“Afacerea Incirlik”: o nouă manevră de decredibilizare a României

Presupusul transfer al muniției nucleare americane depozitate la baza aeriană turcă de la Incirlik, este o uriașă manevră mediatică care pune în pericol securitatea României, indiferent daca știrea este reală – ceea ce nu cred – sau falsă – ceea ce este cel mai probabil. Manevra se plasează în contextul războiului mondial hibrid în curs.

Unii spun că am avea de a face cu un test menit să pună în lumină reacțiile față de o asemenea mutare. Reacțiile cui?

Ale SUA? Păi tocmai ele ar fi cele care ar fi eventual interesate de mutare și ar decide-o. Nu prea este logic ca SUA sa își testeze reacțiile la propria decizie. Cu privire la asta cetățeanul american de rând este fie indiferent fie de acord că actuala politică turcă îi impune o repliere. Dacă turcii îi dau afară din casă pe americani sau le pun în pericol arsenalul depozitat acolo, este limpede că aceștia trebuie sa plece în altă parte.

Poate chiar Turcia să fie aceea care vrea să îi oblige pe liderii americani a spune că mutarea este exclusă sau, dimpotriva iminentă, pentru ca astfel să afle cât de departe vor să meargă americanii atât în ruperea relațiilor cu Ankara, cât și în iritarea Rusiei; sau, invers, cât de mult îi preocupă pe americani menajarea relației cu Rusia. Fără îndoilă că, în ideea unei antante ruso-turce, oricât de efemeră ar fi ea, și Rusia ar dori să aibă asemenea răspunsuri.

America pare deocamdată a opta pentru ambiguitate. Câtă vreme transferul nu are loc, ea nu are de ce să își ia angajamente pentru viitor; angajamente în care oricum nimeni nu ar crede dar care i-ar reduce marja de negociere cu proprietarul bazei de la Incirlik, Turcia.

Sa fie testate oare reacțiile Rusiei? Greu de crezut. Ce crede Rusia despre o asemenea manevră, se știe. Ce reacții ar avea față de ea, de asemenea. Pe de altă parte, Rusia nu are cum fi atrasă într-o capcană mediatică întrucât are toate mijloacele pentru a ști adevarul cu privire la transfer și a evita jocul la cacealma.

Ajunși în acest punct, trebuie sa menționăm câteva fapte:

1. Acordul (nescris) sovieto-american menit să pună capăt Războiului Rece, includea promisiunea ca NATO să nu se extindă în spațiul din care URSS se retrage. (O știu direct de la Mihail Gorbaciov, colaboratorii și succesorii săi, iar interlocutori americani de cel mai înalt nivel, pe care i-am intrebat, au confirmat “negând fără să nege”.) Încălcarea acestui angajament, consumată gradual și de care rușii nu au încetat a se plânge, a fost justificată, pe de o parte, prin aceea că obligația era asumată față de URSS și în condițiile geopolitice caracterizate prin existența acesteia, nu față de Rusia, iar pe de altă parte, prin împrejurarea că SUA/NATO nu se puteau angaja și in numele foștilor sateliți sovietici care, odată eliberați din lagărul comunist, aveau tot dreptul să opteze pentru alianțele dorite de ei. Se non e vero, e ben trovato.

2. Atunci când NATO a înglobat, în pofida promisiunii evocate mai înainte, statele foste comuniste din Europa centrală și orientală, în cadrul relației de cooperare Rusia-NATO, dar și al relației bilaterale Rusia-SUA, s-a configurat un gentlemen’s agreement care excludea amplasarea de armament nuclear și de baze militare permanente pe teritoriul noilor membri din est. Această înțelegere a fost imediat contestată de cele din urmă, pe atunci doar candidate, care au afirmat că nu înțeleg să li se rezerve un statut de rang secundar, chiar dacă în fapt ele nu urmăreau obținerea funcției de neinvidiat de depozitari ai unor arsenale nucleare. În urma acestui protest, tratatele de aderare la NATO nu au cuprins clauze în sensul înțelegerii occidentalo-ruse amintite, fără a se specifica nici vreun proiect în sens contrar. S-a putut aprecia însă că transferul de armament neconvențional în proximitatea Rusiei este interzisă oricum în baza tratatelor START încheiate între SUA și URSS la finele Războiului Rece.

Toate aceste aranjamente, mai mult sau mai puțin cunoscute, sunt supuse principiului “rebus sic stantibus” – potrivit căruia un acord internațional își menține valabilitatea doar atât timp cât condițiile în care s-a convenit și care i-au determinat încheierea rămân neschimbate. În speță, ieșirea Turciei din NATO sau chiar indisponibilizarea bazelor militare turce pentru NATO, ar putea fi interpretate ca o asemenea schimbare. Cu atât mai mult dacă acestea ar fi acompaniate de un parteneriat strategic ruso-turc.

Oricum, in contextul internațional actual este greu de crezut însă că SUA ar purcede la asemenea reamplasări fără a încerca niște negocieri prealabile cu Rusia.

Pe acest fundal, ne putem întoarce la problema testului. Să fie testată, oare, reacția României? Ridicol! Se teme America de refuzul autorităților de la București? Și chiar dacă s-ar teme, nu poate fi sondat Bucureștiul pe căi mai puțin zgomotoase, pe care un eventual refuz ar fi mai puțin costisitor? Evident ca da.

Punând toate ipotezele de mai sus cap la cap, ajungem la concluzia că nu se urmărește testarea reacției românești, ci decredibilizarea României prin demonstrarea incapacității sale de a fi aliat fidel, la bine și la rau, a nesincerității angajamentului său față de cauza familiei euro-atlantice.

Sigur, amplasarea de armament nuclear în România ne vulnerabilizează. O asemenea perspectivă nu are cum ne încânta. Ea ar surveni însă în condițiile defecțiunii unui aliat, defecțiune care pune în dificultate întreaga alianță. România nu află abia acum că este o țară de flanc, adică din linia întâi, și că astfel este cea mai expusă în caz de conflict. Evitarea conflictului și, deci, a supraexpunerii, trebuia obținută prin acțiuni politico-diplomatice românești executate în interiorul alianței, care să genereze o politică a acesteia convenabilă nouă, facilitată printr-o poziționare românească adecvată în relația bilaterală cu Rusia. (Așa cum, de altfel, la un moment dat chiar SUA ne-au cerut-o.)

