Turcia încotro?

 

1. Indiferent cine a organizat puciul de la Ankara, ceea ce se întâmplă în prezent în Turcia poartă numele de terorism de stat – adică folosirea de către autoritatea publică a fricii ca mijloc de guvernare.

 

Ce va urma? Răspunsul nu este foarte greu de dat.

 

Urmează instalarea unui regim bazat pe represiune. Lucrul nu este chiar nou în Turcia. Pentru a o constata nu este nevoie să căutăm în Turcia premodernă, fiind suficient să studiem istoria Turciei kemaliste, ai cărei cetățeni știau că sunt liberi să facă tot ceea ce le permite armata. Diferența dintre ceea ce a fost și ceea ce va fi, este că de acum managementul prin teroare va avea caracter principal, în timp ce înainte era subsidiar.

 

Frica poate paraliza opoziția dar în exces poate genera o stare de ură și disperare care descătușează rebeliunea și răzbunarea. Acest mecanism explică și cruzimea cu care islamiștii erdoganiști îi tratează astăzi pe puciștii kemaliști. De aceea terapia prin frică are nevoie de un anestezic. El este fie de natură materială (bunăstarea) fie de natură spirituală (credința) fie o combinație a lor. Poporul acceptă autoritarismul dacă este justificat prin apărarea unor valori de care masa crede că depinde propria ei mântuire.

 

În acest sens turcilor le este oferit acum islamul. Dictatura trebuie exercitată în numele a ceva. Pentru kemalism, dictatul armatei avea loc în numele libertății care presupunea neutralitata religioasă a statului, pluralismul și respectul diversității. Pentru otomanism, dictatul se justifică prin nevoia de a apăra dreapta credință înscrisă în Coran. Este legic, deci, ca decesul kemalismului să însemne instaurarea unui autoritarism islamic.

 

Acesta nu este același lucru cu statul islamic – așa cum îl vedem, de pildă, în Iran. Nu este probabil ca Turcia să devină nici o teocrație revoluționară de tipul ISIS. Mai degrabă va fi un imperiu a cărui organizare politică va reflecta morala islamică. Ceea ce nu înseamnă neapărat introducerea șariei – a ordinii juridice musulmane. Un universalism imperial turc de inspirație otomană, va îngădui existența comunităților de orice confesiune și accesul lor la bunăstarea comunității etno-culturale dominante, în schimbul supunerii față de conducerea politică turcă, cu concepția ei de organizare a societății.

 

Pe termen scurt și mediu, cel puțin, nu doar rolul politic al armatei va slăbi ci și puterea ei propriu zisă în termeni militari, va fi mult diminuată. De teamă sau din lipsă de perspectivă personală, o mare parte a elitelor Turciei moderne va emigra, secătuind țara de puterea creierelor și brațelor ei. Conflictele interetnice (în primul rând secesionismul kurd) se vor intensifica. În atari condiții devine inevitabilă fuga capitalurilor, griparea comerțului și recesiunea economică. Va trece timp până când asemenea tendințe vor putea fi inversate.

 

Regimul politic erdoganist (cu sau fără Erdogan în frunte) va fi mai puternic din punct de vedere politic, însă într-o Turcie mai slabă. Mai puternic nu înseamnă și mai stabil întrucât, cu cât represivitatea crește, cu atât crește și ura ca reacție la ea; o ură care oricând se poate transforma din sentiment lăuntric în rezistență pasivă și din rezistență pasivă în insurecție.

 

Cursul actual al evenimentelor nu poate fi însă oprit, întrucât el corespunde cu psihologia poporului turc și orice altceva ar putea crea o dezordine și mai mare. Modificarea acestui model necesită resurse de putere și viziune – inclusiv de înțelepciune – care pentru moment lipsesc.

 

2. Reintroducerea pedepsei cu moartea, mai mult chiar decât suspendarea aplicării Convenției Europene a Drepturilor Omului, înseamnă ruperea Turciei de Europa. Deja, modul de tratare a prizonierilor și expunerea publică a acestora, transmite Europei că Turcia este altceva.

