Semne și minuni

 

Frontul diplomatic global a fost extrem de activ în ultima vreme, arătând că “războiul mondial hibrid” a ajuns într-o fază de maximă tensiune. Cel care știe să îi citească semnele și acceptă mesajul lor, chiar și atunci când acesta îi contrazice prejudecățile și îi frustrează așteptările, poate prezice viitorul.

Președintele Trump (deci America) s-a întâlnit pe rând cu Președintele Macron (Franța) și cu cancelarul Merkel (Germania). Celui dintâi i-a oferit un dineu de stat (onoarea supremă, potrivit protocolului american). Celei din urmă, hrană rece. 

Președintele Putin (deci Rusia) s-a întâlnit cu cancelarul Merkel (Germania) și cu Președintele Macron (Franța). Celei dintâi i-a oferit un splendid buchet de flori (curtoazia supremă, potrivit protocolului velicorus). Celui din urmă, apă rece. 

Ce rezultă de aici?

America se folosește de Franța pentru a seduce Rusia și a o readuce smerită în tabăra sa, așa cum au fost în Primul Război Mondial. Această alianță îi este esențială acum pentru a contrabalansa China, adevăratul rival global al SUA.

Rusia se folosește de Germania pentru a amenința America și a o  determina astfel să o reprimească respectuos în tabăra sa, așa cum a fost în cel de al Doilea Război mondial. Această alianță îi este necesară acum pentru a-și redobândi și păstra locul la masa protagoniștilor globali. 

În spatele acestor scene bucolice cu pupături și floricele, se desfășoară tainic, fără îndoială, dialogul direct între Casa Albă și Kremlin, zămislindu-se sau consolidându-se, pe deasupra Europei tandemului franco-german, antanta ruso-americană. Este logic.

Președintele Xi (deci China) i-a oferit cancelarului Merkel (Germania) o primire imperială. O încercare de a încuraja ruperea Europei de America. 

Președintele Trump (deci America) i-a oferit Președintelui Xi (China) tot o primire imperială. O încercare de a face China să nu joace cu Rusia. 

 În acest spectacol de balet internațional Franța nu a primit nici un rol. Sosul francez nu se consumă nici în bucătăria americană nici în cea chineză și, în ciuda aparențelor, nici chiar în cea germană. 

După încheierea reprezentației Beijingul și Washingtonul au rămas să negocieze în tête-à-tête arhitectura noii ordini mondiale. În timpul discuțiilor s-a servit, desigur, ceai rusesc. 

“Restul este tăcere!” (William Shakespeare)

 

PS Rândurile de mai sus mi-au fost inspirate de observațiile unuia dintre cei mai sofisticați exponenți ai planificării politice americane, transmise mie în cursul nopții trecute. 

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/semne-si-minuni/

Cu o achitare nu se face justiție

 

A fost achitat și „penalul” Călin Popescu-Tăriceanu. După ani de terfelire dar și după ani de exemplară rezistență.

 

Poți să îl placi sau nu pe domnul Tăriceanu, dar nu poți să nu îl respecți pentru faptul că nu s-a lăsat intimidat, nu a făcut pași înapoi, nu și-a exprimat fățarnic și servil „încrederea” într-o justiție care tocmai îl abuza, nu a cerșit bunăvoința nimănui prin gesturi de umilă supunere, nu a acceptat nici autoacuzarea nici colaborarea cu opresorul.

 

Unii văd în această achitare începutul unei noi ere în istoria statului de drept român; mai bună, mai dreaptă, mai luminoasă. Alții cred a fi descoperit printre buruieni judecători cinstiți și destoinici. Fals! Fals! Fals!

 

Cu o floare nu se face primăvară! Cu o achitare nu se face dreptate! Cu trei judecători care au primit voie să fie corecți nu se face justiție! Mai ales când aceștia (cum este cazul „onorabilului” Ștefan Pistol), până mai ieri, erau călăii în robă și nu lăsau să se vadă că au probleme de conștiință.

 

Împart achitările din ultima vreme în patru categorii:

 

  1. Achitările colaboraționiștilor.Le-aș putea numi și „achitări oneroase” sau „achitări la schimb”. „Do ut des” / „Îți dau, îmi dai.” Este cazul achitărilor survenite în cazul domnilor Ponta și Orban. În sine ele au fost corecte dar nu corectitudinea le-a ghidat, ci evidentul folos adus de ele în acțiunea pentru distrugerea PSD; iar, prin recul, și a PNL. Marile partide, cu bunele și relele lor, trebuie să dispară pentru a face loc partidelor formate din cozi de topor în laboratoarele unor cercuri de interese secrete.
  2. Achitările victimilor inutile. Este cazul Gabrielei Bîrsan, al lui Tiberiu Nițu sau al lui Dan Rușeanu. Oamenii, inclusiv soțul dnei Bîrsan, distins judecător la CEDO, fuseseră scoși deja din joc. Definitiv distruși. La ce bun să îi mai trimiți în închisoare, cu riscul ca să îi victimizezi mai tare și, într-o zi, să fii pus să plătești despăgubiri încă mai mari. Așa, mulți vor zice: „Dă-i încolo! Nu au făcut pușcărie! Ce mai vor!? Să zică mulțumesc că au scăpat!”
  3. Achitările diversioniste. Ar putea fi chiar cazul dlui Tăriceanu. A fost cel al lui Victor Babiuc. Respectiv, achitare la fond și condamnare în apel. În procesul dlui Babiuc, după o achitare la fond obținută cu trei la zero, a fost trimis în închisoare la apel, printr-o sentință dată de trei judecători contra doi. În total, deci, cinci judecători din opt l-au achitat dar, unde-i lege nu-i tocmeală (sic!), deznodământul i-a fost defavorabil. (Apropo de aceasta, ca aplicație a principiului condamnării exclusiv pe baza unei vinovății probate mai presus de orice dubiu rezonabil, ar fi necesară o modificare a legii care să prevadă că nimeni nu poate fi condamnat la închisoare decât dacă decizia se ia cu unanimitatea judecătorilor care formează completul de judecată. Dacă nu se acceptă dubiul la nivel individual, ar trebui să fi inacceptabil și cel la nivel colectiv. Mai ales când în joc este limitarea dreptului fundamental la libertate.)
  4. „Achitările alibi” sau de acoperire a urmelor. Pentru a face condamnările credibile este nevoie și de achitări. Dacă toate rechizitoriile ar fi confirmate prin condamnări, avocații ar apărea ca fiind scoși în afara jocului (ceea ce în realitate se și petrece), iar abuzul evident. De aceea, după ce elitele țării au fost decimate, trebuie trecut la faza „condamnărilor chirurgicale”; sau a „achitărilor chirurgicale”. Nu se mai condamnă otova. Se condamnă numai persoanele îndărătnice. Cei predispuși la pocăință sau măcar la tăcere sunt lăsați să scape. Ori cei a căror condamnare ar crea scandaluri inutile în condițiile unui raport cost-beneficii nefavorabil. Numărul acestor achitări crește proporțional cu înmulțirea descoperirilor mizeriei trinomului SRI-DNA-ÎCCJ, aduse zilnic în atenția publicului.

