Câteva precizări necesare


1. Criticile mele legate de lentoarea și lipsa de consistență a măsurilor legislative absolut necesare pentru a pune capăt abuzurilor judiciare și a asigura respectul drepturilor omului și al interesului național în lupta împotriva corupției, au determinat o nouă acțiune diversionistă a forțelor ilegitime din subteranele „statului de drept” și din „industria anticorupției”. Ideea care se vrea acreditată este aceea că aș fi o armă folosită de președintele PSD, Liviu Dragnea, pentru a se răfui cu ministrului justiției Tudorel Toader.

Disperarea generată de intervenția mea în dezbaterea publică pe temele amintite a determinat chiar recurgerea la serviciile veteranului Europei Libere, Neculai-Constantin Munteanu, și ale expertei în arta manipulării, Alina Mungiu-Pippiddi, pentru ca aceștia să ateste – cu ce autoritate, nu știu – prezența mea în „barca lui Dragnea”. Se încearcă astfel o lovitură în două direcții: pe de o parte, se dorește să se demonstreze că Dragnea și-ar fi epuizat în asemenea hal mijloacele și argumentele încât trebuie să recurgă la un „penal” spre a-l determina pe simulantul ministru al justiției să facă ce trebuie pentru repunerea pe șine a sistemului judiciar, distrus de Băsescu și Iohannis (apud Alina Mungiu); pe de altă parte, se urmărește ca prin asocierea mea partizană cu „penalul” Dragnea să se anuleze orice credibilitate susținerilor mele (apud Neculai-Constantin Munteanu). Iată o alăturare din care se vrea ca amândoi să ieșim compromiși. Alăturarea unui „penal dovedit” (eu) cu un „penal notoriu” (el). Și ceea ce este „dovedit” nu se mai discută, iar ceea ce este „notoriu” nu se mai dovedește. 

Precizez, deci, că eu am fost „dovedit” cu un filmpe care experți neutri l-au constatat ca integral contrafăcut(un trucaj așa cum putem vedea toată ziua le televizor) și am fost condamnat de un complet de judecători ai ÎCCJpe care Curtea Constituțională l-a găsit a fi ilegal constituit, printr-o hotărâredeclarată a fi absolut nulă. Prin urmare, prezumția de nevinovăție, în ceea ce mă privește, a fost restabilită. Nu știu dacă procesul se va rejudeca sau nu dar, cel puțin din punct de vedere moral, produsul său nu mai are nici un efect.  

2. Pe de altă parte, mai precizez că, fiind condamnat, am trecut prin procesul de reeducare, bun și dacă nu era nimic de reeducat. În consecință am plătit. Chiar și pentru o greșeală ipotetică. 

Iată de ce astăzi, înțelegând mai bine răul corupției și convins că trebuie luptat împotriva lui, cred că sunt foarte calificat să mă întreb din ce fonduri și din ce motive este sponsorizată de ani de zile Alina Mungiu, fostă directoare de tristă amintire a TVR, fostă consilieră a Președintelui tot de tristă amintire Traian Băsescu, fostă tovarășă de luptă a Monicăi Macovei, iarăși de tristă amintire, fostă contributoare în virtutea unei expertize nu se știe de cine atestată, la redactarea rapoartelor MCV denigratoare pentru România, și, nu în ultimul rând, precursoare a metodelor mișcării #rezist de astăzi care a mobilizat pentru prima oară în istoria noastră recentă „batalioane de asalt” în vederea tulburării prin urlete a unei conferințe ținute de mine cu câțiva ani în urmă la Fundația Europeană „Nicolae Titulescu”. După cum mă întreb de unde provine averea colosală a deontologului Rareș Bogdan, generos plătit, potrivit declarației sale de avere, și nu este clar exact pentru ce, de personaje controversate ale cercurilor de afaceri arabe? Să explice asta oare isterica sa opoziție față de mutarea ambasadei României din Israel la Ierusalim, sau să ridice unele probleme legate de plata datoriilor postului de televiziune la care a lucrat înainte de a-și descoperi vocația linsului pe unde a scuipat? 

Cât despre dl Munteanu, altădată vajnic luptător anticomunist și antitotalitar, cu regret găsesc pe pagina sa de socializare doar pe susținătorii torționarului comunist Augustin Lazăr, „simbolul valorilor societății deschise”, adică „soroșiste” (apud Vladimir Tismăneanu), despre care nu se spune un cuvânt de dojană, în timp ce vechii și noii condamnați politici (căci toți cei condamnați prin procese inechitabile sunt condamnați politici) sunt înjurați în modul cel mai trivial. Ce jalnic! Să fii obligat ca la bătrânețe să îți câștigi existența scuipând pe valorile pentru care ai luptat în anii maturității și tinereții. Dacă nu cumva și acea luptă a fost un fals. 

3. Acestea fiind spuse adaug precizarea că nu sunt membru al PSD de opt ani și că tot de atunci nu l-am mai întâlnit pe Liviu Dragnea vreodată. În bătălia dintre el și Tudorel Toader sunt neutru și nonbeligerant. 

Dimpotrivă, l-am criticat și continui să îl critic pe Liviu Dragnea pentru a fi încercat să își rezolve individual problemele cu justiția, fără să fi folosit puterea masivă pe care a primit-o din partea electoratului pentru a face o reformă masivă a sistemului judiciar, indiferent de presiunile interne și externe. În acest domeniu tranzacționismul, tergiversarea și conciliatorismul duc numai la eșec.

Îmi va părea rău dacă Liviu Dragnea va fi condamnat pentru o posibilă găinărie oricum comisă în interesul partidului iar nu în cel personal, care în nici o țară civilizată nu ar fi sancționată penal. Cinic vorbind, o asemenea condamnare va avea consecințe pozitive întrucât va duce, prin victimizare, la creșterea masivă a scorului PSD în alegerile care vin, și va ridica la luptă în sfârșit poporul pesedist pentru a termina odată cu „statul mafiot” și metastazele sale judiciare.

Mai precizez că nu dețin nici o funcție politică sau administrativă, nu am de gând să o obțin și nu candidez pentru nici o asemenea funcție.

4. Precizez însă că am interese în justiție. Ca ministru pentru reformă în anii 1990-1991 am dorit printre altele o justiție cu adevărat independentă, competentă și dreaptă. Așa am pornit reformele atunci. Au urmat derapaje teribile, culminând cu cele petrecute după 2004. Am interesul ca aceste derapaje să fie corectate.

De ce am acest interes? Pentru că sunt om politic și am o cauză pentru care lupt. Spre deosebire de „tehnocratul” Tudorel Toader care nu are, așa um se vede și declară, nici o cauză, deci nici un interes. Cel puțin nici o cauză de interes public. 