 

Nu că Europa ar fi superioară ci este pur și simplu altfel. În acest sens nu este în primul rând vorba că UE scoate de pe agenda sa integrarea Turciei post-kemaliste, ci că Turcia neo-otomană abandonează agenda integrării sale europene. Divorțul UE de Turcia este cumva unul amiabil sau, în orice caz, din voința ambelor părți.

 

Aceasta va rezolva nu numai dilema integrării europene a Turciei, închizându-i porțile UE, ci și pe aceea a identității UE, definită prin contrast cu Turcia; la fel cum altădată Europa și-a dobândit conștiința de sine prin contrast cu Califatul otoman. Este vorba despre identitatea culturală, care va repune în “valoare” distincția, ca să nu spunem opoziția, între creștinism și islam, precum și despre identitatea geopolitică, limitând UE la rolul de putere regională; sau chiar subregională, dacă ne gândim că UE, și cu atât mai puțin Germania, nu epuizează spațiul european.

 

Vestea bună vine pentru federaliștii europeni: fără Turcia și fără Marea Britanie, proiectul Statelor Unite ale Europei – mai exact Statele Unite ale Europei Mici – redevine fezabil. Marele lui obstacol rămâne nu suveranismul central și est-european, ci nostalgia Reichului german. Uniunea Europeană cu două viteze nu este preambulul democrației transnaționale europene ci acela al unei noi împarțiri a Germaniei și, evident, a Europei.

 

3. “Arabizarea Turciei” – proces prin care se înțelege revenirea Turciei la identitatea culturală arabo-musulmană (chiar dacă alfabetul latin va coexista cu scrierea arabă) și reasumarea rolului geopolitic de integrator și ordonator al spațiului arabo-musulman – va impune revizuirea relației cu SUA, punând totodată într-un alt context raporturile cu Rusia, Israelul și Iranul.

 

Apropiindu-se de Rusia și chiar de Israel, pentru a-și mări astfel gradul de libertate în raport cu SUA, fi-va oare Turcia primul membru al NATO care va părăsi alianța? Răspunsul este negativ. Pe de o parte, ea este, totuși, prea slabă pentru o confruntare totală cu America. Pe de altă parte, prezența ei nominală în NATO este o bună bază de negociere cu Rusia, după cum dizidența (prorusă) în NATO este o bună bază de negociere cu SUA.

  

Primul care va părăsi NATO va fi America. Nu de jure ci de facto. Turcia o va face în același stil.

 

Bazele ideologice ale despărțirii SUA de NATO au fost puse de Președintele George Bush Jr., atunci când a inversat principiul “împreună dacă se poate, singuri dacă este nevoie”, trasformându-l în formula “singuri dacă se poate, împreună dacă este nevoie”, precum și atunci când a afirmat că “America nu își alege țintele în funcție de aliați, ci își alege aliații în funcție de ținte”. Rămânerea SUA în NATO după dispariția ordinii mondiale bipolare, a fost justificată numai de împrejurarea că prezența acolo îi oferea un drept de intervenție în geo-strategia europeană.

 

Cu cât UE devine mai mică și mai provincială, cu atât distanța dintre obiectivele strategice europene și cele americane crește. Pe când preocupările sale cele mai acute se leagă de viitorul confruntării cu China (în contrast cu curtea pe care Berlinul, Parisul și Bruxellesul o fac Beijingului), Washingtonul nu mai poate accepta să garanteze securitatea statelor baltice (misiune din punct de vedere militar practic imposibilă) sau să își sacrifice interesele de cooperare cu Rusia, apărând granițele sovietice ale Ucrainei sau Georgiei, în timp ce nu mai poate conta pe solidaritatea fermă a Turciei.

 

Oarecum pe aceeași linie de raționament, SUA își spun ca angajamentul total în susținerea Israelului devine prea costisitor pentru ele, reducându-le marja de manevră în raport cu statele arabe, al caror sprijin s-ar putea dovedi esențial în competiția americano-chineză. De aceea, socotind că Israelul are de acum și capacitatea de a se apăra singur, Washingtonul plănuiește, după toate semnele, o decuplare de Ierusalim; de care și Ierusalimul este conștient. Or, asta face din Israel, puternic afectat de coșmarul “primăverii arabe”, un susținător logic al neo-otomanismului turc, Ankara fiind preferabilă Teheranului ca lider și gardian al ordinii în lumea arabo-musulmană.