Fuga de asumarea unor misiuni dezagreabile sau chiar periculoase nu este soluția și nu servește la creșterea influenței în cadrul alianței. Dacă într-adevar, armamentul sau muniția trebuie reamplasate, dintr-un motiv de forță majoră, unde ar putea fi duse ele cu sens? În Islanda? Lipsa de loialitate a unui aliat față de o alianță, atrage lipsa de loialitate a alianței respective față de acel aliat. Refuzul unui aliat de a îndeplini misiunile necesare alianței, îl exclude din alianță. În măsura în care o alianță nu mai servește interesului național al membrilor, ea trebuie părăsită (cu preavize, compensații etc.) iar nu sabotată. Și cu buzele unse și cu slănina în pod, nu se poate.

Ridicolul situației în care se pune România prin rezervele ei evidente (și adesea ipocrite) față de perspectiva de a deveni depozitar de armament nuclear, indusă de o știre falsă, este amplificat de fericirea etalată în zilele precedente, privind transformarea noastră în principal bastion al NATO pe frontul rusesc / rasăritean, ca urmare a desistării turcești. Câtă vreme totul se limita la un rol teoretic, apt a ne aduce presupuse avantaje exclusiv ca efect al defecțiunii altora, era bine. Strigam ca șoarecele beat care vrea sa violeze pisica. De îndată ce am aflat că ar trebui să ne substituim concret în vechiul rol al Turciei pe scena euro-atlantică, analiștii au amuțit, Guvernul dezminte (o dezmințire care sună a excludere sau refuz) iar unii politicieni sugerează ca statul să se angajeze public față de popor că nu va accepta aceasta niciodată – deși o vorbă înțeleaptă îndeamnă ca niciodată să nu spunem niciodată.

Rămâne întrebarea: cine are interesul să decredibilizeze astfel Romania ca aliat? Două ipoteze sunt posibile: 1. Oponenții NATO, interesați, evident, să inducă neincrederea și discordia în alianță. 2. NATO însăși sau unii dintre protagoniștii săi, dacă, unilateral sau în înțelegere cu Rusia, doresc sa schimbe geometria alianței și să scape de obligații față de un membru și așa izolat într-o poziție geostrategică tot mai greu de apărat.

Eu unul încă mai cred că interesele României și interesele NATO nu sunt incompatibile ci numai nearmonizate. Din păcate alianța nord-atlantică a cam uitat să își armonizeze interesele cu România. Iată de ce Bucureștiul, în loc să dezbată inutil “afacerea Incirlik”, căzând în capcana manipulării, ar trebui să discute cu aliații săi dacă și în ce condiții interesele noastre strategice rămân congruente iar dacă sunt congruente în ce măsură aceasta este o virtualitate care se poate transforma în realitate. În funcție de concluzie vor trebui asumate consecințele.

Din această dilemă trebuie să ieșim.

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/afacerea-incirlik-o-noua-manevra-de-decredibilizare-romtnei/

Unidad

 

Pe la începutul anilor 2000, la dineul oferit de Președintele Austriei, Thomas Klestil, cu prilejul conferinței ministeriale a OSCE, potrivit protocolului am fost așezat la masă între gazdă și ministrul de externe al Vaticanului, monseniorul Toran. Mă întâlnisem cu acesta pentru prima oară în 1997 cu ocazia vizitei oficiale pe care o efectuasem la Vatican în calitate de șef al diplomației române, înaltul prelat fiind omologul meu. Atunci îi adusesem Suveranului Pontif, Ioan Paul al II-lea, vestea cea mare: Biserica Ortodoxă Română era de acord cu vizita Sanctității Sale în România, urmând ca invitației făcute în acest sens de statul român să i se adauge și cea a bisericii sale majoritare.

 

Papa Ioan Paul își dorise mult ca prima sa vizită într-o țară de tradiție ortodoxă să fie în România. Mi-a explicat că această dorință izvorăște dintr-o triplă calitate: cea de șef de stat, cea de cap al bisericii catolice și cea de polonez. Nu este locul să redau aici rațiunile care însoțeau fiecare dintre aceste calități, și nici motivele pentru care BOR se opunea vizitei. Papa nu putea accepta însă invitația statului român decât dacă venea în România și ca oaspete al bisericii ortodoxe.

 

Acordul acesteia a presupus săptămâni de discuții ample și sofisticate cu de vrednică amintire Patriarhul Teoctist, cu mai mulți mitropoliți dar mai ales cu ierarhii transilvăneni, dirijați cu o blândă fermitate de ÎPS Antonie, precum și cu capii bisericii greco-catolice. L-am vizitat pe fiecare la reședința sa, ideea centrală a agendei propuse de mine fiind definirea bazelor pentru păstrarea unității tradiționale dintre interesele bisercii și interesul național. O Românie dezbinată în interior nu se poate exprima unitar în afară și o Românie plurală în relațiile externe este slabă și ușor de împins la periferia istoriei.

 

În acest context și în acest sens, reconcilierea între ortodocși și greco-catolici era esențială. Fără o apropiere între ierarhia ortodoxă și cea greco-catolică, vizita Papei era de neconceput. Aceasta nu putea avea loc într-o admosferă de tensiune interconfesională care fără îndoială ar fi luat-o ostatec.

 

Depășirea obstacolelor menționate a permis realizarea epocalei întâlniri de la București, între Întâi Stătătorul Bisericii Ortodoxe Române și urmașul Sfântului Petru. Aranjarea detaliilor vizitei a mai luat câțiva ani (căci diavolul în detalii se ascunde) dar marea cotitură în 1997 s-a produs.

 

Nemaifiind ministru la data vizitei, am preferat să o urmăresc din umbră (unde am rămas, recunosc, fără mare efort), bucurându-mă de rezultat și amuzându-mă în taină (recunosc și această trufie) de piepturile scoase înainte ale „merituoșilor” care veniseră la masa pusă. Așa se explică aviditatea cu care, câțiva ani mai târziu, am ascultat impresiile Monseniorului Toran asupra celor petrecute la București.

 

Fusese, mi-a spus, un eveniment peste așteptări și dincolo de toate temerile care l-au precedat. Ceea ce îi impresionase cel mai mult pe Papă și suita sa, fusese însă atitudinea mulțimilor, evident de confesiune ortodoxă (romano-catolicii, deși desigur prezenți, nu puteau fi atât de numeroși), ieșite spontan pe străzi, care strigau „Unidad! Unidad!” De-a lungul serii Monseniorul Toran mi-a repetat-o de mai multe ori cu o strălucire specială în ochi: „Omenirea este atât de dezbinată și românii ortodocși îi strigau Papei ‘unidad, unidad!’ Asta nu se poate uita.”

 

În realitate se strigase „unitate” dar în vacarmul străzii, Episcopul Romei și ministrul său de externe, de origine franceză, au crezut că mulțimea li se adresează în spaniolă. Oricum, „unitate” sau „unidad”, mesajul era același. Era vorba despre unitatea bisericii lui Hristos.

