MCV nu produce efecte juridice!

 

Problema obligativității concluziilor Raportului MCV trezește controverse pe rețelele sociale. Cei interesați de un anumit răspuns sau cei căzuți cu bună credință în eroare se lasă pacăliți de o decizie a CCR din 2012, care afirma că potrivit Constituției României toate obligațiile decurgând din acte ale UE sunt executorii.

Întrebarea este dacă MCV constituie un instrument valabil în dreptul UE sau nu? Lucru pe care CCR nu a dorit să îl verifice în 2012 și l-a luat ca de la sine înțeles. Dl Zegrean nu putea să îl contrazică pe dl Băsescu, care tocmai intervenise la Bruxelles ca MCV să nu fie abolit.

Raportul MCV nu produce efecte juridice cu începere din 1 ianuarie 2010, când valabilitatea clauzei de salvgardare, al cărei accesoriu era, a expirat. Chiar și înainte de acea dată, efectele respective nu constau în obligații de rezultat, ci doar în obligații de diligență definibile în baza principiului cooperării loiale între membrii UE. Dacă tințele desemnate prin rapoartele MCV nu ar fi fost atinse și din această cauză s-ar fi ajuns la concluzia că justiția română nu se situează la nivelul standardelor europene, s-ar fi putut activa clauza de salvgardare și la limită, prin procedura stabilită de aceasta, suspenda calitatea de membru al României.

Decizia CCR din 2012 privea aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actele aderării și din tratate. MCV și concluziile sale nu fac obiectul unor asemenea obligații.

Nici un tratat (TUE sau TFUE) nu vorbește despre MCV și nu instituie vreo procedură pentru adoptarea acestuia. Tratatul de aderare a României nu vorbește nimic despre MCV, ci include doar clauza de salvgardare cu valabilitate de trei ani de la data aderării (deci până la 1 ianuarie 2010), al cărui accesoriu ar fi putut fi considerat că este.

Decizia CCR din 2012 este un alt produs odios și inept al epocii Băsescu, epocă în care MCV a fost creat din inițiativa României și cu încălcarea principiului atribuțiunii din dreptul UE (potrivit căruia Comisia nu poate primi competențe decât prin acordul tuturor statelor membre, iar nu pe baze bilaterale) pentru răfuiala cu adversarii politici. Nu văd ce consecințe practice ar putea avea azi o asemenea hotărâre.

Anul acesta CCR a spus că legile a căror suspendare ni se cere acum prin raportul MCV sunt conforme cu Constituția României. Aceasta a permis intrarea lor în vigoare, căci tratatele europene sunt deasupra legilor naționale, dar nu și a Constituțiilor naționale. Astfel, Decizia CCR din 2012 implicit a fost corectată.

Lovitura de grație o dă însă chiar pagina oficială de internet a UE, unde se precizează că recomandările MCV (toate recomandările Comisiei, de altfel) nu sunt obligatorii. Obligatoriu este numai acquis-ul comunitar, iar concluziile MCV nu constituie un asemenea aquis. Dacă ar constitui, ar fi obligatorii pentru toate statele membre. Punct!

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/mcv-nu-produce-efecte-juridice/

Viorica Dăncilă recidivează

 

După prestația demnă din Parlamentul de la Strasbourg de luna trecută, Primul Ministru Viorica Dăncilă a „recidivat” ieri formulând un protest categoric ca reacție la atitudinea de rea credință a instituților europene față de România, și respingând atât acuzele cât și solicitările cuprinse în Rezoluția PE și Raportul MCV referitoare la situația statului de drept din țara noastră.

 

ROMÂNIA RESPINGE ULTIMATUMUL UE

 

Vorbind în numele întregii națiuni române (trădătorii, evident, autoexcluzându-se din această categorie), dna Dăncilă a declarat: „Trebuie să spun că sunt dezamăgită și revoltată. Dezamăgită pentru că nu e corect că argumentele României nu sunt luate în considerare. Am mers în PE, am vorbit cu dl Timmermas și am spus lucruri pe care nu poate spune că nu le știe, și mă refer la protocoale…. I-am oferit argumente juridice. Nu am văzut ca măcar unul dintre aceste argumente să fie reflectat în MCV și îmi pun întrebarea care e rostul acestor 18 întrebări de la dl Timmermans? De ce pui aceste întrebări cuiva dacă nu te interesează ce răspunde? Cred că nu mai putem accepta ca românii să fie certați sau să li se ceară lucruri care nu se cer altora în Europa. Sunt proeuropeană, am fost europarlamentar 9 ani, nimeni nu mă poate bănui că nu vreau ca România să meargă pe calea europeană. Dar în același timp trebuie să avem tăria și demnitatea să ne apărăm țara.