 

Astfel se conturează triada Rusia-Turcia-Israel ca factor de referință în Orientul Mijlociu. Decât să i se opună și totodată să îi preia funcțiile, globalizând NATO în pofida opoziției “vechii Europe”, SUA vor prefera să o tolereze și să o supravegeze de la distanță; eventual în cooperare cu Rusia însăși, care se va simți mai bine nefiind singură în cușcă cu leul turc.

 

NATO nu va dispărea, deci. Formal va supraviețui dar va deveni irelevant.

 

4. Irelevanța NATO, deplasarea centrului de interes strategic al SUA în Pacific și bulversarea trilateralei ruso-sceptice Polonia-România-Turcia prin apariția trilateralei Rusia-Turcia-Israel, echivalează cu prăbușirea sistemului de securitate al României, care tocmai pe aceste structuri se baza. (Cât de util ar fi fost acum cuplul de forțe alcătuit din trilaterala România-Turcia-Israel și Italia-România-Rusia, propuse de mine în 1998?) 

 

Cu excepția Poloniei, Ucrainei, parțial Georgiei și a… Kosovo, în jurul României, cât vezi cu ochii minții, sunt numai state care își armonizează interesele cu cele ale Rusiei. Ucraina este în haos și se destramă. Georgia riscă strivirea în cleștele ruso-turc. Kosovo este nerecunoscut și aproape eșuat. Polonia este prea departe și prea puțin. Pirueta turcă schimbă radical situația strategică în Marea Neagră, în defavoarea Bucureștiului, unde triumfalismul atlanticist al noului limbaj de lemn nu poate ascunde deruta.

 

Romania s-a culcat în siguranță și s-a trezit în foc încrucișat. Unii spun că nu putem face nimic. Dacă este așa, atunci să facem ceea ce trebuie. (sic!)

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/turcia-incotro/

De la Varșovia la Washington și de aici la Ankara prin Moscova

 

Consiliul Nord-Atlantic de la Varșovia, consumat în admosfera tensionată a Brexitului, a confirmat dezbinarea profundă a NATO.

 

Pe de o parte, Ostpolitikul german, francez și italian, s-au opus, nu atât orientării oficiale anglo-americane privind confruntarea cu Rusia, ci ostilității strategice a Washingtonului față de orice coagulare continentală europeană; cu precădere atunci când ea se realizează sub semnul antantei germano-ruse. Declarațiile ministrului de externe german și ale președintelui francez nu au lăsat nici un dubiu în această privință.

 

Pe de altă parte, refuzând inițiativa neinspirată a partenerului său strategic român, referitoare la constituirea unei flote a riveranilor NATO la Marea Neagră, Turcia a transmis mesajul că nu mai este dispusă să urmeze agenda SUA în Orientul Mijlociu și în Europa de est și sud-est, cu riscul ca astfel să fie expusă simultan ostilității ruse, terorismului islamic și separatismului kurd. Aceasta în condițiile în care, aflată pe punctul de a părăsi UE, Marea Britanie trebuie să își fi descoperit în arhivele sale geopolitice vechea soluție a apropierii de Turcia pentru a o transforma în vârf de lance împotriva puterilor europene de uscat cu ambiții hegemonice.

 

Nu au sesizat această realitate numai cei care nu au dorit să o vadă, precum românii – deopotrivă liderii de mucava și analiștii de plastelină.

 

Ca altădată, Summitul NATO a fost urmat de cel NATO-Rusia (la Bruxelles) și de cel SUA-Rusia (reunindu-i pe miniștrii de externe respectivi la Moscova). Probabil că în cadrul celui din urmă Washingtonul a pus în operă concluziile trase de el la finalul celui dintâi. Era normal să fie așa. Tot mai preocupate de situația din Pacific pusă sub presiune de ridicarea Chinei, blocate în viesparul islamic și abandonate cu spatele descoperit de către aliații europeni, SUA nu puteau găsi ieșire decât la Kremlin.

