PSD între mandatul alegătorilor și apelul „susținătorilor”; salvarea PSD și salvarea statului român

ÎNFRÂNGEREA PSD ÎNTRE REALITATE ȘI MIT

Înfrângerea PSD în alegerile europarlamentare din mai (dar şi la referendumul urii, pe care nu a ştiut să îl contracareze) riscă să devină una strategică dacă, sub efectul panicii, liderii săi nu înţeleg că nu au suferit decât un accident tactic.

În realitate nu este vorba despre o înfrângere veritabilă. Numărul de voturi obţinut de principalul partid de guvernământ în valoare absolută este aproximativ egal cu celfurnizat de electoratul său captiv (fidel) din totdeauna. Ţinând seama că din 1990 încoace o parte a votanţilor săi tradiţionali a dispărut din motive biologice, rezultatul este chiar miraculos. Aceasta cu atât mai mult cu cât inclusiv „trădarea acoperiţilor” pontişti și sabotajul familiei Firea-Pandele la nivelul celui mai mare bazin electoral al țării, Bucureștiul, au mai deturnat voturi spre profitul altora. Dacă şi acelea ar fi trecute în contul social-democraţilor naţionali (unele chiar erau acolo înainte de a fi „redistribuite” altor partide) s-ar ajunge la aproximativ 30%, ceea ce arată că erodarea susţinerii populare ca efect al guvernării a tins spre zero.

Atunci când PSD a obţinut mai mult de 30-35% din sufragii a fost datorită votului negativ, care urmărea sancționarea concurenților săi, dar care, de astă dată, s-a mobilizat împotriva sa. Oricâte greşeli va fi făcut acest partid la guvernare, nu se poate ignora că o atare mobilizare a fost şi rezultatul campaniei intense de dezinformare şi demonizare a liderilor săi. În special a lui Liviu Dragnea. Chiar și aşa, scoaterea masivă la vot, uneori prin mijloace neortodoxe, a unor alegători anti PSD sau obligaţi să voteze împotriva PSD (este vorba în special de salariaţii multinaţionalelor îngrijorate de legile anticorporatiste adoptate de Guvern), a ridicat cu mult mai mult procentul de participare decât a putut coborî ponderea acestui partid în totalul voturilor. Nu au putut aduna la vot globaliştii cât au putut aduna din voturi suveraniştii.Unde este tragedia?

Fără îndoială, o mare parte a celor care ar fi votat PSD a rămas acasă. De ce? Nu direct din cauza PSD, ci a „statului paralel”.

După ce Liviu Dragnea și un număr impresionant de primari pesediști au fost hărțuiți de DNA, iar unii chiar condamnați la închisoare, pentru crima de a fi îndemnat cetățenii să iasă la vot (ceea ce se întâmplă fără probleme în toate țările UE și NATO), cine din tabăra pesedistă să mai aibă chef de a pune umărul ca să împingă alegătorii spre urne? Ceilalți, în schimb, au făcut-o fără grijă. Iată efectele justiției selective.

Dar și simplii cetățeni au fost puși să jure pe Biblie că au votat cum trebuie la referendumul pentru demiterea lui Băsescu/Petrov. Mulți se vor fi gândit că dacă acum se prezintă la alegerile europene și refuză să participe la un referendum anticonstituțional și anticristic, vor avea alte necazuri. Așa că nu s-au mai dus să voteze.

Dacă PSD are o vină în asta este pentru că a ezitat să dea lovituri decisive mafiei judiciare, cedând în fața presiunilor celui de al patrulea Reich. Raportul de forțe i-a fost cu adevărat defavorabil dacă adunăm opoziția internă (la fel de violentă în Parlament și de pe stradă), cu trădarea Președintelui Iohannis și intervenția externă. Acestea sunt însă doar explicații iar nu scuze pentru miopia și lașitatea, pentru politica jumătăților de măsură și strategia salvării individuale, care au pus PSD în imposibilitatea de a reduce disparitățile de putere dintre el și adversarii săi.  

Teoretic, toate acestea se pot repara relativ ușor. În prezent marea și adevărata problemă a PSD este aceea a izolării pe eșicherul politic. Cu excepția ALDE (și, în anumite condiții, a UDMR) nimeni nu mai vrea să se alieze cu social-democrații. Nici aceasta nu este, însă, o noutate. PSD a mai trecut printr-o încercare similară în 1996 (pe atunci sub denumirea de PDSR), ceea ce nu l-a împiedicat să revină în forță la guvernare patru ani mai târziu.

Este adevărat că a doua zi după șocul psihologic de duminică, generat de discrepanța dintre rezultatul urnelor și sprijinul real de care se bucură PSD în societate, acesta din urmă datorat nu atât performanțelor guvernării (deși și ele au un rol), cât spaimei băgate în oasele națiunii de năvala hoardelor neofasciste sprijinite de Președintele Klaus Iohannis, a intervenit șocul condamnării și încarcerării lui Liviu Dragnea. Prin această mișcare, „statul subteran / paralel” a încercat să împingă rapid victoria tactică din seara precedentă în zona succesului strategic și să oblige PSD la capitulare necondiționată, deși resursele sale de luptă din punct de vedere obiectiv rămăseseră aproape intacte.

Faptul că Dragnea avea una la un milion șanse de a scăpa de condamnare se știa deja de mult la vârful PSD și nu numai. De unde atunci surpriza și panica subsecventă acesteia?! Nu are rost să discutăm aici despre riscurile partidelor de lider. PSD nu este primul partid de acest fel în situația de a-și pierde liderul care trecuse de la personificarea partidului la personalizarea lui. De aici și până la a proclama catastrofa și ieșirea din istorie este însă cale lungă.

O cale pe care sunt gata să îl ajute a o parcurge cât mai repede nimeni alții decât membrii unui grup care se declară doritori a-l susține să nu cadă. Dacă dezastrul PSD este singurul care le legitimează gestul „altruist”, atunci dezastru să fie!

Iată sursa deconcertantului Apel al susținătorilor PSD; profeți autoproclamați propunând soluții salvatoare care să asigure autoconfirmarea profețiilor.

SUSȚINERE SAU CONTESTARE?

Cum poate susține un partid un grup din afara partidului? Mai ales cum îl poate susține să se reformeze? Aceasta-i întrebarea.

În mod normal partidul este format din lideri, militanți și membri. În afara acestora mai are și  simpatizanți care nu îi sunt membri dar pot participa la unele dintre evenimentele deschise publicului organizate de partidul în cauză și îl susțin la vot.

Membrii și militanții îi aleg pe lideri după anumite proceduri, prin vot direct sau indirect. Acești lideri, acționând în cadrul unor structuri unipersonale sau colective, concep și administrează politica partidului. La nevoie ei inițiază și promovează reforme, bazându-se pe analize proprii sau pe expertiza unor terți. Evident, concluziile și sugestiile celor din urmă nu sunt obligatorii. Nefăcând parte din forurile statutare ale partidului și nefiind membrii săi asemenea perosane nu îl pot reforma.

Un simpatizant sau chiar un mic grup de simpatizanți constituit ad hoc poate trimite conducerii partidului idei care să îi inspire punctual organizarea și politica. Cu cât sunt mai sincere acestea, cu atât comunicarea este mai discretă. În orice caz, un asemenea grup și documentele programatice produse de el nu pot suplini instanțele statutare și deciziile acestora.

Când grupul de simpatizanți se formează pe baze permanente și își arogă calitatea de a formula propuneri politice cu caracter principial care să schimbe fundamental orientarea partidului, avem de a face cu o provocare. Ea poate include intenția formării unui alt partid.

Când membrii grupului sunt foști lideri ai partidului, retrași anterior din politica activă – mai ales dintre aceia pe care inelegant, inoportun și imprudent partidul i-a ignorat – ne aflăm în fața unei contestări. Dacă lor li se alătură și unii lideri actuali – pe drept sau pe nedrept marginalizați – contesaterea devine dizidență. Iar dizidența înseamnă sciziune sau măcar îndeamnă la sciziune. Ea nu se poate confunda cu conviețuirea și concursul curentelor politico-ideologice în cadrul aceluiași partid, întrucât acest tip de pluralism, din păcate prea puțin cunoscut și respectat în România, este statutar, constructiv (pozitiv), instituționalizat și intern, iar nu neoficial,contestatar, spontan și implicând forțe exterioare partidului ce se dorește „sprijinit”.

Apelul susținătorilor PSD începe tocmai prin a înlătura temerile legate de ambițiile personale, intențiile fracționiste și dizidența inițiatorilor. De ce au simțit autorii nevoia să sublinieze aceste aspecte. Tocmai pentru că se simțeau cu musca pe căciulă. Și, cum se spune, chelul își pune singur palma în cap. Ei au înțeles că asta se va înțelege pentru că asta… se spunea.

Ce vor de fapt „susținătorii” PSD? Simplu: să conducă PSD. În măsura în care altfel nu se poate, de la domiciliile private.

În principiu și așa ceva se practică în politica mare. S-a mai întâmplat și la noi și aiurea. De fapt, în ultimii ani guvernul a fost condus de la partid. De ce nu s-ar putea conduce partidul de acasă? Dacă aș fi Liviu Dragnea eu aș încerca să îl conduc de la penitenciar. S-au mai văzut cazuri.

Până la urmă, în principiu, problema privește exclusiv PSD. Cum și cine îl reformează, cum și cine îl conduce ar fi exclusiv treaba acestui partid, altminteri în mare nevoie de reformă și de lideri capabili, dacă nu am analiza și propunerile Apelului.

De îndată ce le citim, problema devine națională, căci ceea ce se preconizează este dizolvarea singurei forțe politice naționale semnificative din acest moment (ALDE, fiind mai mică, este pe cale de lichidare) în masa amorfă a partidelor globaliste antidemocratice și antinaționale care ocupă restul spațiului politic românesc.

APEL LA TRĂDAREA POPORULUI PESEDIST

Iată câteva citate deosebit de grăitoare.

a) Schimbarea a două guverne care nu și-au asumat măsuri nepopulare în domeniul politicii penale au fost lovituri puternice pentru credibilitatea PSD.”

Prin urmare, guvernele Grindeanu și Tudose au menținut credibilitatea PSD întrucât au cedat în fața demonstrațiilor neautorizate puse la cale de serviciile secrete române și străine, iar abaterea de la această politică „populară” a fost o eroare care acum se cere corectată. Pentru „susținătorii apelanți” poporul sunt, deci, batalioanele de asalt #rezist în fruntea cărora a mărșăluit drapat în geacă roșie însuși Klaus Iohannis, iar nu alegătorii pesediști numiți cu duioșie de aceștia din urmă, „ciuma roșie”. Credibilitatea PSD ar fi fost păstrată dacă nu s-ar fi încercat (căci de făcut, nici vorbă nu poate fi) abolirea justiției selective și a statului polițienesc. Ea, suntem lăsați a înțelege, va fi recuperată prin legitimarea „statului subteran”.

b) Criza de identitate s-a adâncit prin preluarea unor instrumente din arsenalul dreptei politice. Până la așa-numitul ‘referendum pentru familia tradițională’ PSD nu a promovat măsuri prin care să fie divizată societatea.”

Pentru a fi exacți, referendumul s-a organizat ca urmare a unei inițiative cetățenești pe care PSD a respectat-o, fără a se implica – din nefericire – în susținerea răspunsului afirmativ la scrutinul referendar. A divizat, oare, această atitudine democratică societatea sau i-a respectat vrerea, într-o țară în care aproape 90% din cetățeni se declară creștini? Ar fi trebuit, oare, PSD să susțină politica LGBT a globaliștilor? În numele cui să o facă? Al corectitudinii politice impuse de o stângă internaționalistă degenerată și dogmatică?  

Apelanții nu au înțeles lucrul cel mai important, și anume că la referendmul cu pricina, care era obligatoriu, ca și la cel din 26 mai, care era consultativ, și ale căror rezultate devastatoare par că le salută, bătălia nu se dădea între învățătura creștină și statul secular, și nici între corupți și anticorupți ori între penali și legaliști, ba nici măcar între naționaliști și globaliști, ci între suveraniști și imperialiști. Respingând politica LGBT, ca și scoaterea iertării în afara legii, românii erau chemați să își afirme și astfel să își apere, măcar și simbolic, identitatea și aspirațiile naționale, precum și ordinea constituțională clădită cu sânge, împotriva celor care, prin diferite mijloace și diferite forme urmăresc supunerea lor, transformați din popor în populație, și dominarea țării, transformată din stat în teritoriul sub tutelă.

c) Impactul electoral devastator l-a avut însă retorica suveranistă, prin care s-a creat percepția că PSD dorește ruptura de Europa.

Dacă PSD nu ar fi susținut amendarea minimă a legii exploatării resurselor off shore și nu ar fi adoptat OUG 114,dacă nu ar fi promovat și așa debilele legi ale justiției care tind la garantarea drepturilor omului și chiar a independenței judecătorilor, daca nu ar fi revocat-o pe Laura Codruța Koveșiripostând, de altfel la limita timidității, față de propaganda germană din PE pentru susținerea numirii acesteia ca procuror european, am fi fost percepuți ca buni europeni? Percepuți de cine? De cei care doresc ca România să fie o piață de desfacere la remorca politicilor lor neoliberale și neoconservatoare?

Dar cu milioanele de români care nu doresc aceasta cum rămâne? Sunt aceștia anti-europeni pentru că vor o UE democrată, în care să fim toți liberi, toți egali și toți prosperi, așa cum au visat-o și părinții fondatori, precum și unii dintre cei care au negociat intrarea României în UE? „Suveranismul” PSD nu a fost decât răspunsul la internaționalismul dogmatic și colonizator al profitorilor și hegemonilor UE. El nu este eurosceptic sau național-populist, ci euro-democratic și prin asta anti-imperialist.

d) Epurările și marginalizarea unor lideri naționali ai PSD au avut corespondent și în organizațiile locale de partid, ceea ce a scăzut în mod inevitabil performanța lor.”

Care performanță a scăzut? Aceea de a aduce la putere guverne care una spun și alta fac? Guverne care omagiază poporul în discursurile din țară, și îl trădează în afară, preluând de la hegemonii Europei decalogul politicii (anti)românești? Era mai bine sa fie păstrați și încurajați cei ce au pactizat cu „statul subteran”, atunci când nu erau chiar membrii săi?

Apelul nu spune o vorbă despre nocivitatea „statului subteran”, despre infiltrarea PSD cu agenții acestuia, despre liderii „merituoși” (precum „Grupul de la Cluj” sau Victor Ponta) aduși din afara partidului, la recomandarea unor reprezentanți ai instituțiilor de forță (cum a fost generalul Ardeleanu / Vulpea), sau ai unor puteri străine (a se vedea memoriile fostului ambasador american Alfred Moses care spune cum SUA l-a impus pe Mircea Geoană ca ambasador la Washington), ca să exercite puterea câștigată de militanții acestuia. Nu se vorbește nici despre destructurarea României și destatalizarea ei sub acțiunea industriei anticorupției, respectiv a justiției selective și a poliției politice, care au distrus elitele românești, capitalul românesc și identitateaculturală românească.

Pentru cei mai mulți români lupta cu „statul subteran” și, în acest sens, deparazitarea PSD și a altor partide este vitală. Este vorba despre românii buni europeni care își iubesc patria și democrația națională, tot așa cum iubesc ideea unei federații europene de națiuni și democrația transnațională. Pe aceștia Apelul susținătorilor PSD îi ignoră. Oare de ce?

e) Consecința celor patru crize, descrise succint anterior, a fost pierderea unui milion de votanți în 30 de luni.

Este vorba, în fapt, despre un milion din voturile care au sancționat regimurile Băsescu și Iohannis (oricum nu voturi la alegerile europene) și care au fost pierdute, printre altele, întrucât promisiunea de a face „dreptate până la capăt” nu a fost respectată. Acestea nu erau oricum voturile electoratului tradițional al PSD. Un electorat prea îngăduitor cu partidul său.

Cu majoritatea parlamentară oferită de electorat în 2016, guvernele PSD puteau realiza cu succes debăsificarea țării. Nu au făcut-o. Și pentru a repara lucrurile, acum se propune ca soluție salvatoare iohannizarea PSD și a țării. Doamne Dumnezeule!

Pe de altă parte, în pierderea de voturi nu a avut oare nici un rol propaganda micinoasă finanțată de corporațiile multinaționale și de guvernele străine, blocajele constituționale nesancționate politic ale așa zisului Președinte al României sau mesajele mincinoase ale comisarilor europeni și patronilor lor din diverse capitale occidentale? Dar frauda electorală vizibilă cu ochiul liber, pe care apelanții însă nu o remarcă de fel, ce impact a avut?

f) Alternativa la acestea trebuie să fie o guvernare modernă, eficientă și inclusivă cu PSD pivot central, la care să se ralieze alte forțe politice progresiste.”

Prin urmare PSD ar trebui să accepte că rezultatele alegerilor europene, care până la urmă i-au adus nouă mandate în PE (aproape o treime din cele rezervate României), față de cele unsprezece ale partidului celui mai bine plasat, modifică structura politică a Parlamentului României. Și apoi care ar fi acele „forțe politice progresiste”? PNL? USR/Plus? ProRomânia? PMP? Nu știu cât de modernă sau de eficientă ar fi o asemenea guvernare, dar cu siguranță ea nu ar putea fi decât subordonată „statului subteran”, dacă nu cumva ar fi chiar expresia guvernamentală a acestuia și a intereselor străine. Ar salva asta PSD?! Dar România?!

g) Stânga românească a avut succes atunci când a reușit să le dea sentimentul apartenenței la aceeași comunitate politică locuitorilor din lumea satelor și orășenilor cosmopoliți, muncitorilor industriali și intelectualilor, lucrătorilor în companiile multinaționale și funcționarilor publici.”

O asemenea stângă a avut succes și nu putea avea succes decât atunci când statul român era suveran, chair și ca membru al UE, unde înțelesese să exercite anumite atribute ale suveranității împreună cu alții și în folos comun, iar nu să își cedeze suveranitatea altora, așa cum recunoaște acum că ar fifăcut agentul Băsescu / Petrov.  Atunci statul român hotăra în favoarea tuturor cetățenilor săi. Astăzi el este constrâns să hotărească în favoarea corporațiilor multinaționale și a hegemonilor euro-atlantici. Cel care se opune este trimis la închisoare pe motiv că ar fi corupt, iar dacă este vorba despre un partid, acela trebuie „reformat”, „salvat”, „transformat” sau eventual aneantizat.

GLOBALIZAREA PSD ÎNSEAMNĂ DESTATALIZAREA ROMÂNIEI  

Unii vor spune că, până la urmă, dacă este ca toate partidele românești să fie la fel și actualul stat subteran să iasă la suprafață luând locul statului legitim de astăzi, nu ne putem opune în măsura în care majoritatea românilor validează prin vot această evoluție sau nu participă la vot lăsând decizia în grija minorității. Desigur, și așa am putea gândi dacă în joc nu ar fi însăși ființa statului român, a națiunii române.

„Statul subteran” nu este o creație românească, ci una antiromânească. Nu românii au creat „statul subteran”, ci acei străini care nu se simt confortabil cu o Românie suverană, fie ea și integrată în structurile euro-atlantice, într-o Europă politică a națiunilor. Iată de ce salvarea PSD nu este numai o problemă a pesediștilor. Căci apelul așa zișilor săi salvatori nu pune în pericol numai viitorul PSD, care nu pe toți ne privește, și nici numai pe cel al democrației române, care ne preocupă totuși pe cei mai mulți, ci supraviețuirea statului român, care, de astă dată, este problema noastră, a tuturor.

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/apelul-sustinatorilor-psd-salvarea-psd-si-salvarea-statului-roman/

Dileme postelectorale

Dacă PSD – nu zic învinsul, întrucât nimeni nu a câștigat din votul de la 26 mai – ar abandona guvernarea, ar face poate lucrul cel mai bun pentru el, în așteptarea viitoarelor alegeri (deși nu știu dacă vor mai fi în curând alte alegeri libere în România), dar nu și un lucru bun pentru țară.

PNL și USR/Plus nu știu să guverneze și acum, după ce cu programul lor într-un singur punct – „La pușcărie!” – au adunat mulțime de voturi, le este frică să preia guvernarea. Mimează hotărârea de a-și asuma răspunderea guvernării, dar fug de ea ca de dracul, înțelegând că legitimarea statului subteran, obținută prin atâtea eforturi ale serviciilor secrete, corporațiilor multinaționale și stăpânilor externi, riscă să fie compromisă rapid.

Dacă guvernarea PSD/ALDE continuă, cei ce își proclamă victoria în alegerile din 26 M.A.I. vor avea timp să își consolideze nedreapta popularitate, lăsându-și adversarul să se erodeze pe mai departe în strădania de a îmbunătăți viața poporului ingrat. În logica aceasta, capitularea necondiționată a Guvernului Dăncilă ar da hoardelor fascismului globalist o lovitură similară celei date de ruși Imperiului german după pacea de la Brest-Litovsk, când, abandonând lupta și teritoriul, au lăsat ocupantului povara unei administrări imposibile sub a cărei greutate s-a prăbușit. Merită însă România să fie cobaiul acestei strategii a eșecului, potrivit căreia e cu atât mai bine cu cât este mai rău?!

După ce nemții l-au legitimat pe Hitler prin referendum, nazismul s-a sfărâmat cu totul (se vede, însă, că nu și pentru totdeauna), iar ei au învățat cum nu se putea mai bine (deși, pare-se, numai la nivelul generațiilor care i-au simțit pe pielea lor efectele) că obținerea a ceea ce îți dorești nu te face automat fericit. Ca să se ajungă la acest „radios” deznodământ Germania și omenirea au trecut prin orori de neimaginat anterior, s-au vărsat tone de sânge și s-au scurs vagoane de lacrimi. Nu doresc acest lucru pentru România. Mai ales întrucât nu sunt sigur că românii vor avea voința, solidaritatea și hărnicia nemților, precum și permisiunea puterilor străine învingătoare, pentru a face ca neamul să renască din ruină.

Iată de ce sunt convins că regulile jocului democratic trebuie aplicate acum ad literam, cu rigoarea juristului iar nu cu flexibilitatea filosofului, și spus clar că votul despre care vorbim a fost dat în scopul acordării unui mandat pentru o misiune în străinătate, iar nu pentru guvernarea de acasă. Prin urmare, asemenea lui Ștefan cel Mare și Sfânt după înfrângerea de la Valea Albă, liderii rămași încă în libertate ai PSD și ALDE trebuie să sune adunarea trupelor parlamentare răzlețite și să dea guvernului armele pentru reluarea luptei, de astă dată fără iluzii, ezitări, amânări și jumătăți de măsură. Cu înțelegerea că în acest război (hibrid) nu se iau prizonieri și numai victoria contează.

Gândul mă duce la versurile lui Bolintineanu, dureros revenite în actualitate: „Ștefan se întoarce și din cornu-i sună. / Oastea lui zdrobită de prin văi se-adună. / Lupta iar începe. Dușmanii goniți / Cad ca niște spice, de securi loviți.

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/dileme-postelectorale/

Europa de la Aachen la Hermannstadt

EUROPA GERMANĂ S-A NĂSCUT LA AACHEN

 

Anul 2019 a debutat cu semnarea la Aachen (Germania) a Tratatului de cooperare și integrare franco-german prin care, printre altele, cele două state părți, reprezentate de cancelarul Angela Merkel și de președintele Emmanuel Macron, se angajau să lucreze împreună pentru construcția unei UE conforme intereselor și standardelor lor. La timpul respectiv scriam că tratatul cu pricina „ordonează nucleul dur al unui imperiu în care celorlalte state le rămâne doar opțiunea supunerii, urmând să li se atribuie statut de satelit în diferite grade”.

 

Tot atunci observam că locul ales pentru eveniment era plin de simbolism. Aachenul fusese capitala imperiului lui Carol cel Mare (Charlemagne), dar și orașul unde erau încoronați împărații Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană. Apropoul cel mai subtil se leagă însă de împrejurarea că tot la Aachen, în 1818, Franța post napoleoniană era adusă în situația de a se alătura Sfintei Alianțe formată de monarhiile europene conservatoare (Imperiul Rus, Imperiul Habsburgic și Regatul Prusiei) care îl învinseseră pe Napoleon I și care se legaseră să intervină pentru a pune capăt oricărei încercări de a aduce ordinea democratică în Europa. Prin urmare,  noul tratat se năștea acolo unde se întâlneau amintirea gloriei imperiale germane cu cea a umilinței franceze.

 

Așa cum altădată Charlemagne, rege al francilor și longobarzilor, după încoronarea ca împărat la Roma, ceruse Împăratului roman de la Constantinopol confirmarea împuternicirii de a guverna teritoriile apusene ale Imperiului roman, altminteri aflate sub controlul său efectiv, așa și autoprocalmații protagoniști ai noului imperiu carolingian i-au invitat la ceremonia de la Aachen pe reprezentanții principalelor instituții politice ale UE (Consiliul European, Parlamentul European, Comisia europeană și Consiliul UE), pentru ca prin această prezență să le confirme legitimitatea europeană și astfel să confere autoritate puterii lor asupra Europei germane.

 

Reprezentanții în cauză, președinți ai instituțiilor respective în conformitate cu tratatele europene, trebuiau să fie domnii Donald Tusk (Consiliul European), Antonio Tajani (Parlamentul European), Jean-Claude Iunker (Comisia Europeană) și premierul român Viorica Dăncilă (Consiliul UE). Ei bine, în ciuda acestui fapt, cuplul Merkel-Macron, în locul Vioricăi Dăncilă, l-a invitat pe Președintele Klaus Iohannis, fost primar de etnie germană (sas) al orașului transilvan Hermannstadt (în românește Sibiu) și președinte-fondator al Forumului Democratic al Germanilor din România (FDGR), oficial asumat ca succesor al Grupului Etnic German (GEG); acesta din urmă subiect extrateritorial al Reichului nazist, desființat prin Convenția de armistițiu dintre România și puterile aliate și interzis prin Tratatul de Pace, la finele celui de al Doilea Război Mondial. Abaterea, absolut conștientă, de la prevederile legislației europene avea o încărcătură simbolică pe care cei mai mulți au ignorat-o la timpul respectiv. Ea s-a limpezit acum, cu prilejul Summitului UE de la Sibiu.

 

 

O ROMÂNIE PREA MARE PENTRU EUROPA GERMANĂ

 

Simbolistica la care mă refer ne proiectează înapoi în anii 1990 și ne obligă să revizităm cu gândul politica reală a Germaniei de după căderea zidului de la Berlin și reunificarea sa.

 

În martie 1990, la Târgu Mureș izbucneau aparent fără nici un motiv violențe între români și maghiari. Ziariști occidentali care își rezervaseră din timp camere la hotelurile locale cu vedere către piețele în care urmau să se desfășoare confruntările cele mai violente (!!), au relatat evenimentele cu o rea credință patentă aruncând întreaga vină pe umerii românilor. Cazul Dănilă Cofariu-Pal Czereszniesz avea să devină celebru și vor trece șase ani până va fi închis.

 

În context se punea întrebarea dacă Transilvania nu trebuia cumva desprinsă de România pentru a se garanta securitatea minorității maghiare? Dacă se putea dezmembra ea URSS (ceea ce avea să se întâmple ceva mai încolo, dar pentru cunoscători plutea deja în aer), de ce nu s-ar fi putut dezmembra și România?

 

Evenimentele de la Târgu Mureș au fost prima încercare de dezintegrare a unei națiuni central / est europene după dispariția ordinii mondiale bipolare. România a rezistat (grație liderilor politici de atunci, care ulterior au cunoscut sau s-a dorit să cunoască pușcăriile), dar cele întâmplate aici au reprezentat o repetiție pentru ceea ce avea să se petreacă cu Cehoslovacia și, cu mult mai tragic, în Iugoslavia. (Tot astfel cum Piața Universității, unde s-a interpretat scenariul „golaniadei”, a fost poligonul de încercare pentru revoluțiile colorate de mai târziu, dintre care cea mai cunoscută este cea a Maidanului de la Kiev.)

 

Dacă nu s-a aflat în mod direct în spatele celor petrecute la Târgu Mureș, deși unele indicii în acest sens se pare că există, în orice caz Germania le-a putut privi ca fiind congruente cu viziunea sa asupra unei Mittel Europa formată din state mici care nu aveau cum ridica pretenții să ocupe un loc la masa stăpânilor Europei Mari. Ulterior Germania a fost cea mai explicită în a defini extinderea UE ca pe o expansiune a civilizației europene occidentale spre est, iar nu ca pe o reunificare a Europei, ca pe o reconciliere a istoriei și geografiei europene, ca pe o sinteză între cultura apuseană și cea răsăriteană.

 

Cam în aceeași vreme, eseul lui Samuel Huntington, transformat în monografie și publicat sub titlul „Conflictul civilizațiilor și reconstrucția ordinii mondiale”, susținea teza potrivit căreia linia de despărțire între Occidentul catolic și protestant, luminat și democratic, rațional și pozitiv, harnic și disciplinat, liberal și personalist / comunitarist, tolerant și integrator, pe de o parte, și Orientul ortodox, obscurantist și autoritarist, irațional și destructiv, leneș și anarhic, opresiv și colectivist, intolerant și exclusivist, pe de altă parte, se găsește pe munții Carpați. Linia care separă Transilvania, Banatul, Crișana și Maramureșul, de Vechiul Regat moldo-valah, era, prin urmare, nu una de contact, ci una de confruntare, de ciocnire. Pe Carpați Vestul nu se întâlnea cu Estul, ci era obligat să își organizeze apărarea împotriva sa.

 

Această teorie a găsit cel mai mare ecou în Germania. Nu este de mirare, deci, că Germania (alături de Olanda) a făcut cea mai mare opoziție la intrarea României în NATO și UE. În ea se regăsea convingerea, exprimată de atâtea ori mai târziu, incompatibilității culturale dintre români și Occident.

 

Prin 1996-1997 guvernul german a inventat povestea unor bande de emigranți români care tâlhăreau cu o cruzime extremă magazine, restaurante, bănci, de-a lungul și de-a latul Germaniei, acuzând autoritățile române că exportă în mod intenționat criminalitatea specific orientală, în Europa germană. Nici până azi această istorie nu a putut fi elucidată. Criminalii au dispărut la fel de brusc și de inexplicabil precum au apărut. La vremea aceea liderii politici români nu au făcut publicitate disputei româno-germane pe tema respectivă pentru a nu stârni sentimente germanofobe în rândul populației. Acele acuzații ofensatoare nu puteau avea alt scop decât să probeze incompatibilitatea civilizației românești cu „valorile europene” și să justifice închiderea porților UE și NATO în nasul României.

 

Cu bune și cu rele, politicienii români au forțat până la urmă intrarea în NATO și UE. în pofida rezistenței germane. Odată ajunsă acolo, însă, România nu a putut depăși, mai cu seamă în UE dominată de Germania, statutul unui membru de mâna a doua. Discriminarea la care a fost supusă (prin instituirea MCV, spre exemplu) a fost nu doar prejudiciabilă în sens material, ci și umilitoare.

 

 

ROMÂNIA, MEMBRU DE RANG INFERIOR AL UE

 

Germania a fost cea dintâi care obstrucționat accesul României în spațiul Schengen făcând o legătură aberantă între pretinsul excepționalism al corupției românești și prezumția de incapacitate a românilor cu privire la apărarea graniței externe a UE. Aceasta deși chiar firmelor germane li s-au încredințat contractele foarte bănoase pentru securizarea frontierei române.

 

Astăzi Germania se ascunde în spatele Olandei pe această temă. La fel cum se ascunde și în privința menținerii abuzive a MCV. Fără opoziția la vedere sau din umbră a Berlinului, acestui abuz i s-ar fi pus de mult capăt.

 

Controlul de poliție la intrarea din România în spațiul Schengen întârzie deplasarea mijloacelor de transport care tranzitează teritoriul românesc sau livrează mărfuri românești în celelalte țări ale UE. Aceasta înseamnă sume importante de bani pierdute de producătorii români și descurajarea importatorilor sau investitorilor străini.

 

Capitalurile germane investite în România au fost dirijate precumpănitor spre Transilvania. Chipurile ardelenii sunt mai civilizați, mai europeni; adică mai „germanizați” (sic!).

 

Printre altele, politicieni germani de prim rang au intervenit de-a lungul timpului pe lângă autoritățile române pentru ca afacerile fostului primar sibian și președinte FDGR, Klaus Iohannis, să nu fie stânjenite, chiar dacă erau suspecte de neconformitate cu legile române. Orice acuzație la adresa lui Iohannis era taxată ca act de discriminare pe criterii etnice.

 

Toate acestea au încurajat autonomismul, ca să nu zicem secesionismul transilvănean. Ura românilor ardeleni față de miticii regățeni exprimă exasperarea celor dintâi indusă de credința falsă că ei nu pot beneficia de privilegiile integrării depline în paradisul euro-occidental din cauza balastului reprezentat de masele necivilizate ale Vechiului Regat. Mase care, incapabile de a trăi altfel decât asistate de stat, mănâncă impozitele produse în Ardeal… și pe deasupra mai și simpatizează cu Rusia.

 

Odată cu apropierea momentului în care României îi venea rândul la preluarea președinției Consiliului UE, Germania a făcut tot posibilul pentru a dărâma Guvernul românesc PSD/ALDE și a-l înlocui cu un fel de guvern personal („Guvernul meu”) al Președintelui Klaus-Werner Iohannis. Lupta împotriva corupției și intervenția externă în apărarea așa zisului „stat de drept” au fost folosite pentru a emascula elitele românești și a permite emergența unui stat paralel anațional și iliberal. (Regimul iliberal nu mai este acceptabil dacă este și național, așa cum s-a văzut în Ungaria sau Polonia.)

 

Altădată sprijinit în afaceri private discutabile, după 2014 Klaus Iohannis a fost sprijinit în încălcarea Constituției și în toate încercările de subminare a Guvernului legitim. Excluderea premierului român, Viorica Dăncilă, președinte al Consiliului UE, de la lucrările Summitului de la Sibiu a reprezentat un moment de vârf al acestei politici. De fapt, a fost o repetare într-un cadru mai oficial, și de aceea cu efecte mai grave, a neinvitării ei la Aachen.

 

Concluzia este simplă: Berlinul nu acceptă ca Bucureștiul să conducă UE, respectiv Europa germană. Tot așa cum nu acceptă ca România să fie guvernată decât din Ardeal, Vechiul Regat fiind văzut cel mult ca un hinterland al Ardealului.

 

 

DE LA HAMELN LA HERMANNSTADT

 

Frații Grimm au cules și publicat legendele germane în încercarea lor de a da identitate culturală națiunii germane și a-i fundamenta astfel aspirațiile politice. Una dintre aceste mituri întemeietoare este cea a „fluierașului fermecat”.

 

Povestea spune că burgul german Hameln a fost invadat de șoareci. Disperați, localnicii au promis o importantă sumă de bani unui om care a pretins că poate atrage rozătoarele stricăcioase cântându-le un cântec dintr-un fluier fermecat, și le poate duce apoi într-un râu din apropiere unde, neștiind să înoate, se vor îneca. Ceea ce a și făcut. Banii nu i-au fost însă plătiți. Spre a se răzbuna, într-o duminică, pe când adulții se aflau la biserică, fluierașul a revenit în localitate și, cu o altă melodie, i-a atras de astă dată pe toți copiii locului, fetițe și băieței, împreună cu care a dispărut pentru totdeauna, ducându-i într-o peșteră. Tot orbecăind după ieșire, copiii au ajuns, în cele din urmă, dincolo de marginea pământurilor germane, într-un loc unde au întemeiat șapte orașe și care de aceea s-a numit Siebenburgen(adică „șapte orașe”); numele german al Transilvaniei.

 

Unul dintre acestea – Hermannstadt (orașul lui Hermann) – a fost ales, nu întâmplător, ca loc al Summitului UE. Un Summit care, într-un moment de restriște al Europei trebuia să îi reconfirme identitatea culturală și geopolitică trasându-i fie și numai simbolic frontierele. Lucrul s-a făcut în viziune germană.

 

Semnificația legendei „fluierașului fermecat” este clară. