întrucât ea anulează libertăți personale, într-o țară civilizată este ultimul iar nu primul recurs. Ordinea de drept nu se reduce la dreptul penal. Libertatea trebuie să treacă înaintea represiunii iar apărarea ordinii pe cât posibil fără restrângerea libertății este superioară apărării prin teroarea forței.

 

Folosit în exces, remediul penal este asemenea acelor insecticide supereficiente care odată cu insectele dăunătoare le omoară și pe cele necesare, producând mari dezechilibre ecologice. Pentru dna Kovesi și cei asemenea ei acestea sunt lucruri de neînțeles. Ei nu înțeleg nici măcar că stăpânii nu le-au dat decât iluzia puterii și că nenumăratele abuzuri săvârșite în exercitarea acestei iluzii îi vor duce nu peste multă vreme în fața unui pluton de execuție real. Atunci vor dori ca “abuzul în funcție” să fi fost dezincriminat.

 

 

PS Aflată sub presiune CCR a dat o hotărâre ambiguă. Aceasta are însă meritul, de-a dreptul solomonic, de a fi eliberat Parlamentul de teama blamului pentru modificarea prevederilor codului penal. Acum legislativul este obligat să legifereze și să amendeze. Mingea este în terenul său. Rămâne de văzut în ce măsură va găsi resursele de curaj pentru a legifera înțelept. Da, azi în România ai nevoie de curaj ca să fii înțelept!

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/abuz-de-putere-apararea-abuzului-serviciu/

Marea Neagră între militarizare și demilitarizare

Nu știu dacă o inițiativă românească privind demilitarizarea Mării Negre ar fi o idee bună dar în orice caz ar fi o idee interesantă. Ea ar așeza România pe hartă măcar și prin faptul că îi va enerva pe toți jucătorii globali cu interese pontice; cu atât mai mult cu cât nu ar putea-o respinge pe față.

 

România nu mai vrea însă să fie pe hartă. Ea mai apare acolo doar cu numele. Valorea ei ca subiect al geopoliticii este zero.

 

La începutul anilor 1990, când URSS încă mai exista, Pactul de la Varșovia era în lichidare iar despre extinderea NATO spre est nici nu se punea problema, foștii locatari ai „lagărului socialist” (printre care și Bucureștiul) doreau o prezență militară americană în Europa de est care să stăvilească eventualele tentații neo-imperiale ale Kremlinului. Ceea ce se urmărea era realizarea unui echilibru strategic în Europa orientală, ca garanție a securității și stabilității regionale.

 

Pentru unii oameni politici din zonă o asemenea prezență ar fi fost mai utilă decât chiar intrarea țărilor lor în NATO. Retrospectiv mă întreb dacă Rusia ar fi obiectat în aceeași măsură la instalarea unor baze americane pe teritoriul foștilor sateliți sovietici, pe cât a obiectat față de avansul NATO către granițele sale occidentale fără (până de curând) o prezență militară concretă acolo?

 

Fapt este că din aceeași perioadă datează interesul României pentru un echilibru al forțelor navale rusești (ex sovietice) și occidentale în Marea Neagră. Unei asemenea dorințe i-a stat în cale mereu Tratatul de la Montreaux privind regimul strâmtorilor; tratat încheiat în perioada interbelică inclusiv cu contribuția și susținerea diplomației românești. El reflecta în bună măsură și teza titulesciană potrivit căreia Marea Neagră trebuia să aparțină doar riveranilor. În modificarea lui nu era interesată nici Rusia (de acum post-sovietică) nici Turcia (cealaltă putere ex-imperială riverană).

 

După intrarea României în NATO, președintele Băsescu și-a făcut o adevărată obsesie din zădărnicirea presupusului proiect vizând transformarea Mării Negre în „lac rusesc”, prin aducerea alianței nord-atlantice, condusă de „Marele Licurici” de la Washington, în regiune. În acest scop au fost inițiate la modul cel mai abrupt tot felul de forumuri internaționale menite: i. a adăuga o dimensiune de securitate (militară) cooperării la Marea Neagră; ii. a globaliza respectiva cooperare prin introducerea în acordurile internaționale care o fundamentau de actori globali neriverani (evident, SUA și alți membri NATO). Toate aceste inițiative au eșuat lamentabil, fiind, firește, sabotate de Rusia dar și de prietenii săi din Balcani și din UE.

