CSM își pune singur palma în cap

Un comunicat al CSM dat publicității ieri, apărut cam din senin, atestă nu doar starea de panică în care se află această instituție, dar și refuzul său de a-și asuma răspunderile constituționale care îi revin. Un refuz susținut de o nefericită combinație între precaritatea conștiinței profesionale și cea a conștiinței morale a membrilor săi. Nu putem decât spera că cea dintâi este numai mimată, iar cea din urmă nu îi caracterizează chiar pe toți.

 

Despre ce este vorba? Comunicatul vrea, potrivit propriei declarații, să evite răspândirea a ceea ce pretinde a fi o eronată punere de problemă în anumite segmente ale opiniei publice, sub impactul unor vectori mediatici. Problema se referă la neconstituționalitatea completelor (complet-complete; succes-succese) de trei judecători ale ÎCCJ, din care decurge și nulitatea absolută a hotărârilor pronunțate de acestea.

 

Simțind cum funia neconstituționalității se apropie de parul completelor de trei judecători, CSM încearcă o lovitură preventivă susținând că decizia CCR care a stabilit că fără constituirea aleatorie a formațiunilor de judecată nu se asigură independența și imparțialitatea judecătorilor, încălcându-se, astfel, dreptul justițiabililor la un proces echitabil, a avut în vedere exclusiv completele de cinci judecători. Numai situația acestora, susține CSM, a făcut obiectul conflictului juridic de natură constituțională adus în atenția CCR și soluționat de aceasta.

 

În plus, se mai spune că dacă legea prevedea formarea aleatorie a completelor de cinci, ea nu dispunea același lucru și pentru cele de trei. Cu alte cuvinte, acestea se puteau constitui și din judecători lipsiți de independență și imparțialitate (sic!). Nu-i așa?

 

În graba sa de a pune capacul pe oala ÎCCJ care dă în clocot, CSM uită că deciziile CCR sunt general obligatorii și în ceea ce privește considerentele, iar nu numai dispozitivul. Or, în speță, dacă dispozitivul se referă, într-adevăr, numai la completele de cinci, considerentele cuprind aprecieri de ordin principial care acoperă situația oricărui complet. Dacă includerea într-un complet de cinci judecători a unor magistrați numiți de forul administrativ al instanței în cadrul căreia acesta își exercită funcțiile jurisdicționale este neconstituțională, atunci același lucru se întâmplă și dacă metoda se aplică la formarea completelor de trei ale aceleiași instanțe. Este logica simplă și imbatabilă a lui Ion Creangă: „Căci câtu-i de la Târgu-Neamț la Ieși, tot atâtu-i de la Ieși la Târgu-Neamț!”

 

Crede oare CSM că numai completele de cinci trebuie să asigure un proces echitabil? Și mai crede că ceea ce este inechitabil când un proces este judecat de cinci judecători, devine echitabil atunci când procesul este judecat de trei judecători desemnați de Colegiul ÎCCJ tot fără tragere la sorți? Ori că este mai inechitabil procesul atunci când din cinci judecători doar unul nu este tras la sorți, decât atunci când din trei nici unul nu este stabilit aleatoriu, ci toți în mod arbitrar de șefii lor administrativi? Sau mai socotește CSM că este firesc ca în cadrul aceleiași instanțe, recte ÎCCJ, aceiași judecători să fie distribuiți în complete formate în modalități diferite după numărul membrilor lor, iar asta să întărească încrederea în justiție?

 

CSM se face a nu ști că la CCR nu se cercetează aplicarea legii, ci constituționalitatea ei. Prin urmare, în cazul conflictului referitor la completele de cinci, nu a fost criticată îndepărtarea de la prevederile legii, ci caracterul neconstituțional al aplicării ei, care, potrivit judecătorilor constituționali, nu avea caracterul unei simple erori de interpretare, ci pe acela de contestare a opțiunilor puterii legislative, de sfidare a Parlamentului. Dacă legea ar fi dispus ceea ce au făcut Colegiul și judecătorii ÎCCJ, lucrurile ar fi stat la fel, în sensul că atât legea cât și procedura subsecventă ar fi fost neconstituționale. Poziția CCR este cât se poate de clară în această privință.