 

Mi-am amintit această istorie, urmărind ceremoniile legate de înormântarea Reginei Ana, neîncoronată și catolică, dincolo de excesele regretabile de atitudine și limbaj comise atât în tabăra republicanilor (de stânga și de dreapta), cât și în cea a monarhiștilor (tradiționaliști sau moderniști). Iartă-i Doamne, că nu știu ce fac!

 

Una peste alta, în fața sicriului s-au recules români din toate categoriile sociale, de toate confesiunile și de toate convingerile ideologice și politice. Trecerea cortegiului funerar sau slujbele religioase au fost însoțite și respectiv privite de mulțimi de oameni. Nu neapărat impresionante dar semnificative. Este evident, ținând seama de procentul monarhiștilor în totalul populației, că în acele mulțimi majoritatea era republicană sau fără opinii privind ordinea constituțională optimă. Aceștia nu au venit să își exprime adeziunea sau omagiul față de regimul monarhic, ci să celebreze, conștient sau instinctiv, un simbol unificator atestând continuitatea și legitimitatea națiunii române ca elemente ale identității ei. Prezența românilor cu convingeri republicane și monarhiste împreună, probează că, indiferent de convingerile noastre politice, putem trăi împreună în respect reciproc. Este ceva rău în asta?

 

În termeni similari se pune problema slujbelor de înhumare oficiate de sacerdoți ortodocși și catolici, unii în prezența celorlalți, cu toate dezlegările necesare, în respectul normelor canonice ale fiecăruia și în spiritul iubirii creștine atât de des sacrificate pe altarele sectarismului, uniți într-o diversitate care ne distinge fără a ne separa. Puțini știu că asemenea experiențe, sofisticat organizate pentru a permite unității să ia locul luptei contrariilor, sunt aproape imposibil de imaginat în alte țări ale lumii.

 

Ce a fost rău în asta? Cu excepția câtorva fanatici, s-a simțit cineva ofensat, amenințat sau agresat? Nimeni nu a renunțat la credința sa, dar cu toții s-au unit în omagiul adus, nu atât rămășițelor pământești ale unui om, altminteri demn de omagiu prin meritele sale și viața sa, ci unui simbol național. Național nu prin naștere, limbă sau religie, ci prin asocierea iubitoare și jertfelnică cu un rege nenorocos din istoria Românei, oferindu-ne speranța norocului într-un timp fără noroc.

 

Da, la ceremonii au fost prezenți și unii din aceia care i s-au opus cu titlu personal și în luptă politică directă celui prin care defuncta principesă Ana a primit apelativul de regină și s-a legat de istoria poporului român înainte de a-l cunoaște. Au fost acolo unii descendenți, cel puțin din punct de vedere ideologic, al celor care au făcut ca Ana să fie soția unui Rege în exil și să guste din pâinea amară a exilului. Au fost și dintre aceia care, din rațiuni, probabil eronate, care nu merită evocate acum, i-au refuzat Regelui reîntoarcerea în țară imediat după căderea regimului comunist. Nu văd în asta nici o fățărnicie. La urma urmelor nici unul din aceștia nu are azi nevoie de simpatiile minorității pro-monarhiste, după cum oricine poate găsi drumul Damascului. Văd însă aici promisiunea unității dincolo de un trecut care ne desparte, printr-un proces posibil de reconciliere istorică.

 

În fine, se poate vorbi și despre unitate în sens european. Nu atât o unitate politică, ci una culturală. Funeraliile Reginei Ana au fost prilejul prezenței în România a reprezentanților marilor familii domnitoare din istoria Europei: bourbonii, habsburgii, romanovii, hohenzollnerii ș.a. Cu statele pe care le-au condus aceste familii, uneori am fost aliați iar alteori am fost ianmici. Asta este istoria. Istoria noastră dar și istoria Europei. Prin legătura personală cu ele, mediată prin Casa de România și evidențiată în aceste zile, românii își atestă continuitatea apartenenței la cultura și civilizația europeană, pe care unii hegemoni euro-atlantici ai lumii de azi le-o contestă, justificându-și astfel atât marginalizarea națiunii române cât și dominarea ei.

 

Eu unul am afirmat în repetate rânduri, în cele mai diferite foruri europene, că România nu este tolerata Europei ci cofondator al Europei (inclusiv al UE); că în România a fost viață, cultură și istorie înainte și în afara UE, viață, cultură și istorie care fac parte din viața, cultura și istoria Europei și fără de care acestea nu ar exista sau ar fi incomplete. Mircea cel Bătrân, Iancu de Hunedoara și Ștefan cel Mare au fost nu doar voievozi locali, ci lideri europeni cu viziune europeană. Neagoe Basarab sau Constantin Brâncoveanu au dezvoltat o cultură originală europeană ca urmași ai bazileilor Bizanțului. Carol I a determinat prin participarea la războaiele balcanice ordinea geo-politică în Sud-Estul Europei, confirmată de Pacea de la București, iar Ferdinand a stăvilit invazia bolșevismului în Europa, prin ocuparea Budapestei și izgonirea regimului lui Bella Kun. Marea cultură europeană îi datorează lui Brâncuși, Enescu, Cioran, Ionescu, Eliade, Blaga ș.a. tot atât cât le datorează marilor artiști și filosofi occidentali. Pe acest fundal, legăturile noastre cu marile familii imperiale și regale ale Europei de ieri și de azi, nu vorbesc despre supunerea românilor sau despre slugărnicia lor față de străini, ci de unitatea de neignorat și de nedezmințit între istoria noastră și istoria Europei.

 

Parafrazându-l pe generalul de Gaulle aș spune că „există un contract de două ori milenar între măreția poporului locuitor al spațiului carpato-danubiano-pontic, și măreția Europei.” O probă a acestui contract am avut-o în aceste zile la București și Curtea de Argeș, mărturisind unitatea noastră structurală cu cultura europeană.

 

„Pe-al nostru steag e scris unire!”, este titlul unui frumos marș românesc. Este timpul să scăpăm de complexele și ura de sine care ne duc la dezbinare, și să ne conformăm acestei comenzi. Mai ales azi când Europa se fracturează din nou și această fracturare amenință cu războiul, să ne amintim că „unirea face puterea”.

 

Prea puțini știu că în heraldica națiunii române, coroana de pe stemă nu simbolizează regalitatea ci suveranitatea. Ea este o copie a coroanei lui Carol I, care tocmai în acest scop a refuzat tradiționala coroană de aur și pietre scumpe a regilor europeni, înlocuindu-o cu una confecționată din tunurile capturate la Plevna, în războiul de independență. Această coroană este deci simbolul României în același timp suverane și europene, zidită prin secole sub semnul permanentei aspirații spre unitate. Nu coroana regilor ci coroana națiunii.

 

O națiune care, inclusiv prin faptele regilor săi, își reconfirmă mereu vocația europeană, respectiv capacitatea de a contribui la pacea europeană și mondială, consolidându-și propria unitate și lucrând pentru unitatea în diversitate a civilizației europene. Numai dintr-o atare unitate mai poate veni azi salvarea noastră. Unidad! Unidad!

 

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/unidad/

Sky News sau știrile care ucid

 

În februarie 1990, cetățenii democrațiilor occidentale puteau vedea pe ecranele televizoarelor cum un român dezlănțuit bătea fără cruțare un maghiar căzut la pământ, care practic nu mai mișca. Cel puțin așa suna comentariul cu care presa occidentală însoțea acele imagini. Locul unde se consumau respectivele atrocități era orașul Târgu Mureș din România. Mai exact din acea parte a României numită Transilvania care, potrivit unor politologi occidentali precum americanul Samuel Huntington, aparținea, spre deosebire de celelalte, spațiului civilizațional european (catolic și protestant).

 

În realitate, cel bătut era un român iar bătăușul era un ungur. Numele lor nu mai contează; și oricum problema nu era una de naționalitate, ci de personalitate. Mistificarea adevărului servea însă unei teorii care viza dezmembrarea teritorială a României sau cel puțin lăsarea ei în sfera de influență euro-asiatică. Indiferent cum definim evenimentele din decembrie 1989, fapt este că dezintegrarea țării era parte a unui plan care includea și alte state est-europene precum Iugoslavia sau Cehoslovacia.

 

Această fragmentare geopolitică era cumva prețul libertății (sic!). Puteam fi liberi dar nu atât de mari. Cu atât mai mult cu cât noua construcție federală europeană postbipolară, nemaibeneficiind de un pilon central de dimensiunea URSS, nu permitea decât utilizarea unor cărămizi naționale de mici dimensiuni. „Structura de rezistență” geopolitică germană nu oferea mai mult.

 

Pentru a neutraliza efectele dezinformării referitoare la cazul Târgu Mureș a trebuit să lucrăm din greu timp de șapte ani. Nu ar fi lipsit de interes să cercetăm astăzi rolul jucat atunci în această afacere mizerabilă – atac patent la adresa securității naționale a României – de postul de televiziune Sky News și stăpânii lui. Cred că românii ar afla lucruri foarte interesante.

 

Sintagma „Breaking News” (formulă a cărei utilizare în mass-media română ar trebui interzisă de CNA, întrucât ea nu spune ceva decât pentru vorbitorii de limbă engleză) se poate traduce în română prin cuvintele „știri explozive” sau „știrile momentului”. Altfel spus „știri care ucid plictiseala”. Manipulate de anumiți agenți de presă, precum Sky News, The Sunday Times, The Windows of the World etc, aceste „știri” au ajuns însă să ucidă oameni. La propriu iar nu la figurat.

 

Să nu nelăsăm însă înșelați de aparențe. Nu este vorba aici numai despre goana după senzațional, ci și despre nevoia de a susține anumite politici prin manipulare mediatică. Nu ne confruntăm doar cu abuzul de libertate al unor organe de presă, ci cu transformarea presei în instrument de promovare a agendelor unor cercuri de interese mai mult sau mai puțin oculte. Ceea ce pare a fi un exces de libertate este de fapt expresia lipsirii de libertate a presei.

 

Sunt celebre scenele transmise de toate posturile de televiziune din lume la finele anilor 1990, care arătau cum armata sârbă trage cu tunul de pe munții din împrejurimile orașului Sarajevo, în civilii care mergeau să își facă cumpărăturile în zi de târg. Imaginile cu cei uciși pe loc sau care, răniți, se târau spre a se pune la adăpost, au îngrozit și indignat o omenire întreagă. Altminteri pacifistă, opinia publică a cerut, sprijinit sau acceptat intervenția militară internațională în Bosnia-Herțegovina, pentru a opri „măcelul săvârșit de sârbi”.

 

Peste ani, vizitând locul în calitate de Președinte al AP-OSCE, aveam să aflu că, într-adevăr, oameni nevinovați muriseră dar de gloanțe trase din oraș, unde nu era nici o armată sârbă, iar nu de pe munți. De pe înălțimi se putea trage numai cu un armament care ar fi produs un alt fel de efecte decât cele văzute la televizor. Sub impresia carnagiului, acest „detaliu” nu a fost observat de către consumatorii de „Breaking News”; în fapt victime ale acestora.

 

Vor susține unii că, independent de asemena înscenări, intervenția armată externă a fost benefică întrucât a oprit un război civil. Nu discut acest lucru. Cert este că minciuna a facilitat și justificat o acțiune militară ale cărei „scopuri umanitare” declarate au acoperit perfect agende geopolitice oculte și ilegitime: americanii urmăreau de fapt obținerea unui culoar de acces spre Marea Neagră prin albanizarea / islamizarea Balcanilor de Vest, în timp ce vest-europenii voiau să elimine „pericolul” ca reunificarea Europei, consecutivă dispariției blocului sovietic, să le aducă în „casa comună” locatari prea voluminoși și prea ambițioși, precum Iugoslavia.

 

Separarea slavilor de sud catolici de cei ortodocși era numai bună în acest sens, pentru Germania de curând reîntregită a anilor 1990; nu însă și islamizarea Europei de sud-est. Așa se explică de ce trupele europene nu au ridicat un deget pentru a opri masacrarea bosniacilor (slavi islamizați) de la Srebrenica. În timp ce soldații americani nu au ezitat să oprească manu militari forțele franceze care încercau să sprijine cauza croaților (slavi catolici). Despre asta nu s-a vorbit în Breaking News.

 

În anul 2001, pe când eram Președinte al AP-OSCE, am fost abordat de o colegă suedeză care m-a informat alarmată că un compatriot de al său, auditor, descoperise în contabilitatea OSCE înregistrarea unei pierderi cu totul neverosimile, echivalată cu valoarea a patru mii de autoturisme Volvo. Aceasta ar fi fost chipurile cauzată de abandonarea echipamentului misiunii OSCE în Kosovo, ca urmare a evacuării ei precipitate de iminența intervenției NATO în conflictul sârbo-kosovar. Investigând cazul am ajuns la concluzia că, sub acoperirea mediatică a evenimentelor din Kosovo, s-a ascuns finanțarea externă clandestină a formațiunilor paramilitare kosovare care luptau pentru separarea de Serbia. Sunt lesne imaginabile presiunile făcute pentru a nu pune în discuție publică asemenea descoperiri. Am făcut-o totuși în raportul prezentat la sesiunea anuală a AP-OSCE la Paris, în 2001, dar presa nu a părut interesată de acel pasaj, altminteri exploziv, din discursul meu. „Breaking News”, desigur, dar numai cu voie de la „primărie”.