 

Este greu de spus dacă în anii 2000-2010, pe când coopera cu Rusia în războiul împotriva terorismului globalizat și anunța „resetarea” relațiilor americano-ruse, Washingtonul era cu adevărat interesat să se implice cu titlu permanent la Marea Neagră și în acest scop împingea România să „încerce marea cu degetul”, sau dacă Bucureștiul băsist credea că prin politica faptului împlinit își poate forța partenerul transatlantic să îi fie scut împotriva unei amenințări iluzorii. Căci, într-adevăr, ideea unei agresiuni militare rusești împotriva unui stat membru al NATO este o imensă utopie; iar conflictele înghețate din regiune – mai exact problema arhitecturii de securitate în Europa de est – au numai soluții politice. Fapt este că România a rămas mereu cu „obrazul feștelit”.

 

În acest context au apărut alte două proiecte românești. Unul conceput la București iar altul la Bruxelles.

 

Cel de la București l-a avut ca autor, dacă nu mă înșel, pe ministrul de externe Titus Corlățean, și consta în trecerea sub pavilion românesc a unor nave de război americane (donate, împrumutate sau vândute la prețuri simbolice) care astfel ar fi putut intra și rămâne în Marea Neagră. SUA nu au acceptat însă propunerea, considerându-o, probabil, ca susceptibilă să învenineze peste măsură relațiile cu Rusia.

 

Celălalt proiect a aparținut autorului rândurilor de față, a fost prezentat la o conferință internațională privind Marea Neagră organizată în 2009 la Sofia, și adoptat la o altă conferință organizată, în prelungirea celei dintâi, la București, spre sfârșitul aceluiași an. Ideea principală era aceea a realizării unei cooperări aprofundate la Marea Neagră care să acopere problemele securității regionale sub toate aspectele ei (inclusiv cel geo-strategic) dar care să îi implice numai pe riverani și a cărei construcție să pornească de la un parteneriat trilateral asociind Rusia, Turcia și UE. De astă dată Rusia a acceptat, nu fără reticențe, propunerea și primul test concret a constat într-o conferință parlamentară organizată cu succes la Moscova în 2010, UE fiind în fapt reprezentată de România și Bulgaria ca riverani efectivi, alături de alte câteva state membre tradițional implicate în zonă, respectiv Austria, Germania, Grecia și Italia. Abia decolat, proiectul s-a prăbușit ca victimă, probabil colaterală, a unei manevre transnaționale în care lovitura de grație a dat-o DNA. (Nu este locul să explic aici legătura dintre acest eșec și DNA dar istoria o va elucida și sper ca vinovații să fie trași la răspundere pe chiar parcursul vieții noastre.)

 

În timpul scurs de atunci, cel puțin în plan retoric, raporturile dintre Rusia și Occidentul euro-atlantic plural s-au tensionat, ajungându-se până acolo încât ambasadorul României la Washington să califice Marea Neagră ca spațiu de demarcație și linie de confruntare între Occident și Orient.

 

De fapt, în regiunea danubiano-pontică războiul este în curs de desfășurare. El nu este însă un război clasic, dus cu mijloace militare convenționale, ci unul așa-zis „hibrid”. Românii îi simt din plin efectele deși nu sesizează mișcările de trupe.

 

Fiecare dintre părți dă vina pe cealaltă pentru escaladarea conflictului. Căutarea vinovăției este la fel de ineptă pe cât de ineptă este încercarea de a rezolva prin înarmări convenționale un litigiu purtat de manieră neconvențională. Este exact ceea ce s-a încercat prin agregarea unei forțe navale româno-bulgaro-turce în Marea Neagră.

 

În termeni neconvenționali, eșecul diplomatic suferit de România în fața Bulgariei, echivalează cu pierderea unei bătălii navale de către NATO în fața Rusiei. Trecând peste inabilitatea diplomației române care a pus pe agenda întâlnirilor la vârf dintre liderii români și bulgari, un proiect încă neagreat cel puțin de principiu la nivelele inferioare, ceea ce profesioniștii nu fac, putem spune că la Sofia s-au ciocnit două concepții strategice. Nu este vorba despre o strategie bazată pe trecerea de partea Rusiei împotriva SUA în contrast cu una mizând pe cartea americană împotriva Rusiei. Acolo a fost contrapusă o strategie pe care aș numi-o a „demilitarizării și riveranizării Mării Negre”, uneia a „militarizării și globalizării Mării Negre”. Cea dintâi se bazează tocmai pe faptul că statele riverane care o susțin sunt membre NATO și au astfel spatele asigurat. Cea de a doua pornește de la neînțelegerea faptului că escaladarea înarmării pe frontul de contact al oponenților reduce, dacă nu și securitatea, cel puțin stabilitatea statelor din linia întâi.

 

O Mare Neagră străbătută de iahturi este mai sigură și mai stabilă decât una brăzdată de fregate. Rusia poate aduna câte forțe dorește în Crimeea. De acolo ar putea ataca cu succes într-o primă etapă România dar nu o va face întrucât știe că acesta este un drum înfundat. Pe termen mediu, riscă o bătaie din partea NATO de care nu are nici o nevoie. Or, rușii sunt jucători de șah iar nu de poker. Ei judecă strategic, nu la cacealma.

 

Nici o agresiune militară nu poate destabiliza România mai mult decât poate fi ea destabilizată din interior, prin mijloace neconvenționale care îi pun pe români unii împotriva altora. Până când stabilitatea României nu va fi văzută de Rusia ca un atu în favoarea propriei sale securități, așa va rămâne. Or, nu înarmarea unilaterală sau neasociată cu terapii cooperative a României va convinge Rusia că menajarea românilor îi este mai favorabilă decât tulburarea apelor lor.

 

Este ceea ce a înțeles Bulgaria. Demilitarizarea Mării Negre este soluția ei. Dacă Rusia o va refuza, desigur Bulgaria va miza pe NATO. Ca membru loial al NATO ea va susține chiar și ideea unei flote unite în Marea Neagră dar numai ca proiect al NATO; ceea ce știe că nu se va întâmpla căci în NATO lipsește consensul referitor la confruntarea cu Rusia. Așadar, în orice variantă Sofia cade în picioare, demnă de numele ei.

 

Dimpotrivă, România rămâne și izolată și rușinată. Ea nu mai este nici măcar cutia de rezonanță a SUA ci balonul de încercare a fanteziilor neo-conservatorismului american, lăsat să se exprime prin interpușii de la periferia imperiului întrucât la centru este repudiat. Tot mai singură – ridicol de singură – pe „axa binelui” de pe care, în realitate, și America și-a strâns bagajele, România se oferă ca material didactic pentru lecția despre însingurare în interiorul alianțelor strategice, ca efect al eficienței degresive a belicismului excesiv; ori poate a servilismului excesiv.

 

Zilele trecute am participat la recepția oferită de ambasadorul Rusiei în România cu prilejul zilei naționale a țării sale. Printr-un contrast mârlănesc cu ceea ce se întâmplă la evenimente similare organizate de puterile suzerane occidentale, nici un demnitar român nu a fost prezent. În aceeși zi Secretarul de Stat al SUA, John Kerry, i-a trimis omologului său rus, Serghei Lavrov, o scrisoare de felicitare plină de respect și chiar cu note de afecțiune.

 

Iată diferența dintre peștii mari și peștii mici. Ea a fost reconfirmată câteva zile mai târziu la Sofia. Și asta nu pentru că Bulgaria ar fi un pește mare, ci pentru că România a decis să se comporte ca un pește mai mic decât este, limitându-se la a-i mima fără talent pe peștii mari.

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/marea-neagra-intre-militarizare-si-demilitarizare/

Alunecă discursul oficial pe panta fascismului?

Cu doar câțiva ani în urmă, îndrăzneala unei aluzii cu privire la caracterul fascistoid al unor discursuri sau gesturi politice trezea un val de proteste. Cel care o făcea era imediat etichetat drept diversionist cripto-comunist, căci – nu-i așa? – numai bătrânii bolșevici își scuzau apetiturile dictatoriale prin referiri la fantoma fascismului.

 

Iată, însă, că astăzi acuzele directe de fascism sau neo-fascism adresate unor personalități publice de prim rang, precum și unor partide sau unor organizații neguvernamentale, se aud aproape zilnic și nimeni nici măcar nu ridică din sprâncene. Asta spune ceva. Spune că pericolul este real și lumea o simte. De nu ar simți-o prea târziu.

 

Cea mai recentă acuzație privind afirmații de tip fascist, îl vizează chiar pe premierul Dacian Cioloș și se referă la discursul acestuia prilejuit de Ziua Eroilor. Cel care a aprins fitilul pe rețelele sociale a fost profesorul Valentin Stan iar bomba a explodat într-un editorial din ziarul Cotidianul. Aceasta a prilejuit fostului ministru al muncii, distinsa social-democrată Smaranda Dobrescu, lansarea unei dezbateri pornind de la întrebări în substanța cărora se citește deopotrivă dezaprobarea discursului amintit și îngrijorarea față de curentul fascizant al punerii libertăților colective deasupra celor individuale.