 

Faptul că legea referitoare la constituirea completelor de trei judecători ale ÎCCJ nu vorbește despre tragerea la sorți (de fapt, în sensul Constituției, acea lege lipsește cu desăvârșire) nu era un impediment pentru a se folosi această procedură și în cazul completelor de trei, tot așa cum (nu) s-a folosit pentru cele de cinci. Asta ar fi fost interpretarea corectă a Constituției și ar fi avut loc în aplicarea ei, până la adoptarea legii organice de organizare a ÎCCJ, impusă de ea. Și așa s-ar fi petrecut lucrurile dacă CSM ar fi intervenit la timp pentru a se evita inechitatea proceselor și condamnările României la CEDO, iar nu cu întârziere pentru a ascunde gunoiul ÎCCJ sub preș.

 

Prin comunicatul său, CSM nu pune capăt scandalului, ci doar atrage atenția asupra faptului că pe căciula misiunii sale constituționale se lăfăiește musca unei imense vinovății pentru mocirla în care s-a scufundat justiția română, în frunte cu ÎCCJ.

 

Este, de aceea, momentul unei schimbări radicale de atitudine la nivelul CSM. Printre altele, această instituție trebuie să treacă imediat la adoptarea unei metodologii unitare cu privire la constituirea tuturor completelor de judecată, realizată nu numai în aplicarea legii (și aceea citită în prezent doar ca o carte tehnică), ci și a principiilor constituționale. Independența justiției nu poate fi apărată decât în condițiile apărării dreptului tuturor la un proces echitabil. O justiție care încalcă sistematic drepturile omului nu afectează numai libertățile acestuia, ci și propria ei libertate. Și, până la urmă, libertatea întregii națiuni.

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/csm-isi-pune-singur-palma-cap/

Când Franța va cădea, UE va tremura!

Filosoful francez Emmanuel Todd, în lucrarea intitulată “Inventarea Europei”, aprecia că viitorului federalizării europene va depinde de modul în care fiecare european se va raporta la celălalt, în condițiile în care, sub influența geografiei, mentalitățile naționale circumscriind atât planul religios, cât și planul ideologic, sunt diferite. Pornind de la această observație, Todd își exprima scepticismul cu privire la viitorul UE.

 

Evenimentele dramatice din Franța m-au făcut să îmi reamintesc această teorie.

 

S-a vorbit adesea despre tandemul franco-german ca despre motorul UE. Cu timpul (în special în ultimii două zeci de ani) partea franceză a motorului a fost reparată sau întreținută cu piese germane. Așa se face că ingineria socială germană a ajuns să domine Franța și, prin ea și cu ea, întreaga UE. (Conflictul între Europa germană și membrii est-europeni ai UE se explică și prin aceea că, pe de o parte, aceștia au rămas fideli vechilor lor tradiții egalitare, iar pe de altă parte, că sub influență anglo-americană, după destrămarea blocului sovietic, au aderat, în principiu, la un sistem de organizare liberal și inegalitar.)

 

În consecință, societatea franceză, caracterizată de o organizare de tip liberal și egalitar, s-a văzut obligată să adopte (odată cu ansamblul instituțiilor europene) modelul german, autoritar și inegalitar. În țara „libertății”, autoritatea puterii centrale a ajuns să apese tot mai greu cetățeanul, impunându-i nu doar să accepte austeritatea, dar și să exalte corectitudinea politică necesară pentru a spune că îi place tot ceea ce altminteri detestă. În țara „egalității”, polarizarea averilor și subțierea clasei mijlocii au ajuns să exaspereze cetățeanul nu numai sub aspect existențial, ci și sub aspect psiho-politic. În țara „fraternității”, migrația, încurajată de puterea politică cu scopul de a-l readuce la obediență pe cetățeanul autohton, prin dumping social și mită electorală, tinde să distrugă coeziunea culturală și solidaritatea națională.

 

Această modificare forțată de paradigmă a speriat și, în consecință, a nevrozat o mare parte a societății franceze. Identitatea unui popor nu se poate schimba printr-un simplu discurs ori printr-un decret.

 

UE nu a învățat nimic, se pare, din experiența Imperiului Austro-Ungar care, cu mult mai mult decât ea, reușise să aibă o piață internă unică, un pașaport unic, un buget unic, o monedă unică, o politică externă și de securitate unică, o armată unică, dar s-a prăbușit întrucât nu a știut să asigure conviețuirea unei civilizații unice cu o indentitate culturală plurală. Președintele Macron a importat această eroare în politica națională franceză și a dus-o la paroxism. De aici și paroxismul revoltei.

 

Emmanuel Macron a obținut victoria în alegeri întrucât a fost perceput ca unul care va schimba ordinea politică anchilozată a statului birocratic anațional și schizofrenia bicefalismului semi-prezidențial post-gaullist. Când colo el a încercat să schimbe identitatea națională a statului; sau mai exact să lase statul fără nici o identitate. Asta explică prăbușirea sa (deocamdată numai în sondaje) și a neo-bonapartismului său (deocamdată numai în stradă).

 

Întrucât proiectul prezidențial francez avea nevoie de un vehicul, iar partidele tradiționale nu puteau transporta așa ceva, s-a trecut la organizarea unei formațiuni de laborator. Veleitari grăbiți, frustrați ai propriei nevolnicii, oportuniști ai tuturor anotimpurilor, aventurieri ai globalizării, șovinisti ai bunăstării, expirați ai stângii caviar, dogmatici ai neoliberalismului, fundamentaliști neoconservatori etc s-au adunat pentru a pune „Franța în marș”. În marș către ce? Către o utopie post-națională. O utopie care, ca oricare alta, era lipsită de bază și se putea impune numai prin forță. O formă fără fond, un acoperiș fără stâlpi de rezistență, un copac fără rădăcini. Era limpede că un asemenea edificiu se va prăbuși la prima furtună.

 

Pe acest fundal, războiul hibrid s-a putut desfășura în voie. Unii zic că rușii au intervenit spre a da o lovitură mortală Europei politice care creștea la ușa lor luându-le aerul și lumina. Prăbușirea celei de a V-a republici franceze, servește însă mai degrabă SUA și politicii Președintelui Trump, ostilă federalizării Europei și liberalizării migrației. Dacă în secolul al XVIII-lea, Anglia a dat o mână de ajutor discretă la alungarea Bourbonilor, este rândul Americii să pună umărul la doborârea Macronilor. Că o fi una, că o fi alta, sau poate chiar amândouă (căci o eventuală antantă ruso-americană pentru o ordine globală, cere ca, în prealabil, să se pună ordine în curtea europeană din spatele casei comune) fără fitil străin combustibilul isteriei franceze nu ar fi luat foc.

 

Operațiunea s-a montat cu instrumentele rețelelor sociale de comunicare, deja testate în țări periferice precum România. Fără internet revolta nu ar fi fost atât de amplă, manipularea atât de eficientă, contaminarea atât de rapidă și violența atât de pronunțată și de productivă. Internetul își dovește astfel capacitatea de a fi o armă de distrugere în masă, a cărei „neproliferare” va face mai mult ca sigur în curând obiectul dreptului internațional calibrat de o nouă Sfântă Alianță a puterilor conservatoare.

 

Ceea ce se întâmplă în Franța nu este o revoluție, căci nu există nici un proiect pentru o schimbare de sistem. Aceasta este o răscoală. O explozie de furie a marginalizaților și perdanților globalizării. Regimul îi va supraviețui, căci orice regim este răsturnat numai de propriile sale elite, iar nu de victimele sale.

 

El va ieși însă castrat. Emmanuel Macron s-a vrut a fi un lider-erou tipic pentru statul-spectacol de tradiție franceză. Cu panașul jumulit, „eroul” nu va mai putea face de acum nici un pas fără să stârnească râsul. Or, eroii trebuie să stârnească respect și admirație, iar nu râsete. Râsul este numai pentru liderii „microni”.

 

Chiar dacă nu își va pierde funcția, Președintele Macron își va pierde grandoarea. Și fără grandoare nu poți conduce Franța și nu poți face din ea protagonist european.

 

Prin căderea Franței, UE suferă, deci, în aceste zile o mare lovitură. La fel cu proiectul francez de moșire a unui alt partid european zis liberal, la care tocmai se remorcase „tehnocratul” Dacian Soros; pardon, Cioloș. Este un moment potrivit pentru revenirea în UE a perfidului Albion, cu euroscepticismul său subversiv.

 

Pe Bulevardul Champs Elysées, lângă Petit Palais, se găsește o statuie a Generalului De Gaulles, pe soclul căreia sunt înscrise următoarele cuvinte care potrivit unora îi aparțin acestuia, iar potrivit altora lui Voltaire: „Există un pact de douăzeci de ori secular între măreția Franței și libertatea lumii”. Dacă este așa, putem spune că măreția Franței, odată prăbușită sub lucrarea eșecului macronian, va face libertatea Europei, dacă nu chiar a întregii lumi, și în orice caz cea a UE, teribil de precară. Cu atât mai mult cu cât Germania, marcată la rându-i de o imensă criză de lideri și de credibilitate, intră în războiul pentru succesiunea Angelei Merkel.

 

Toate acestea sunt vești proaste pentru România, al cărei sistem de securitate, bazat pe apartenența la UE și aderarea la NATO, scârțâie din toate încheieturile. Nu este departe ziua în care și partenerul strategic american, sătul de nevolnicia liderilor români, ne va spune, așa cum SUA au mai spus României la finele celui de al Doilea Război Mondial: „Înțelegeți-vă cu rușii!” Iar atunci…

 

Îl putem parafraza, deci, pe Napoleon I avertizând: „Când Franța va cădea, UE va tremura!” Și la marginea ei, România. Este de ce.

 

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/cand-franta-va-cadea-ue-va-tremura/

Alianța Vestului sau orgoliul păgubos al slugii harnice față cu stăpânul leneș (text scris pentru ziarul România liberă)

Alianța celor patru orașe din Transilvania, Crișana și Banat, respectiv Cluj, Oradea, Arad și Timișoara, ar fi o inutilitate simpatică, dacă ea nu ar alimenta ideea că, vezi Doamne, România ar fi un stat creat artificial care adună în frontierele sale populații și regiuni având o cultură și o civilizație compatibile cu cele occidental-europene, alături de altele aparținând lumii euro-asiatice. În realitate, însă, Alianța Vestului nu este decât o altă expresie a stupidului „anti-miticism regățean” alimentat de ifosele cezaro-crăiești ale unor cercuri ardelene cu afaceri în spațiul germanic și nostalgia statutului de slugă de pe vremea dublei monarhii.

 

Faptul că sunt români care se lasă ispitiți de asemenea himere arată că secesionismul românilor ardeleni din categoria amintită, este mai periculos decât secesionismul maghiar. Cel din urmă are practic zero șanse să ajungă fapt împlinit și nu are cum duce la dezmembrarea României. Cel dintâi, însă, ar putea prinde viață, mai ales că sunt destule capitale europene dispuse să îl susțină.

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/alianta-vestului-sau-orgoliul-pagubos-al-slugii-harnice-fata-cu-stapanul-lenes-text-scris-pentru-ziarul-romania-libera/

Pactul pentru migrație de la Marrakech (text scris pentru ziarul România Liberă)

Pactul de la Marrakech este expresia unei încercări a Europei franco-germane de a se salva de dezastrul demografic și democratic prin care trece, cu prețul abandonării identității culturale a națiunilor membre ale UE.

 

În măsura în care SUA au declarat că se opun Pactului și nu îl vor semna, iar Rusia nu este o țară de destinație pentru imigranții plecați din lumea sărăciei și crizelor, este limpede că principala țintă a aranjamentelor de la Marrakech este UE. În afara achiziției de forță de muncă ieftină cu care să practice dumpingul social, pe termen scurt, actualii protagoniști ai UE – Germania și Franța – vor să își asigure voturi cu care să contracareze ascensiunea partidelor antiglobaliste din spațiul lor național, iar pe termen lung, prin această adevărată inginerie culturală urmăresc dominarea întregului spațiu unional.

 

România susține că documentul care se va semna nu este obligatoriu. Aceasta în ciuda faptului că se preconizează transformarea sa într-o Rezoluție a Adunării Generale ONU. Chiar dacă nici aceasta nu va fi obligatorie din punct de vedere juridic, ea ne va constrânge din punct de vedere politic. Altminteri de ce s-ar zbate atâția să negocieze și promoveze documentul?

 

Guvernul român a fost forțat să semneze Pactul pentru migrație cu speranța că astfel tandemul franco-german va renunța la obiecțiunile privind preluarea președinției rotative a Consiliului UE de către România și cu gândul secret de a-l supune ulterior cenzurii parlamentare (deși procedura nu o cere în acest caz) care să îl aneantizeze. O politică a disperării unui executiv subminat permanent atât în țară, cât și în străinătate.