 

Ceva mai recent, presa a relatat pe larg faptul că regimul Președintelui sirian Bashar al Assad ar fi folosit arme chimice împotriva forțelor de opoziție implicate în războiul civil din Siria. În contextul admosferei create de acele relatări, opinia publică s-a aprins până la punctul în care a făcut aproape inevitabilă o intervenție militară a SUA în Siria, de partea taberei antiguvernamentale. În ultimul minut, această acțiune, care ar fi internaționalizat de o manieră extrem de periculoasă criza siriană și ar fi favorizat Statul Islamic, a fost oprită printr-un efort diplomatic în care am fost implicat și eu. De la „Breaking News” la război mondial a fost dinnou o distanță de doar un pas.

 

În 2009 România începea primul său mandat întreg în Parlamentul European. Când intrase în UE în 2007, legislatura era la jumătate și prin urmare românii s-au așezat pe scaunele care mai erau libere. În 2009 porneam însă de la aceeași linie de start cu vechii membri. După expresia unui politician german, am făcut-o ca o rachetă cosmică. Secretarul general al Grupului socialist îmi mărturisea că din știința sa niciodată o națiune nu ocupase în structurile politice ale PE atâtea poziții strategice (nu neapărat spectaculoase dar esențiale). Un influent europarlamentar austriac avertiza alertat că „românii au ajuns să controleze toată politica externă a UE”. Participasem la acele negocieri și știam că ceea ce obținuserăm era fix ceea ce doream. Eu unul devenisem primul est-european admis – spre indignarea presei britanice – în comisia specială pentru gestiunea informațiilor secrete. Nu întâmplător, fusesem propus, cu puternica susținere a Poloniei (sic!), pentru funcția de Înalt Reprezentant UE pentru politica externă și de securitate, bursa de pariuri de la Londra dându-mă ca omul cu cele mai multe șanse după ministrul de externe britanic David Miliband.

 

Pe acest fond și în acest context, izbucnește scandalul „bani pentru amendamente”. O înscenare realizată de ziarul The Sunday Times, frate prin modul de operare dar și prin persoana lui Rupert Murdoch, care îl controlează, cu postul Sky News. Ca și în cazul înscenării „arme pentru teroriști” pusă la cale de Sky News, oamenii au văzut la televizor un filmuleț editat cu grijă care alătura pasaje din mai multe discuții distincte, fără a sesiza nici că au de a face cu un colaj, nici că atunci când se vorbește de amendamente nu se vorbește de bani iar când se vorbește de bani nu se vorbește de amendamente.

 

Românii și-au zis că „nu se poate să nu fie adevărat întrucât doar au dat la televizor” iar presa română s-a bucurat de un măreț „breaking news”. Judecata fiind astfel terminată, justiția nu a mai avut altceva de făcut decât să ridice o odă presei britanice care ar fi „câinele de pază al democrației” și să îl condamne pe român, fără a mai cerceta autenticitatea filmului. S-a dovedit astfel că un român ajuns în poziții de mare influență în instituțiile europene poate fi lichidat – odată cu toată rețeaua a cărui principală ancoră era – printr-o simplă înscenare. Cu mic cu mare, românii înghit așa ceva. S-a pavat astfel drumul pentru înscenarea lui Sky News.

 

Cei care nu se pricep la arme, așa cum sunt eu, nu aveau cum să își dea seama că în filmul prezentat de Sky News, nu apăreau arme de luptă. Oricum filmul era dubios dar pe fondul prejudecăților cultivate în timp, potrivit cărora statul român și românii se pretează la toate relele, era credibil. Mai ales întrucât reporterul era britanic – deci „câine de pază…” – și se bucura de o reputație impresionantă. (Oare câți nevinovați va mai fi nenorocit acest „atlet al presei de investigație”?) Nimic mai firesc, deci, ca presa română și nu numai să amplifice informația lansată de Sky News relunându-o sub titluri pe cât de șocante pe atât de convingătoare. Tot așa cum s-a întâmplat cu maghiarul, care era român, bătut de românul, care era maghiar (sic!), la Târgu Mureș, cu un sfert de secol în urmă.

 

Intervenția DIICOT, care a expertizat filmul Sky News, așa cum au refuzat să o facă DNA și ÎCCJ cu filmul The Sunday Times (mai mulți experți neutri au atestat contrafacerea acestuia din urmă dar concluziile lor nu au fost luate în considerare de niște magistrați care acum ar fi cazul să facă cel puțin obiectul unei investigații contrainformative), a răsturnat percepția. Atât de simplu dar atât de târziu! Prea târziu și prea puțin! Căci percepția a fost răsturnată doar în România dar nu și în restul lumii, acolo unde contează cel mai mult. Acolo înscenarea se dorea să își producă efectele prin discreditarea României. Ceea ce s-a și întâmplat.

 

Cine are cel mai mult de pierdut din asta? Omul de rând. Ceea ce aș vrea să îi spun acestui om de rând, victimă a înscenărilor mediatice și a războaielor politice, este că lăsându-se manipulat ajunge să fie complicele propriei victimizări. Rezistența la manipularea prin dezinformare și înscenare este primul pas către organizarea autoapărării civile împotriva abuzurilor puterii politice săvârșite cu arma de distrugere în masă a știrilor care ucid.

 

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/sky-news-sau-stirile-care-ucid/

Nici autodispreț, nici narcisism!

 

Motto:

De la Prut pân’ la Strasbourg,

Multe aiureli mai curg.

Din St. Gallen pân’ la noi,

Mulți suferă de nevoi.

 

Cine îngroapă străinii,

Mânca-i-ar inima câinii.

Cei ce pun străini în glie

N-aibă ceas de veselie.

 

 

Revoltat, pe bună dreptate, de slugărnicia cu care majoritatea clasei politice românești actuale, dar și mulți români de rând, acceptă dominația externă a țării, prietenul meu Radu Golban crede că găsește explicația fenomenului în complexul românesc al autodisprețului, identificând simbolul acestuia tocmai în necropola regală de la Curtea de Argeș. Prea mulți alogeni au fost și continuă a fi înmormântați acolo. Nu alogeni oarecari, ci dintre aceia pe care, de-a lungul secolelor, i-am așezat grabnic în capul statului, făcând pârtie astfel în România puterilor coloniale avide a-și promova interesele prin sărăcirea noastră.