Ca orice „tehnocrat” el doar gestionează iar nu reformează. Ca să reformezi este nevoie să ai valori în care să crezi. Tudorel Toader nu are valori și nu crede în nimic. De aceea nici nu a reformat nimic, ci numai ne-a ținut de vorbă.

Evident nu putem reproșa cuiva că nu are simțul sacrificiului sau că nu are un proiect pe care să îl apere. Putem să îi reproșăm însă că ocupă nejustificat locul celor care sunt chemați să lupte și că mimează lupta numai pentru a nu pierde acel loc.

Interesele mele în justiție nu sunt ale lui Liviu Dragnea sau ale altor oameni politici care au puterea să și le apere singuri. Interesele mele sunt ale Marianei Rarinca și a multor altora ca ea, ale căror nume nici nu le cunosc, dar care îmi pomenesc numele în rugăciunile lor cu speranța că îi voi ajuta să își găseacă dreptatea. Sunt interesele „penalilor” fără vină și ale familiilor lor ale căror lacrimi nu se mai usucă.

În numele acestora mă simt nu doar îndreptățit, dar și obligat să spun lucrurilor pe nume și să îi descriu pe decidenții de astăzi cu cuvintele potrivite pentru nevolnicia, iresponsabilitatea și până la urmă neomenia lor, oricât i-ar supăra. Nu pot fi puse în balanță orgoliile celor care nu fac nimic, cu suferințele celor pedepsiți pentru nimic.

Nu știu exact câți sunt cei care mă urmează, dar se pare că sunt suficient de mulți pentru ca luările mele de poziție să îi sperie masiv pe „purtătorii valorilor societății deschise” …oricăror abuzuri și mișelii, pentru a mobiliza exemplar împotriva mea toate canaliile disponibile.  

5. O ultimă precizare. Pe pagina sa de socializare dl ministru Tudorel Toader a făcut referiri la o poză în care apăream și în care, mai ales, m-aș fi dat în vânt să apărem noi doi. Vreau să înlătur orice confuzie în legătură cu aceasta. 

Poza a fost făcută cu ocazia unei conferințe științifice la care am participat amândoi anul trecut; dânsul printre oaspeți, iar eu printre gazde. Am afișat ulterior acea fotografie pe pagina mea de facebook, nu așa cum greșit a interpretat profesorul Toader, pentru a-mi ridica mie cota popularității și credibilității, ci pentru a-l gira pe dânsul, cu toate riscurile aferente, în fața celor care cred în mine

Apropierea mea de el, fie și numai fotografică, nu are cum să îmi aducă vreun câștig politic, profesional sau moral, nici măcar de imagine. Dimpotrivă. După ce l-am criticat aspru, dar meritat, într-o scrisoare deschisă trimisă anterior de la penitenciarul Rahova, prin intrarea în poză am sperat să înțeleagă că nu am nimic personal împotriva lui și totodată să îi fac pe cei care așteaptau cu speranță deciziile sale ca, văzându-mă alături de el, să îi mai acorde un termen de grație. Cu alte cuvinte am vrut să îl sprijin, acordându-i prezumția de bună credință. Îmi pare rău că nu a înțeles corect gestul meu. Poate și de aceea nu a făcut nimic din ceea ce m-a lăsat să înțeleg că va face. Iar termenul de grație a expirat. De acum încolo…    

PS Acest text nu va fi șters în 30 de minute.

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/cateva-precizari-necesare/

Iresponsabilitatea prezidențială pune în pericol apărarea țării

(Articol publicat în DCNews)

Curtea de Apel din București a suspendat Decretul prezidențial prin care Generalului Nicolae Ciucă i s-a prelungit mandatul de șef al Statului major al Apărării până la finele anului 2019. Consecința imediată este aceea că funcția respectivă este preluată de locțiitorul la comandă așa cum decisese anterior Guvernul.

 

Deși acestă decizie nu echivalează cu constatarea ilegalității Decretului a cărui executare a fost suspendată, ea nu poate fi dată, cum se spune, fără „pipăirea” fondului problemei. Nu poți decapita armata țării fără să ai indicii solide că numirea cuiva în poziția respectivă nu respectă condițiile legale. Și tocmai întrucât poziția este atât de importantă, nu poți lăsa ca ea să fie ocupată de cineva cu legitimitate incertă.

 

Ilegitimitatea este dovedită de chiar declarația Președintelui care a generat-o și care a susținut că a procedat la acordarea unui nou mandat generalului Ciucă întrucât Guvernul nu făcuse o propunere corespunzătoare. Or, Constituția și legile subsecvente spun că Președintele poate face o asemenea numire numai la propunerea Guvernului. Cum tot numai la propunerea Guvernului poate face numiri și revocări în funcții de miniștri, șefi de parchete și ambasadori (în cazul acestora este vorba de acreditări și rechemări).

 

Grija dlui Iohannis pentru a nu lăsa armata fără un șef de stat major titular este înduioșătoare, dar ea, dincolo de futilitatea ei (căci exista un locțiitor de drept care ar fi urmat să îndeplinească funcția cu caracter interimar, ca și generalul Ciucă), nu poate fi un argument suficient pentru modificarea Constituției. Iar Constituția stabilește cu „încăpățânare” regula că Președintele nu poate face nimic fără propunerea Guvernului (sau, în cazuri limită, sub rezerva aprobării Parlamentului și cu acordul Primului Ministru). Cu alte cuvinte el poate juca (și asta numai pe terenul legalității) doar mingile puse în joc de executiv.

 

De ce? Pentru că el nu face parte din puterea executivă. Ca, de altfel, nici din puterea legislativă sau judecătorească. În Republica România Președintele nu este „șef al statului” (cum le-a plăcut să își zică dlor Băsescu și Iohannis), ci este mediator între puterile respective. În această calitate, în materie de oportunitate el poate doar să încurajeze o inițiativă guvernamentală în legătură cu care Guvernul ezită sau întârzie, ori să o descurajeze, solicitând o a doua propunere după un proces de reflecție suplimentară, dar nu are dreptul nici să se substiuie inițiativelor Guvernului nici să le blocheze. În calitate de mediator are dreptul de a fi consultat, atunci când Constituția o cere, și de a se adresa națiunii, în mod direct prin referendum, sau indirect, prin mesajele trimise Parlamentului sau Guvernului, atunci când o socotește necesar. Este rolul unui președinte (fie el și ales direct prin vot universal) într-o republică parlamentară. Nu mai mult de atât și nu altceva. Aceasta nu vrea să înțeleagă Klaus Werner Iohannis.