 

În acest context s-a făcut o comparație între retorica sărmanului premier tehnocrat Cioloș și cea a Ducelui Benito Mussolini, prilej cu care s-au identificat o serie de grave similitudini. Dacă teama de fascizare a României este justificată, apropierea dintre cei doi nu mi se pare a fi.

 

Desigur, domnul Cioloș a fost mai mult decât neinspirat atunci când a afirmat că „libertatea personală” este mai puțin importantă decât „libertatea semenilor”. Acest raport nu este egal însă cu cel prin care Mussolini așeza statul, ca expresie a intereselor colective, deasupra individului, negând astfel libertatea și libertățile celui din urmă.

 

În cazul eroilor, la care se referea Dacian Cioloș, nu era vorba de libertate ci de viață iar sacrificiul vieții a fost decizia celor care și-au dat-o pentru o cauză comună iar nu decizia vreunui for politic gata să se lupte până la ultimul erou. Aceasta este o nuanță esențială. O nuanță greu de sesizat, însă, atât timp cât discursul politic româneasc actual abundă în declarații relativizând drepturile și libertățile fundamentale ale omului.

 

Stânga democrată a afirmat și ea în repetate rânduri că între piață și stat mai important este statul, între capital și muncă mai importantă este munca și – atenție! – între individ și societate mai importantă este societatea. Nu este nimic fascist aici. Societatea este una iar statul, ca formă de organizare politică a societății, este alta. Când se spune că societatea este mai importantă decât individul nu se pune problema strivirii individului și a dizolvării personalității lui în anonimatul colectiv, ci dimpotrivă, a construirii unei comunități în care personalitatea fiecăruia se dezvoltă și se manifestă în solidaritate iar nu în egoism, în care indivizii sunt integrați iar nu marginalizați.

 

Cu totul altfel stau lucrurile când spunem, precum Mussolini, că individul trebuie să se supună statului. Ideea că statul, nestructurat de indivizi și nerespectuos față de personalitatea umană individuală, reprezintă interesul coelctiv în stare pură, este fascism pur.

 

Ordinea statală modernă se bazează pe o relație stat-individ în cadrul căreia statul garantează drepturile individuale și respectă principiul laicității. În cadrul acestui raport, dreapta conservatoare a tins mereu spre creșterea rolului statului în dimensiunea lui polițienească și spre scăderea rolului său social. Stânga social-democrată a încercat, dimpotrivă, să mărească rolul statului ca gardian și garant al integrării și dreptății sociale, făcând din securitatea socială o premisă a libertății individuale, de asemenea apărată de stat.

 

Scoaterea drepturilor omului din contextul statal a reprezentat doar o falsă eliberare a individului. Având dreptul de a cere tuturor apărarea libertăților sale, fără a avea obligații față de nimeni, individul a ajuns la mâna orișicui, fără a se simți responsabil față de cineva. Dacă lupta între bogați și săraci, specifică stângii, a părăsit terenul național și s-a urcat la nivelul confruntării globale între națiunile bogate și cele sărace, lupta dintre libertate și hegemonie se duce azi iarăși la nivelul statului cu atât mai polițienesc cu cât este mai anațional. După ciudățenia național-comunismului, trăim azi aberația internaționalismului fascist. Cu cât libertatea abstractă a individului la nivel global este mai tare proclamată, cu atât libertatea lui concretă este mai îngrădită la el acasă; îngrădită nu de principiul solidarității sociale, al egalității șanselor și al coexistenței multiculturale, ci al supremației statului, al superiorității lui, chipurile morale, în raport cu egoismele individuale.

 

Ca întotdeauna retorica fascistă este ambiguă în formă și reacționară în conținut. În confuzia generată de o atare retorică trebuie obervat că nu grupul, ca societate sau comunitate umană, este contrapus și supraordonat individului, ci statul ca braț înarmat al ordinii oligarhice este exaltat și așezat deasupra acestuia.

 

Dacă ceva este în neregulă cu discursul domnului Cioloș nu este ideologia autorului (acesta nu are nici o ideologie) ci faptul că ambiguitățile de discurs care lasă loc acuzațiilor de fascism, nu au fost sesizate de vorbitor întrucât fascismul și ideile lui fac parte azi dinnou din admosfera epocii. În acest context, asemenea burghezului gentilom, domnul Cioloș a făcut proză…fascistă, fără să știe.

 

Ceea ce nu înseamnă că nu sunt și unii care știu ce fac. De aceea Dacian Cioloș trebuie criticat chiar și atunci când el nu știe de ce. Prietenii – sau mai exact patronii – știu de ce.

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/aluneca-discursul-oficial-pe-panta-fascismului/

Older posts «