 

Politologul american George Friedman observa într-un studiu recent al situației create de puciul de la Ankara, că arestarea celor doi piloți turci care împinseseră în criză maximă relațiile ruso-turce doborând cu câteva luni înainte un avion militar rus, pe motiv că aceștia ar fi făcut parte dintre complotiști, vrea să spună că autorii loviturii de stat aveau în intenție nu doar un atentat împotriva ordinii constituționale a Turciei ci și angajarea aceasteia în război cu Rusia. Ceea ce a fost dejucat. Nici că se putea reparație mai bună pentru orgoliul rusesc și ieșire mai onorabilă pentru șeful statului turc. Pe o asemenea bază se poate clădi în plan imediat un parteneriat strategic între Rusia și Turcia care, cu sacrificarea cauzei kurde, în afara consolidării frontului anti ISIS, mai prezintă și avantajul – la urma urmelor un bonus inclusiv pentru Washington, care direct mai greu o poate face – de a readuce Iranul în comunitatea statelor „civilizate”, transformându-l din actor revoluționar în actor legitimist.

 

Apropierea Turciei de Rusia înseamnă asumarea unui spațiu de manevră mai mare al Ankarei în raport cu Washingtonul. Acesta știe însă că o asemenea mișcare este toxică pentru protagoniștii ei. Nu din cauza istoriei (construită de oameni) ci a geografiei (dată de Dumnezeu sau de… Allah). De aceea ar putea fi gata să o accepte, făcând un sacrificiu de nebun pe tabla de șah a lumii.

 

Rusia știe, neîndoielnic, și ea același lucru. Posibilitatea alianței cu Turcia ar putea fi un fruct otrăvit. Cu atât mai mult cu cât nu este vorba despre o Turcie kemalistă (care a avut totuși perioade de cooperare strategică cu Rusia sovietică și postsovietică, Mustafa Kemal purtând o corespondență aproape afectuoasă cu Lenin) ci o Turcie neo-otomană.

 

Pe de altă parte, atât Rusia cât și SUA înțeleg că fără o forță imperială care să pună ordine în viesparul arabo-musulman, ele nu vor putea face mai nimic și nu vor avea liniște. Optim este ca o asemenea forță să fie ea însăși musulmană, cu experiență imperială și moderată în plan religios (mergând până la acceptarea laicității). Turcia îndeplinește aceste condiții. Partajarea Imperiului Otoman la finele primului război mondial între puterile coloniale europene, succedate de SUA și URSS după cel de al doilea război mondial, s-a dovedit un dezastru global. Întrucât protagoniștii lumii de azi nu știu cum să meargă înainte, preferă, desigur, să meargă înapoi.

 

Mai rămâne de rezolvat o singură problemă. Cum să se facă în așa fel încât renașterea otomanismului să nu aducă la masa puterii globale un musafir prea gurmand? Indiferent cine ar fi în aparență câștigătorul sau perdantul puciului eșuat de la Ankara – Rusia sau SUA – nici unul nu ar fi firesc să își dorească venirea în tabăra sa și respectiv plecarea din tabăra sa a unui jucător prea puternic. În această perspectivă opera de autodistrugere a Turciei, care se săvârșește sub ochii noștri în aceste zile, prin castrarea armatei, amuțirea intelectualității și „etatizarea” libertății, cu efectele lor economice inevitabile, este prețul promovării proiectului său imperial și garanția că acesta va avea doar relevanță regională. Că „încununarea” operei va fi sau nu plecarea, pe căi pașnice sau violente, a președintelui Erdogan, nu mai contează. Ar fi doar un detaliu istoric.

 

În acest context, lipsa de viziune și caracter a conducerii României capătă proporțiile dezastrului național. Întregul sistem de securitate al României se prăbușește, ca și în 1940, iar elitele sale sunt dinnou incapabile atât să ajungă la o pace internă cât și să promoveze o geopolitică națională salvatoare. Paralizați în iluziile neputinței lor, liderii politici români se comportă cu frivolitatea jucătorilor de poker care, după ce și-au pierdut banii proprii, în loc să plece acasă, încearcă să se refacă mizând pe întreaga avere a familiei. În curând nu vor mai avea decât soluția sinuciderii. Asta nu va scăpa, însă, națiunea română de la faliment.