 

Întrucât Constituția nu îi acordă puterea executivă dorită de el, și întrucât, pe cale de consecință, nu poate emite acte executive, Președintele încearcă mereu să inventeze situații de excepție care, nereglementate fiind în legea fundamentală, primesc o reglementare ad hoc decisă de el și în baza căreia se auto investește cu puteri excepționale. Astfel România a ajuns să trăiască permanent într-o stare de excepție. O stare care, fiind ordonată în afara și împotriva Constituției, echivalează cu o lovitură de stat permanentă.

 

Pe de altă parte, Guvernul nu poate accepta aceste capricii constituționale întrucât admiterea excepțiilor prezidențiale este egală cu admiterea unui transfer de putere contrar ordinii publice stabilite de legea fundamentală. Un transfer de la titularul constituțional al puterii la un uzurpator al acesteia.

 

Până acum, atât Guvernul cât și Parlementul au ales pentru revenirea la ordinea constituțională, calea acțiunii la Curtea Constituțională sau, iată, la instanțele judecătorești de contencios administrativ. De astă dată, însă, abuzul prezidențial intră pe teritoriul armatei. Ceea ce oricum am lua-o pune în pericol capacitatea de apărare a țării, precum și credibilitatea sa în fața aliaților din NATO. Or, remedierea unei asemenea situații nu poate aștepta desfășurarea unui proces îndelungat.

 

Suspendarea Decretului prezidențial este, astfel, o soluție expeditivă. Provizoratul ei rămâne totuși o vulnerabilitate din care trebuie trasă o concluzie gravă. Este necesară o Ordonanță de Urgență care să permită deblocarea procedurilor constituționale atunci când Președintele refuză cu vădită rea-credință să își îndeplinească atribuțiile în termenele legale sau, în lipsa acestora, în intervale rezonabile de timp. (Este și cazul nesemnării decretului de demitere a Procurorului General Augustin Lazăr sau a decretelor de numire ale miniștrilor transportului și dezvoltării, pentru alte motive „excepționale”.)

 

Desigur, speța generalului Ciucă este una specială. Aici nu este vorba numai de un refuz de îndeplinire a atribuțiilor, ci și de o îndeplinire abuzivă. Simpla neîndeplinire ar putea fi reparată de către cei care potrivit Constituției au calitatea de președinți interimari (Președintele Senatului, în primul rând); ceea ce s-ar putea face și în cazul unui abuz de tipul unei numiri ilegale, după ce nulitatea acestuia a fost stabilită pe cale judecătorească printr-o hotărâre definitivă la capătul unei proceduri de urgență. Iată conținutul unei asemenea Ordonanțe. (Ne putem întreba cu groază ce s-ar întâmpla, oare, dacă în funcțiile ministeriale acum vacante, Președintele ar numi persoane pe care el le consideră potrivite, pe motiv că, în timpul Președinției rotative a Consiliului UE, nu este bine ca acestea să fi lipsite de titulari?)

 

Hotărârea Curții de Apel nu este definitivă. În schimb, autoritatea generalului Ciucă în fruntea armatei este definitiv compromisă. Dacă ÎCCJ ar anula această hotărâre, nimeni nu ar crede că nu este vorba despre altceva decât un alt joc politic făcut sub înrâurirea președintei instanței supreme, judecătoarea Cristina Tarcea. (Alt efect al menținerii forțate în fruntea autorității judecătorești a unor persoane cu credibilitatea pierdută în combinațiile politice cu serviciile secrete.) Dincolo și mai presus de asta, însă, toată lumea, și, cel mai grav, adversarii și aliații deopotrivă, vor nota că armata română este condusă de o persoană cu legitimitate incertă și cu autoritate fragilizată prin lipsa de susținere a Guvernului. Iar asta, repetăm, într-o republică parlamentară, în care Guvernul are răspunderea integrală a politicii interne și externe; inclusiv aceea a construirii și executării bugetului armatei.

 

Este regretabil că generalul Ciucă nu a înțeles că nu poate fi șef al Statului Major al Armatei fără consimțământul Guvernului și că în locul refuzului onorabil (la limită, prin demisie) de a fi amestecat el, și odată cu el întreaga armată română, într-un joc politic iresponsabil, a preferat să execute un mandat ilegal. De ce a făcut-o? Gurile rele vorbesc de rațiuni comerciale legate de înzestrarea armatei.

 

Președintele are în vedere anumiți furnizori. Guvernul, pe alții. Se poate specula mult pe marginea acestor opțiuni concurente. Cert este că, potrivit Constituției, politica achizițiilor în domeniul militar intră în competența executivului, din care face parte și Șeful Statului Major al Armatei. Să vrea oare Președintele ca prin intermediul acestuia să influențeze ilegitim politica Guvernului? Foarte probabil. Ar fi o agravantă pentru acceptul generalului Ciucă de a intra în combinație; respectiv în lupta politică dintre Președinte și Guvern.

 

Hotărârea Curții de Apel intervine exact în momentul în care la București are loc întâlnirea informală a miniștrilor apărării din statele membre ale UE, la care a fost invitat și Secretarul General al NATO, Jens Stoltenberg (în condițiile în care Șeful Statului Major al Armatei propus de Guvern este tocmai reprezentantul României la NATO, generalul Dumitru Scarlat). Destinul este uneori ironic. Vestea trebuie să le fi căzut tuturor participanților ca o căldare de apă rece turnată în cap, debilitând și mai tare respectul lumii pentru nefericita noastră țară.

 

Deși Președintele Iohannis nu are competențe administrative în domeniul militar (mai ales pe timp de pace) și în nici un caz vreun rol în privința încheierii contractelor privind dotarea armatei, s-a insistat ca cei doi să aibă o întâlnire oficială urmată de declarații de presă. Pentru Secretarul General Stoltenberg aceasta nu putea fi decât o întâlnire protocolară. Simbolic, președintele este „capul armatei”; ca altădată regele.

 

Pentru domnul Iohannis a fost, însă, ocazia de a vorbi public despre achizițiile de armament. Corelat cu suspendarea generalului Ciucă a fost ca și cum ar fi vorbit de funie în casa spânzuratului.

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/iresponsabilitatea-prezidentiala-pune-pericol-apararea-tarii/

Sus călăii! jos victimele!