 

Judecătorii care achită ar putea nici măcar să nu știe că fac parte dintr-un joc. Contrar a ceea ce se crede, tragerea la sorți a cauzelor este o escrocherie pe care factorii de decizie se fac că nu o văd. Astfel, nu se trag la sorți judecători, ci complete de judecată deja formate; iar acestora li se ditribuie nu cazuri, ci doar numere de dosare între coperțile cărora abia apoi sunt introduse cazurile concrete. Așa că persoanele condamnate dinainte ajung la judecătorii care condamnă, iar cele care pot fi achitate la judecătorii care achită sau, cel puțin, sunt liberi să achite, dacă așa cred.

 

Prin urmare, nu trăim începutul unei noi ere. Nu este nici sfârșitul celei vechi, a justiției selective, politizate, criminale. Nu este nici măcar începutul sfârșitului acesteia. Este, cel mult, sfârșitul începutului demascării ei, a crimei judiciare care a distrus și continuă să distrugă țara.

 

Când se va ajunge la sfârșit? Vom ajunge oare acolo vreodată? Deocamdată nu avem răspuns la aceste întrebări.

 

Până le vom afla eu mă încăpățânez să mai adaug una: ce facem cu cei care au fost condamnați abuziv pe baza rechizitoriilor DNA, înainte ca trinomul SRI-DNA-ÎCCJ să fi fost deconspirat și unii magistrați să înceapă a se teme simțind că se apropie ceasul decontului? Ce se întâmplă cu rectorii de la agronomie, inginerii agronomi Alecu și Diaconescu, directorul de la Hidroelectrica, inginerul Traian Oprea, medicii Adrian Mocanu și Traian Ursu, de la spitalul Nasta și Foișor, directorii de la Nuclearelectrica, directorul de la Petrom Service, George Șupeală, senatorul Ovidiu Isăilă, fostul președinte al Consiliului județean Constanța, Nicușor Constantinescu, fostul secretar de stat de la Justiție, Marius Puțura, fostul secretar de stat de la Cultură, Marius Iurașcu, fostul director al Poștei române etc. etc. etc.???? Ca să fim lămuriți: nici unul dintre aceștia nu a ajuns la pușcărie pentru că a băgat vreun ban public în buzunar; li s-a reproșat că ar fi luat decizii inoportune. Probabil că au practicat corupția ca hobby (sic!).

 

Chiar putem dormi liniștit știind că frați de-ai noștri zac în închisori nevinovați, mulți dintre ei suferind de boli grave, sau lăsând acasă înlăcrimate familii (soții, părinți în vârstă, copii minori), încă și mai nevinovate? Această întrebare trebuie să ne-o punem cu mai multă putere acum, după achitarea lui Călin Popescu-Tăriceanu, Președintele Senatului.

 

Prima urgență este scoaterea lor din infern. Este cea mai mică reparație care li se poate oferi. Societatea civilă este obligată să o ceară, chiar dacă asta ar supăra societatea în uniforme civile.

 

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/cu-o-achitare-nu-se-face-justitie/

Caracterul parlamentar al regimului republican în România

În ziua de 17 mai 2018 am participat la Conferința internațională de drept, studii europene și relații internaționale, având ca temă generală „Dreptul românesc, tradiție și vocație europeană”, cu comunicarea intitulată „Caracterul parlamentar al regimului republican în România”. Conferința a fost organizată de Universitatea „Titu Maiorescu” și Agenția universitară a francofoniei, în parteneriat cu Asociația română de drept și afaceri europene, Editura „Hamangiu”, Societatea de științe penale, Societatea română de drept european și Uniunea juriștilor din România.

Am simțit nevoia acestei participări tocmai pentru a pune în discuția mediilor academice din România și din alte țări ale lumii (inclusiv și în special din Franța, țara care a „inventat” semiprezidențialismul) interpretarea Constituției noastre, într-un moment în care Curtea Constituțională este inundată cu cereri de soluționare a unor conflicte juridice de natură constituțională, conflicte având caracter destabilizator sub aspect politic și efecte de blocaj instituțional generalizat.

La finele lunii mai CCR urmează să se pronunțe în privința dreptului Președintelui de a refuza decizia Ministrului Justiției de revocare a șefului DNA. Soluția va depinde în mare măsură de caracterizarea regimului de guvernare a României ca fiind parlamentar, cu un Președinte mediator aflat în afara puterilor statului, sau semiprezidențial, cu un Președinte care face parte din puterea executivă, alături de Primul Ministru.

Mai multe hotărâri ale CCR, bazate pe un precedent creat în 2012, an consemnând în istoria națiunii române o lovitură de forță care a violat ordinea constituțională a României, au acreditat, cu o majoritate de 5 voturi contra 4, teza semiprezidențialismului. Doctrina, în cvasitotalitatea sa, a acceptat această teză încercând să o susțină servil sau interesat (mulți profesori de drept constituțional care s-au pronunțat au fost consilieri prezidențiali) prin argumente forțate, fie absurde fie adăugând la textul de lege sau amputându-l.

Nădăjduiesc că această contribuție științifică, formulând opinii validate în dezbaterile, altminteri foarte vii, de la conferința menționată, va inspira actuala CCR în a folosi cererile aflate pe rolul său pentru a revizui vechile decizii, astfel încât să se revină la regimul republican parlamentar creat de Constituția României. Este urgent și obligatoriu să ne întoarcem la adevărata noastră Constituție, cu toate garanțiile oferite de ea democrației și drepturilor omului și cetățeanului. Crizele nu sunt consecința acesteia, ci a încălcării ei sistematice.

Prezint în continuare un rezumat al conferinței mele alcătuit din extrasele părților celor mai edificatoare. Textul integral urmează a fi publicat ulterior.

 

Caracterul parlamentar al regimului republican în România (Extrase / Rezumat)

 

Prof. dr. Adrian Severin

 

 

1. Problema definirii formei de guvernământ a României, respectiv a tipului de regim republican adoptat de Constituția României, crește în importanță odată cu proliferarea controverselor inter-instituționale. Acestea sunt supuse spre soluționare Curții Constituționale care, trebuie mereu reamintit, nu face parte din puterea judecătorească, ci este o instituție eminamente politică, a cărei obiectivitate minimă încearcă a fi garantată prin numirea membrilor săi de către diferite instituții ale statului, echilibrul mai mult sau mai puțin fragil, mai mult sau mai puțin simetric al acestora reflectându-se în deciziile ei; prin contractul social obligatorii dar nu și sacrosancte.