 

Subliniind că așa zisele recomandări făcute României de a nu-și pune în aplicare legile care au trecut testul constituționalității, sau de a păstra, respectiv numi, în fruntea unor instituții din sistemul judiciar doar persoane agreate de birocrația bruxelleză, sunt „inadmisibile”, dna Dăncilă a spus, în fapt, că Rezoluția PE și Raportul CE vor rămâne fără urmări în România.Ele nici nu ar fi fost în măsură să producă efecte juridice, adică obligații pentru statul român, decât dacă autoritățile române ar fi acceptat-o voluntar. Ceea ce, se înțelege, nu va fi cazul.

 

Teoretic, mingea s-ar afla acum în terenul UE. Practic s-a declanșat un război al surzilor. În prag de alegeri parlamentare europene și de formare a unei noi Comisii, dar și de debut al președinției rotative a Consiliului UE, care revine tocmai României, în lipsa unei răsturnări prin forță a Guvernului român, acest război are premise să continue pentru cel puțin un an și jumătate, doi.

 

 

SE IMPUNE DENUNȚAREA MCV

 

Guvernul României nu ar trebui, însă, să se angajeze într-o asemenea confruntare de uzură, ci să treacă de la vorbe la fapte, obligând Comisia fie să se prezinte în fața CJUE pentru o decizie referitoare la baza legală a acțiunilor sale, fie să capituleze anticipând că abuzurile săvârșite nu vor putea fi validate de judecătorii europeni. Pentru aceasta este necesară denunțarea MCV, a cărui valabilitate a încetat în 2010, odată cu expirarea clauzei de salvgardare inclusă în tratatul de aderare a României la UE.

 

Luarea de poziție a Premierului Dăncilă a atins, fără îndoială, corzi sensibile în sufletele românilor. Cei mai mulți s-au regăsit în cuvintele sale și au reacționat entuziast la mesajul său deopotrivă european și național, de atașament față de valorile europene dar și de afirmare inflexibilă a demnității naționale. Pe acest val, Viorica Dăncilă ar trebui să conducă Guvernul spre transformarea discursului în acțiune.

 

Viorica Dăncilă a dovedit că are forța de a vorbi ca un bun român. Trebuie să dovedească a o avea și pe aceea de a acționa ca un bun român.

 

Neîndoielnic că o are. Este necesar doar să o arate, spunând încă o dată, în acest an centenar, celor care vor să ne domine, că „pe aici nu se trece!”. Acum ori niciodată!

 

 

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/viorica-dancila-recidiveaza/

Guvernul va supraviețui!

Data de 15 noiembrie 2018 a fost stabilită de către oculta hegemonilor vest-europeni ca dată limită pentru răsturnarea Guvernului Dăncilă și înlocuirea lui fie cu un executiv de tehnicieni, tip Cioloș, fie cu unul de așa-zisă „uniune națională”, condus de un agent al Franței sau de unul al Germaniei. Acesta va trebui să exercite președinția rotativă a UE în prima jumătate a anului 2019, atunci când cadrul bugetar multianual va trebui convenit iar Brexitul finalizat, în condițiile în care Parlamentul va intra în alegeri, iar Comisia va intra pe ultima sută de metri a mandatului său.

 

Perioada va fi critică și pentru cancelarul german Angela Merkel, obligată să se apere pe baricadele unui guvern aflat la discreția partidului a cărui președinție este constrânsă să o părăsească peste doar câteva săptămâni, precum și pentru Președintele francez Emmanuel Macron, în curs de bricolare a unui mare partid globalist cu nucleu franco-flamand, etichetat ca liberal. Cea dintâi se grăbește să își pună la adăpost moștenirea iohannistă din România. Cel din urmă, să împingă la guvernarea României o grupare politică dispusă să mărșăluiască în cadența muzicii comandate de el.

 

Așa se explică mizeria care se va turna în capul României în această săptămână. Am trimis factorilor de decizie din România opinia mea în legătură cu ceea ce este de făcut. Aici voi încerca să explic scenariul care ne-a fost rezervat pentru a contribui astfel la calmarea spiritelor și zădărnicirea manipulării.

 

Pe fondul unor realizări concrete obținute pe plan socio-economic, România nu se află în prezent în ceea ce Lenin numea „o situație revoluționară”. În lipsa acesteia strada nu se poate mobiliza suficient iar acțiunea ei, oricât de violentă ar fi, nu poate avea succes.