CCR a constatat fără drept de apel că între anii 2014 și 2018, ÎCCJ a alcătuit completurile de cinci judecători nu doar cu violarea principiilor și ordinii constituționale care garantau dreptul cetățenilor la un proces echitabil, ci și cu ignorarea prevederilor explicite ale legii pe care nici cel mai nepriceput om nu le-ar fi putut înțelege altfel decât erau scrise. Astfel, președinții completurilor respective – tocmai ei – au fost investiți fără tragere la sorți, printr-un act arbitrar al conducerii acelei instanțe.

 

Nu este nimeni atât de naiv încât să creadă că o asemenea încălcare a Constituției și legilor subsecvente a fost lipsită de un scop. Și nimeni nu poate crede că scopul ar fi putut fi altul decât acela de a face sigură omologarea prin decizie judecătorească a deciziei politice luate în afara instanței, cel mai probabil sub umbrela protocoalelor încheiate între aceasta și serviciile secrete cu dublă comandă – internă și externă.

 

Cei care au prezidat completurile cu pricina în cea mai mare parte a intervalului arătat anterior – judecătorii Livia Stanciu și Ionuț Matei – au știut că nu au fost desemnați în mod aleatoriu. De asemenea, ei au știut că astfel se încalcă legea. Știind aceasta, au cunoscut că nu au competența legală pentru a judeca și că, în consecință, vor pronunța hotărâri nule. Cunoscându-o, au acceptat să se pronunțe în numele legii pe care tocmai o încălcaseră și să trimită oameni la închisoare în baza unor sentințe pe care aceeași lege le socotea nule.

 

Victimele unor asemenea procese incorecte (inechitabile, în limbajul CEDO) puteau fi vinovate sau nevinovate de faptele care li se imputau. Astăzi este greu, dacă nu imposibil, de spus. Judecătorii ilegal investiți care le-au nenorocit, călăii lor, erau cu siguranță infractori. Astăzi este cert.

 

Vinovații au rămas însă la locul lor…

 

Cei care au drum în aceste zile pe la ÎCCJ îl pot vedea pe judecătorul Ionuț Matei prezidând ședințele cu dezinvoltura sarcastică din totdeauna. In fața lui sunt viermii. In mâna lui, fulgerele și trăznetele justiției implacabile. El deține adevărul fără a mai avea nevoie de probe. Destinul viermilor depinde de grația lui, căci la el sunt deopotrivă cheile raiului și ale infernului.

 

Colega sa, Livia Stanciu, după ce a încălcat Constituția, a ajuns judecător la CCR unde ne învață cum să o interpretăm și aplicăm. Acolo este campiona opiniilor separate prin care, în evident conflict de interese, încearcă să își acopere nelegiuirile de altădată.

 

În ceea ce privește victimele supraviețuitoare (căci unele și-au dat între timp, cu sau fără ajutor, obștescul sfârșit, iar altele sunt cadavre vii care, cu psihicul zdruncinat, nu mai vor să audă de justiție), lor li se promite că li se va da dreptul la reluarea procesului în condiții echitabile garantate de … aceiași călăi și complicii lor. Este soluția „salvatoare” a ministrului Tudorel Toader. Ea vine simultan cu sudalmele gloatei care îl aclamă pe Baraba, respectiv justiția selectivă cu magistrații ei corupți, și îl scuipă pe Isus, respectiv acuzații crucificați fără șansa unei judecăți drepte. Cel dintâi, susținut frenetic de fariseii UE în numele unui așa zis „stat de drept” care premiază călăii și condamnă a doua oară victimele pentru crima de a-și căuta dreptatea.

 

Trăim în suprarealism. Este ca și cum niște criminalii de război, după ce justiția i-a găsit vinovați de atrocitățile de care erau acuzați, ar fi fost lăsați să se întoarcă în funcțiile lor anterioare, cu sarcina suplimentară de a cerceta și soluționa plângerile aduse împotriva lor de „cârcotașii” scăpați din lagărele morții unde chiar ei îi trimiseseră.L-am fi văzut pe Goering la ministerul aviației, pe Ribbentropp la externe, pe Funk la justiție etc., tot așa cum îi vedem acum pe Ionuț Matei sau Cristina Tarcea tronând înfășurați în robe în sălile de judecată ale instanței supreme, ori pe Livia Stanciu drapată în vișiniu apărând Constituția călcată în picioare de ea însăși. Cine poate crede că aceștia sau colegii lor (mai exact, complicii lor) vor asigura un proces echitabil celor cărora anterior le oferiseră o farsă judiciară?

 

Desigur, deciziile CCR operează numai pentru viitor. Nulitatea absolută de care CCR a constatat că sunt lovite hotărârile pronunțate de completurile de cinci judecători ilegal constituite, operează însă cu începere de la data apariției viciului care le infectează (ex tunc), iar nu de la data constatării existenței acestuia (ex nunc). Vorbim aici de efectul nulității, bazat pe principiul că tot ceea ce este nul are urmări nule (quod nullum est nullum producit efectum), iar nu de cel al deciziei CCR. Așa cum crede judecătorul macovist Cristi Danileț, preocupat, ca orice spirit torționar, de apărarea precedentelor moarte iar nu de soarta victimelor încă vii.

 

Consecința nulității este restitutio in integrum; adică întoarcerea la situația de dinaintea săvârșirii actului viciat și reluarea procesului în condiții legale. Ceea ce implică respectarea obligațiilor de obiectivitate, independență și imparțialitate ale judecătorilor. Cum pot fi însă obiectivi, independenți și imparțiali cei care sunt chiar autorii viciului sau cei care au cunoscut existența acestuia și s-au prefăcut că nu îl văd? Poate ne-o explică profesorul Tudorel Toader.

 

Dacă nu se poate vorbi de o adevărată justiție câtă vreme tocmai magistrații care au terfelit-o rămân să o facă, cu atât mai puțin se poate vorbi de dreptate cât timp călăii în robă nu sunt aduși în fața judecății.Magistrații vinovați de comiterea abuzului în constituirea completurilor de cinci judecători trebuie imediat puși sub urmărire penală. De asemenea, magistrații care au semnat și aplicat „protocoalele morții” sau „protocoalele rușinii”. Cu toții trebuie suspendați din magistratură de îndată și până la terminarea procesului lor, când se va da o hotărâre definitivă inclusiv cu privire la acest aspect.

 

Ce mai așteaptă secția parchetului general competentă cu cercetarea faptelor penale ale magistraților? De ce judecătorii Livia Stanciu, Ionuț Matei, Cristina Tarcea și alții ca ei nu au fost încă invitați să își declare numele și prenumele, profesia, anul nașterii, adresa de domiciliu și așa mai departe, în fața unui procuror? Numai atunci românul de rând va reîncepe să creadă în justiție și dreptate.