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/de-la-varsovia-la-washington-si-de-aici-la-ankara-prin-moscova/

Imperiul de Sud renaste

Pe cand in Turcia militarii inca mai pareau a fi in controlul situatiei, unii analisti romani au afirmat fara ezitare ca in spatele puciului ar fi interesele Rusiei. Iata ca realitatea arata exact invers: interesele rusesti sunt servite abia de esecul puciului. Cel putin in plan imediat, prin efectul de recul asupra NATO.

Au existat destule motive spre a spune ca un succes al fortelor kemaliste din armata ar fi pus capat “rebeliunii” geo-strategice cu veleitati neo-otomane a Presedintelui Erdogan si ar fi adus la Ankara un guvern pro-american. Prin urmare, in succesul puciului ar fi fost interesate SUA.

Cand vorbim de SUA se uita insa ca acolo puterea este difuza, la Washington coexistand si concurandu-se mereu mai multe scoli de gandire si curente de actiune. Istoria este plina de exemple in care CIA a operat fara stirea sau cu “imbrobodirea” Presedintelui ori Casa Alba a lansat initiative fara informarea Departamentului de Stat etc. Or, in conditiile in care omenirea se afla in razboi, nu este exclus ca in America sa fie unii care sa prefere un regim islamist de mana forte intr-o Turcie astfel mai apta sa coaguleze, disciplineze si supuna viesparul arabo-musulman, unei asa zise “democratii militare” in care pluralismul secularist intra in mod natural in conflict cu principiile ordinii cazone.

Pe langa lumea euro-atlantica si cea euro-asiatica, structurate in jurul pilonului american si respectiv rus, mai exista, uitata, o lume euro-mediteraneana careia ii lipseste un centru si care, de aceea, lasa nestingherite valurile dezordinii sa bata la portile celorlalte doua lumi. Polul anglo-saxon s-a refacut. Sfantul Imperiu Roman de Natiune Germana are urmas, fie el si debil. Maica Rusie, a Treia Roma, a ramas la locul ei si este in curs de resuscitare. Lipseste din joc Imperiul Otoman.

Turcia are desigur traditia managementului prin criza. Aceasta vine pana la urma in siajul subtilitatii orientale. Multi lideri au inscenat acolo situatii de maxima tensiune pentru ca folosindu-se de un atare context sa isi consolideze puterea personala. Nu este insa in aceasta traditie ca pistolul manipularii sa se indrepte chiar spre tampla manipulatorului. Intr-un univers stilistic lipsit de linii drepte ar fi foarte periculos. De aceea ipoteza pura si simpla a unei inscenari a puciului din 15 iulie este improbabila. La urma urmei cine i-ar fi putut opri pe pucisti sa fie mai eficienti?

Dincolo de toate aceste consideratii, ceea ce apare cu pregnanta este decesul kemalismului, de altfel prefigurat de succesul partidelor islamiste la urne si confirmat de lipsa de entuziasm a populatiei turce pentru iesirea in strada in sprijinul gardianului militar al valorilor democratice si al secularismului. Nu este sigur ca succesorul va fi un stat islamic. Este mult mai probabil sa vedem o Turcie curat neo-otomana.

O Turcie cu care, pana la urma, Romania a stiut sa coabiteze dar care, in virtutea legilor nescrise ale geopoliticii, a intrat totdeauna in coliziune cu Rusia pravoslavnica. Va fi necesar, deci, un parteneriat solid Est (Rusia)-Vest (SUA) pentru ca a “treia forță”, Imperiul de Sud, sa joace in limite rezonabile.

Fi-va acest parteneriat posibil? Cat de tare vor fi subminate sansele sale de tentatiile rivalilor din Nord de a juca cartea Sudului, unul impotriva altuia? Ne intoarcem la “concertul natiunilor” (dominante) si la echilibrul imperial? Cum se vor corela aceste jocuri cu uriasele sfidari ale puterilor Pacificului (in special China)? Vom vedea. Pana atunci va curge mult sange pe harta lumii.

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/imperiul-de-sud-renaste/

Puciul turcesc: a fi sau a nu fi; succes sau eșec (text integral)

Puciul (oficial) eșuat din Turcia nu își are precedentul, după părerea mea, în episodul incendierii Reichstagului, care i-a permis lui Hitler să acapareze întreaga putere în Germania, ci mai degrabă în cel al dezavuării Eteriei (și a mișcării lui Tudor Vladimirescu) de către Țarul Rusiei, care îi încurajase pe greci și pe valahi să declanșeze lupta de eliberare națională împotriva Imperiului Otoman. Ceea ce nu exclude faptul că puciul (neprofesionist executat) era conceput să eșueze.