 

Spre a spijini crearea unei stări de spirit propice unei lovituri de stat, „Europa” va declanșa începând de azi un amplu baraj de artilerie propagandistică. Parlamentul European va vota Rezoluția referitoare la starea justiției din România. Comisia Europeană va da publicității Raportul privind rezultatele aplicării Macanismului de Cooperare și Verificare (MCV) în domeniul justiției. În termeni pugilistici se poate spune că României i se va aplica stânga la ficat și dreapta la figură.

 

În context se vor invoca și criticile formulate de GRECO (un grup de state care, în numele luptei împotriva corupției, și-au autoatribuit dreptul de a da lecții altora și a se amesteca în treburile lor), ca și recomandările Comisiei de la Veneția (o structură tehnică a Consiliului Europei fără nici o competență în emiterea de directive cu valoare obligatorie). României i se va cere imperativ să se supună verdictelor acestora. Să se supună sau…ce?

 

Dincolo de conținutul acestor documente care este discriminatoriu, inexact (mincinos) și potrivnic chiar principiilor și valorilor pe care autorii lor pretind că le apără, totul este o mare cacialma.

 

În ciuda a ceea ce nu încetează să scrie sau spună presa română, Rezoluția PE nu se dezbate și nu trece prin procedurile prealabile plenului menite a conduce la adoptarea unui punct de vedere instituțional unitar, cu putere mai mult sau mai puțin constrângătoare. Potrivit regulilor de procedură aplicabile ei, această rezoluție este un proces-verbal al discuțiilor avute anterior pe marginea informațiilor comunicate de Comisie și Consiliu. De aceea și considerentele documentului sunt mult mai ample și mai concrete decât concluziile. Primele adună tot ceea ce s-a spus, fără ca opiniile astfel exprimate să constituie un ansamblu coerent. Celelalte aproximează cel mai mic numitor comun al dorințelor deduse din dezbateri. În atari condiții nu se pot propune termene sau sancțiuni. Și nici nu se propun. Prin urmare, consecințe zero.

 

Despre Raportul MCV trebuie spus doar că el este lipsit nu numai de efecte angajatorii, ci chiar de bază legală. Mai exact este produsul unei proceduri ilegale (desfășurată, în plus, cu o totală lipsă de transparență și cu o absolută rea-credință) care nu obligă și nu poate obliga România la nimic. Accesoriu al clauzei de salvgardare introdusă în tratatul de aderare a României la UE, acest mecanism a expirat odată cu validitatea clauzei respective, respectiv la 1 ianuarie 2010. El continuă să funcționeze prin abuzul eurocraților și, după caz, trădarea sau lașitatea autorităților române, care nu îndrăznesc să îl denunțe notificând caducitatea sa.

 

Pentru ca avizele Comisiei de la Veneția să aibă un efect juridic sau politic oarecare, ele trebuie să parcurgă o procedură specială care le transformă din simple opinii ale unor experți în decizii cu putere fie numai politică fie și juridică. Această procedură constă în trimiterea avizului către Comitetul de miniștri al Consiliului Europei, sau/și către Adunarea Parlamentară a acestuia, unde și România este reprezentată, urmând ca acestea să și le însușească așa cum au fost formulate sau cu modificări. Există și posibilitatea respingerii lor cu totul.

 

Procedura nu a fost urmată. Dacă ar fi fost, concluziile ar fi fost altele. Nu pentru că România ar fi făcut opoziție, dar s-ar fi ridicat împotrivă state mai demne, mai lucide și mai curajoase decât reprezentanții ei, precum Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia, Italia, Grecia etc.

 

Despre GRECO nici nu merită vorbit. Aceasta nici nu există în ordinea de drept internațional stricto sensu. Iar de ficțiuni narcisiste nu avem de ce ne ocupa.

 

Cum se explică atunci toată tevatura aceasta? De ce România este umilită prin critici nedrepte, nefondate și nedovedite, care nu duc la nici o măsură concretă? De ce toată această coreografie înșelătoare la punerea în scenă a căreia contribuie din plin și Monica Macovei, în PE, Corina Crețu, în CE, și Klaus Iohannis însuși, în Consiliul European?

 

Foarte simplu. Pentru a se creea confuzie în România, acolo unde la primire așteaptă Cioloș, Barna, Orban, Ponta, Firea și alții din același aluat, precum și batalioanele de asalt ale societății „în civil” apărătoare a „statului de drepți”. Acțiunile destabilizatoare ale acestora primesc un superb și indispensabil combustibil de la aceste rapoarte, rezoluții și recomandări cu aer de condamnare la moarte.

 

„Dacă vrei ca o minciună să fie crezută, fă-o cât mai gogonată!” – spunea maestrul nazist al dezinformării, Joseph Goebbels. Este exact metoda aplicată de autorii documentelor internaționale amintite. Referirea la „reacția disproporționată” a jandarmeriei române față de „pașnicele violențe” (sic!) ale demonstranților neautorizați care luaseră cu asalt sediul Guvernului, fiind doar una dintre ele.

 

Tocmai enormitatea minciunii este, însă, aceea care îi face pe oamenii de bun simț să își zică: „Ceva tot trebuie să fie adevărat căci altminteri nu se putea ca un om normal și repspectabil să spună lucruri atât de fanteziste cu atâta seriozitate!” „Probabil că Dragnea chiar că vrea să o omoare pe Firea ca să poată desființa Bucureștiul și să îl predea, astfel desființat, rușilor.” (sic!) „Este imposbil ca un om serios ca Timmermans, cu burtă și cu barbă albă, să nu ia în seamă deloc explicațiile Guvernului român atunci când o ține de-a surda că legile justiției și abolirea lazărocrației la Ministerul Public, compromit lupta împotriva corupției.” Acești oameni, în majoritate din categoria pasivilor sau nehotărâților, vor putea astfel fi determinați să susțină sau măcar să accepte lovitura de stat.

 

Dar și ceilalți români, rezonabili și chiar mulțumiți de viața lor, sub asaltul acestei propagande ostile vor ajunge să spună că este mai bine să cadă Guvernul și să se termine odată scandalul, decât să trăiască sub teroarea acestei lovituri de stat continui. Un popor adus la nevroză face inacceptabilul inevitabil, iar situația sa i se pare cu atât mai intolerabilă cu cât în realitate este mai bună.

 

Intimidarea organelor de ordine închide cercul. Cuplul de forțe reprezentat de instituțiile europene și procuratura română, macină voința jandarmeriei, ai cărei comandanți sunt puși sub aberante și umilitoare acte de urmărire penală. În nici un caz nu se caută vinovații de presupuse excese, ci timorarea celor chemați și deciși să apere Constituția României cu prețul propriei lor integrități corporale.

 

Parola a care declanșează operațiunea a fost lansată: „România nu este pregătită pentru a prelua președinția UE!” Sunt cuvintele rostite de însuși Președintele Iohannis. Cel care, involuntar autocritic, tocmai recunoscuse că un infractor a ajuns în vârful statului.

 

Dacă nu ar fi strigăt de declanșare a insurecției, și această afirmație tot caracter autocritic ar avea, întrucât Președintele este cel care, exploatând o decizie partizană a CCR-Zegrean, a monopolizat, chipurile „ca reprezentant al statului”, relația României cu UE. Nu este domnia sa pregătit să prezideze UE? Nu numai că nu este, dar potrivit Constituției României, ca și tratatelor europene, nu are nici instrumentele nici dreptul să o facă. Dacă nu se grăbește, lucrul va deveni evident. De aceea este în schimb pregătit de o altă lovitură de stat.

 

Vestea – bună pentru unii și proastă pentru alții – este aceea că Guvernul va supraviețui. Nu pentru că este atât de ferm, ci pentru că este elastic. Nu pentru că este atât de abil, ci pentru că este calm. Nu pentru că se avântă, ci pentru că amână. Nu pentru că este mânat de elanuri eroice, ci pentru că este dominat de conformismul prudent.

 

La aceste explicații se adaugă altele trei. Pentru că nu toți actorii globali au interesul ca România să se dizolve în UE sau să cadă sub blestemul protagoniștilor Europei politice, reducându-se la un simplu satelit al acestora. Pentru că forțele de ordine române, „factorul intern”, nu sunt contaminate în întregime de lașitate și trădare, și vor acționa la nevoie pe măsura sfidării. Și cel mai important, pentru că mai sunt și români care departe de zgomotul zilnic, s-au organizat și s-au pregătit pentru ceea ce este mai rău. Aceștia vor susține și salva și cel mai de nesusținut Guvern care are singura calitate de a fi românesc.

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/guvernul-va-supravietui/

Viitoarele politici globale ale marilor puteri sau viitorul marilor puteri în ordinea globală

 

Pe data de 29 octombrie 2018, la Sala Rondă a Hotelului Intercontinental, profesorul John Mearsheimer, de la Universitatea din Chicago, a fost invitat să vorbească despre viitoarele politici globale ale marilor puteri. În acest context a identificat ca principali actori globali ai momentului SUA, China și Rusia (nici UE nici Germania, Franța sau UK nu au intrat în ecuație), iar ca zone de interes prioritar pentru politica americană, în ordine, Asia de Est (China), Golful Persic și Europa (aceasta, pentru prima oară în istoriem, la urmă).

 

Cu referire la România, vorbitorul a apreciat că aceasta ar trebui să spere în stoparea ascensiunii chineze, dacă dorește ca SUA să rămână implicate în protejarea securității europene, sau în continuarea ascensiunii chineze, dacă dorește ca Rusia să fie absorbită de tranșarea rivalității cu China și să renunțe la a avea un rol decisiv în  Europa.

 

Am fost invitat, alături de prof. Adrian Năstase și de senatoarea Gabriela Crețu să comentez discursul profesorului Mearsheimer. Invitat era și ex ministrul Cristian Diaconescu, care, după ce a confirmat prezența, a declinat invitația exprimându-și speranța că organizatorii vor înțelege de ce îi „este imposibil” să participe. Desigur, purtătorii de cuvânt ai „statului subteran” nu pot ieși în oraș decât cu bilet de voie de la camandantul unității.

 

În ceea ce o privește, presa aceluiași „stat subteran” a denunțat dezbaterea ca fiind o nou episod al „conspirației rusofile” care amenință România, fapt „dovedit”, chipurile, de prezența printre vorbitorii principali a doi notorii „oameni ai rușilor”, evident „penali” (Năstase și Severin), de legăturile vinovate între Universitatea din Craiova, unde este cadru didactic unul dintre organizatori, și Academia Diplomatică a Federației Ruse, precum și mai ales de invitarea profesorului John Mersheimer, cunoscut susținător al doctrinei „realismului politic” – adică favorabil Rusiei (sic!) – și opozant al neoconservatorismului glorios predicat de clanul soroșisto-clintoniano-nulandez, care ar susține retragerea Americii din Europa. Confruntați cu aceste elucubrații întrebarea gravă care se ridică, este cine și în folosul cui se străduiește atât să împiedice normalizarea relațiilor României cu puterea globală, fie și decadentă, cea mai apropiată geograficește de ea, putere cu care partenerul strategic american are motive strategice să se asocieze, și care, după cum o afirmă, iată, înșiși experții americani, nu are motive obiective să facă din spațiul românesc ținta ambițiilor sale strategice? Deci nu reprezintă o amenințare legică pentru România.

 

Ca reacție la conferința prezentată de profesorul Mersheimer, intervenția mea a fost structurată de următoarele zece idei principale:

 

  1. Orice ordine a lumii are ca scop realizarea unei păci durabile la nivel global.

 

  1. Ceea ce avem astăzi este mai degrabă o dezordine mondială caracterizată de un multipolarism asimetric. Aceasta încurajează agresiunea celor mai puternici și induce nevroze destabilizante celor mai slabi.

 

  1. Omenirea trece prin această dezordine mergând de la unipolarismul post bipolar către un nou „concert al națiunilor”. Acesta are ca obiectiv realizarea unui multipolarism simetric realizabil prin și garantat de geometria variabilă a alianțelor.

 

  1. Precedentul „concert al națiunilor”, așa numita Sfântă Alianță, a adus împreună marile puteri ale timpului cu scopul de a garanta frontierele, dar și regimurile politice, organizând transfrontalier rezistența legitimistă împotriva mișcărilor revoluționare, respectiv a mișcărilor antisistem.

 

  1. Noua Sfântă Alianță va avea aceeași misiune, căci astăzi nu se pune numai problema rivalității dintre SUA și China, ci și a contestării vechiului model democratic național, aflat în criză, de către mișcările antisistem (tip #rezist) active pretutindeni – în SUA, Franța, Germania, Austria etc, iar nu doar în România. Pentru ca statele să participe la un asemenea efort și să realizeze un alt consens va trebui găsit un alt Metternich care să adune puterile la masa negocierilor. Nu trebuie să uităm, însă, că organizarea Congresului de la Viena a avut loc după înfrângerea lui Napoleon și a Imperiului francez. Astăzi China este pentru ordinea lumii ceea ce în secolul XIX a fost Franța. (Napoleon avea dreptate când spunea: „Quand la Chines’éveillera le monde tremblera.” / „Când China se va trezi, lumea va tremura.”)