 

Cazurile Stanciu, Matei, Tarcea etc ar trebui studiate la Institutul Național al Magistraturii, pe care CSM se impune să îl reformeze de îndată, așa cum promitea în programul său managerial președinta acestuia, judecătoarea Lia Savonea.

 

În fine, pe lângă ordonanțele pe care le tot bricolează, ministrul justiției, după consultarea rapidă a CSM desigur, ar trebui să vină cu o propunere privind lustrația corpului magistraților. Până când acest corp nu va fi curățat de toți microbii care îl îmbolnăvesc, degeaba sunt descoperirile macabre ale CCR sau ale presei, și zadarnice toate formulele de reparații și compensații inventate de un ministru care nu are curajul să ia taurul de coarne și să taie răul de la rădăcină.

 

Așa se explică de ce deocamdată, în loc să tremure călăii, continuă să plângă victimele. „Glorie călăilor! Moarte victimelor!” (sic!)

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/sus-calaii-jos-victimele/

De la Aachen la București sau de la Europa franco-germană la Europa… europeană

Marți 22 ianuarie 2019 a fost semnat la Aachen / Aix-La-Chapelle (Germania) tratatul de cooperare și integrare franco-german. În capitala imperiului lui Carol cel Mare (socotit de unii ca realizând precedenta mare unire a popoarelor europene sub un singur sceptru) și în prezența reprezentanților UE, președintele Emmanuel Macron și cancelarul Angela Merkel, doi lideri contestați în propriile lor țări, au semnat un tratat în unele opinii fără consecințe practice, dar în altele plin de amenințări la adresa ordinii europene și mondiale.

 

Teoretic, acest tratat ar fi urmarea, ecoul sau actualizarea celui cunoscut sub numele de „Tratatul de la Elysee”, semnat la Paris, în 1963, între Președintele Charles de Gaulle și Cancelarul Konrad Adenauer. Nimic mai puțin adevărat. Diferențele sunt majore, atât sub aspectul simbolurilor cât și al conținutului.

 

Vechiul tratat avea ca obiect reconcilierea istorică dintre doi inamici ereditari. Noul tratat are ca obiect alianța istorică a două puteri cu ambiții hegemonice. Vechiul tratat avea ca scop pacea. Noul tratat are ca scop dominarea. Vechiul tratat ordona relațiile bilaterale ale semnatarilor în interiorul unei comunități de state europene suverane. Noul tratat ordonează nucleul dur al unui imperiu în care celorlalte state le rămâne doar opțiunea supunerii, urmând să li se atribuie statut de satelit în diferite grade. Vechiul tratat era republican. Noul tratat este imperial.

 

Deplasarea locului semnării de la Paris (orașul simbol al republicanismului) la Aachen (simbolul ideii imperiale) are, însă, și semnificația mutării accentului în cadrul tandemului de pe latura sa franceză, pe cea germană. În 1963 Franța era socotită stat învingător în războiul relativ recent încheiat împotriva Germaniei. În 2019 Germania s-a dovedit a fi statul învingător în războiul câștigat de Franța (sic!).

 

Vechiul tratat era semnat de doi lideri populari care își puteau permite un gest demn de o tragedie greacă, sfidând trecutul, prejudecățile și resentimentele populare, într-o încercare titanică de a domina destinul națiunilor lor și a-i schimba logica tradițională: de Gaulle și Adenauer. Noul tratat este semnat de doi lideri populiști aflați la cote minime de popularitate, care, confundând grandoarea cu grandilocvența, fac din repetarea unei istorii cu accente tragice subiect de comedie: Macron și Merkel. De aceea vechiul tratat a marcat istoria, făcând din tandemul franco-german motorul Europei politice. Noul tratat, în schimb, nu poate decât accelera decăderea Europei națiunilor unite, trimițând în ridicolul unui nou eșec visul Europei germane.

 

Potrivit chiar primului articol al tratatului de la Aachen, cele două state semnatare își afirmă decizia de a acționa pentru: a) realizarea unei politici europene externe și de securitate comune; b) aprofundarea uniunii economice și monetare (adică adâncirea integrării în zona euro, din care nu toți membrii UE fac parte, dar în care toți sunt obligați să intre îndeplinind criteriile franco-germane impuse în acest sens); c) construcția unei „Uniuni competitive așezată pe o bază industrială puternică” (prevedere cu subînțelesuri ironice dar și amenințătoare, atâta timp cât statele membre ale UE sunt împinse spre dezindustrializare pentru a face loc exporturilor superindustrializatei Germanii); d) promovarea convergenței economice, sociale și fiscale (cuvântul „fiscale” fiind aici termenul cheie care, indicând trecerea politicii membrilor UE referitoare la taxe și impozite în categoria competențelor exclusive ale uniunii, conduce la creșterea rentei imperiale plătită de sateliți nucleului dur, în condițiile în care nu avem o adevărată federație de state-națiune organizată ca democrație transnațională, ci un cvasi imperiu franco-german).

 

Vorbind de convergență, este evident că reperul de aliniere sunt normele franco-germane, iar nu cele spaniole, italiene sau poloneze. Germania și Franța se și angajează în mod explicit să își impună standardele. Cu ce drept standardizează ele Europa?

 

Berlinul și Parisul mai anunță că vor stabili poziții comune cu privire la toate deciziile importante care privesc interesele lor (și numai ale lor) în domeniul politicii externe, de apărare și de securitatea internă și externă, pe care apoi le vor promova în comun cu toată forța (art. 3). Prin urmare, în cadrul UE cele două state nu vor acționa pentru identificarea și satisfacerea interesului comun al tuturor membrilor, ci vor opune celorlalți agenda lor, cu forța lor reunită, evident considerabilă, într-un joc de sumă nulă și nu într-unul de sumă pozitivă. Iar asta exact într-un domeniu care evocă maximal egalitatea suverană și ar trebui să sintetizeze interesele naționale ale tuturor membrilor, circumscrise de identitatea geopolitică a uniunii. Care oare ar putea fi principiul în numele căruia să ceri României, Suediei sau Irlandei alinierea la viziunea franco-germană asupra ordinii internaționale?

 

După ce preiau în tratatul lor articolul 5 din Tratatul Organizației Atlanticului de Nord – pentru ce altceva decât pentru a-și crea un sistem de apărare colectivă în afara acestuia? – cele două se angajează „să dezvolte eficacitatea, coerența și credibilitatea Europei în domeniul militar” (art. 4.2). „Coerența militară europeană” înseamnă, se putea înțelege chiar și fără declarația explicită a Președintelui Macron, o armată europeană distinctă având o orientare strategică independentă de NATO.Această înțelegere nu are cum fi ocolită prin mențiunea ipocrită potrivit căreia pe o atare cale Europa va contribui și la consolidarea forțelor NATO. Cu atât mai mult cu cât Tratatul de la Aachen instituie un Consiliu franco-german pentru apărare și securitate ca „organ de pilotaj” în materie.