 

Angajamentul public al Președintelui Iohannis în direcția susținerii lui, asumat în fața Președintelui Macron și a cancelarului Merkel, cu prilejul recentei vizite efectuate în Franța pentru a aniversa un secol de la încheierea Primului Război Mondial, a fost perceput, însă, de SUA ca un al doilea gest incompatibil cu parteneriatul strategic româno-american, după sabotarea Inițiativei celor trei mări prin aducerea forțată în peisaj a Germaniei. Până la plata facturii Pactului pentru migrație, România are deja de plătit Americii taxa pe duplicitate. Casa Albă a decis, se pare, să congeleze relațiile cu Bucureștiul până când aici se va fi instalat o conducere responsabilă cu adevărat românească.

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/pactul-pentru-migratie-de-la-marrakech-text-scris-pentru-ziarul-romania-libera/

Rusia pleadeză „vinovat”?!

Dimitri Peskov, purtătorul de cuvânt al Președintelui Vladimir Putin, a confirmat la o întâlnire cu jurnaliștii că ar fi primit, în ianuarie 2016, două e-mailuri din partea lui Michael Cohen, fostul avocat privat al Președintelui Donald Trump, prin care era rugat să aranjeze o întâlnire cu șeful administrației prezindențiale ruse, Serghei Ivanov, ca să discute posibilitatea ridicării unui Turn Trump la Moscova. Cu câteva zile înainte, dl Cohen își recunoscuse vina de a fi mințit Congresul în legătură cu această afacere, pe care o urmărise în timpul alegerilor prezidențiale din 2016.

 

În ochii oponenților lui Donald Trump, mobilizați de Partidul Democrat și finanțați, printre alții, de George Soros, aceasta ar fi demonstrat conflictul de interese în care s-ar fi găsit candidatul republican la președinția SUA, cu potențial de intervenție a Rusiei în alegerile americane. În replică, Președintele Trump a afirmat că Michael Cohen minte spre a-și ușura, prin denunțuri favorabile adversarilor Casei Albe, previzibila și justificata pedeapsă pentru fapte de corupție de care se face vinovat.

 

Pe acest fundal, confirmarea venită de acolo de unde nimeni nu se aștepta, respectiv de la Moscova, reprezintă, în principiu, o lovitură teribilă dată taberei trumpiste, ea permițând Democraților, imediat după inaugurarea, în ianuarie 2019, a Camerei Reprezentanților, unde au dobândit de curând majoritatea, declanșarea procedurii de „impeachment”  (demitere) a șefului executivului american. Este adevărat că pentru ducerea la bun sfârșit a unui asemenea demers va fi nevoie de votul Senatului, iar acolo Președintele are o majoritate solidă. Chiar și fără finalizare, însă, scandalul va fi susceptibil fie să blocheze politica externă a Casei Albe fie, dimpotrivă, să o împingă către gesturi excesive (de ex declanșarea unei confruntări majore cu Iranul, similare intervenției militare a administrației Clinton în Irak, în plin scandal Lewinski) care fie să dezamăgească fie să sperie electoratul, în orice variantă compromițând șansele dlui Trump de a obține un al doilea mandat.

 

Să fie oare Rusia interesesată într-o asemenea evoluție a evenimentelor? Majoritatea analiștilor au fost tentați să răspundă afirmativ la această întrebare, sugerând că, dacă existența unor conivențe tainice ale Președinelui Trump cu rușii rămâne încă de dovedit, un acord anti Trump, fie și numai tacit, al Democraților cu Moscova se manifestă deja la vedere; Rusia și Democrații fiind deopotrivă doritori să pună capăt impetuozității impredictibile a actualului Președinte american în încercarea sa de redefinire a ordinii globale. Nu împărtășim această concluzie.

 

Este adevărat că subminarea lui Donald Trump convine Germaniei. O Germanie care, în timp ce alimentează cu argumentele neoconservatorilor americani confruntarea dintre Washington și Moscova, dezvoltă o cooperare strategică tot mai extinsă cu Rusia, definită mai ales pe terenul ultrasensibil al securității energetice.

 

Antanta germano-rusă, aparent exclusiv economică, are două ținte politice excepționale: pe de o parte, întărirea controlului politic al UE de către Germania prin șantaj energetic; pe de altă parte, scoaterea Ucrainei din jocul distribuției de resurse energetice și lăsarea acesteia nu numai fără importante încasări financiare, ci și fără relevanță geopolitică, spre folosul Rusiei. (Așa se explică și politica germano-rusă vizând multiplicarea conductelor de distribuție, în nordul și în sudul Europei, implicând un trafic peste nevoile de consum ale acesteia, dacă tranzitul ucrainean s-ar menține.)

 

Oricâte interese ar avea în comun, Germania nu este totuși, același lucru cu Rusia. Nu se poate ca Președintele Putin să nu observe că, de fapt, prin obiectivele sale geopolitice și prin național-suveranismul său declarat, de factură similară celui putinian, Președintele Trump este împins de necesități spre un acord strategic, iar nu spre o confruntare tactică cu Rusia. Este imposibil, de asemenea, ca el să nu înțeleagă că, așa cum America nu poate accepta un pact ruso-german, tot așa intrigile germane vizează evitarea unui parteneriat strategic americano-rus; și să nu realizeze că dacă înțelegerea cu Germania îi conferă, în contextul actual, doar avantaje la nivel regional (căci rolul Europei / UE în lume a scăzut imens), apropierea de SUA aduce câștiguri globale.

 

Este adevărat, „țeava ruso-germană” va scoate la un capăt gazul rusesc care va energiza Europa germană, iar la celălalt, tehnologia occidentală care va elibera Rusia de gazodependență. Un schimb avantajos, însă, doar pe termen scurt. În trecut, pe măsură ce, în siajul unui astfel de aranjament, părțile contractante au devenit mai încrezătoare în propriile forțe, s-a ajuns la război între ele.

 

Oricât de mare va fi fost în istorie atracția germană pentru Rusia, nemiloasa geografie a obligat-o pe aceasta să se alieze în cele din urmă cu America pentru a stăvili hegemonismul german, două săbii imperiale neputând să încapă în prea îngusta teacă europeană. Rușii, a căror doctrină de securitate încă mai include principiul „niciodată un alt iunie 1940”, nu au cum uita această istorie.

 

Și de ce ar uita-o? Ca intrând într-o confruntare cu administrația democrată neoconservatoare de după Trump să înlesnească ridicarea Chinei în spatele său? Ori ca, sleindu-și energiile în disputele transatlantice, să lase ea, cea pravoslavnică, teren liber de expansiune Iranului șiit în Orientul Mijlociu și Asia Centrală, pe care le-a tratat totdeauna ca pe un hinterland? Sau pentru a da mână liberă Turciei să își tranșeze rivalitatea cu Arabia Saudită și să readucă puterea otomană, într-o variantă revizuită, la frontierele sale din Marea Neagră și Caucaz?

 

Nu Donald Trump și nu realismul politic Republican a creat probleme geostrategice Rusiei, ci dinastia Clinton și neoconservatorimul post-național Democrat, care astăzi vor să și-i facă pe ruși „tovarăși de drum” în rezistența împotriva schimbării la față a Americii și implicit a emergenței unei ordini mondiale multipolare. Pentru SUA lui Donald Trump nu Rusia, ci China este rivalul strategic. În concursul chino-american Rusia este, în mod natural, alături de America. Ea este obiectiv neutră în disputa americano-germană. Rivalitatea cu America apare numai în Orientul Mijlociu. Aici ele au însă și adversari comuni; ceea ce face posibilă o înțelegere.

 

Iată de ce, sprijinul rusesc dat Democraților americani împotriva administrației Trump pare o inepție de care rușii, mari jucători de șah, nu par a fi capabili.

 

Dacă este așa, declarațiile dlui Peskov sunt menite mai degrabă să îl împingă la acțiune pe Președintele Trump, tocmai prin aparenta sa împingere la zid. În primul rând să îl facă să înțeleagă că nu se mai poate ca un conflict local, precum cel din Ucraina, să împiedice progresul cooperării strategice a actorilor globali.

 

Până acum în relația cu rușii Donald Trump a deschis fereastra dar nu a scos capul afară. Este momentul să nu mai amâne, îi transmite Kremlinul. Altminteri, cu sau fără intervenție ruseacă, al doilea mandat va fi pierdut. Spre răul Rusiei, spre răul SUA, dar și spre răul României care s-ar găsi pe direcția principală a unei ciocniri americano-ruse, ca și în cleștele unui nou pact ruso-german.

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/rusia-pleadeza-vinovat/

Older posts «