 

„Mândria de a fi slugă” a prea multor români de azi, ca să folosim inspirata expresie a lui Augustin Buzura, își are, deci, origini profunde și vechi. La Curtea de Argeș s-au adunat astfel morminte de regi și regine străine pe piatra cărora s-a cladit mitul incapacității românilor de a se autoguverna. Câtă vreme vom recita legenda glorioasei dinastii a străinilor care au condus România nu vom putea fi o națiune coerentă și nici purta cu demnitate numele de român.

 

Toate aceste idei seducătoare sunt adunate într-un pamflet intitulat “Complexul Curtea de Argeș”, cuvantul “complex” referindu-se subtil la complexul psihologic iar nu la cel mănăstiresc.

 

Mi-e teamă că acest articol tezist, care exprimă mai mult sentimente decât argumente, nu ajută la tratarea fracturilor  din societatea românească; fracturi care tocmai ne alimentează complexele. De aceea ar trebui să transferăm mesajul autorului de la visceral la cerebral și apoi să îl analizăm la rece, operând nuanțările necesare.

 

Dl. Golban ne spune, de fapt, că aducerea unui dinastii străine în fruntea României a fost, din perspectivă internă, un act de supunere față de străini (similar celor care se petrec azi sub ochii noștri), iar din perspectivă externă, un act de colonizare. Nimic nou într-o asemenea poziție. Aceasta a fost opinia unei părți a elitei românești în 1866, când “monstuoasa coaliție” l-a înlăturat pe Al. I. Cuza și a pus în aplicare acel punct al programului pașoptist (un program promovat de masonerie în timpul unei alte globalizări) care prevedea unirea Principatelor danubiene sub un domn dintr-o familie domnitoare străină.

 

Să admitem că înlăturarea domnitorului Cuza s-a facut sub presiunea și cu amestecul străinilor (Mazar Pasa era, se pare, spion englez) alertați de neocezarismul său, opus intereselor lor geopolitice, cozile de topor autohtone jucând doar rolul unui accesoriu necesar.  Ideea domnului străin, la care și Cuza achiesase și care inițial nu s-a bucurat de simpatia marilor puteri ale timpului, nu a fost impusă însă de străini ci de incapacitatea elitei românești de a se uni, altfel decât cel mult retoric, în spatele unui proiect național. Acesta este, într-adevăr, un sindrom românesc. „Dezbinarea dacică”, despre care vorbea Ralea.

 

Atunci ca și acum, statul român nu putea fi construit de o elita dezbinată. De asta nu sunt vinovați străinii. Ei doar profită de situație.

 

Nu dragostea de străini ci imposibilitatea progresului în condiții de dezbinare lăuntrică ne-a făcut să aducem, noi iar nu “colonialiștii”, pe tronul țării o dinastie străină. Pe de altă parte, să nu uităm că atunci când s-a întamplat aceasta nu exista încă o Românie independentă, recunoscută ca subiect de drept internațional și cât de cât intregită în hotarele ei naturale. Putem reproșa elitelor de atunci eventual faptul că erau prea slabe spre a o face exclusiv prin ele însele, fără implicarea străinătății, dar să reținem, totuși, că totul se petrecea în contextul unui raport internațional de forțe pentru care nu ele erau vinovate.

 

Conchizând, istoria românilor în secolele formării și afirmării statelor-națiune (sec. XVIII-XX) arată că suntem capabili a ne guverna dar nu și a ne coaliza (prin asta suntem perfect europeni), ceea ce poate fi fatal mai ales în condițiile unui mediu extern defavorabil. Pentru a depăși handicapul dezbinării cronice, dar și pentru a face față dezechilibrului real de putere între noi și protagoniștii ordinii internaționale, a fost nevoie să apelăm la străini.

 

În secolul al XXI-lea situația este alta. Dacă până atunci ne-am servit de străini, adesea spre indignarea lor, după aceea s-au servit ei de noi. Lucrul cel mai rău este că noi i-am invitat sau le-am permis să o facă, iar asta din momentul în care pentru români obținerea puterii personale prin cedarea puterii naționale în beneficiul străinilor, a devenit mai importantă decât lupta pentru a spori puterea țării.

 

Ajunși în acest punct trebuie să facem bilanțul dinastiei străine pentru a vedea cât de … “românească” a fost. Adică în ce măsură a servit interesului național românesc și în ce măsură “ocupantului” străin. Independența, ridicarea principatelor la rang de regat, adică de subiect de drept internațional egal cu puterile occidentale, România Mare, căile ferate (cu toată corupția aferentă, străină și românească), progresul cultural, începutul industrializării, democratizarea, modernizarea. Toate s-au produs sub această dinastie care la un moment dat a acceptat chiar să intre în război cu țara de origine – presupusa putere colonială – pentru a împlini idealuri românești. Idealuri care, nici asta nu trebuie uitat, au triumfat numai întrucât au fost congruente și cu alte interese străine.

 

Întrebarea este cum ne raportăm la o asemenea “ocupație straină”? Dl. Golban spune ca aceasta a fost o perioadă rușinoasă în istoria noastră și de aceea trebuie să o scoatem de acolo căci dacă o glorificăm înseamnă că acceptăm incapacitatea noastră de a ne conduce singuri. Nu noi am românizat dinastia străină ci dinastia străină ne-a înstrăinat de adevărata noastră istorie.

 

Dl. Golban nu se încurcă în detaliul frivol al înhumarii Principesei/ Reginei Ana la Curtea de Argeș, ci, plecând de la el, se referă la întreaga dinastie străină căreia această ceremonie de înhumare îi confirmă mitul și îi atestă durabilitatea, ca fiind un mare rău al istoriei noastre, făcut posibil numai din cauza josnicei noastre îndrăgiri a străinilor.

 

Dacă este așa și ajungem a ne rușina de ceea ce am obținut sub dinastia respectivă, excluzându-o din stima și istoria noastră, cu ce istorie am rămâne? Cu cea a Principatelor feudale (când adesea cumpăram domnia de la turci sau mergeam cu pâra la Înalta Poartă pentru a obține mazilirea propriilor noastre rude), a comunismului  (despre care se spune că a fost adus pe tancurile sovietice) și, desigur, a colonizării postcomuniste. Îmi pare cam puțin și cam deprimant. În plus am confirma teza potrivit căreia a fi român nu este o naționalitate ci o profesie.

 

Ceea ce în fond Radu Golban observă corect, este împrejurarea că din ecuația istoriei românești necunoscuta externă nu a lipsit niciodată. O gândire prea impetuoasă sau rigorile stilului pamfletar îl fac să nu remarce însă că raportarea la străini nu a fost mereu aceeași. Societatea românească a secolelor XIX și XX (și includ aici chiar și perioada comunistă) cu elitele ei, a știut sa românizeze interesele străine prin internaționalizarea iar nu prin înstrăinarea (adică vânzarea sau abandonarea) intereselor românești. Ceea ce se întâmplă astăzi în Romania, oficial independentă și suverană, și formal membră a celor mai puternice coaliții ale lumii (NATO și UE), este exact inversul: înstrăinarea intereselor românești în locul românizării intereselor străine. Asta nu pentru că iubim străinii ci pentru ca ne urâm pe noi; pentru că am ajuns – nu fără generoasa contribuție a propagandei străine – să ne autodisprețuim.