 

Împotriva cui ar urma să acționeze armata europeană? Tot Emmanuel Macron precizează: împotriva Rusiei, Chinei și …. SUA (!!!). Pentru Europa franco-germană SUA, furnizorul de securitate strategică de până ieri, constituie de acum o amenințare similară cu cea reprezentată de Rusia și China. Ținând seama însă de curtea intensă pe care Germania o face atât Moscovei (față de care UE este deja dependentă din punctul de vedere al securității energetice și împreună cu care urmărește să pună în relație de dependență energetică întreaga Uniune), cât și Beijingului, rezultă că și această afirmație este înșelătoare.

 

De fapt singurul adversar strategic al Europei franco-germane este desemnat a fi America. Ea este și principalul rival în ceea ce privește comerțul cu armament, exportul de arme fiind, în mod surprinzător, identificat ca prioritate comună a Franței și Germaniei (art.4.3), cele două fundamentând astfel în interiorul UE și în văzul lumii o antantă comercială de pe a cărei poziție dominantă va fi, evident, pervertită libertatea concurenței pe piața europeană și extraeuropeană.

 

Dar America este partenerul strategic al României și Poloniei, cel puțin; statele numărul cinci și șase ca pondere în UE!!! Ce facem?! Poate Președinția română a Consiliului UE să binecuvinteze o asemenea abordare? Evident că nu! Și totuși, Președintele României a făcut-o. (!!)

 

Interesantă este și prevederea potrivit căreia Germania și Franța se angajează să „creeze o unitate comună în vederea efectuării operațiilor de stabilizare în terțe țări” (art. 6). Mai pe înțeles, cele două au în vedere să intervină militar – evident pentru a combate terorismul și crima organizată, pentru ce altceva?? – pe teritoriul unor state suverane, fără a cere autorizația Consiliului de Securitate ONU, la care nu se face nici o referire. O alianță militară, deci, care ignoră dacă nu încalcă de-a dreptul Carta ONU.

 

Noroc că ambiția „stabilizării” altora nu este susținută deocamdată de un arsenal militar propriu suficient, așa cum s-a demonstrat și cu ocazia intervenției franceze în Libia, pentru a susține „primăvara arabă”. O asemenea pretenție sună cel puțin ciudat astăzi, în condițiile în care excelențele lor Macron și Merkel nu reușesc să stabilizeze situația pe străzile propriilor lor orașe, devastate de revolte înveșmântate în felurite culori.

 

Atașamentul semnatarilor pentru bilingvism (art. 15) trezește și el zâmbete. Este vorba, de fapt, de impunerea limbii germane ca limbă strategică post Brexit.

 

„Instituirea unei zone economice franco-germane dotată cu reguli comune” și coordonată sub aspectul politicilor economice de un „Consiliu economico-financiar franco-german” având, printre altele, rolul de a „îmbunătăți competitivitatea economiilor lor” (art. 20.1), se subînțelege, inclusiv în cadrul UE, sunt alte două creații ale Tratatului de la Aachen.Prin ele neîndoilenic se revine la concurența (economică) între națiuni, concept contrar viziunii părinților fondatori și ideii de Uniune economică și monetară, și totodată se crează o uniune în cadrul Uniunii (europene), aceasta din urmă devenind în fapt una cu mai multe viteze; și încă mai grav, cu mai multe regimuri și statute, cu membri de mâna întâia și membri de mâna a doua.

 

Un „Consiliu franco-german de experți economici compus din zece experți independenți”, adică numiți iar nu aleși, având rolul de a prezenta guvernelor recomandări de politică economică (art 20.2), și un „Consiliu de miniștri franco-german” care va adopta programe multianuale de cooperare (art. 23), completează desenul acestei „uniuni centrale consolidate” a cărei emergență nu poate decât înspăimânta toate celelalte state membre ale UE; în special pe cele mijlocii și mici, printre care și România – cel mai mare stat membru dintre cele mici și cel mai mic dintre cele mari.

 

Tot Președintele Macron este cel care a decriptat intenția aflată la baza conceperii acestui mastodont politic. Noul tratat franco-german „ridică relația bilaterală dintre Franța și Germania la nivel european”. Cu alte cuvinte este o înțelegere între Berlin și Paris pentru dominarea Europei, în general, a UE, în special. Pohta ce a pohtit Germania de la nașterea celui de al doilea Reich în salonul oglinzilor de la Versailles, acum servită, pentru pansarea orgoliului galic și derutarea celorlalți europeni, în sos francez.    

 

Un amănunt al ceremonialului arată și faptul că dacă vechiul Tratat de la Elysee încerca să pună raporturile franco-germane sub controlul forței dreptului, noul Tratat de la Aachen privilegiază dreptul forței de a impune voința froanco-germană celorlalte state europene. Amănuntul se referă la invitarea președintelui Klaus Iohannis ca reprezentant al președinției Consiliului UE.

 

Tocmai pentru a se marca ambiția europeană a semnatarilor și totodată acceptul Europei pentru autoproclamarea lor ca protagoniști legitimi ai construcției europene, la Achen au fost invitați liderii principalelor instituții europene: Consiliul European, Parlamentul European, Comisia europeană și Consiliul UE. Primii trei, domnii Tusk, Tajani și Iunker, „prinți fără țară” (adică fără a mai avea vreo bază și vreo susținere politică națională) la final de mandat, toți dependenți de bunăvoința germană și în serviciu german. Cel din urmă, potrivit tratatului UE și celui de funcționare a UE ar fi trebuit să fie șeful Guvernului român.

 

Viorica Dăncilă nu este, însă, omul de casă al domnilor Macron și Merkel. Cel care îndeplinește această condiție este, în schimb, Președintele Iohannis. În consecință, întrucât întâlnirea formal se desfășura sub egidă pariziano-berlineză iar nu bruxelleză, cel din urmă a fost invitat și chiar pus să salute alături de ceilalți „europeni” actul anti-european sau, în orice caz, anti-comunitar, anti-democratic și anti-american de la Aachen, în ciuda ilegitimității sale unional-europene. Macron și Merkel cheamă și pun la microfon pe cine vor mușchii lor, iar nu pe cine spun tratatele.

 

Toate acestea trasează drumul de mers pentru Guvernul român. Premierul Dăncilă trebuie să inițieze urgent, în dublă calitate de șef unic al executivului român și președinte legitim al Consiliului UE, negocieri pentru un acord – formal sau informal – de cooperare și integrare a statelor central, estice și sud estice ale UE, la care să asocieze și statele extracomunitare din Balcanii de Vest.În primul rând ar trebui avute în vedere pentru acest proiect membrii Grupului de la Vișegrad, dar și Bulgaria și Italia. Aproape sigur acestui grup i se vor alătura țările baltice și Grecia.

 

Dacă tot este vorba să se nască o UE cu mai multe viteze, atunci ea să fie una duală iar nu aceea a unui nucleu dur franco-german (plus alte câteva state care vor mai fi luate la bord) în jurul căruia să graviteze individual state-satelit, fiecare pe orbita sa.

 

Un asemenea acord, sponsorizat de Guvernul României (evident fără cooperarea Președintelui) ar urma să aibă patru ținte principale, cărora să le fie subordonate mecanisme de cooperare concrete, și anume: 1. Organizarea opoziției interne din UE față de intențiile hegemonice ale grupului franco-german. 2. Democratizarea UE și asigurarea solidarității europene în realizarea coeziunii economice, sociale și teritoriale a statelor membre. 3. Asigurarea unui sistem de sprijin reciproc pentru situațiile în care statele central, est și sud est europene, membre ale UE, doresc sau sunt forțate să părăsească Uniunea. 4. Lansarea de negocieri cu SUA și Rusia pentru contrabalansarea polului franco-german și facilitarea unei înțelegeri trilaterale între acestea și grupul statelor central-est europene, aptă a garanta securitatea regională.

 

În privința punctului din urmă este mai mult decât firesc ca Tratatul de la Aachen să fi declanșat sirene de alarmă atât la Washington cât și la Moscova, o Europă germană, chiar și cu parfum francez sau tocmai cu parfum francez, fiind inacceptabilă pentru ambele. Să nu uităm că, de fapt, NATO a fost proiectat inițial ca o alianță a învingătorilor din al Doilea Război Mondial menită a ține la respect Germania. Redeșteptarea vechilor ambiții geopolitice germane, mai ales după Brexit, este firesc să reabiliteze ideea unei alianțe americano-ruse (de altfel dorită de președinții Putin și Trump), construită nu împotriva Germaniei, ci în favoarea păcii în Europa. Din punctul de vedere al României, și nu numai, este esențial ca o astfel de alianță să se realizeze alături și cu participarea statelor central și est europene, iar nu cu ignorarea intereselor lor sau pe seama acestora.

 

De aceea de la Achen trebuie să venim la București. Acum acesta este drumul de la o Europă germano-franceză la Europa … europeană visată de fondatorii UE, ridicată din cenușa războiului ca garanție a păcii, libertății, securității, prosperității și demnității tuturor europenilor, și promisă de Guvernul României printre prioritățile președinției sale a Consiliului UE.

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/de-la-aachen-la-bucuresti-sau-de-la-europa-franco-germana-la-europa-europeana/

România între președinția europeană și parteneriatele extraeuropene

Vizita-fulger la Ierusalim a Premierului Dăncilă, abia întors de la Strasbourg, unde a prezentat cu demnitate unui Parlament european relativ ostil, prioritățile președinției românești a Consiliului UE, a intrigat. Aceasta cu atât mai mult cu cât atât pregătirea evenimentului cât și scopurile lui au fost (și rămân) învăluite în mister.

 

Iritarea paroxistică provocată de această mișcare de șah a Palatului Victoria transpare perfect din reacția obraznică și tembelă a lui Victor Ponta, „nebunul regelui de la Cotroceni”, care a cerut, cui stătea să îi citească mesajul plasat pe Facebook în „speakers’ corner” (colțul oratorilor fără auditoriu), ca CSAT și Parlamentul să interzică vizitele externe ale Vioricăi Dăncilă întrucât, aceasta neînțelegând limba engleză, a dat din cap a aprobare atunci când omologul său israelian s-a exprimat nerespectuos la adresa UE. Dimensiunile acestei iritări, amplificate isteric de ventrilocul lui Klaus Iohannis, indică importanța vizitei guvernamentale de la Ierusalim, efectuată aproape simultan cu deplasarea la Aachen a Președintelui României pentru a asista ca martor din partea rudelor dezmoștenite ale profitorilor europeni, la nunta franco-germană din care urmează a se naște Europa cu mai multe viteze.

 

Enigmatica vizită a doamnei Dăncilă, însoțită de o delegație minusculă, vine – este important să notăm și aceasta – după o altă vizită enigmatică. Cea a Subsecretarului de Stat american pentru afaceri politice David Hale, la București în chiar ziua preluării oficiale a președinției Consiliului UE de România. Inclusiv rostul acelei vizite, care a inclus, în ultimul moment, o inițial neanunțată și sub aspect constituțional inutilă întâlnire cu Președintele Iohannis, fiind premearsă de o escală la Cluj pentru discuții cu niște personaje neidentificabile, generic numite „directorii politici ai UE”, rămâne misterios. Îndrăznesc să lansez ipoteza că între cele două există o legătură. Ele se explică una prin alta.

 

Să începem prin analiza descinderii Subsecretarului Hale.

 

În chiar ziua în care acesta părăsea Washingtonul cu destinația România (8 ianuarie 2019), biroul de presă al Departamentului de Stat dădea publicității, cu o minuție aproape neobișnuită și o transparență aproape ostentativă, conținutul mandatului său. Astfel se preciza că misiunea vizează prezentarea priorităților SUA în relația cu UE, administrația americană intenționând să valorifice parteneriatul său strategic cu noul președinte al Consiliului UE, România, spre a-și atinge țintele euro-atlantice: 1. Consolidarea cooperării transatlantice – formulă în spatele căreia inițiații identificau dorința Președintelui Trump ca, pe de o parte, relațiile cu aliații europeni să se bazeze în primul rând pe suveranitatea membrilor UE, cu reducarea maximală a influențelor comunitare, iar pe de altă parte, ca unitatea strategică transatlantică să se mențină, coerența sistemului de securitate comună fiind ghidată de viziunea geopoliticii americane ca principal contributor la efortul de apărare; 2. Dezvoltarea relațiilor comerciale – deziderat cu trimitere la cererile repetate adresate de șeful administrației americane partenerilor europeni de a pune pe baze echitabile mecanismele de schimb, care, în opinia sa, de decenii, combinând protecționismul european cu liberalismul american au prejudiciat economia americană, au dezindustrializat America, i-au pauperizat masele muncitoare și i-au debilitat clasa de mijloc; 3. Apărarea securității energetice a Europei – proiect care se opune, prin implicarea furnizorilor americani de gaz lichefiat, pericolului dominației ruso-germane a UE ca efect al monopolizării surselor și distribuției de energie necesară acesteia, în beneficiul Moscovei și Berlinului, prefigurând o antantă strategică euro-asiatică mai cuprinzătoare. Este evident că pentru atingerea acestor ținte Washingtonul și Bucureștiul trebuie să se coordoneze strict.

