DE LA VISUL ROMÂNIEI MARI LA VISUL EUROPEI UNITE

 

În anul 2018 România va aniversa 100 ani de la Marea Unire. In anul 2019 România va prelua Președinția rotativă a UE pentru o perioadă de 6 luni. România Mare nu mai există. Cât despre România-putere și Europa-putere în care românii au dorit să se integreze și au crezut că s-au integrat, ele au rămas simple virtualități; niște holograme cu un viitor tot mai greu de descifrat. Lor sau, mai degrabă, viselor noastre cu privire la ele le este dedicat prezentul eseu.

 

  1.  Națiunea: proiect politic sau entitate organică

Asemenea oricărei națiuni și cea română are un fundament psihologic cu o certă dimensiune emoțională decurgând din adoptarea unui mit fondator. Aceasta ocultează faptul că orice națiune este produsul unei necesități și rezultatul unei adeziuni.

Națiunea franceză este organizarea politică a locuitorilor teritoriului francez delimitat de frontiere ( mai mult sau mai puțin ) naturale. Statul francez s-a extins spre acele frontiere pe cât a putut, ele conferindu-i securitate militară, economică, culturală și, circumscrisă de acestea, culturală. Istoria (inclusiv istoria de construit sau istoria ca proiect) și-a dat astfel mâna cu geografia pentru a susține o agendă politică impusă de nevoile – exprimate atât în spaime cât și în ambiții – unei comunități date. Această comunitate – subiect și obiect al proiectului național – nu ar fi putut rămâne unită, însă, fără o identitate (culturală) proprie. De aici ideea că tot ceea ce s-a petrecut pe teritoriul cu pricina, din cele mai vechi timpuri și până astăzi, reprezintă un tot coerent, un proces continuu așezat sub semnul logicii identitare. Deși născută pe baze politice, națiunea franceză și-a asigurat viabilitatea (durabilitatea) prin autodotarea cu garanții culturale.

Națiunea germană s-a afirmat ca entitate organică înainte de a fi un stat, respectiv înainte de a fi avut o organizare politică. Născută fără stat și fără frontiere politice, ea a pornit în căutarea statului pe care să și-l facă armură – deopotrivă națională și internațională, individuală și colectivă, politică și geopolitică, economică și socială, militară și culturală. Pentru națiunea franceză, ca stat al indivizilor liberi, egali și frați ( cu mesaj genetic cultural comun) drepturile individuale și laicitatea au primat în mod natural; pentru francezi viitorul comun a fost și a rămas mai important decât trecutul comun. Pentru națiunea germană, în schimb, ca o comunitate etno-culturală, trecutul a căpătat o importanță esențială întrucât viitorul putea fi proiectat și legitimat numai prin raportare la ceea ce a fost, la tradiție, el fiind doar o prelungire a trecutului, tranzitând prin prezent. Pornind de aici accentul s-a pus pe drepturile colective – căci națiunea este eminamente o entitate colectivă dezvoltată organic – cu lăsarea drepturilor individuale în plan secundar. În acest context, laicitatea – ca drept al tuturor confesiunilor la tratament egal din partea statului – s-a transformat în secularism – ca drept al statului de a se plasa deasupra tuturor confesiunilor, subordonându-le practicile și discursul agendei sale politice.

Nici națiunea (germană) culturală nu s-a putut desprinde, odată intrată în politic, de dimensiunea teritorială. Dacă Franța a dat conotație culturală teritoriului – numindu-i francezi pe toți locuitorii ținutului cuprins între frontierele corespunzătoare nevoilor / aspirațiilor ei – , Germania a mers către frontierele spațiului necesar agendei ei naționale sub cuvânt că adună componentele teritoriale ale unei comunități culturale unice, respectiv îi adună pe toți germanii (germanofonii) pe același / un singur teritoriu. Ca să spunem așa, francezii au culturalizat teritoriul iar nemții au teritorializat cultura.

Unde se situează națiunea română între aceste două modele ?

Se poate spune că, probabil și printr-un accident istoric, România este rezultatul politic al combinării celor două modele. Aceasta și din cauza faptului că în formarea statului național român străinătatea ( națiunile imperiale în luptă cu imperiile multinaționale) a avut un rol major de jucat.

 

  1.  Populații de păstori unite de o limbă comună

Formațiunile statale din care va rezulta ulterior România au supraviețuit aproape neîntrerupt în vecinătatea imperiilor multinaționale europene – Imperiul Otoman și Imperiul Habsburgic – bucurându-se de marja de tolerantă etno-culturală și administrativă acordată de acestea.

Pentru a înțelege limitele și conținutul acestei toleranțe trebuie să privim geografia. În construcția națiunii române aceasta a avut un rol mai important decât istoria (istoria fiind înțeleasă aici ca produs al acțiunii umane).

Impactul geografiei s-a manifestat deopotrivă în economie și în politică; economia locală și politica internațională.

România de azi este o țară așezată pe munți și înconjurată de ape. Un asemenea mediu geografic a stimulat dezvoltarea oieritului dar a și limitat aria practicării sale; căci oaia trece muntele dar nu trece apa. Oieritul intensiv într-un spațiu relativ mic și strict limitat, fără posibilități de extindere, a impus și permis, totodată, formarea unei limbi comune foarte omogene ca instrument de comunicare pe întreaga sa suprafață, precum și organizarea unitară a familiei (caracterizată de valorile autorității și egalității), transformată în model unic al construcției sociale ( cetatea terestră, circumscrisă de ideologii) și al celei spirituale (cetatea celestă, circumscrisă de religie). Acest tip de economie cu paradigma familială, limba comună și religia ortodoxă (apolitică) a generat sau constituit baza națiunii culturale române de mai târziu, a identității naționale a românilor.

Aceeași geografie explică de ce faimoasa formulă aparținând, cred, lui Nicolae Iorga, potrivit căreia ”neamul românesc s-a născut aici, la răscruce de vânturi și bătaie de vremi”, rămâne o simplă metaforă fără corespondent în realitate. De fapt, geografia – nu numai codrul, ci și muntele și râul (râul, ramul, după inspirata expresie eminesciană) – i-a fost frate românului, sau locuitorilor ținuturilor românești de azi. Indiferent de originea și destinația invadatorilor sau agresorilor, teritoriul românesc nu a fost niciodată spațiu de trecere evident și / sau preferat. Pentru expansiunea otomană traseul firesc spre centrul Europei – Buda și Viena – era prin sudul Dunării, cu principatele danubiene în flanc. Dunărea și munții Carpați reprezentau bariere descurajatoare pentru trupele semilunei. Așișderea în nord, toate confruntările dintre Rusia și rivalii săi occidentali presupuneau marșul armatelor respective prin câmpiile mazuriene și nicidecum escaladarea Carpaților. Regii maghiari au colonizat populație care să stea în calea invaziilor tătărești tot pe Carpați, pe ale căror culmi s-au și oprit respectivele invazii.

Războaiele mai mult sau mai puțin glorioase purtate de voievozii munteni și moldoveni în evul mediu erau pentru adversarii lor campanii secundare menite a le asigura flancul iar nu invazii cu scopul de ocupație stabilă. De aceea agresorii se și retrăgeau după ce ajungeau la concluzia că, într-o formă sau alta, descurajaseră sau anihilaseră un atac de la nordul Dunării, respectiv de la nordul zonei carpatice.

Punctul strategic esențial pe care puterile timpului au dorit mereu să îl controleze direct și nemijlocit au fost gurile Dunării. Pentru că nu au fost lăsate să îl ocupe – nu de români, ci de puterile rivale – zona a rămas, în cea mai mare parte a ei, sub stăpânire românească.

 

  1. România și echilibrul geo-strategic european

Așa ajungem în secolul națiunilor (sec. al XIX-lea) când națiunile imperiale stimulează autodeterminarea pe principiul național cu scopul de a destabiliza, dezmembra și neutraliza imperiile multinaționale. În acest context și în acest sens, Napoleon al III-lea susține unirea Principatelor danubiene (atenție: danubiene!), precum și pe cea a Italiei ca manevră menită, pe de o parte, să șubrezească puterea Imperiului Habsburgic, iar pe de altă parte să îi țină pe ruși (înfrânți în Războiul Crimeii) la porțile Europei.