 

Tratamentul împotriva autodisprețului nu este însă narcisismul. Un narcisism care în cultură se traduce prin protocronism iar în politică prin autarhie, dogmatizarea doctrinei “prin noi înșine” până la substituirea ei cu tezele “ciu-ce” ale lui Kim Il Sung (potrivit cărora bravul popor coreean putea trăi fără nici o legătură cu mediul extern) și exaltarea iluziei neutralității absolute într-o lume a interdependențelor globale.

 

Puține popoare au instinctul propriei măreții, precum îl are poporul maghiar. Spre a-și glorifica trecutul, ungurii au ridicat la Budapesta un splendid complex monumental numit Milenium, unde sunt așezate statuile principalilor regi ai Ungariei: personalități auguste provenind din familii franceze, poloneze, lituaniene și române (?) – Matei Corvin fiind, desigur, cel mai respectat. Nici prin cap nu le trece ungurilor că istoria lor ar fi cea a unei colonii și că ar trebui cumva să se delimiteze de ea. Poate tocmai de aceea Ungaria a început astăzi lupta de decolonizare, înaintea României care încă mai așteaptă totul de la mila străinilor, „licurici” mai mari sau mai mici.

 

De aceea nu cred ca putem vorbi despre un complex “Curtea de Argeș”, ci mai degrabă despre un complex al autoconfirmarii, potrivit căruia, atunci când dorim cu orice preț ca o teză să ne fie validată, găsim în orice întâmplare confirmarea acesteia și astfel ajungem la concluzii ridicole.

 

Nu cred că atunci când a scris „Doina”, Eminescu s-a referit la originea germană a regilor României, ci la acel tip de capitulare în fața intereselor străine care astăzi permite transformarea României într-o colonie de facto. Sunt convins că atunci când au acceptat ca un membru al Casei de Hohenzollern-Sigmaringen sa fondeze un regat român și o dinastie română la gurile Dunării și pe Carpați, hegemonii timpului s-au gândit la interesele lor iar nu la interesele noastre. Important este că noi am știut – cât am știut – să îi jucăm pe străini unii împotriva altora, să le integrăm interesele în agenda noastră națională și să facem ca furtunile iscate de ei în Europa să bată vânt și în pânzele corăbiei noastre, ducându-o pe cât posibil spre țărmul dorit de noi. Astăzi nu o mai știm sau nu mai vrem să o facem.

 

A uita perioada în care am făcut-o, pe motiv că vânturile care ne-au împins înainte nu au fost neaoș românești, ar însemna să ne lipsim tocmai de specificul identității noastre și de cronica victoriilor noastre, făcând astfel un serviciu în plus celor care vor să ne scoată din istorie. Pe o asemenea linie și într-o asemenea logică, ar trebui să eliminăm din vocabularul nostru cuvântul “nădejde”, preluat servil de la foștii coloniști slavi, precum și sinonimul “speranță” plagiat de la foștii coloniști romani. Am rămâne atunci un popor fără „speranță” dar mândru de cuvintele sale neaoșe “ied”, “brad”, “barză”, “varză”, “brazdă”, “…zdă”. Ptiu…Doamne iartă-mă!

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/nici-autodispret-nici-narcisism/

De ce o zi de doliu național?

Într-un text publicat pe blogul său, un cunoscut gazetar român cere Guvernului să explice de ce a decretat doliu național pentru ziua de 13 august, în memoria Reginei Ana, care pentru Domnia Sa „nu este altcineva decât soția Regelui Mihai”.

 

Solicitarea este pe deplin legitimă din partea unui cetățean onest care are tot dreptul să înțeleagă rațiunile oricărei decizii luate de guvernul plătit (și) din buzunarul său. Până când guvernul va răspunde – dacă va răspunde – încerc sa formulez eu însumi o explicație.

 

La întrebarea “de ce o zi de doliu național?”, raspunsul cel mai direct și mai simplu ar fi “de ce nu?”. Deranjează pe cineva?

 

Nimeni nu este obligat să plângă, să își smulgă părul din cap, să își amâne nunta sau să își serbeze onomastica la o altă dată. Cine va dori să își exprime eventuale sentimente de tristețe își va găsi un cadru adecvat pentru a o face. Cine nu, nu. Doar steagul țării va fi coborât în bernă iar radioul și televiziunea publice vor trebui să își adapteze programele. Evident, talk show-urile nu vor fi afectate întrucât ceva mai trist, mai dezolant și mai morbid este greu de imaginat.

 

Un răspuns mai profund poate fi găsit în chiar întrebarea jurnalistului cu pricina: pentru că persoana omagiată astfel este soția Regelui Mihai al Romaniei. Nu este nevoie de mai mult.

 

Ca fost șef de stat, Regele Mihai are dreptul la funeralii naționale. Soția sa – căreia chiar și în Anglia, unde soțul reginei se numește „prinț consort”, tot regină i se spune – poate fi omagiată de o manieră specială. În regimul republican, unde investit cu putere este doar Președintele, soția acestuia, fie ea și “Primă Doamnă”, nu are atribuții constituționale. În schimb, în regimurile monarhice, care funcționează pe principiul dinastic, vorbim de „familie domnitoare” și de aceea soția regelui, cu atât mai mult cu cât acesta domnește dar nu guvernează, se bucură de un respect special. Ea este aceea prin care se perpetuează dinastia.

 

Inclusiv o dinastie simbolică, precum cea de România. Această relicvă vie a istoriei noastre. Acest atestat personal încă activ al continuității, unicității și unității istoriei noastre, care contribuie prin chiar prezența sa reală, palpabilă, autentică și originală pe pământul românesc și în mijlocul românilor, la legitimarea ființei și aspirațiilor noastre naționale.

 

Asemenea rațiuni nu au nici o legătură cu meritele sau slăbiciunile concrete ale ființelor umane în cauză, cu limba pe care o vorbesc sau chiar cu cetățenia lor. Pentru cei preocupați, totuși, de asemenea aspecte, ca fost ministru de externe direct implicat în procesul de reconciliere istorică dintre republică și Casa Regală de România (așa cum am fost implicat și în reconcilierea dintre ortodocși și romano / greco catolici, sau între români și maghiari), pot depune câteva mărturii, sper, utile.