 

  1. Ar trebui oare să ducem și să câștigăm un război cu China înainte de a fi capabili să construim o nouă ordine mondială? Nu există oare nici o altă soluție? Nu ar fi oare preferabil ca ascensiunea Chinei să se realizeze alături de noi iar nu împotriva noastră? Accesul la bunăstare oferă putere, dar taie și apetitul pentru aventurile războinice. Marile puteri s-au prăbușit nu numai din cauza excesivelor cheltuieli pentru înarmare făcute în detrimentul celor pentru dezvoltare, ci și sub efectul decadenței bunăstării.

 

  1. Dacă Rusia, spre deosebire de China, nu mai este un pericol pentru ordinea europeană și mondială, înseamnă că ea ar putea fi un aliat util al SUA împotriva Chinei. Prețul pe care SUA vor trebui să îl plătească pentru acest parteneriat va consta cel mai probabil în abandonul NATO. Astfel România va pierde umbrela de securitate oferită de SUA / NATO. Ce-i de făcut?

 

  1. Vorbind despre viitoarele politici globale ale marilor puteri, UE nu a fost menționată. Ce se întâmplă cu ea? UE va fi reformată sau nu va fi deloc. UE va fi federală sau nu va fi deloc. O UE slabă va conduce către un nou pact ruso-german care va fi urmat foarte probabil de un nou război european.

 

  1. Ce ar trebui să spere România? Multe idei interesante pot fi formulate în legătură cu aceasta, dar speranța nu este o politică. Ea nu ține loc de politică. Nu speranță ne trebuie, ci acțiune.

 

  1. Iată de ce Romania, chiar dacă este sau tocmai pentru că este o putere mică, trebuie să încerce a-și găsi propriul drum către securitate (securitatea națională), în primul rând în vecinătatea sa (a se re/vedea și „Inițiativa celor trei mări”) , fiind tot mai clar că în caz de nevoie nici SUA nici UE nu vor fi interesate sau nu vor fi capabile să vină spre a o salva. Ea va trebui să insiste pentru reformarea / resuscitarea UE creind un bloc central/est european care să se opună proiectului Europei germane cu mai multe viteze și să salveze pacea Europei, fie acționând în interiorul UE, dacă se poate, fie din afara UE, dacă este necesar. Viitorul UE depinde astăzi mai mult de statele membre din estul său decât de motorul cel stricat franco-german. În acest context resetarea coordonată a raporturilor cu Rusia este o urgență extremă.

 

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/viitoarele-politici-globale-ale-marilor-puteri-sau-viitorul-marilor-puteri-ordinea-globala/

Perversiunea venețiană sau mizeria dialecticii

La ce te mai poți aștepta de la o entitate care își indică domiciliul într-un loc și domiciliază în altul?! Mă refer, în speță, la Comisia de la Veneția, care are sediul la Strasbourg. Ca în faimoasa expresie atribuită lui Tudor Arghezi, ea una spune și alta… fumează.

 

Citind concluziile Comisiei de la Veneția pentru democrație prin drept cu privire la legile justiției și apoi la amendarea codurilor penal și de procedură penală române, m-am întrebat dacă acest for tehnocrat cu atribuții consultative nu și-a pierdut cumva mințile și vrea să se sinucidă compromițându-și orice credibilitate? Întrebarea se întemeia nu atât pe aberațiile juridice ale documentului, cât mai ales, din punct de vedere al fondului, pe contradicția dintre respectivele concluzii și avizele anterioare cu valoare de principiu ale aceleiași Comisii, iar din punct de vedere al formei, pe contrastul între tonul imperativ, aproape obraznic, al „recomandărilor” și tradiția de modestie, discreție și rezervă caracteristică manifestărilor sale publice anterioare.

 

Tocmai pe acele principii de drept și democrație, ca și pe acele tradiții de sobrietate și neutralitate politică s-a clădit prestigiul Comisiei de la Veneția. De ce se renunță la ele acum? De ce și-au luat tehnocrații reputați care compun și dau credibilitate Comisiei, acest aer de aroganță hegemonică? Cum se explică acest salt mortal de la obiectivitatea, seninătatea și consecvența olimpiene de altădată, la imoralitatea dublelor standarde și la iraționalitatea concluziilor ghidate de interese politice?

 

Cu mai multe luni în urmă, pe când Președintele Iohannis cerea părerea Comisiei de la Veneția cu privire la proiectele de legi amintite, cunoscând avizele anterioare ale acesteia, constant reconfirmate, anticipam că și-a asumat riscul unui demers eșuat, doar pentru a câștiga timpul necesar organizării unor lovituri de forță în stradă. Nu m-am înșelat.

 

Tot atunci, însă, am exprimat convingerea că, deși se va afla sub presiunea politică a hegemonilor UE interesați în dominarea (României) prin drept, profesioniștii „venețieni” nu vor accepta să dea obrazul pe rușine. În afirmarea acestei convingeri înseși era ascunsă o temere și trebuie să recunosc astăzi că prin ea vorbea mai mult dorința decât certitudinea. Căci într-adevăr, trăim în epoca în care puterea a ajuns să corupă adevărul, iar decadența nu putea să nu atingă și altădată falnica și respectabila Comisie pentru democrație prin drept.

 

Cu aceste sentimente, gânduri și întrebări am făcut ceea ce mai nimeni am impresia că nu a făcut-o: am citit toate cele treizeci de pagini ale avizului privind legile justiției (respectiv considerentle acestuia) în unica versiune originală disponibilă, redactată în limba engleză. Efortul a meritat pe deplin.

 

Sub aspect intelectual textul produce în creier senzația pe care ți-o dă auzul unui scrâșnet. Un text prolix, contradictoriu și cu vădită intenție ininteligibil, mărturisind efortul dureros al autorilor de a împăca principiile și precedentele notorii ale Comisiei, cu comandamentele politice secrete ale protagoniștilor Consiliului Europei, organizația interguvernamentală a cărei anexă tehnică este. Aceiași cu protagoniștii UE și promotorii Europei cu mai multe viteze.

 

Merită menționat că de când Rusia, exasperată de dublele standarde promovate în Consiliul Europei, a pus sub semnul întrebării contribuția sa la finanțarea acestei organizații, altminteri, cu totul ignorată în Europa Occidentală, supraviețuirea sa și a organismelor satelite, precum Comisia de la Veneția, a ajuns la mâna bunăvoinței tartorilor vesteuropeni, în frunte cu Germania merkeliană. Și – nu-i așa? – cine plătește orchestra, acela comandă muzica.

 

În astfel de condiții avizul este imposibil de rezumat în mod coerent sau de explicat rațional. Îl citești și te crucești. Atât.

 

Ceea ce poate fi descris este metoda. O metodă perversă care nu poate duce decât la concluzii perverse.

 

Astfel, în legătură cu fiecare problemă abordată se prezintă mai întâi soluțiile alternative. Apoi se evidențiază și compară meritele uneia (cea favorizată) cu dezavantajele celorlalte. Evident, atuurile celor din urmă nu sunt menționate. De aici rezultă, eventual senzații, impresii, dar nu concluzii logice.

 

Pe de altă parte, sunt reamintite principiile de urmat. Ele sunt cele cunoscute de mult și proclamate anterior de Comisie. Prin urmare Comisia este, chipurile, consecventă. Ea nu se dezice. Când se trece la compararea principiilor cu legislația română, însă, comparația nu se face prin căutarea liniilor principiale ale acesteia, care la prima vedere sunt conforme cu standardele, ci la detalii istorice din afara legii, cum ar fi revocarea șefei DNA; împrejurare care capătă valoare de principiu. Dacă „zeița anticorupției” a fost revocată în baza unor legi care respectă valorile statului de drept stabilite de Comisie anterior, înseamnă că acele legi subminează lupta împotriva corupției și, deși așa ni se pare, în realitate principiile nu sunt respectate. Prin urmare, legile ar trebui modificate prin încălcarea vechilor principii exact în numele respectului pentru acestea. Nebunie, nu-i așa!?

 

Cu alte cuvinte, nu principiile determină regula, ci ținta politică o determină, de la regulă întorcându-ne apoi la principii pentru a le fixa înțelesul în funcție de ea.

 

Nici măcar acest pragmatism imoral nu este urmat cu consecvență. Numirile procurorilor șefi nu ar trebui să fie politice, se spune. Pentru ca în propoziția fix următoare să se afirme că ele pot fi politice, căci altfel… nu se prea poate. Decizia politică trebuie luată însă printr-un mecanism care să asigure echilibrul puterilor implicate. Culmea este că nu se vorbește despre echilibrul dintre puterea judecătorească și cea executivă, ci de echilibrul dintre „șeful statului” (tratat, după nevoi, când ca fiind politic, când apolitic) și executiv; mai ales, se subliniază, atunci când aceștia aparțin unor partide diferite. Se recunoaște cuma că un asemenea bipolarism decizional blochează decizia, iar, adăugăm noi, o decizie blocată nu rezolvă o problemă, ci crează altele constând în tensiuni și instabilitate politică, dar Comisia nu merge cu raționamentul mai departe. Ne lasă pe noi să decidem.