 

Unii susțin că nu a fost lovitură de stat ci lovitură de teatru (la propriu). Tot ce se poate. Să fi fost, însă, Președintele Erdogan cel care a înscenat lovitura?

 

Că avea nevoie de un puci eșuat este clar. Faptul că o lovitură prost concepută servește cuiva, nu este însă o dovadă suficientă că acela este autorul ei. Cu atât mai mult atunci când întâmplarea profită mai multor interese.

 

Pe de o parte, un șef de stat care înscenează o criză pentru a-și consolida puterea, nu mai are azi nici o credibilitate în relațiile internaționale. Relații în care fără credibilitate ești izolat, iar dacă ești izolat ești mort.

 

Pe de altă parte, dacă Președintele turc și-ar fi înscenat propria-i debarcare, ar fi făcut-o, cu siguranță, cu mai multă grijă, astfel încât înscenarea să fie mai credibilă. Așa, dovezile de amatorism nu fac decât să încurajeze speculațiile și să îi compromită succesul.

 

În fine, o asemenea înscenare ar fi fost mult prea riscantă pentru Președintele Erdogan, întrucât evenimentele ar fi putut scăpa de sub control iar puciul, în pofida planului, ar fi putut reuși. Ceea ce nu ar fi exclus lichidarea sa fizică.

 

Mai degrabă ne putem imagina că, aflând de iminența puciului (de la propriile servicii secrete sau de la cele ale „aliaților”), „Sultanul” a făcut ceea ce a făcut Fidel Castro când i s-a devoalat planul american al debarcării din Golful Porcilor, sau Generalul De Gaulle când a descoperit că mai mulți generali au pregătit un puci menit a zădărnici politica sa vizând autodeterminarea Algeriei. Amândoi au așteptat ca acțiunile respective să înceapă pentru ca apoi să le lichideze rapid, compromițându-i total pe organizatori și întărindu-și astfel regimul.

 

Chiar de ar fi așa contextul este mult mai complex de atât și implică alte interese și alte jocuri. Amatorii de paralele istorice nu pot omite a-și aminti că Anglia, ori de câte ori a avut probleme cu Europa continentală, l-a sprijinit pe „Marele Turc” pentru a asigura astfel echilibrul geo-strategic global. Să impună, oare, Brexitul o contrapondere neo-otomană la Europa germană? Aceasta în condițiile în care astăzi urmașul Imperiului britanic sunt SUA.

 

Că eșecul puciului poate însemna moartea iar nu salvarea democrației turce, este evident. Se aplică principiul acțiunii și reacțiunii. Situație cu atât mai periculoasă cu cât Turcia modernă a trăit mai mereu sub semnul disocierii între procedura democratică și libertățile democratice.

 

Dispariția Turciei kemaliste – căci despre decesul acesteia putem vorbi acum – nu înseamnă triumful Turciei democrate ci al neo-otomanismului. Se întâmplă sub ochii noștri.

 

Un regim politic de mână forte la Ankara poate fi însă util, din punctul de vedere al altor puteri globale, întrucât este mai eficient în lupta cu Statul Islamic (două săbii nu pot încăpea în aceeași teacă) și în încercarea de stabilizare a Orientului Mijlociu extins printr-un sistem de contraponderi. Lucru absolut necesar pentru a elibera forțele reclamate de confruntările tot mai amenințătoare din Pacific și a evita implicarea militară a Americii pe prea multe fronturi.

 

Cam pe când izbucnea puciul în Turcia iar Președintele Erdogan negocia neutralizarea lui, miniștrii de externe ai Rusiei și SUA, aflați la Moscova, anunțau că au ajuns la o înțelegere cuprinzătoare privind rezolvarea crizei siriene. Fără îndoială acest aranjament distribuie Turciei un rol esențial. Evident, Turciei de după puci. Adică de după succesul eșecului (sic!).