 

Or, misiunea Subsecretarului Hale la București, practic, a eșuat, fiind interceptată și deturnată de ambasada americană de aici și de agenții cercurilor neoconservatoare globaliste de la Washington ostile noii politici naționale practicate de Președintele Trump. Astfel, dintr-o încercare de coordonare a cooperării româno-americane în spațiul UE, acțiunea dipolmatică a dlui Hale a fost canibalizată prin readucerea forțată în discuție a temei de acum compromise privind salvarea „statului de drept” și, pe cale de consecință, substiutirea proiectatei lupte a românilor și americanilor împotriva eurocrației germano-franceze, cu revenirea Americii în lupta politică internă din România.

 

S-a putut observa astfel că parteneriatul strategic româno-american nu are auspicii normale de funcționare în condițiile implicării unei ambasade americane conduse de echipa lui Hans Klemm și patronii săi neoconservatori (ca de altfel și a ambasadei României la Washington, condusă de „ambasadorul SRI/FBI” George Maior), ale sabotajului consecvent al Președintelui Klaus Iohannis și ale supravehgerii stricte exercitată de agenții Berlinului, direct sau indirect prin cozile de topor din România și birocrația de la Bruxelles. Căutarea unui canal sigur de comunicare între Washington și București se găsește în logica acestei constatări.

 

În ceea ce privește obiectivele vizitei Premierului Dăncilă la Ierusalim ele au fost precis și sintetic formulate în adresa de salut a Premierului Benjamin Nethanyahu, rostită cu voce suficient de tare pentru a fi auzită, înregistrată și pusă în circulație publică. Între cele două guverne există o relație excelentă – ceea ce este logic întrucât ambele state sunt parteneri strategici ai SUA și, nu-i așa?, partenerul partenerului meu este partenerul meu – și de aceea Israelul așteaptă de la președinția română a Consiliului UE să pună capăt atitudinilor anti-israeliene devenite loc comun în discursul și politicile europene. În acest context este, de asemenea, așteptată decizia mutării ambasadei României în Israel de la Tel Aviv la Ierusalim. Mișcare căreia i se opune Președintele Iohannis și sponsorii săi germani. Simplu și clar.

 

Cum bine a observat Viorel Ponta, acestui scurt discurs Viorica Dăncilă i-a răspuns printr-o înclinare aprobatoare a capului; dar nu pentru că nu înțelege engleza, ci pentru că așa a fost coregrafia regizată.

 

Astfel, în câteva secunde, a fost afirmat un proiect strategic trilateral implicând România, Israelul și SUA. De ce trilateral? Pentru că spre el împinge nevoia concretă, iar nu numai logica formală abstractă.

 

Nu era necesar ca Primul Ministru al României să se deplaseze la Ierusalim doar pentru a se poza în ușă dând mâna cu omologul israelian și a-i asculta zâmbitor așteptările. Discuția, care nu avea de ce fi lungă, trebuie să fi purtat asupra unui subiect foarte sensibil și foarte urgent care nu putea fi discutat decât direct la nivel de vârf. Despre ce ar fi putut fi vorba?

 

Cel mai probabil de realizarea unui canal de comunicare între București (Palatul Victoria) și Washington (Casa Albă) prin Ierusalim. Pe acest canal securizat, aflat la mai mult decât lungimea brațului unora precum ambasadorii Klemm și Maior, și necolmatat de diplomația somnolentă a veteranului Teodor Meleșcanu, ar trebui să se coordoneze trei parteneri uniți, printre altele, prin amenințarea strategică la care sunt supuși de către actualii hegemoni ai UE:

 

  1. România, pusă în pericol mortal atât de proiectul germano-francez al Europei cu mai multe viteze, relansat și cvasioficializat la Aachen, în vechea capitală imperială a lui Charlemagne, unde și Klaus Iohannis va depune jurământ de vasalitate, cât și de decizia Comisiei și Parlamentului european de a-i sancționa cu privarea de drepturi pe membrii care nu respectă un așa zis „stat de drept”, definit de la caz la caz potrivit intereselor celor erijați în judecători.

 

  1. SUA, pe punctul de a fi izgonită din Europa de ambițiile neoimperiale ale Germaniei și Franței, și de a vedea cum se ridică dinnou aici o Sfântă Alianță ruso-germană având pretenția de a înlocui „pax americana” cu o nouă ordine globală euro-asiatică.

 

  1. Israelul, care, în timp ce își normalizează relațiile cu lumea arabă și își consolidează poziția în Orientul Mijlociu, se vede expus tirului unei UE tot mai islamizate (inclusiv prin acceptarea exodului elementelor celor mai disperate și de aceea fundamentaliste ale lumii musulmane) și tot mai israelofobe, pe cale de a fi dinnou militant antisemită.

 

Președinția română a Consiliului UE, exercitată în concret, potrivit tratatelor europene de Guvernul României, poate fi  și trebuie să fie atuul pe care în următoarele șase luni îl are de valorificat parteneriatul trilateral amintit. Așa se înțelege mai bine de ce a fost atâta opoziție ca un guvern PSD/ALDE să preia președinția respectivă. Și tot așa se înțelege de ce Viorica Dăncilă a dat repede o fugă până la Ierusalim. Pericolul bate la ușă și nu mai este timp de așteptat.

 

Cursa care urmează nu va fi una foarte lungă, ca durată, dar va fi esențială. SUA și Israelul nu pot rata șansa de a avea un partener strategic în fruntea Consiliului UE. Nici România nu poate rata șansa de a-și arăta, din înălțimea poziției sale europene, simultan loialitatea față de partenerii extraeuropeni și de proiectul democrației transnaționale europene pus astăzi în pericol de către chiar principalele state fondatoare ale uniunii.

 

În această alergare Guvernul Dăncilă este singur în mijlocul unui teribil foc încrucișat. Dacă va alerga cum trebuie se va întâlni, poate, pe drum cu destinul României mari. Dacă nu, România va ieși în peisaj și va rămâne acolo pentru nu se știe câtă vreme.

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/romania-intre-presedintia-europeana-si-parteneriatele-extraeuropene/