 

Iată de ce este necesară o opinie științifică care să răspundă la întrebarea „ce fel de republică este România?”. Aceasta nu exprimă o simplă curiozitate teoretică, ci sintetizează conflictul de competențe între instituțiile create de Constituție și nevoia soluționării sale în conformitate cu interesul național, astfel cum a fost reflectat în logica legii noastre fundamentale….

…Sub imperiul acestor constatări a fost elaborat prezentul studiu, acoperind trei arii: a) cea a definirii doctrinale a termenilor generali; b) cea a recursului la interpretarea istorică și teleologică; c) cea a evaluării directe a textelor constituționale în corelare, astfel încât să se păstreze coerența logică a legii fundamentale. Concluzia generală este: România este o republică parlamentară….

 

  1. Unii au adus ca argument pentru a susține caracterul semiprezidențial al regimului republican românesc faptul că Președintele este ales de întregul popor, prin vot direct și universal. În logica normală lucrurile stau însă invers: pentru modul de alegere se optează în funcție de atribuțiile pe care legiuitorul constituțional dorește să le încredințeze Președintelui în ordinea constituțională, iar nu invers, atribuțiile să se fixeze în funcție de modul de alegere pentru care s-a optat. (Calea se definește în funcție de destinație și nu destinația în funcție de cale; după cum instrumentul se stabilește în funcție de scop, iar nu scopul în funcție de instrument.) ….

Nu poate fi schimbat conținutul atribuțiilor definite și limitate expres de Constituție (doar) în funcție de modul în care s-au dobândit acele atribuții..

Logica constituțională are trei puncte de sprijin care trebuie corelate: a) pe de o parte, atribuțiile pe care legiuitorul constituțional consideră oportun să le acorde Președintelui în scopul de a asigura, în contextul întregii arhitecturi instituționale, buna guvernare a statului; b) pe de altă parte, modalitatea alegerii Președintelui, stabilită în funcție de atribuții, astfel încât, în exercitarea lor, Președintele să se bucure de o legitimitate politică suficientă, evitându-se totodată eventualele blocaje politice în desemnarea lui (ceea ce se întâmplă uneori în cazul alegerii prin intermediul Parlamentului); c) în fine, pe de a treia parte, garanțiile de natură a limita excesul de putere și a sancționa abuzul de atribuții. Ultimile două derivă din primele și nu invers….

Din alegerile directe nu rezultă o legitimitate egală pentru Președinte și Parlament, întrucât în Parlament (chiar și în sistemele electorale cu liste uninominale) sunt reprezentate și opțiunile minoritare, în timp ce Președintele este ales doar ca urmare a unui vot majoritar (și acela de ciscumstanță / parțial negativ în cazul alegerilor în două tururi de scrutin), declarația potrivit căreia el este „președintele tuturor cetățenilor” fiind adesea produsul unei retorici de circumstanță, corectă politic dar fără corespondent în realitate… 

 

  1. Orice politică ține de distribuția și exercitarea puterii. Fără putere nu există politică. La rândul său orice ordine depinde de raporturile de putere (prin care se exprimă jocul de interese). Stabilirea pe cale normativă a raporturilor de putere dintre actorii instituţionali care reprezintă puterea executivă şi actorii instituţionali care reprezintă puterea legislativă, este de aceea esențială pentru organizarea puterii politice în stat, a statului ca formă de guvernare disciplinată prin lege….

Susținătorii tezei semiprezidențialismului au identificat mai multe argumente normative (cuprinse în textele constituționale) care ar dovedi că puterea executivă în România este, chipurile, bicefală, adică are doi conducători: Președintele și Primul Ministru. Aceasta ar atesta caracterul semiprezidențial al guvernării statului, chiar dacă se admite că el este „atenuat”. Iată “argumentele”, împreună cu comentariile noastre:

a) Atât Parlamentul, cât şi Preşedintele sunt aleşi prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, fiind organe reprezentative la nivel naţional. Doar Parlamentul este, însă, organ reprezentativ supremal poporului român.

b) Dreptul Preşedintelui de a dizolva Parlamentul presupune îndeplinirea cumulativă a nu mai puţin de şase condiţii obiective. Aceste condiții definesc, însă, o situație de blocaj politic (imposibilitatea formării Guvernului) pe care Președintele nu are cum și de ce să o aprecieze subiectiv. El poate numai constata situația, procedând în consecință la aplicarea unei proceduri cu caracter tehnic. În exercițiul acestei proceduri marja sa de apreciere politică este infimă. Aceasta nu echivalează cu dreptul șefului statului de a dizolva Parlamentul existent în republicile semiprezidențiale.

c) Constituţia consacră două forme de răspundere a Preşedintelui: răspunderea politică pentru fapte grave de încălcare a Constituţiei şi răspunderea penală pentru înaltă trădare. Cea dintâi este inițiată de Parlament, ceea ce înseamnă că dacă Președintele nu poate dizolva Parlamentul, acesta din urmă poate să îl suspende din funcție pe Președinte, declanșând astfel procedura de demitere a lui. 

d) Învestitura Guvernului, deşi iniţiată şi finalizată de Preşedinte, presupune obligatoriu acordarea votului de încredere de către Parlament. Cu alte cuvinte, majoritatea politică formată în Parlament este esenţială pentru naşterea unui nou Guvern.

e) Guvernul în întregul lui şi fiecare membru, solidar cu ceilalţi membri, răspund politic numai în faţa Parlamentului.

f) Nu doar Preşedintele, ci şi fiecare Cameră a Parlamentului poate cere urmărirea penală a membrilor Guvernului, pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor, Preşedintele putând dispune doar suspendarea acestora din funcţie, dacă s-a cerut urmărirea penală.

g) Preşedintele nu are drept de iniţiativă legislativă, aceasta aparţinând Guvernului, parlamentarilor sau unui număr de cetăţeni.

h) Refuzul Preşedintelui de a promulga o lege se poate exercita o singură dată, după primirea acesteia. În această situație nu se poate vorbi de refuz, ci doar de un îndemn la o reflecție suplimentară adresat legislativului, conținut al „dreptului de a avertiza”.

i) Atribuţiile Preşedinteluiîn domeniul politicii externe şi al stărilor excepţionale sunt condiţionate fie de intervenţia Guvernului, fie de cea a Parlamentului.

j) Decretele Preşedintelui (actele sale juridice) emise în exercitarea celor mai importante atribuţii ale sale trebuie contrasemnate de primul-ministru.