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/puciul-turcesc-fi-sau-nu-fi-succes-sau-esec-text-integral/

După Summitul NATO, bairamul francez

 

Nu a apucat bine NATO să își înarmeze frontiera de est că războiul se întețește la frontiera de sud, lovind nu țările baltice ci Franța. Bietul contribuabil care credea că are un stat apt să îl apere, se întreabă dezolat dacă statul lui este în toate mințile.

 

Noua tragedie franceză crează o undă de șoc care împinge placa tectonică euro-atlantică spre cea euro-asiatică, strivind România în ciocnirea lor. Nu în Marea Neagră este nevoie urgentă de o flotă NATO ci în Marea Mediterană; și anume de o „flotă politico-militară NATO-rusă”.  

 

O asemenea „flotă” ar putea lichida „inamicul ereditar” din sud în doi timpi și trei mișcări. Ea nu se poate forma însă atâta vreme cât aliații virtuali din nord nu se înțeleg asupra ordinii mondiale de după victorie. Până atunci acel inamic este necesar. Or, tocmai pe asta contează și el pentru a-și impune propria „ordine”. Avem de a face cu un război nu doar mondial ci și multilateral, în care adversarii se urăsc și se iubesc în același timp și în același fel, fiind legați unii de alții precum spânzuratul de laț.

 

Unii vor blama serviciile de securitate pentru ineficiență. Greșit. Ele nu au cum fi eficiente în condițiile date, care îmbină confuzia geo-politică cu revolta popoarelor împotriva conducătorilor politici. Războiul hibrid nu înseamnă doar o confruntare totală care face din fiecare civil un combatant, ci și înlocuirea vechilor metode organizatorice care presupuneau un contact cât de cât material între membrii aceleași tabere, prin strategia urii infuzate la nivel de masă pe calea comunicării virtuale cu un receptor anonim. Indiferent cine își va asuma atentatele de la Nisa, am convingerea tot mai fermă că executanții masacrelor nu mai sunt atât fanaticii unei religii cât disperații urii. O ură cu rădăcini nu atât în mizeria materială cât în cea spirituală. Nu oameni care cred prea mult sau prea irațional ci oameni care nu mai cred în nimic – nici în zei nici în stat.

 

Chiar și în războiul tradițional de gherilă, partizanii se cunoșteau cât de cât unii cu alții și se constituiau în grupuri de planificare și acțiune care puteau fi cât de cât identificate și urmărite. Astăzi, popoarele cărora li s-a distrus instinctul democratic și de aceea se găsesc permanent într-o stare psihică de rebeliune, au nevoie de o scânteie pentru ca indivizii mai labili, pe care altfel nimeni nu îi putea bănui de intenții ucigașe, să treacă spontan la acțiune omorând, dărâmând, terorizând.

 

De aceea serviciile de securitate nu îl mai apără pe cetățean împotriva atentatelor la securitatea sa, ci controlează cetățeanul pentru a împiedica atentatul său împotriva puterii anonime și anaționale a statului. Or, asta îl depărtează și mai mult pe cetățean de stat și substituie suveranității naționale, suveranitatea individuală, luptei pentru securitatea națională, lupta pentru eliberarea personală.

 

S-a ajuns astfel la un război cu adevărat hobbsian, al tuturor împotriva tuturor. Nimeni nu mai poate ști când, unde, cum și de ce va fi omorât. O libanizare globală.

 

Altădată anarhia era stăvilită prin dictatură. Combinația de anarhie globală și dezechilibru geo-politic universal, de ruinare a statului-națiune și globalizare a corporatismului fără busolă și fără frână, face astăzi dificilă chiar și o asemenea cale. Pentru a reajunge la o nouă ordine mi-e teamă că va trebui să trecem prin… „sfârșitul lumii”.

 

În acest război mondial aflat în plină desfășurare, România își duce iresponsabilă propriul război intern autodistructiv, între o oligarhie tot mai agresivă și o democrație tot mai fragilă, precum și între avangarda trădătorilor cumpărați și ariergarda patrioților vânduți; totul sub norii grei ai internaționalismului fascist. Este nevoie de aceea, de activarea imediată a „factorului intern”, căci de la instituțiile oficiale ale unui stat eșuat nu se mai poate aștepta nimic. Altminteri suntem pierduți.

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/dupa-summitul-nato-bairamul-francez/

Older posts «