Rusia cooperează la realizarea acestui plan / proiect (geo)politic din mai multe motive: i. pe de o parte, întrucât politica primului ministru rus Gorceakov, era aceea de asociere, de alăturare la demersurile puterilor occidentale europene, printre care, la acea dată, principla era Franța; i.i. pe de altă parte, întrucât un stat român rezultat din unirea Principatelor danubiene era un obstacol în calea unor eventuale agresiuni habsburgice, devenind și un potențial sprijin pentru mișcările de emancipare ale ortodocșilor slavi din Balcani; i.i.i. în fine, întrucât consolidarea politică a românilor la nordul Dunării și la gurile acestui fluviu (pierdute de Rusia după Congresul de la Paris) însemna o slăbire a Imperiului Otoman. Emergența României era astfel un proiect politic care servea Rusiei în perspectiva revizuirii raportului de forțe în Europa, lucru care avea să se întâmple după războiul franco-prusac din 1870-1871, proclamarea Imperiului German (al doilea Reich) în 1871, războiul ruso-otoman din 1877 și Congresul de la Berlin din 1878 ( când Rusia va reveni la gurile Dunării în detrimentul Principatelor unite, dar le va și compensa pe acestea pentru pierderea suferită, transferându-le Dobrogea).

Deși, de principiu, se va opune proiectului francez, (având de partea sa aliatul britanic, tradițional ostil oricărei coagulări geopolitice în Europa centrală, ale cărei mini-formațiuni statale ar fi trebuit să rămână mereu obiect de tranzacție și resursă de ajustare a echilibrului de putere continental), Imperiul Otoman avea la rându-i de profitat, în principiu, de pe urma unirii Principatelor române. Noua entitate avea aptitudinea de a fi un tampon între cele trei puteri imperiale rivale care se întâlneau pe linia Dunării și anume, otomanii, habsburgii și rușii, jucând un rol similar Belgiei în vestul Europei. Dacă, însă, regatul belgian fusese recunoscut și neutralitatea sa garantată de Marile Puteri – ceea ce părea că asigură echilibrul acestora și evită războiul, dar, în cele din urmă, a condus la război -, România nu a putut fi recunoscută ca regat până în 1881, iar neutralitatea sa nu a putut fi niciodată acceptată. Ea era chemată să joace un rol în păstrarea echilibrului dinamic din Europa de S-E, iar nu, asemenea Belgiei, în conservarea echilibrului static din Europa Centrală și Occidentală. Așa se face că modelul belgian a fost preluat de români numai prin copierea Constituției Regatului Belgiei, în 1866, odată cu venirea / aducerea pe tronul Principatelor unite a unui domn german, susținut atât de Germania cât și de Franța.

În concluzie, Regatul României Mici (Vechiul Regat) a fost un proiect politic propulsat de Marile Puteri în cadrul ordinii europene cunoscute sub numele de ”concert al puterilor” (ordine adoptată de Congresul de la Viena în 1815), la care au aderat și elitele românești moldo-valahe, convinse că ”unirea face puterea” (o lozincă politică, deci, iar nu culturală).

 

  1. Identitatea geo-economică a proiectului geopolitic românesc

România unită a intrat, așadar, în istorie din geografie, și în logica culturală din logica politică. La nașterea ei argumentul identității culturale a fost, în realitate, secundar și accesoriu. El a fost folosit cu titlu psiho-politic, mai mult decât ca fundament organic real al unei suprastructuri politice virtuale.

Această suprastructură politică s-a așezat pe baza economică românească naturală caracterizată prin dimensiunea agrară și cea petrolieră. România, la finele secolului XIX și începutul secolului XX, era grânarul Europei și izvorul energetic al Europei, ambele indispensabile pentru alimentarea revoluției industriale sau societății industriale vest-europene. (De fapt, România era pe atunci al patrulea producător de petrol din lume și al treilea exportator, după Rusia și Venezuela.) De la nașterea sa România a primit, așadar, mai presus decât identitatea sa culturală, o identitate geopolitică și o identitate geo-economică. În serviciul acestora natura însăși (geografia) îi lăsase României Dunărea până la vărsarea în Marea Neagră, Dunărea și Marea fiind arterele prin care puteau circula și ajunge la destinațiile lor grâul și petrolul românesc.

Geopolitic, România era, astfel, o țară balcanică (deși, stricto sensu, Balcanii se află la sudul Dunării, acolo unde România nu avea decât Dobrogea), în timp ce geoeconomic era o țară danubiano-pontică. Munții Carpați nu aveau de jucat niciun rol strategic, ei deținând doar funcția tactică de frotieră.

 

  1. De la războaiele balcanice la Primul Război Mondial – transformarea geostrategică a României

Participarea României la războaiele balcanice (1913), dar mai ales Pacea de la București, sponsorizată de ea, au fost expresia supremă a importanței rolului românesc în Europa de S-E. România singură – fără participarea sau chiar împotriva Marilor Puteri – a stabilit atunci ordinea geopolitică în Balcani. Contestarea acestei ordini de către Puterile Centrale (Germania și Austro-Ungaria) a fost unul dintre motivele principale (deși mai rar menționat) ale izbucnirii Primului Război Mondial. În vâltoarea acestuia s-a modificat și identitatea geostrategică a națiunii române.

În perioada neutralității (1914-1916) elitele românești au oscilat cu privire la partea baricadei pe care să o aleagă. Această oscilare a fost explicată exact de dilema asupra identității României unite, cea care avea să fie numită România Mare: pe de o parte era susținută ideea vechiului proiect geopolitic al României ca stat danubiano-pontic, ceea ce făcea necesară recuperarea Basarabiei cu județele ei sudice (de la gurile Dunării) și, deci, intrarea în război de partea Puterilor Centrale (care mai promiteau, eventual, și restituirea Bucovinei), pe de altă parte, își făcea loc ideea României organice, ca națiune culturală, ceea ce impunea unirea cu Transilvania, Maramureșul istoric, Banatul și Crișana, pe principiul majorității etno-culturale (principiul naționalităților), transformarea din stat danubiano-pontic (balcanic) în stat carpato-danubian (central-european) și trecerea de partea Antantei. S-a optat pentru a doua variantă. În cele din urmă, și, datorită unei întâmplări istorice, s-a reușit atingerea ambelor obiective – strategic și cultural – dar numai pentru douăzeci de ani.

România Mare – organică, central-europeană, carpato-danubiano-pontică – a plonjat dintr-o dată în viesparul conflictelor naționale din Europa occidentală și centrală. S-a dovedit că era prea puțin capabilă să le facă față. România Mare era prea mare pentru o Europă atât mică și prea mică pentru o Europă atât de mare; era prea mare pentru a fi asimilată și prea mică pentru a fi respectată, prea mare pentru a fi ignorată și prea mică pentru a fi temută.

De aici, din emergența României Mari ca națiune organică și din incapacitatea ei de a face față concursului național central-european, după relativa securitate și stabilitate obținute în condițiile ordinii mondiale bipolare, sub umbrela dar și sub tutela Rusiei (sovietice), a apărut nevoia obiectivă de integrare într-o federație europeană de națiuni: UE sau Statele Unite ale Europei.

 

  1. Europa Unită ca proiect politic realizat prin instrumente economice

În perioada imediat premergătoare Primului Război Mondial, românii ardeleni au conceput împlinirea aspirațiilor lor naționale și agregarea securității lor naționale (în sensul de securitate culturală) cu securitatea lor individuală, socială și internațională, nu atât prin unirea cu Vechiul Regat (Regatul României Mici), ci prin edificarea unei federații de națiuni în frontierele Imperiului Habsburgic: Statele Unite ale Austriei Mari ( cum suna titlul unui studiu, publicat apoi în volum, conceput de românul Aurel Popovici în calitate de consilier al Arhiducelui moștenitor Franz Ferdinand). Această idee pare a fi fost prima opțiune a Partidului Național Român din Transilvania inclusiv după terminarea războiului prin înfrângerea Austro-Ungariei (alături de Germania și aliații lor). Proiectul a fost abandonat mai ales din cauza refuzului Ungariei de a adera la el, aceasta preferând să urmărească obiectivul Ungariei Mari, respectiv, al unei Ungarii așezate mai mult pe baze geopolitice decât pe principiul național.