Toate aceste argumente, împreună cu comentariile făcute de noi, conduc la concluzia că Președintele României are puteri mai limitate chiar decât unii dintre președinții republicilor parlamentare. Prin urmare, referirea la ele ar fi trebuit să urmată de constatarea că regimul de guvernare a României este unul „parlamentar consolidat” iar nu unul „semiprezidențial atenuat”. Cât de atenuat? Atenuat până la a fi de-a dreptul parlamentar?

În acest punct alte două aspecte se cer menționate. Pe de o parte, faptul că în literatura română de specialitate, la care ne-am referit și din care am citat, există argumentări în favoarea „parlamentarizării semiprezidențialismului”, dar nu și unele care să probeze existența punctului de la care pleacă parlamentarizarea, respectiv semiprezidențialismul.Ni se spune doar de ce caracterul semiprezidențial al republicii este atenuat, nu și de ce republica are caracter semiprezidențial.

Pe de altă parte, printre elementele de referință la care se face apel spre a descrie atribuțiile Președintelui și, plecând de la ele, natura regimului de guvernare, nu figurează nici o trimitere la art. 80 (2) din Constituție, respectiv la calitatea sa de mediator. Acest articol (unic în dreptul constituțional comparat) pare că nu există. De ce? Pentru că referirea la el răstoarnă complet, așa după cum vom arăta mai departe, teza semiprezidențialismului.

 

  1. ….Președintele, potrivit Constituției, „reprezintă statul” (art 80.1), fără a se distinge planul intern de cel extern. Dacă interpretarea ar fi fost riguroasă – nici restrictivă, nici extensivă – s-ar fi observat că lipsa de distincție între planul intern și cel extern este grăitoare și edificatoare. Întrucât Președintele nu poate fi în același timp și mandant și mandatar, și reprezentat și reprezentant, ceea ce ar face ca în calitate de mediator între statul reprezentat chiar de el, și societate (art. 80.2), să negocieze / medieze cu sine însuși, ori ca, în relațiile externe, să își dea mandat sieși pentru a-l reprezenta pe altul (statul), rezultă că prin cuvântul „reprezintă” nu se poate înțelege decât „simbolizează”, „personifică”, „înfățișează”, „întruchipează”; toate acestea fiind sensuri cunoscute ale cuvântului cu pricina.

Cum natura reprezentării nu se schimbă când este vorba de raporturile interne și cele externe, căci ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus,dacă, prin absurd, ar fi adevărat că Președinte este protagonistul (în sensul de factor de decizie) politicii externe a României, pentru identitate de rațiune el ar trebui să fie și protagonistul politicii interne (ceea ce ar înseamna că așa cum Guvernul trebuie să urmeze deciziile Președintelui în materia politicii externe, la fel trebuie să o facă și în politica internă), ceea ce ar însemna că: i. Guvernul nu mai îndeplinește programul aprobat de Parlament, ci instrucțiunile Președintelui, care nu se află sub controlul Parlamentului; i.i. Guvernul răspunde politic față de Parlament pentru îndeplinirea instrucțiunilor date de altul; i.i.i. chiar dacă un Guvern este înlăturat prin votul de neîncredere al Parlamentului, succesorul său va aplica în continuare politica prezidențială din cauza căreia acel Guvern a fost demis, cenzura parlamentară nemaifiind politică, ci doar tehnică, managerială. Aceasta ar califica România ca republică prezidențială, și încă de tip absolutist.

De asemenea, dacă între Președinte și stat ar exista un raport de mandat cu reprezentare, înseamnă că „reprezentantul”, adică Președintele, a primit mandatul de la stat iar nu de la cetățeni, adică nu de la societate. După care el ar trebui să medieze, potrivit art 80 (2), între stat, pe care îl reprezintă, și societatea, care l-a împuternicit. Adică, din nou să își execute obligațiile în cadrul unui raport stabilit cu el însuși. O asemenea lectură absurdă, care nu poate fi pusă în sarcina unui legiuitor constituțional normal, nu poate fi evitată decât dacă termenului „reprezintă” i se dă înțelesul atașat în toate Constituțiile republicilor democratice, de „simbolizează”.Președintele nu are două roluri cu valoare juridică egală, unul de „reprezentare” a uneia dintre părțile la un raport juridic (statul român) și unul de „mediere” între partea pe care o reprezintă și alții (societatea), ci un statut ajuridic, cu efecte exclusiv psihopolitice, acela de „simbol” al întregului, și un statut cu conținut juridic (drepturi și obligații) în baza căruia are competența de a „media” între părțile întregului pentru a menține echilibrul politic și pacea socială. Societatea tot din stat face parte, acesta fiind organizarea politică a societății, materializată în și funcționând prin instituțiile statului. S-ar putea vorbi, eventual, și de două roluri cu aceeași natură ale Președintelui, dar atunci unul este doar procedural (formal) și numai celălalt de fond.

 

  1. …Deciziile CCR (Decizia CCR 683/2012, urmată de Decizia 784/2012și Decizia 449/2013și altele)adaugă la Constituție, nesubordonându-se „principiilor, valorilor și exigențelor constituționale”, ci adaptând textele la interesele politice ale momentului responsabile de tansionarea relațiilor între autoritățile publice. …O fac afirmând, printre altele, că Președintele „are competența de a angajaRomânia”, când el nu o are decât pe aceea de a o reprezenta.

…Nici susținătorii opiniilor majoritare, nici adepții celor minoritare, nici partizanii „semiprezidențialismului atenuat” nici fidelii „parlamentarismului raționalizat”, nu fac apel spre a spune ce fel de regim de guvernământ are România la dispozițiile art. 80 (2) din Constituție, având titlul „Rolul Președintelui” și fiind, astfel, sediul principal al materiei cu privire la esența statutului acestuia, anume statutul de mediator.

Președintele României are un rol care îl include într-un sistem de instituții cu atribuții distincte, în care atribuția sa principală este de reprezentare (în sens formal-simbolic) și mediere (art 80.1. și 80.2.), la care se adaugă alte atribuții expres prevăzute de Constituție, a căror natură și ale căror limite se stabilesc în așa fel încât să fie compatibile cu rolul principal și să asigure echilibrul, coerența și eficiența întregului regim / sistem de guvernare….