 

1. Regina Ana nu a fost indiferentă față de obținerea cetățeniei române, dar nu a obținut-o din cauza incompatibilității între procedurile legale de parcurs în acest scop și condițiile în care Guvernul Republicii România a considerat potrivit să integreze Casa Regală în ordinea constituțională românească. O formulă privită cu respect de alte state confruntate cu probleme similare, precum Grecia sau Italia. Oricum, Regele Mihai este cetățean român (ca și fiicele sale) și, pe cale de consecință, prin efectul afinității, soția sa, Regina Ana, din punct de vedere moral este asimilabilă naționalilor români. Mai mult de atât la ce ar fi fost necesară o legătură juridică de natura cetățeniei? La nimic. Candidatura la funcții publice în statul român era în afara oricărei discuții.

 

2. Regina Ana cunoștea limba română. Am conversat împreună în această limbă, chiar la insistența sa. Este adevarat că Președintele Johannis vorbește mai bine românește dar la ce ne servește?

 

3. Cât despre merite, mă limitez la a spune că istoria va consemna cu siguranță acțiunea diplomatică entuziastă și eficientă pe care cuplul regal (căci cei doi erau extrem de uniți) a desfășurat-o întru promovarea agendei românești privind integrarea euro-atlantică și în apărarea demnității României în lume. Mi s-a confirmat inclusiv în întânirile avute cu diverse capete încoronate din Europei. Dacă România nu se bucură de mai multă influență, mai multe drepturi și mai mult respect, nu Regina Ana este de vină.

 

Cu toate aceste merite, nu cred că decorarea Reginei, așa cum pare-se se pregătea să o facă Palatul Cotroceni, era o idee bună. Pe de o parte, ar fi fost un exces care, ca orice exces, arunca totul în derizoriu. Pe de altă parte, ar fi fost nepotrivit chiar cu natura raporturilor dintre un rege, respectiv o regină, și poporul în serviciul căruia se află, precum și cu aceea a raporturilor dintre o Casă Regală trăitoare într-un regim republican și instituțiile acelui regim.

 

Acestea fiind spuse, înainte de a încerca să ghicesc de ce Guvernul Cioloș a decis ca ziua înhumării Reginei Ana sa fie zi de doliu național, îmi permit să explic de ce aș fi facut eu același lucru. În situația de criză generală (internă și externă) în care se găsește România azi, un guvern cinstit nu poate promite decât lacrimi, sânge și suferințe. Or, când prezentul este dureros iar viitorul incert, conducătorii politici responsabili dezvoltă soluții de rezervă care să funcționeze asemenea siguranței pentru un sistem aflat sub tensiune excesivă. Nu este vorba aici despre o eventuală revenire la monarhie ci despre conservarea și amplificarea unei voci care, în momente de cumpănă, să se poată adresa credibil unui popor divorțat de clasa politică, și pe cât de divizat, pe atât de însetat de măreție, făcând aceasta pe deasupra partidelor și a hărțuielilor partizane, cu un mesaj unificator rostit din înălțimea unei mitologii glorioase. Totodată, pe plan extern, se poate recurge la aceeași formulă subsidiară ca la un canal de comunicare alternativ, utilizabil atunci când și acolo unde canalele diplomatice oficiale se înfundă. În plus, mitul monarhic, curățat, ca orice mit, de slăbiciunile omenești care au marcat istoria monarhiei românești, poate funcționa ca un element de coagulare a națiunii exact acum cand solidaritatea națională este indispensabilă. Nu este vorba aici despre regretata Principesă Ana de Bourbon-Parma, ci despre racordarea dătătoare de speranță a contemporaneității românești, prin Regina-simbol Ana, soția Regelui Mihai, la trecutul care, din perspectiva timpului a toate vindecător, arată glorios și astfel ne oferă motive de optimism.

 

De ce a facut-o Guvernul? Mulți sugerează că motivul ar fi slugărnicia actualei elite politice trădătoare față de tot ceea ce este străin. Or, Principesa de Bourbon-Parma ar fi – nu-i așa? – o străină.

 

Nu cred în justețea acestei explicații. Nu știu ce putere străină care domină sau nu România, este preocupată azi, când atâtea griji globale captează atenția marilor jucători ai lumii, de ceremoniile care acompaniază stingerea dinastiei de România, într-o Românie republicană.

 

Străin de România nu este familia regală. Nimeni nu este, măcar și numai la nivel de simbol, mai român decât Regele României și familia sa. În această poveste străinul este chiar Guvernul. Un guvern impus din afară, compus în mare parte din salariați ai unor instituții neromânești și urmând ordinele străinătății. Nu în străinătate are a-și căuta acest Guvern susținere, căci este chiar mandatarul străinătății, ci în țară, printre românii care nu l-au mandatat. Arătând deci respect Casei Regale de România, un Guvern fără legitimitate democratică și națională, încearcă de fapt sa se legitimeze în ochii națiunii.

 

De aceea, criticii deciziei sale referitoare la funeraliile Reginei Ana, îi fac în realitate jocul, ajutându-l să seducă măcar o parte a societății – cel puțin aceea monarhistă și național-legitimistă.

 

În conext este de semnalat că ziua de 13 august a fost declarată zi de doliu național și în Republica Moldova. Inițial decizia mi s-a părut ridicolă. În aparență Republica Moldova are și mai puține legături cu Regina Ana decât Republica România. Reflectând puțin am înțeles, însă, explicația acestei atitudini. Prin omagierea la nivel național moldav a unui membru al Casei Regale de România, în condițiile în care România este republică iar nu monarhie, moldovenii afirmă că sunt racordați la istoria României și românismului, ca parte integrantă a acestora. Neputând avea în realitatea (geo)politică același Președinte cu România, Moldova se unește cu România simbolic prin aderența la simbolul Coroanei României, liderii moldavi dovedind astfel un instinct național impresionant, de care nu îi mai bănuiam și pe care trebuie să îl respectăm în primul rând reducând gâlceava păguboasă de la noi.

 

Națiunea, întregită simbolic, trebuie să își urmeze liniștită drumul ei. Nu există argument valabil care să facă din decesul Reginei Ana motiv pentru adâncirea diviziunilor dintre noi. Măcar moartea ar trebui sa ne împace. Advesarul nostru de azi nu este Casa Regală de România, orice am crede despre ea și orice i-am putea reproșa. Nu de judecarea morților sau de „corectarea trecutului” trebuie să ne ocupăm, ci de lupta cu pericolele actuale și vii care ne compromit viitorul. Pentru a ne da o șansă în această luptă unitatea noastra este esențială. Să utilizăm orice mijloace spre a o dobândi. Inclusiv „misterul legitimității monarhice”.

 

 

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/de-ce-o-zi-de-doliu-national/

Older posts «