Instinctul românilor ardeleni s-a dovedit a fi corect. Națiunea culturală română nu poate coincide cu națiunea politică română decât într-o Europă în care principiul organic se conciliază și asociază cu cel geopolitic; cu alte cuvinte într-o Europă în care istoria se poate concilia cu geografia și memoria cu imaginația. (Altminteri, așa cum s-a întâmplat după 1920, România Mare – adică, națiunea română organică – va fi strivită în cleștele geopolitic ruso-maghiar – devenit funcțional de îndată ce România se găsește într-o tabără diferită de cea a Ungariei – sau cleștele germano-rus – de îndată ce interesele naționale românești intră în conflict simultan și cu cele germane și cu cele ruse – sau, chiar, în cleștele ruso-american – de îndată ce agenda geopolitică românească nu poate fi integrată util în strategia regională a SUA.)

România de azi nu este România culturală, așa cum era România Mare, ci România (geo)politică, astfel cum a rezultat din întâlnirea resurselor naționale românești (inclusiv cele de forță, de caracter, de inteligență și de noroc) cu viziunea puterilor relevante ale jocului european și global, asupra ordinii internaționale. Din nou, deci, un proiect politic (evident, cu fundamente și argumente etno-culturale certe). Din păcate, și formatul acestui proiect este instabil, el găsindu-se sub presiunea fluctuațiilor înregistrate în jocul intereselor actorilor globali și în raporturile lor de putere. Aceste fluctuații pot influența și influențează soarta României; cu atât mai mult cu cât elitele românești se dovedesc a fi tot mai puțin capabile să gestioneze soarta națiunii. (Reactivat în 1990 planul dezmembrării României este pentru moment pus numai la păstrare iar nu abandonat. Ifosele cezaro-crăiești ale românilor ardeleni, mai mult decât autonomismul secuiesc, și sărăcia moldovenilor, mai mult decât neoimperialismul rus, lucrează de zor la reactualizarea lui.)

De aceea, neputându-și permite izolarea (să rămână singură) și nereușind să evite dominarea în cadrul alianțelor internaționale clasice, România este ”condamnată” să caute formula integrării într-o federație de națiuni organizată ca o democrație transnațională și dotată, prin contribuție comună, cu mușchii necesari pentru a face față concursului internațional de pe poziție de protagonist. În urmărirea unui asemenea obiectiv, trebuie evitat riscul ca prețul integrării să constea într-o slăbire atât de mare a capacităților naționale de supraviețuire autonomă, încât federația rezultată să ajungă a arăta mai mult a imperiu de tip neo-feudal, iar democrația transnațională să facă loc unei oligarhii supranaționale. Ceea ce, din nefericire, este pe care să se întâmple în prezent; dacă nu cumva s-a și întâmplat.

O problemă importantă care se pune este aceea a identității naționale românești (alta decât cea pur etno-culturală) într-o UE care și-a propus de la origini să atingă obiectivul politic al păcii continentale folosindu-se de un instrumentar economic constând în punerea în comun a resurselor dezvoltării și administrarea lor pe baze federale, în așa fel încât coeziunea economică, socială și teritorială a membrilor să se realizeze într-un mediu neconcurențial – sub raport național (concurența dintre națiuni se exclude) – și, pe cale de consecință, neconflictual. Teoretic, în lipsa conflictului, securitatea națională este maximă; cu condiția, desigur, ca războiul să nu se încheie prin dispariția combatanților (sic.!).

 

  1. De la ”linia Curzon” și Intermarium la Europa cu mai multe viteze și inițiativele celor trei mări

România Mare este creația poporului român, desigur, care a evoluat organic de la o entitate colectivă la una comunitară ajungând în situația de a-și impune aspirațiile securitare (căci despre securitate este vorba întotdeauna) pe baza principiului naționalităților – în cazul nostru circumscris, în primul rând, de o limbă miraculos de omogenă (se pare că, tot păstoritului datorăm acest lucru), de un sistem de organizare familială (impus de geografie) autoritar și egalitar (transformat, apoi, într-o concepție specifică politico-ideologică) și de un univers religios de-a dreptul misterios în ceea ce privește nașterea lui fără legătură cu politica. Acest produs al unei îndelungate și oarecum norocoase evoluții culturale, nu s-ar fi transformat în marele așezământ geopolitic carpato-danubiano-pontic fără ca el să coincidă cu proiectul politic al Marilor Puteri învingătoare în Primul Război Mondial autoare ale Tratatului de la Versailles. Istoria ne-o dovedește cu prisosință (inclusiv azi, când România supraviețuiește numai ca obiect al geopoliticii, în limitele tot mai strâmte autorizate de puterile euro-atlantice, cu concursul celor euro-asiatice).

Intrând în Primul Război Mondial – sub presiune externă, desigur, dar din voință proprie – România (mai exact, elitele românești) a acceptat o schimbare de identitate statală, părăsind S-E Europei și matricea danubiană, pentru a se așeza strategic în Europa Centrală și a-și asuma matricea carpatică. ”Accidentul” istoric care a permis și întregirea la Est, consolidându-i dimensiunea danubiană, a fost”corectat” manu militari peste numai douăzeci de ani și din nefericire sunt unii (inclusiv români) care chiar și astăzi exprimă convingerea că România nu poate avea în același timp și Basarabia și Transilvania, respectiv nu poate fi în egală măsură în același timp și central-europeană și sud-est-europeană, și carpatică și danubiano-pontică.

La Versailles, Occidentul euro-atlantic al timpului a avut nevoie nu atât de un bloc central-european (ar fi fost împotriva tradiționalei politici britanice a dezbinării și echilibrului dinamic de puteri), ci de un ”coridor sanitar” care să țină masele și ambițiile ruso-asiatice la porțile Europei. (Formula îi aparține lordului George Curzon, ministrul britanic de externe). România Mare, in statu nascendi, destinată alături de Polonia, Cehoslovacia și Statele Baltice să facă parte ca piesă matrice din acest ”coridor-baricadă”, și-a arătat capacitatea stabilizatoare chiar în 1919 ocupând Budapesta și stăvilind contagiunea bolșevică în Europa. (După Pacea de la București, din 1913, acesta a fost al doilea mare moment de glorie geo-politică din istoria României, pe care l-aș așeza alături de rolul jucat în restabilirea drepturilor R.P.Chineze la ONU, facilitarea păcii americano-vietnameze și medierea în relațiile americano-chineze din anii ’70 – despre care se vorbește, și nu întâmplător, mult prea puțin.)

O asemenea Românie Mare era, însă, s-a văzut de îndată, mult prea mare pentru o Europă tot mai mică. Pentru ca o Românie Mare să fie durabilă, în afară de dorințele și eforturile românilor, era și este nevoie de o Europă politică suficient de mare. O asemenea Europă înseamnă Statele Unite ale Europei (spre care România tinde și a tins), iar nu un nou Sfânt Imperiu Roman de origine germană.

România carpatică a fost împinsă în mod natural la asumarea rolului geostrategic de zonă tampon între Rusia și Germania. Aceasta mai puțin în virtutea statutului său de parte componentă a ”liniei Curzon”, cât ca protagonist al structurilor de rezistență securitare formate de Mica Înțelegere, Antanta Balcanică și mai ales al alianței dintre Baltica și Marea Neagră – intermarium – preconizată de Președintele Poloniei, mareșalul Jozef Pilsudski. Nevolnicia, dacă nu chiar trădarea Occidentului euro-atlantic, a făcut ca acel bloc euro-central să se sfărâme în cleștele geostrategic ruso-german (cu participarea mereu distructivului naționalism organic maghiar). România Mare, central-europeană nu a rezistat. În aceste condiții ceea ce s-a mai putut salva din ea (cu accent geostrategic pe dimensiunea carpatică) s-a alăturat proiectului Europei germane, preconizat de Hitler, fiind forțată, după înfrângerea acestuia să treacă din sfera de influență germană, sub umbrela de securitate rusă, în logica sistemului mondial bipolar.

În 1997 România era independentă și nealiniată, în sensul că nu făcea parte din nicio alianță și niciun sistem de securitate regională sau globală; din nou sfâșiată între frica de singurătate (izolare) și cea de dominare. Atunci, în paralel cu opțiunea pentru parteneriatul strategic cu unica super-putere mondială a timpului ( pentru scurtă vreme ordinea mondială devenise unipolară) și integrarea în structurile securitare vest-europene și euro-atlantice (UE și NATO), România a conceput sau a revenit la concepția unui sistem de alianțe central-europene, de la Marea Baltică la Marea Egee ( patrulaterul Polonia – Ucraina – Republica Moldova – România și trilateralele ”spate în spate” România – Bulgaria – Grecia și România – Bulgaria – Turcia și trilaterala România – Ungaria – Austria, preconizat a se extinde la timpul potrivit cu Slovacia și eventual Croația, la care se adauga parteneriatul strategic cu Italia), care să îi permită, pe de o parte, rezistența în fața ambițiilor hegemonice ale marilor puteri globale, iar pe de altă parte, intrarea în structurile dominate de acestea, ca furnizor iar nu consumator de securitate și astfel, ca membru cu drepturi depline având vocație de co-fondator.

La finele secolului XX și începutul secolului XXI, Germania și Rusia (întrucâtva cu sprijinul Marii Britanii și îngăduința SUA) au distrus acest sistem de alianțe și această rețea securitară central-europeană având România ca protagonist. Rezultatul a fost prăbușirea României (a suveranității românești, după părerea unora, în schimbul integrității teritoriale), refragmentarea Europei centrale și destabilizarea Europei. Proiectul ”UE cu mai multe viteze” nu este remediul crizei, ci apogeul ei.

Confruntată cu această situație America încurajează din nou crearea unui bloc central-european coagulat în jurul Axei Varșovia – București: ”inițiativa dintre cele trei mări – Marea Baltică, Marea Neagră și Marea Adriatică”. Acest proiect bazat iarăși pe identitatea carpato-danubiano-pontică a României ( o misiune ce pare acum prea mare pentru o Românie atât de mică), va avea aceeași soartă cu cele precedente, dacă se va încerca făurirea lui împotriva Europei Unite iar nu în interiorul ei sau în sinergie cu ea.

România nu poate fi împotriva Europei Mari; o Europă unită în care va renaște și va dura și România Mare. Aceasta înseamnă să lupte alături de Germania europeană împotriva Europei germane cu ”mai multe viteze”. Dacă opțiunile Germaniei o vor împiedica, înseamnă că vom avea un alt război în Europa pe timpul acestei generații și o altă înfrângere germană (o altă Germanie înfrântă).

 

  1. Ce fel de Românie Mare, în ce fel de Europă Unită ?

În România se discută mult despre ”brand-ul de țară” (adică despre specificul național sub semnul căruia națiunea română dorește a fi cunoscută în lume) și despre ”proiectul de țară” (adică despre țintele strategice ale României subsumate aspirațiilor, posibilităților și modelului de organizare și de viață la care aderă). La aceste întrebări trebuie răspuns urgent: Care este identitatea pe care și-o asumă și construiește România ? Care este lumea europeană din care nu poate și nu vrea să se desprindă, și cum dorește să fie construită ordinea europeană ?

Răspunsul la aceste întrebări, formulat succint, ne trimite înapoi la originile României și UE, deopotrivă.

  • Din punct de vedere geopolitic România trebuie să își asume rolul de lider regional și gardian al ordinii în Europa de S-E și la Marea Neagră; de astă dată, în lipsa Turciei (tot mai atrasă de agenda neo-otomană), și în numele Europei centrale și occidentale de care o leagă poziția sa geografică danubiano-carpatică.
  • Pentru a fi cu adevărat unită, România trebuie să treacă munții Carpați printr-o rețea de infrastructură aptă a aduce Clujul sau chiar Oradea mai aproape de București decât acestea sunt astăzi (infrastructural dar mai ales psiho-politic) de Budapesta. Europa nu trebuie să mai gândească azi că granița naturală pe care trebuie să o apere sunt munții Carpați, cu atât mai ușor de păzit cu cât nu îi traversează nicio autostradă.
  • Nici America nu trebuie să creadă că frontiera estică a civilizației euro-atlantice este la Prut. România danubiană trebuie să apere gurile fluviului până la Nistru. Aceasta nu înseamnă neapărat reunificarea cu Republica Moldova, ci integrarea ei în UE, ceea ce presupune, cel mai probabil, renunțarea la Transnistria (în favoarea Ucrainei, cu un eventual schimb de teritorii). România carpato-danubiano-pontică este, înainte de orice, danubiană, în condițiile în care astăzi Dunărea leagă Constanța de Rotterdam. (Nu olandezii trebuie să vină la Constanța, ci românii să meargă la Rotterdam.)
  • Energia / petrochimia și agricultura (cu industriile aferente în aval și amonte), la care astăzi se adaugă turismul, trebuie să redevină pilonii identitari ai economiei românești. La nevoie aceasta poate justifica și măsuri de renaționalizare a unor obiective economice cu valoare strategică. România are a-și păstra, astfel, capacitatea economică și politică necesară păstrării unității și integrității culturale.
  • Cât privește UE, de principiu aceasta trebuie să revină la ideea inițială de garant al păcii europene prin înlocuirea competiției naționale cu o administrare transfrontalieră a resurselor naționale în sistem federal. Astfel, UE nu va putea fi groparul națiunilor, ci garantul securității lor.
  • ”Visul european” este acela al unei ”națiuni cosmopolite” capabilă să adune resursele necesare pentru apărarea statelor-națiune membre împotriva oricăror atacuri externe, în condițiile eliminării amenințărilor la adresa păcii interne. O asemenea abordare presupune pe de o parte, un sistem politico-administrativ intern coerent care să asocieze Europa-piață, cu Europa-economică, Europa-socială și Europa-politică, iar pe de altă parte, un proces care să îmbine transferul unor competențe naționale la nivel federal, cu transferul altor competențe naționale la nivel local și cu păstrarea la nivel național a tuturor mijloacelor necesare gestionării intereselor (strict) naționale (desigur, în perspectivă comunitară) și apărarea lor împotriva abuzurilor federale și locale.

Visul României Mari nu poate fi desprins astăzi de visul Europei Unite. Dimpotrivă, cele două se pot împlini numai împreună, cel din urmă însemnând desăvârșirea celui dintâi. Acest proces nu este, însă, automat. O rătăcire a visului Europei Unite poate duce la coșmarul României. Românii nu au voie să nu observe aceasta și să nu ia măsurile corespunzătoare. Cu atât mai mult cu cât coșmarul este pe cale să se producă.

 

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/de-la-visul-romaniei-mari-la-visul-europei-unite/

Mesajul fostului vicepreședinte al Grupului Socialist din Parlamentul European, Adrian Severin, către alegătorii germani de origine română

Îi îndemn pe alegărorii germani originari din România ca la alegerile de duminică 24 septembrie 2017 să NU îl voteze pe românofobul Martin Schultz. Tot ceea ce acesta a omagiat în public, a insultat în privat, și majoritatea celor pe care i-a înjurat în public, au fost cei din mâna cărora a mâncat și pe cadavrele cărora s-a urcat.

Alegătorii care cu niciun chip nu-și pot da votul Angelei Merkel, au posibilitatea să voteze partidul liberal, dând astfel Germaniei șansa stabilității politice bazate pe guvernarea unei coaliții curate de dreapta, și social-democraților șansa unei victorii cinstite la alegerile următoare, peste patru ani.

O Germanie europeană puternică, așa cum și-o dorește ca aliat România, are nevoie de o social-democrație puternică. SPD nu va redeveni puternic decât după ce se va purifica, debarasându-se atât de liderii toxici, cât și de coalițiile toxice. De aceea, cu cât mai mare va fi înfrângerea tactică a SPD la scrutinul din 24 septembrie, cu atât mai mare va fi victoria strategică.

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/mesajul-fostului-vicepresedinte-al-grupului-socialist-din-parlamentul-european-adrian-severin-catre-alegatorii-germani-de-origine-romana/

Alegerile germane: populari contra populiști

Alegerile pentru Parlamentul principalului protagonist al UE sunt totdeauna foarte importante. Cele de pe 24 septembrie 2017 sunt cu atat mai importante pentru toata lumea (deci, inclusiv pentru romani), cu cat ele au loc in plina criza europeana, transatlantica si globala.

Germania este astazi principalul obstacol in calea iesirii UE din criza. Problema deficitului democratic european nu sta nici in lipsa de legitimitate electorala a institutiilor europene si nici in lipsa lor de reprezentativitate nationala, ci in actiunea lor politica directionata spre excluderea intereselor majoritatii membrilor, in favoarea intereselor germane. Stagnarea cresterii economice la nivel european nu se poate depasi atata timp cat majoritatea membrilor trebuie sa sustina exporturile germane, distrugandu-si propriile capacitati de productie. Securitatea internationala a majoritatii membrilor nu poate fi garantata cata vreme Berlinul face joc dublu in relatia cu Rusia, generand instabilitate in vecinatatea estica a UE, si escaladeaza tensiunile cu Turcia, in timp ce stimuleaza imigratia arabo-musulmana in Europa. Reforma UE in viziune berlineza se rezuma la ideea „Europei cu mai multe viteze”, conform careia UE ar urma sa arate asemenea unui nucleu dur, strans unit prin adeziunea la agenda politica germana, in jurul caruia vor gravita minuscule natiuni-satelit, supuse austeritatii si lasate fara elite, fara identitate, fara capital national, fara clasa mijlocie si fara autonomie geopolitica. Refuzul unei reforme reale si democratice a UE, subsecvent revenirii la ideea Europei germane (de la cea a Germaniei europene) impinge Europa spre Eurasia si o contrapune Americii, generand tensiuni trans-atlantice si insecuritate globala. Aceasta este Europa germana pe care ne-o ofera doamna Merkel, sustinuta de toti popularii europeni. Ce ne ofera, insa, oponentul actualului cancelar, domnul Martin Schultz? Fix acelasi lucru, plus un discurs social-populist, pigmentat cu unele nuante ipocrit-justitiariste. Nu cunosc detaliile procedeului prin care acest veleitar frustrat a indepartat din drum social-democrati respectabili, precum actualul ministru de externe Sigmar Gabriel, dar propulsarea sa in fruntea SPD si in rolul de candidat al stangii la functia de cancelar este simptomul bolii cronice de care aceasta stanga sufera. Daca tot ce poate propune social-democratia germana este Martin Schultz, inseamna ca stanga democratica germana este pierduta. Rezultatele dezastruoase ale alegerilor din landuri, anticipand si pierderea alegerilor federale, confirma acest diagnostic. Punerea acestei stangi la remorca fortelor conservatoare, dupa alegerile precedente, anticipa o asemenea tendinta coboratoare. Asa se intampla totdeauna. „Marile coalitii” lucreaza in defavoarea partidelor de linia a doua si lasa camp liber buruienii autoritar-populiste. Martin Schultz crede, probabil, ca se va infrupta din voturile acestei buruieni, facand totodata cu ochiul adeptilor Germaniei europene dezgustati de euro-imperialismul actualului cancelar. Nu va reusi. Arogant cu cei slabi, ipocrit si viclean cu cei puternici, dezbinand prin intriga si cultivand tradarea prin promisuni ulterior uitate (a se vedea abandonarea Corinei Cretu pe motiv ca isi „vanduse” colegii, desi ea o facuse tocmai pentru a lasa loc favoritilor lui), bolnav de suspiciune fata de camarazi si inconjurat numai cu yes-man si sicofanti, acest amoral dogmatic (sic!), un tartuffe psedo-socialist, a promovat inventand sau speculand false conflicte in contextul carora sa se victimizeze, pentru a se auto-distribui apoi in rolul demo-seducator de tribun al plebei (a se vedea confruntarile intretinute artificial si ostentativ cu Silvio Berlusconi, Angela Merkel, Paul Nyrup, Rassmusen si multi altii, printre care eu insumi). Daca Germania doamnei Merkel este dominatoare si egoista, ceea ce este neplacut dar lasa loc totusi negocierii si ratiunii, cea a „cancelarului” Schultz este asemenea lui: conflictuala, agresiva si grosolana. Doamne fereste! La urma urmelor, preponderenta doamnei Merkel in actuala UE i-a facut pe nemti sa traiasca bine. Atat de bine incat au inceput sa uite ca binele lor nu este diminuat de politicile europene de coeziune, ci dimpotriva, este amplificat de lipsa acestora, sau ca un razboi in Europa nu mai este exclus. De aceea mesajul nationalist al doamnei Merkel suna mai convingator decat cel demagogic internationalist al domnului Schultz. Pe Schultz nu l-au propulsat numai europenistii, ci si social-democratii care inteleg ca partidul lor se poate reconstrui numai in afara aliantei cu crestin- democratii Angelei Merkel dar si debarasat de pseudo-radicalismul populist al micului grup din jurul actualului sau presedinte si candidat federal. Pe 24 septembrie SPD va scapa si de „marea coalitie” – fapt probabil, dar nu sigur – si de Schultz – fapt aproape sigur. Macar atat! In concluzie, doamna Merkel va obtine un nou mandat – fapt greu de imaginat inainte de a i se fi cunoscut contracandidatul – practic, prin abandon. O victorie pe cat de neprognozata, pe atat de facila. Victoriile facile sunt, insa, urmate de regula de guvernari dificile, caracterizate printr-o legitimitate discutabila si o autoritate contestabila. Aici s-ar putea afla o sansa pentru reemnciparea Romaniei. Fara indoiala, democratia nu mai functioneaza nici in Germania. Singura consolare este ca nemtii sunt astazi suficient de optimisti pentru a nu uita ce au patit cand au ales drept cancelar un caporal frustrat, pentru a alege acum un fotbalist ratat. Totusi este bine ca popularii sunt mai prizati decat populistii. Care ar trebui sa fie raspunsul Romaniei? il vad pe trei planuri: pe de o parte, consolidarea aliantei dintre cele trei mari, sustinuta de SUA; pe de alta parte, pregatirea serioasa a presedintiei UE din 2019, aceasta insemnand mai ales avansarea unei agende Romanesti a refondarii actualei uniuni de state si cetateni ca democratie trans-nationala in care sa fim toti liberi si toti egali; si, in fine, urmarea avertismentului lui Nicolae Titulescu, potrivit caruia romanii nu isi pot permite sa aiba in acelasi timp relatii tensionate si cu Berlinul si cu Moscova. Cel de al doilea punct depinde de doua conditii: ca pana in 2019 sa mai existe UE si sa mai existe Romania. PS: Pe cand scriam acest text, la Coldea TV urmat de un oficios al „industriei anti-coruptie” s-a comunicat stirea ca intr-o reuniune electorala din Germania, Martin Schultz, pentru a-si dovedi ostilitatea fata de coruptie, a amintit multimii ca din acest motiv m-ar fi indepartat pe mine din conducerea Grupului Socialist al PE, afirmand totodata ca, daca ar fi roman, ar iesi si el in strada pentru a protesta impotriva reformelor preconizate de Guvernul roman (social-democrat) in domeniul justitiei. Din fericire nu este roman, iar faptul ca este romanofob nu mai conteaza. Cat priveste lupta cu coruptia, pentru el asta inseamna de fapt, lupta pentru eliminarea concurentilor politici, chiar si prin asasinat politic si executii judiciare. Asa a facut-o pana acum: asa ar face-o iarasi daca ar fi ales. Sunt sigur ca alegatorii germani, inclusiv cei de origine romana, vor dovedi in curand la vot, ca aceasta demagogie nu-i poate seduce. Eu unul, nu pot decat sa- i multumesc lui Martin Schultz pentru ca, dupa ce a pierdut puncte in alegerile europene atacandu-ma si facand presiuni asupra justitiei romane ca sa ma trimita in inchisoare, ma onoreaza cu o noua grosolanie si in alegerile germane. Aceasta face mai mult decat sa devoaleze obsesiile care il bantuie pe trecatorul sef al SPD, ci si sa confirme ca inscenarea de presa, urmata de cea judiciara, menita a ma elimina din viata politica au fost, asa cum sustin surse bine informate, initiata, pregatita si ordonata la Berlin.

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/alegerile-germane-populari-contra-populisti/

Practica ilegală nu poate fi izvor de drept

Recent opinia publică a fost informată în legătură cu hotărârea judecătorilor Secției penale a ÎCCJ, Ștefan Pistol și Ana-Maria Dascălu, prin care aceștia au statuat că principiul unui proces corect ar fi compatibil cu folosirea unor probe ilegale în vederea condamnării inculpatului. În susținerea acestui punct de vedere cei doi au formulat următoarea judecată cu valoare de principiu: ”chiar dacă regula este că probele ilegal obținute trebuie excluse, jurisprudența a admis, în unele situații, chiar și probe obținute ilegal, aceste situații devenind veritabile excepții de la regulă ……”.

Detaliile speței în contextul căreia a fost exprimată această poziție nu au niciun fel de importanță atât timp cât ea este prezentată în termenii unei adevărate cutume, izvorâtă dintr-o practică judecătorească generală și constantă. O practică având, în opinia celor doi judecători, capacitatea de a modifica dispozițiile exprese ale legii de procedură penală.

Că o abatere de la lege poate fi calificată metaforic ca o excepție de la regula obligației de a respecta legea, s-ar putea accepta. Ne place să credem – și în mod normal, așa este – că respectarea legii este regula, iar încălcarea ei, excepția. A face, însă, din încălcarea legii, adică din ilegalitate, izvor de drept, și a spune că o ilegalitate, fie ea și săvârșită de judecători, repetată suficient, modifică legea, ori că o soluție ilegală devine legală prin repetarea ei, iar aceasta chiar în foarte sensibilul domeniu al dreptului penal, este altceva; anume este o aberație juridică și o monstruozitate morală.

Să mai reținem că prin modul în care se exprimă, cei doi judecători înainte pomeniți mai spun încă două lucruri: că acestă aberație și această monstruozitate au fost practicate în întreaga lor activitate judecătorească, atunci când a fost cazul, și că ele reprezintă monedă curentă în prestațiile autorității / puterii judecătorești în ansamblul său.

În sinteză, două sunt argumentele pe care se bazează această infamie judiciară: pe de o parte, suntem avertizați că dacă am elimina din judecarea unei cauze probele ilegale vinovații ar ajunge să scape de pedeapsă; pe de altă parte, suntem liniștiți spunându-ni-se că probele ilegale nu vor duce la condamnare decât în coroborare cu probe legale care le confirmă sau sunt confirmate de ele. Niciunul dintre aceste argumente nu stă în picioare. Să le analizăm pe rând, după ce vom fi reamintit că legea română (dar și dreptul european) interzice în mod strict folosirea în procesul penal a probelor obținute prin încălcarea legii, respectiv cu neobservarea dispozițiilor legale privind condițiile obținerii și administrării lor.

Desigur, prinderea și pedepsirea tuturor celor vinovați de săvârșirea unei ilegalități este obiectivul procesului judiciar. Atingerea acestui obiectiv este, însă, subsumată principiului potrivit căruia mai bine scapă o mie de vinovați, decât să fie pedepsit un singur nevinovat. Este limpede: libertatea reprezintă o valoare superioară dreptății; căci libertatea se definește și în termeni absoluți, în timp ce dreptatea doar în termeni relativi. În acest sens este mai nedreaptă pedepsirea unui nevinovat decât scutirea de pedeapsă a unui vinovat. Cel puțin potrivit mentalității caracterizând democrația liberală.

De aceea se spune că prin neadministrarea unei probe ilegale ar scăpa de pedeapsă vinovații, este egal cu a spune că o persoană este vinovată înainte ca proba să fie administrată. Judecătorii Pistol și Dascălu exprimă mentalitatea dominantă cel puțin la nivelul ÎCCJ, potrivit căreia asupra suspectului planează prezumția de vinovăție, iar nu cea de nevinovăție; toți suspecții sunt, astfel, vinovați, cu precizarea că de unii statul s-a ocupat, trimițându-i la pușcărie, în timp ce de alții nu s-a ocupat încă și de aceea sunt încă liberi. Aceasta este mentalitatea unui stat polițienesc.

De ce probele ilegal obținute nu pot fi folosite în proces ?

Primul răspuns este acela că asemenea probe sunt rezultatul încălcării drepturilor omului. Ilegalitatea poate consta în violarea secretului corespondenței ori convorbirilor telefonice, a vieții private, a domiciliului, a dreptului la imagine etc. Pentru a aduce limitări unor asemenea drepturi, obținute în urma unor secole de luptă, lacrimi, sânge și suferințe, trebuie să existe temeiuri solide, înrădăcinate adânc în interesul colectiv al ordinii și siguranței publice. Existența respectivelor temeiuri se impune a fi cercetată și atestată de persoane special împuternicite în acest sens și potrivit unei proceduri speciale. Aici avem de-a face, într-adevăr, cu o excepție de la regulă, și tocmai pentru că este vorba de aplicarea unor prevederi legale excepționale, ele sunt de strictă interpretare, înțelesul lor neputând fi extins după înclinațiile primitiv-dictatoriale ale unor magistrați lipsiți de o minimă cultură democratică. Asemenea judecători nu pot sau nu vor să înțeleagă că a folosi o probă obținută ilegal prin încălcarea drepturilor omului este egal cu a accepta respectiva încălcare și deci, cu a fi complice la ea (tot așa cum este complice la furt cel care acceptă să folosească un bun despre care știe că este furat). Or, drepturile fundamentale ale omului sunt o valoare superioară oricărei alte valori apărate de legea penală; căci omul este măsura tuturor lucrurilor.

Pe de altă parte, regularitatea obținerii probelor este garanția concludenței lor. Procedura legală pentru producerea și administrarea probelor nu este un simplu ritual de la care ”vigilența jurisprudențială” admirată de judecătorii Pistol și Dascălu se poate abate în serviciul ”justiției reale” cu caracter absolut, ci reprezintă un set de reguli gândite în așa fel încât proba să reflecte în cel mai înalt grad realitatea. Cu alte cuvinte, orice modalitate de obținere a probelor, în afara celor prescrise de lege, dă naștere prezumției că acele probe sunt înșelătoare și de aceea nu pot fundamenta concluzii dincolo de orice dubiu rezonabil. O astfel de prezumție este absolută și, deci, nu poate fi răsturnată în niciun fel ( inclusiv prin coroborare cu alte probe) atât timp cât interdicția recurgerii la probe ilegale este stabilită prin norme imperative ale legii.

Teza acoperirii viciilor probei ilegale prin coroborare cu probele legale nu rezistă nici în fapt, nici în drept. Dacă probele legale sunt suficiente pentru stabilirea adevărului, de ce mai este nevoie de probele ilegale ? Dacă probele legale sunt insuficiente, această insuficiență nu poate fi decât întărită prin incapacitatea probelor ilegale de a înlătura dubiile înrădăcinate în chiar modalitatea dobândirii lor.

Desigur, jurisprudența, devenită cutumă judiciară, poate fi izvor de drept. Chiar dacă am trece peste rezerva că acest lucru se poate petrece și în dreptul penal     (și de procedură penală), încă nu putem ignora faptul că, în concursul dintre cutumă și norma legală imperativă, norma legală are întâietate. Jurisprudența poate completa, detalia sau explica legea dar nu poate să o contrazică direct, să meargă împotriva ei și astfel să legalizeze ilegalitatea; aceasta în niciun caz în materie penală și procesuală unde ordinea legală este imperativă.