 … Nefăcând parte din niciuna dintre puterile statului (și astfel neputând fi șef al executivului), Președintele nu intră în sistemul de control reciproc al acestora. Un astfel de control asupra exercitării funcției prezidențiale nu este nici necesar întrucât : a) atunci când prin semnătura sa investește cu putere executorie manifestările de voință ale legislativului (legile) sau ale executivului (tratatele internaționale negociate de guvern) nu aprobă, ci doar autentifică și oficializează. b) atunci când refuză promulgarea actelor normative, ratificarea angajamentelor internaționale sau consacrarea deciziilor administrative (ex. desemnarea unor miniștri sau propunerile de numire a șefilor principalelor parchete), nu decide, ci avertizează declanșând doar o procedură de reflecție limitată, spre a nu fi abuzivă, la o singură încercare. c) atunci când participă la sesiunile anumitor instituții (ex. CSM) sau ale structurilor de coordonare inter-instituțională (ex. CSAT) nu (le) conduce, ci doar (le) prezidează (asigură ordinea si disciplina ședinței). De aceea Președintele nu poate fi demis pentru exercitarea defectuoasă a funcțiilor sale (așa cum poate fi demis Guvernul prin moțiune de cenzură), ci numai pentru încălcarea Constituției prin depășirea competențelor conferite de ea, respectiv prin asumarea unui rol neatribuit lui, sau prin refuzul exercitării competențelor ce îi revin….

 

  1. O persoană / instituție cu rol de mediator între cele trei puteri ale statului (legislativă, executivă și judecătorească), nu are cum aparține vreuneia dintre acestea; deci, nici celei executive.

 Orice competență conferită de Constituție Președintelui trebuie interpretată în așa fel încât să fie compatibilă cu calitatea sa principală de mediator și cu statutul său de persoană aflată în afara executivului (ca, de altfel, și în afara celorlalte puteri ale statului)….

…Legile care au extins aceste atribuții sunt neconstituționale și oricum nu schimbă caracterul parlamentar al republicii. În mare parte sunt și inoperante, întrucât încălcarea lor de către titularii constituționali ai puterii legislative și executive (Parlamentul și Guvernul) nu poate fi sancționată.(Faptul s-a vădit, spre exemplu, cu ocazia crizei legate de mutarea ambasadei României în Israel la Ierusalim sau al votului României în Consiliul pentru afaceri externe al UE împotriva declarației de condamnare a recunoașterii Ierusalimului drept capitală a Israelului de către SUA. Președintele nu a putut reacționa decât solicitând consultări, așa cum constituțional putea cere un moderator.)…

 

  1. A prezida (o ședință, un for) nu înseamnă a decide sau a conduce. De aceea, Guvernul (și nimeni altcineva, inclusiv autoritatea judecătorească) nu se poate apăra de răspundere în fața Parlamentului invocând hotărârile Consiliului Suprem pentru Apărarea Țării (CSAT).

Faptul că CSAT a devenit din sistem de coordonare și colaborare a unor instituții lipsite de un conducător comun, un al doilea Guvern și chiar Parlament al țării, cu caracter semiocult, nu este vina Constituției, ci consecința violării ei, în literă și spirit. Este vorba de același tip de viol care a condus la decesul “Președintelui-mediator” și la nașterea “Președintelui-jucător”…

Deși, spre deosebire de Premier, este ales direct, Președintele nu poate face nimic în domeniul politicii externe (art.91), al celei de aparare (art.92), al celei de ordine publică și siguranță națională (art.93) precum și al decorărilor, avansărilor în grade militare și numirilor (art.94) fără acordul Guvernului și, după caz, aprobarea Parlamentului.

Legitimitatea și autoritatea par a fi în dezechilibru dar faptul este explicabil prin aceea că Președintele este legitimat numai pentru executarea unui mandat de mediator. Acesta și numai acesta figurează la articolul „Rolul Președintelui”, restul fiind aplicații speciale ale acelui rol în domenii limitate. Este concluzia la care ajungem inclusiv prin interpretarea sistematică a Constituției. Chiar dacă norma specială derogă de la cea generală, acestea nu pot intra în contradicție. Este imposibil ca Președintele să primească atribuții speciale care să îl pună în conflict de interese cu rolul său principal, împidicându-l să își îndeplinească atribuțiile generale. … 

 

  1. …Legiuitorul constituțional nu i-a dat Curții Constituționale competența de a pronunța o hotărâre tranșantă în cazul conflictelor juridice cu caracter constituțional, așa cum se întâmplă în cazul neconstituționalității legilor, întrucât el a avut în minte un alt mecanism pentru soluținarea conflictelor constituționale între instituțiile statului. După constatarea motivată a Curții, intervine medierea – Președintele mediator – care aduce la dialog puterile în conflict și facilitează soluții de compromis. Cu legitimitatea dată prin alegerea sa directă și cu o reputație neștirbită de implicarea în disputele partizane, Președintele are mari posibilități de a soluționa disputa, evitându-se ajungerea la soluția radicală a moțiunii de cenzură (și aceea iluzorie câtă vreme Guvernul se bucură de susținerea majorității parlamentare) sau a suspendării Președintelui (traumatizantă din punct de vedere psihopolitic).

Înmulțirea și perpetuarea conflictelor constituționale între puterile statului (în special între autoritatea judecătorească și Guvern) sunt tocmai rezultatul absenței din joc a Președintelui-mediator. Președintele-jucător, în condițiile unei Constituții oferind garanții de stabilitate caracteristice republicii parlamentare, nu face decât să amplifice conflictele și să alimenteze instabilitatea politică subsecventă lor.

Competențele unei Curți Constituționale într-un regim parlamentar sunt insuficiente pentru a rezolva conflictele constituționale ivite într-un regime (semi)prezidențial. Nu Constituția este însă greșită; grșesc cei care o aplică.

Așadar, neputând garanta colaborarea protagoniștilor în cadrul executivului bicefal, este preferabil să nu mai punem problema colaborării, renunțând la un mecanism utopic dependent exclusiv de atitudinea subiectivă a deținătorilor puterii, pentru a recurge la mecanismul de „checks and balancies”, adică de separare și limitare reciprocă a unor puteri monocefale, care se controlează reciproc de manieră obiectivă prin contraponderi, cu plasa de siguranță a binomului Curte Constituțională – Președinte mediator. Acesta este sensul actualei Constituții a României….

 

  1. Cum se explică legenda „republicii semiprezidențiale”? O legendă oferind alibiul „erorii comune” unei adevărate lovituri de stat perlate prin care democrația republicană s-a convertit în democrație „controlată” sau „iliberală” – nume alternativ al oligarhiei. …

Erorile științifice au rătăcit elita, cele mediatice au intoxicat masa

…„Dacă Președintele este ales prin vot universal direct înseamnă că republica ar fi semiprezidențială; dacă republica ar fi semiprezidențială, înseamnă că executivul este bicefal; dacă executivul este bicefal, înseamnă că în procesul decizional Președintele ar avea precedență întrucât este ales direct, în timp ce primul ministru / Guvernul este ales indirect.” Premisa semiprezidențialismului ar fi deci, alegerea directă a Președintelui, iar consecința, bicefalismul executivului. În această cheie ni se cere să citim și interpretăm toate atribuțiile / competențele specifice date de Constituție în anumite domenii concrete Președintelui. Iată un raționament, poate seducător prin claritate și simplitate dar care nu rezistă în lumina interpretării textelor constituționale de o manieră corelată, care să permită aplicarea deplină și necontradictorie a fiecăruia dintre ele; respectiv să nu îl pună pe Președinte în situația ca exercitând o competență să nu o mai poată exercita pe alta. Ceea ce se întâmplă atunci când susținând că Președintele este decident, elimini posibilitatea de a mai arbitra între decidenții ale căror puteri, în mod normal, se limitează reciproc; afirmând că este jucător, îl descalifici ca mediator; insistând că este una dintre puterile în echilibru, îi negi capacitatea de a fi garantul echilibrului la care recurgi în ultimă instanță, atunci când echilibrul se strică și mecanismele de autoreglare nu mai funcționează. De fapt, cuvântul „mediator” este cheia; cheia în care trebuie definite atribuțiile Președintelui și raporturile lui cu statul și societatea.

Impasul constituțional actual, avându-și o cauză și în nerespectarea caracterului parlamentar al regimului de guvernământ al statului, amenință stabilitatea și securitatea României. Contracararea acestei amenințări presupune restabilirea ordinii constituționale prin revenirea la Constituția din 1991 (modificată în 2003), adică la „republica parlamentară”.

Pe acest drum un pas esențial este acela al revizuirii deciziilor Curții Constituționale care au adoptat semiprezidențialismul românesc ca pe o axiomă, urmat de reconstituționalizarea legilor care în timp au consacrat o concepție (semi)prezidențialistă. Deși modificarea jurisprudenței constituționale nu este un lucru ușor de acceptat din punctul de vedere al principiului stabilității juridice, nici o normă de drept nu i se opune iar prețul plătit în cazul menținerii actualelor interpretări este cu mult mai mare decât cel al modificării lor și al revenirii la normalitate și coerență constituțională.

 

 

 

 

 

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/caracterul-parlamentar-al-regimului-republican-romania/

Pe frontul iranian al războiului global

Prin forța lor distructivă armele nucleare sunt bune pentru șantaj iar nu pentru folosit. Cu o tradiție milenară în arta negocierii, asta a făcut și Iranul.

 

A speriat lumea cu programul său nuclear; apoi a acceptat negocieri cu puterile lumii pentru punerea acestuia sub control; iar respectivele puteri au bătut palma cu privire la el fără să bage de seamă că la umbra acestui acord (Joint Comprehensive Plan of Action – JCPOA sau The Iranian Nuclear Deal – IND) vor crește alte capacități expansioniste. Ridicarea „sancțiunilor” internaționale, subsecventă „înțelegerii nucleare”, a permis, printre altele, reluarea pe scară largă a exportului de petrol iranian și, pe cale de consecință, intrarea unor fluxuri bănești masive, numai bune de utilizat pentru finanțarea „armatelor” șiite din întregul Orient Mijlociu, implicate în războaie clasice sau hibride, fără componentă nucleară, apte a schimba raporturile de forțe și echilibrele geostrategice, și așa precare, din zonă.

 

În mai multe documente elaborate de mine în 2013, am arătat că o înțelegere americano-rusă cu privire la soluționarea crizei armamentului chimic al Siriei, ar putea deschide calea către un dialog americano-iranian, desfășurat eventual într-un cadru multilateral (cu participarea membrilor permanenți ai Consiliului de Securitate al ONU și Germaniei), care să ducă la un acord asupra înarmării nucleare a Iranului. Așa a fost, numai că, obsedată de problema nucleară, administrația americană a uitat sau a renunțat să discute alte două probleme la fel de sensibile: programul balistic (respectiv producerea rachetelor care să poarte încărcătura nucleară la destinațiile dorite, aflate la mari distanțe de punctul de lansare) și finanțarea mișcărilor de gherilă șiite din lumea arabo-musulmană. Știind că are deja mijloace pentru a produce arma nucleară într-un timp relativ scurt de la reactivarea programului, dar mai ales că oricum nu are interesul să se lanseze într-o conflagrație nucleară efectivă, Iranul a acceptat combinația. Frâna pusă programului nuclear a fost compensată din plin de accelerarea programului de expansiune neoimperială șiită (prin mijloace clasice, prin interpuși sau prin subversiuni specifice așa zisului război hibrid).

 

Deși realitatea este greu de cunoscut, eu unul, inclusiv în virtutea raționamentului de mai sus, cred că partea iraniană a respectat prevederile JCPOA la milimetru. Orice inspecție internațională ar putea-o confirma. Prin urmare, în sens strict, dreptul internațional, dominat de principiul Pacta sunt servanda(promisiunile făcute trebuie respectate), nu poate fi invocat de nimeni pentru a trage la răspundere Iranul și a-i aplica sancțiuni. Dacă Teheranul și-a ținut promisiunea, Washingtonul trebuie să facă la fel.

 

Lucrurile, din păcate, nu sunt însă chiar atât de simple. Viața internațională este mai mult decât poate fi cuprins de logica formală a dreptului internațional. La nivel global, norma de drept este circumscrisă de jocurile de interese și raportul de forțe. Când raportul de forțe se schimbă, inclusiv prin aplicarea convențiilor care constituie izvor de drept, regula convenită cade în desuetudine. Ea devine caducă întrucât în noul context nu mai servește scopului pentru care a fost acceptată și adoptată de jucători (subiecții de drept internațional).

 

Câteva principii teoretice trebuie reamintite înainte de a duce mai departe analiza faptelor. Orice convenție internațională are ca obiect și ca scop acelea de a pune ordine în raporturile (juridice) dintre părți, definind nu numai felul în care ele trebuie să se comporte una față de alta sau/și față de terți, ci, ca o garanție a respectării obligațiilor asumate de fiecare, și modalitatea de stabilire și păstrare a echilibrului de putere între ele, în statică și în dinamică. O asemenea ordine are întotdeauna o singură finalitate: pacea. Când ordinea rezultată din convenții, astfel cum a fost definită de acestea, nu mai asigură pacea, sau cel puțin nu mai conferă securitate stabilității și stabilitate securității, ea trebuie schimbată. Dacă se poate, tot consensual. Dacă este necesar (adică dacă altfel nu se poate), unilateral; cu riscul confruntării violente.

 

Ordinea JCPOA (care a lăsat fără obiect scutul de la Deveselu) nu mai servește păcii. Argumentul este implicarea Iranului în Siria, Liban, Yemen, Irak etc.; nu cu arme nucleare, ci cu dolarii obținuți de pe urma ridicării embargoului economic, destinat la origine să îi descurajeze programul de înarmare nucleară.