 

Comisia știe că în Constituția României funcția de „șef al statului” nu există, și înțelege perfect că între a „reprezenta statul” și a-i fi „șef” este distanță mare. Spre deosebire de Președintele României și prietenii săi politici – parlamentari, comunitari (stradali) și extracomunitari – ea evită să le identifice explicit, dar sugerează ca, dacă are probleme cu aplicarea avizului său, România să își modifice Constituția (sic!).

 

Avizul subliniază că deciziile Curții Constituționale ale României trebuie respectate, Comisia neavând competența de a le judeca. După care imediat revine prin a cere ca în numele valorilor statului de drept și, evident, ale luptei împotriva corupției, legislația română să adopte reglementări pe care CCR le-a declarat neconstituționale. Ceea ce echivalează cu a spune că România are o Constituție incompatibilă cu statul de drept. De aceea s-ar și impune revizuirea ei.

 

Numai gândul că aceasta ar însemna recurgerea la referendum, precum și amintirea invalidării ultimelor două referendumuri pentru lipsa cvorumului de prezență, dă măsura seriozității unei atari recomandări. Cum în popor totul se personalizează, oare câți vor veni să voteze pentru a spori puterile dlui Iohannis, cel dispărut de la sesiunea Consiliului European?

 

În context, nu se poate trece cu vederea avizul favorabil dat în 1993 chiar de către Comisia de la Veneția Constituției României, apreciată ca fiind perfect aliniată standardelor democrației, statului de drept și drepturilor omului. Ce s-a schimbat de atunci și până acum în teoria statului de drept, de nu mai este bună Constituția României și ni se cere să o abandonăm?

 

Răspunsul la această cerere nu poate fi decât unul singur: așa ceva nu se poate pentru că, a abandona Constituția României ar fi primul pas pentru abandonarea României!

 

Cu privire la secția parchetului specializată în cercetarea magistraților, Pitia venețiană de la Strasbourg, vorbește la fel. Secția specializată nu prea este bună, trebuind mai bine să se recurgă la … procurori specializați. Acesta nu este limbaj de expert juridic, ci de cutră politică. Secția specializată a fost creată tocmai pentru a avea procurori specializați, care fac asta și nu altele.

 

În fine, este de remarcat că aproape toate subcapitolele încep cu precizarea că, într-adevăr, nu există uniformitate în Europa cu privire la reglementarea chestiunilor în discuție, prin urmare putându-se și așa și așa. Atunci de ce toată tevatura? De ce această remarcă esențială cu privire la caracterul neobligatoriu și chiar neconcludent al recomandărilor Comisiei nu este pusă în capul sau în coada concluziilor documentului său?

 

Este evident că această dialectică mizerabilă nu poate duce la aplicarea vreunei sancțiuni internaționale împotriva României. Dacă s-ar pune serios o asemenea problemă, toate aceste ambiguități ar trebui clarificate și atunci s-ar rămâne doar cu principiile reafirmate în aviz, curățate de zgura neomarxistă. (Eminenta profesoară Yolanda Eminescu spunea, încă înainte de 1989, că dialectica marxistă este construită astfel încât să se poată demonstra orice concluzie formulată înainte de orice demonstrație.)

 

Avizul acesta are, în realitate, doar două funcții, ambele fără legătură cu scopul său declarat. Pe de o parte, de a da apă la moară mișcărilor de stradă și forțelor politice antinaționale și antidemocratice din România, astfel încât țara să fie supusă unor tensiuni și confruntări politice permanente, instabilitatea lăuntrică anulând capacitatea de rezistență fața de presiunile din afară. Pe de altă parte, să ofere pretexte pentru lăsarea României în cercul periferic al UE cu mai multe viteze.

 

Dacă acestea sunt obiectivele, nu modificarea legislației noastre le poate evita, ci doar fermitatea românilor în apărarea Constituției lor și în respingerea hotărâtă a tuturor atacurilor la adresa interesului lor național, așa cum îl definesc ei, în sistemul de referințe intern și în cel european deopotrivă.

 

 

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/perversiunea-venetiana-sau-mizeria-dialecticii/

Older posts «