Luminile, sau mai degrabă întunericul, judecătorilor Ștefan Pistol, Ana-Maria Dascălu și ale altora, prea mulți, ca ei, nu pot fi izvor de drept. Cel puțin nu în ceea ce noi înțelegem prin stat de drept, adică în statul guvernat prin lege și în care se manifestă domnia legii. Ne putem imagina câți oameni nevinovați zac în pușcărie ca urmare a aplicării unor concepții precum cele afirmate fără jenă de cei doi (eu însumi fiind una dintre victimile lor) .

Așa putem înțelege, de asemenea, că faimosul binom SRI-DNA nu ar fi însemnat nimic decât în și prin trinomul alcătuit împreună cu ÎCCJ; căci nu procurorii condamnă (chiar dacă presiunile lor asupra judecătorilor sunt adesea insuportabile și justifică înființarea unui parchet special dedicat exclusiv cercetării infracțiunilor săvârșite de magistrați), ci judecătorii.

Lumea Justiției a cerut Comisiei parlamentare de control a SRI să se sesizeze pornind de la hotărârea judecătorilor Pistol și Dascălu, analizată aici, din perspectiva colaborării vinovate între autoritatea judiciară și SRI. Credem că trebuie mai mult. Este necesară implicarea Inspecției Judiciare, ca prim pas către sesizarea Parchetului și deferirea justiției a celor doi, după caz, pentru cercetare abuzivă (căci acceptarea conștientă a unor probe ilegale este același lucru cu ticluirea de probe mincinoase) și pentru represiune nedreaptă (căci a condamna pe cineva pe baza unor probe de care ești conștient că sunt ilegale și, deci, neconcludente, este același lucru cu a condamna cu bună știință pe un nevinovat).

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/practica-ilegala-nu-poate-fi-izvor-de-drept/

Scrisoare deschisă în atenția tuturor celor implicați și interesați

Scrisoare deschisă în atenția tuturor celor implicați și interesați

Referitor:

Propunerile de reformă ale Ministrului Justiției și criticile aduse acestora.

 

 

Stimate doamne,

Stimați domni,

Compatrioți, prieteni,

 

Ministrul de Justiție al României, profesorul Tudorel Toader, a lansat în aceste zile o mini-reformă a sistemului judiciar românesc. Ajustările propuse la legislația actuală sunt minimale, necesare și de bun-simț. Îndelung așteptate, ele sunt conforme standardelor europene în materie și reprezintă un progres indiscutabil pe calea întăririi independenței judecătorilor, inclusiv a apărării lor împotriva abuzurilor comise de procurori, a garantării caracterului echitabil al proceselor și respectului pentru drepturile omului, a creșterii calității profesionale și morale a corpului magistraților, a depolitizării numirilor în conducerea principalelor instutuții ale Ministerului Public prin sporirea competențelor CSM în acest domeniu. Propunerile în discuție urmează a fi înaintate Parlamentului, care va decide cu privire la transformarea lor în lege.

Pe acest fundal, valul de critici interne și externe lansate împotriva ministrului și a ideilor sale apare ca surprinzător, nedrept, disproporționat și subversiv. Aceste critici include și răspândesc informații mincinoase, sunt manipulatorii și partizane, abuzive și chiar ilegale. Calificativul ”ilegal” privește modalitatea de manifestare prin demonstrații neautorizate, dar mai ales intervențiile inacceptabile ale unor oameni politici și diplomați străini, precum și ale reprezentanților Comisiei Europene.

Desigur, orice propunere – deci și acelea formulate de domnul Tudorel Toader – poate fi îmbunătățită. De asemenea, nu se poate cere tuturor să accepte sau să laude soluțiile avansate în pachetul legislativ la care ne referim. A critica și a exprima dezacordul sau dorința de ameliorare, este una, în timp ce a dezinforma, a agita spiritele, a crea panică, a bloca un proces democratic mutând în stradă o dezbatere al cărei loc se găsește în Parlament, a implica străinătatea într-o chestiune ținând de suveranitatea națională, este alta.

În aceste condiții toți cei care sunt în măsură să o facă trebuie chemați pentru a susține demersurile Ministrului Justiției, pentru a apăra dreptul suveran de legiferare al Parlamentului și pentru a salva demnitatea și securitatea națională.

 

Domnilor Președinți Emil Constantinescu și Ion Iliescu,

Mă adresez Dvs. înaintea oricui altcuiva întrucât ați exercitat, din voința poporului român, funcția de garant al drepturilor constituționale și ați personificat națiunea română. Tocmai pentru refuzul de a ceda poftelor ilegitime ale celor care doreau să domine statul român, domnul Emil Constantinescu a fost silit să renunțe la reînnoirea mandatului său prezidențial.

Cu autoritatea morală de care vă bucurați, în țară și în străinătate, vă rog să vă adresați public liderilor europeni de prim rang, naționali și comunitari, pentru a protesta împotriva minciunilor colportate cu referire la reformele preconizate, a modului arogant și discriminatoriu în care este tratată România ca stat membru al UE, a modului abuziv în care se recurge la MCV – un mecanism lipsit, în prezent, de bază legală europeană – pentru a face din România un stat european de mâna a doua.

O scrisoare trimisă de Dvs. Președintelui Consiliului European, Președintelui Comisiei Europene și Președintelui Parlamentului European, solicitând recunoașterea dreptului nostru legal cu al celorlalte state membre, de a ne organiza justiția în raport de nevoile și specificul nostru, ar produce, cu siguranță, o reacție pozitivă, aptă a anihila acțiunea antidemocratică și antinațională a unora dintre succesorii Dvs..

 

Domnule Ioan-Mircea Pașcu, vicepreședinte al Parlamentului European,

Doamnelor europarlamentar Renate Weber și Norica Nicolai,

Domnule europarlamentar Victor Boștinaru,

Aveți posibilitatea ca prin întrebări parlamentare și prin contact direct, să îl determinați pe Comisarul european pentru justiție, domnul Frans Timmermans, să dea explicații cu privire la acuzația că în România independența justiției și lupta împotriva corupției sunt puse în pericol. De asemenea, aveți posibilitatea de a interpela Comisia Europeană cu privire la tonul amenințător adoptat la adresa României, precum și la felul abuziv în care se recurge la MCV în detrimentul unui stat membru.

Puteți organiza audieri și dezbateri în acest sens. Puteți demonta public minciunile. Puteți anihila intoxicările. Puteți opri agresiunea la adresa țării ai cărei cetățeni v-au trimis la Bruxelles încredințându-vă destinul. Puteți pune pe pupitrele voastre din PE steagul României alături de cel al UE, pentru a protesta împotriva discriminării și umilinței la care este supusă țara noastră și pentru a spune, implicit, că nu ne este frică și că nu vom ceda. Nu permiteți doar trădătorilor de neam să vorbească despre România în forurile europene.

Cum admiteți ca niște eurobirocrați cu interese obscure să cheme la ordine Guvernul român, reproșându-i păcate închipuite? UE este confruntată în prezent cu primejdia euroscepticismului care îi poate atrage sfârșitul. În loc să contracareze acest pericol, instituțiile europene par mai preocupate de îngenucherea României, păsându-le prea puțin că astfel transformă un popor pro-european într-unul euro-ostil. Aveți capacitatea să frânați, dacă nu chiar să opriți acest curs al lucrurilor. Vă rog să o faceți așa cum, altădată, o făceam împreună.

 

Doamnă Comisar European Corina Crețu,

Știm prea bine amândoi că unul dintre principiile pe baza cărora lucrează Comisia Europeană este cel al colegialității. Știm, de asemenea, că membrii Comisiei se consultă și se ajută între ei la nevoie.

Pornind de aici, de ce nu apărați România de atacurile nedrepte îndreptate împotriva ei? Știu că în postul pe care îl ocupați trebuie să arătați loialitate intereselor comune europene și să nu vă lasați împinsă de subiectivisme naționale. Este oare marginalizarea, demonizarea și terorizarea României în interesul comun al membrilor UE? Eu cred că, dimpotrivă, discriminarea, excluderea și umilirea României sunt potrivnice idealurilor europene.

Spuneți colegilor Dvs. că atunci când un stat membru este nedreptățit, celelalte state, fiecare în parte și toate la un loc, sunt în pericol; și odată cu ele viitorul Europei unite.

 

Domnule Ministru al Afacerilor externe, Teodor Meleșcanu,

Este momentul să convocați la MAE pe ambasadorii străini care încălcând uzanțele diplomatice și procedurile dreptului internațional, și-au permis să aducă reproșuri publice României, lucru cu atât mai grav cu cât aceste reproșuri sunt și nefondate. Am lăudat o asemenea atitudine față de ambasadorul SUA luată cu ceva timp în urmă. Se pare că este necesar să o repetați și extindeți la alți diplomați străini care au uitat prevederile Convenției de la Viena privind raporturile diplomatice dintre statele suverane.

Cu aest prilej ați putea cere să vi se prezinte argumentele care susțin alegațiile potrivit cărora România nu și-ar respecta angajamentele internaționale și ar îngenuchea justiția.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a condamnat România în repetate rânduri pentru caracterul inechitabil al proceselor judiciare și suprapopularea penitenciarelor, dând în vileag abuzuri scandaloase ale prea multor magistrați români. Iată, însă, că atunci când România vrea să îndrepte lucrurile, nu este lăsată să o facă. De ce? Unde se va ajunge în acest mod?

Este imperios necesar să clarificați situația creată, să restabiliți adevărul și să salvați demnitatea noastră națională!

În context ați putea cere ambasadorului SUA – care, de fapt, nu mai reprezintă nici administrația americană și nici Congresul, și cu atât mai puțin America în întregul ei, ci interesele de afaceri ale unor cercuri neo-conservatoare – să explice dacă sediul instituției în care își desfășoară activitatea a fost dobândit prin exploatarea unor acte de corupție condamnate de justiția română sau dacă justiția română, atât de mult apărată de domnia sa, a trimis la închisoare oameni nevinovați cu care a cooperat în dobândirea acelui sediu. Altminteri, pentru a-l determina pe domnul ambasador Klemm să respecte Convenția de la Viena, va fi necesar să vă adresți direct Secretarului de Stat american, Rex Tillerson care pe 3 mai anul curent declara că ”dacă vom presa excesiv pe alții să adopte neapărat valorile la care noi am ajuns după o lungă istorie proprie, aceasta va crea obstacole reale capacității noastre (a SUA) de a ne promova interesele de securitate națională și interesele noastre economice”.

Românii nu au nimic împotriva valorilor americane, cei mai mulți dintre ei respectându-le și dorind chiar să le adopte. Noi nu putem accepta, însă, ca în numele acestor valori să fim umiliți și deposedați de identitatea și valorile noastre – culturale, materiale și morale.

 

Doamnă Angela Cristea, șeful reprezentanței UE la București,

Este trist pentru mine ca român și european în același timp, sau ca european din România, dacă doriți, care are contribuții dovedite atât în ceea ce privește intrarea României în UE, cât și în privința construcției și reformării UE, să observ cum un alt român, format și promovat în această țară, ajunge să își terfelească în limbajul de lemn al eurocrației, propria-i patrie, de pe poziția de Reprezentant al unei comunități / federații europene în care ar trebui să fim membri cu drepturi depline.

Am înțeles că vă îngrijorează reformele propuse de Ministrul Justiției al țării noastre. Ar fi fost minunat să ne spuneți concret care anume reformă și în ce mod vedeți că ar limita independența unei justiții despre care, altminteri, primim zilnic dovezi că ”scârțâie din toate încheieturile”??! Ca român și euroapartcik nu vă preocupă cumva și faptul că încrederea poporului român în această justiție s-a prăbușit? Nu vă afectează faptul că prin erorile și abuzurile ei România a fost transformată într-o nevertebrată politică în care decizia administrativă este blocată, clasa mijlocie distrusă, capitalul național lichidat, elitele eliminate????

Desigur, acestea nu sunt motive de preocupare pentru șefii Dvs. din oligarhia bruxelleză; dacă nu cumva sunt motive de satisfacție. De nu le puteți rezista din poziția Dvs. actuală – mini-influentă și maxi-remunerată – puteți, totuși, demisiona. Ar fi o formă de rezistență pasivă și un protest simbolic prin care chiar de ați pierde totul, v-ați păstra onoarea. Și aceasta nu este deloc puțin. Onoarea reprezentantului UE în România este, în plus, importantă atât pentru România, cât și pentru UE.

 

Domnule Președinte PSD, Liviu Dragnea,

Sunteți președintele celei mai mari formațiuni politice parlamentare. Pentru cunoscătorii politicii este clar că aceasta nu vă aduce confort, ci riscuri și răspunderi. Cu atât mai mult cu cât duceți povara unei condamnări penale, fără îndoială abuzive dar nu mai puțin reale. Ei i se adaugă presiunea nervoasă și mediatică a unui alt proces în curs de desfășurare care, în mod normal, dacă actualul sistem al justiției selective își va continua opera distructivă, vă va aduce cât de curând în penitenciar, acolo unde mulți vă așteaptă cu ”drag”.

În atari circumstanțe, mișcările tactice prin care încercați să îi lăsați mereu pe alții (acum pe Ministrul Justiției) a scoate castanele din foc pentru Dvs. nu înșeală pe nimeni. În schimb, vă vulnerabilizează suplimentar pe Dvs și, cu mult mai grav, vulnerabilizează partidul, guvernul și, mai presus de orice, țara.

Ministrul Justiției, ale cărui timiditate politică și încetineală în reformă le-am criticat, a propus, în sfârșit, un set de schimbări. Ele sunt cu siguranță parțiale și poate insuficiente dar reprezintă un început esențial. Trebuie să îl susțineți public și fără echivoc. Trebuie să aduceți în spatele său – în Parlament, în partid, în media și, la nevoie, chiar pe stradă – toate resursele politice și administrative de care dispuneți. Numai așa, acționând spre binele tuturor, vă veți putea salva de abuzurile adversarilor care vor să vă pedepsească pentru ce nu ați făcut rău și veți putea spera la clemența prietenilor care cred că trebuie să răspundeți drept pentru ceea ce veți fi făcut strâmb.

Frica este un rău sfetnic pentru liderii politici. Cei care nu și-o pot domina și astfel scăpa de lașitate, fac mai bine să plece până nu este chiar prea târziu pentru toate și pentru toți.

 

Stimate doamne, stimați domni,

Compatrioți și prieteni,

 

Transformarea justiției într-un instrument de luptă împotriva democrației și a libertății individuale și naționale nu este o strategie nouă. Reformele pornite de ministrul Tudorel Toader vizează tocmai zădărnicirea unei asemenea strategii.

Cei ce se simt amenințați de respectivele reforme reacționează cu toate mijloacele pe care le posedă, inclusiv dezinformarea, manipularea și exploatarea ignoranței oamenilor de bună-credință. Ei nu se vor da înapoi de la nimic, chiar dacă aceasta ar duce națiunea română la dispariție.

Ce fac, însă, ceilalți? Ce facem noi?

Putem să ne recunoaștem erorile. Putem primi suferința. Nu putem, însă, accepta dispariția.

De aceea trebuie să acționăm la rândul nostru. Ceea ce este cu putință în plan imediat, este să dăm, fiecare cum poate și știe – inclusiv pe rețelele sociale – semn că eforturile reformatoare ale profesorului Toader – fie ele și imperfecte ori parțiale – sunt susținute de marea masă a românilor. Să dăm semnul hotărârii noastre de a apăra dreptul Parlamentului României, oricât de criticabil ar fi el, de a legifera; respectiv, de a proclama că legile României nu se fac nici de procurori, nici de ambasadori, nici de magistrați, nici de eurobirocrați.

Pe acest drum este esențial să arătăm țării și lumii că nu ne este frică și că, la rându-ne vom rezista. Vom rezista în instituțiile în care muncim; vom rezista în orașe și în sate; vom rezista pe rețelele de socializare; vom rezista pe străzi, pe câmpii și în munți. Va fi rezistența unui neam întreg iar nu a unei mâini de rătăciți, trădători sau de acoperiți. Niciodată nu vom capitula.

Adrian Severin

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/scrisoare-deschisa-atentia-tuturor-celor-implicati-si-interesati/

Older posts «