 

Pentru a contracara neoimperialismul persan (cu față șiită) Arabia Saudită și prietenii săi arabi au sprijinit ISIS (statul islamic sunnit), ca formă de autodeterminare pe criterii religioase. Dar Arabia Saudită este și partener strategic al SUA, precum și una dintre puterile arabo-musulmane acomodantă cu ideea securității Israelului; cel din urmă mai mult decât un partener strategic al Americii – o mini Americă în Orientul Mijlociu. Așa se explică de ce, într-un fel sau altul, diverse instituții guvernamentale și școli de gândire americane au fost mai mult decât complezente, atunci când nu au fost de-a dreptul complice, cu ISIS. Aceasta în afară de profitabilul trafic la negru făcut cu aurul de aceeași culoare sub „administrația” milițiilor fundamentaliste ale amintitului „stat”, finanțat de terorismul lucrativ.

 

Jocul prin contraponderi regionale s-a dovedit a fi, însă, prea riscant. Riscul scăpării situației de sub control a devenit insuportabil odată cu intrarea în scenă a Rusiei, contemporan cu apariția primelor efecte geostrategice concrete ale JCPOA. Calculul Moscovei este mai subtil decât s-ar crede. Prima impresie este că el are ca scop exclusiv distrugerea ISIS și menținerea, în acest sens, a regimului lui Bashar al Assad la conducerea Siriei. Mai puțin observat dar menționat totuși, este și obiectivul Kremlinului de a înlocui sau măcar diminua influența Casei Albe (locuită de chiriași tot mai abulici, adică lipsiți de voință, inerți, nehotărâți, confuzi) în Orientul Mijlociu, stăvilindu-i, totodată, elanurile neoconservatoare (adică gustul pentru schimbările de regim prin intervenție externă).

 

Ceea ce este ignorat cu desăvârșire este că „a Treia Romă” (Moscova) nu are cum sprijini cu inima întreagă o teocrație islamică. Acesta cu atât mai mult cu cât prezența respectivei teocrații pe piața mondială a petrolului duce la scăderea prețului său, afectând direct bugetul Rusiei petro-dependente. (Simplul anunț al Președintelui Donald Trump referitor la denunțarea JCPOA, a dus imediat la creșterea prețului țițeiului pe piețele bursiere.)

 

Intervenția Rusiei în Siria trebuie să aibă, deci, ca obiectiv, pe lângă echilibrarea forțelor în conflict, slăbirea aliatului saudit al Americii și împingerea acesteia într-o confruntare robustă directă cu Iranul, între timp devenit în mare măsură dependent de sprijinul pravoslavnic rusesc. (Întâlnirea Putin-Netanyahu care are loc chiar astăzi 9 mai, la Moscova, sub acoperirea participării premierului israelian la manifestațiile ocazionate de Ziua Victoriei în cel de al doilea Război Mondial, trebuie să se lege și cu aceste evoluții.)

 

ISIS este practic lichidat. A sosit momentul Iranului. Contrariile dispar împreună. O spune Hegel, al cărui adept a fost în tinerețe însuși Karl Marx, cel de curând sărbătorit de liderii creștin-democrați ai UE. O atare evoluție presupune câțiva pași prealabili, dar și asumarea anumitor fracturi, până acum ascunse privirii.

 

Un asemenea pas este înțelegerea cu Coreea de Nord. La întâlnirea din aceste zile dintre liderii nord corean Kim și cel chinez Xi, cel dintâi ar fi spus: „Deținerea puterii nucleare nu este o necesitate absolută pentru Republica Populară Democrată Coreană, iar denuclearizarea este realizabilă dacă părțile relevante elimină politicile ostile și amenințările la securitatea ei.” O declarație care amintește ieșirea din criza rachetelor cubaneze, în 1961. Ea nu anunță o posibilă înțelegere americano-nord coreană, facilitată și garantată de China, ci confirmă această înțelegere înainte de a fi anunțată la apropiata întâlnire Trump-Kim. De fapt, o înțelegere între China și SUA privind ordinea în regiunea Asia-Pacific. Ca și în prima declarație Truman, zona de securitate a Americii în Pacificul de Vest va include numai Japonia, lăsând în afară peninsula Coreea și, probabil Taiwanul.

 

Al doilea pas se referă la o înțelegere (nu neapărat publică și expresă, dar coerentă și explicită) cu Rusia. Ea este necesară și legitimă. Nu știu câtă istorie cunoaște Președintele Trump, dar cred că instinctiv nu simte impulsul de a apăra granițele trasate de Stalin și Hrușciov în Europa de Est. În acest caz el poate redesena, împreună cu Președintele Putin, proaspăt reconfirmat în funcție, arhitectura de securitate din această regiune, precum și din Balcani și Orientul Mijlociu. Din păcate pentru Ucraina, lucrul se va face pe spezele ei (incidental punând în valoare, pentru noi, tratatul româno-ucrainean din 1997). Din fericire, nu se va face pe spezele României, așa cum s-ar întâmpla în cazul unui Pact Merkel-Putin.

 

În contextul internațional actual, pentru a face „America măreață dinnou”, Președintele Trump va trebui să reactualizeze realismul politic al Președintelui Nixon (și al lui Henry Kissinger) față de China, Rusia și, ultima pe listă, România, din anii 1970. Atunci ne aflam în plin Război Rece; astăzi ne aflăm în plin Război Hibrid. Ambele sunt alternantive ale celor două Războaie mondiale.

 

Prețul – sau poate bonusul – acestor opțiuni este developarea unor fracturi de mult existente dar până acum parțial ascunse sub fardul solidarității „valorilor” și de aceea netratate corespunzător.

 

Mai întâi fracturi între cele două maluri ale Atlanticului; adică în cadrul NATO. Aliații europeni nu au apucat să își negocieze prețul și nu vor să iasă din acordul cu Iranul. Care, la rândul său, sparge unitatea euro-atlantică, promițându-le europenilor că va continua să respecte JCPOA, chiar dacă va fi denunțat de SUA.

 

Apoi fracturi între „Europa Veche” – imperialist-globalistă, americano-alergică, rusofilă, și israelosceptică – și „Europa Nouă” – național-suveranistă, americanofilă, ruso-alergică și arabosceptică; adică în cadrul UE. În mod normal aceasta ar trebui să impună abandonarea euroșovinismului geramano-francez în favoarea unui federalism democratic european autentic, pe de o parte, și antanta americano-rusă în defavoarea ciocnirii plăcilor tectonice euro-atlantică și euro-asiatică, pe de altă parte. Dacă în loc vom avea o antantă germano-rusă, dublată de una euro-arabă, în opoziție cu una americano-israelo-saudită, atunci Războiul Nord-Sud, va fi dublat de unul Est-Vest; adică de un haos global din care va ieși fie o nouă arhitectură a lumii fie neantul.

 

În colonia România, reluarea ostilităților americano-iraniene obligă la opțiuni până acum ocolite. Până atunci (dacă acest atunci va veni în timp util) aceasta va adânci falia dintre Palatul Cotroceni și Palatul Victoria, și va amplifica lupta serviciilor secrete străine rivale (de fapt războiul hibrid) pe teritoriul românesc. Aparenta remiză a tuturor meciurilor dintre cele două palate, reflectă echilibrul dintre puterile străine care le controlează.

 

Confruntarea prezentă are totuși un merit. Ea a permis scoaterea la iveală a înțelegerilor oculte și a rețelelor criminale interne care au lucrat și lucrează pentru distrugerea națiunii române și a statalității sale. Chiar dacă acestea nu au fost încă desființate, faptul de a le fi identificat este important întrucât dă sens luptei forțelor naționale, atâtea câte sunt, pentru salvgardarea libertății, identității și ordinii noastre democrate. În trecut, când protagoniștii globali au fost dezbinați, românii s-au descurcat bine. Momentele de tranziție la nivelul ordinii mondiale au priit, de regulă, românilor. Să sperăm că istoria se va repeta.

 

 

 

 

 

 

 

 

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/pe-frontul-iranian-al-razboiului-global/

Patria în pericol!?

O vorbă de duh spune că nu trebuie pus pe seama subtilității ceea ce se poate explica ușor prin nerozie.

Când analizez o situație cu potențial de amenințare, am însă unele rezerve față de această zicere. Pentru a nu mă vulnerabiliza, eu plec de la premisa că cel ale cărui fapte le evaluez este la fel de inteligent sau chiar mai inteligent ca mine. În consecință, tot ceea ce puteam observa sau ghici eu, putea observa și ghici și el.

Aplicând această metodă mi-am pus întrebarea: de ce aș fi trimis eu legile justiției la Curtea Constituțională și la Comisia de la Veneția pentru Democrație prin Drept, dacă aș fi fost Președintele Klaus Iohannis?!

Curtea Constituțională a analizat deja legile cu pricina și le-a avizat. Nu poate, în aceeași compoziție și la un interval de timp atât de scurt, să se contrazică. În plus, în compoziția Curții intră o serie de adversari personali ai celor pe care gestul Președintelui României îi apără, precum și persoane cu un trecut de decență impecabilă (chiar Președintele Curții) care la o vârstă înaintată nu vor avea nici un motiv să accepte a se compromite. Mai există varianta șantajului, dar glonțul acesta a fost deja tras în cazul judecătorului Toni Greblă și refolosirea lui atât de rapidă este dificilă, dacă nu chiar periculoasă.

Cu atât mai puțin vor fi dispuși să se compromită pentru cauza statului polițienesc român membrii Comisiei de la Veneția. Nu că nu s-ar putea face și acolo porcării dar de astă dată ar fi cu deosebire dificil să critice legile române încălcându-și propriile recomandări anterioare. Cine cunoaște tema știe că legile justiției a căror promulgare Președintele Iohannis a refuzat-o, urmează la milimetru poziția Comisiei de la Veneția formulată de aceasta constant, public și în documente majore. Ce posibilitate ar avea, să zicem, Germania, dacă ar dori-o, să determine schimbarea principiilor și practicii consacrate ale unei Comisii formate din reprezentanți ai zeci de state, fiecare având un statut social și o reputație profesională greu de tranzacționat?!

Prin urmare deznodământul este clar: un dezastru. Să boicotezi, căci de boicot este vorba, legi pe care, cel puțin sub aspectul răspunderii magistraților, populația le dorește, susținând că ele violează toate regulile statului de drept și ne vor pune Europa în cap, pentru ca în final tocmai cei pe care tu însuți i-ai desemnat ca arbitri să te dezavueze, este rețeta sigură pentru pierderea respectului și credibilității. Iar asta, dacă este să socotim după ritmul de lucru al instituțiilor sesizate, se va întâmpla prin toamna acestui an, deci periculos de aproape de viitoarele alegeri europene și prezindențiale. (Junkerii care au mizat pe calul de la Veneția, au făcut-o tocmai calculând că la anul pleacă și după ei…potopul.) 

Atunci, dacă deznodământul dezastruos este previzibil iar gradul de risc imens, de ce s-a optat pentru această formulă perdantă?! Singurul răspuns logic este: pentru a se câștiga timp.

Foarte bine, dar ca să se câștige timp pentru ce? Ce se poate întâmpla sau face de acum și până la apariția deciziei CCR și a avizului Comisiei de la Veneția, care din ele va fi ultima, adică aproximativ până la sfârșitul anului, pentru ca timpul acesta să aibă valoare? Fiindcă ceva e musai să se facă. Altminteri mișcarea este politicește sinucigașă.

Pentru a face acest ceva Președintele are la dispoziție doar trinomul servicii secrete-procuratură-justiție politizată, precum și batalioanele de asalt neofasciste din stradă. Ar mai putea intra în calcul și sprijinul extern concretizat în asistență tehnico-materială acordată acestor batalioane (s-a mai întâmplat și prin alte locuri) și amenințarea cu sancțiuni europene. (Aplicarea acestora efectivă va fi mai dificilă întrucât mai există și interese externe care se opun unei destabilizări totale a României. Nu toți actorii regionali și globali pot accepta o asemenea destabilizare în mijlocul războiului hibrid în curs de desfășurare.)

Așadar, logica ne spune că în următoarele luni ne așteaptă o lovitură de forță, prin esența ei anticonstituțională, care să înlocuiască guvernul legitimat de rezultatul ultimelor alegeri, cu un guvern prezidențial menit să garanteze rezultatul viitoarelor „alegeri” și să transforme democrația noastră bolnavă într-o oligarhie sănătoasă. Ceea ce, evident, implică recursul obligatoriu la teroarea de stat.

Desigur, istoria nu evoluează totdeauna logic. Întâmplarea poate duce lucrurile în orice direcție. A miza pe întâmplările norocoase nu este însă egal cu a face politică.

Iată de ce, firesc este ca Guvernul și Parlamentul să adopte de urgență măsuri în apărarea ordinii constituționale aflată în pericol de a fi răsturnată. Asemenea măsuri privesc atât frontul intern cât și cel extern. Armata, jandarmeria, poliția, diplomația și serviciile de informații, sau acele părți ale lor încă loiale Constituției și națiunii române trebuie mobilizate și puse în stare de alertă astfel încât să fie pregătite a face față fără ezitare, cu maximă fermitate și eficiență, oricărei situații.

Nu este potrivit ca eu și ca aici să intru în detalii. Un lucru trebuie, însă, să ne fie clar: nu putem conta pe nerozie și paria pe noroc.

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/patria-in-pericol/

Older posts «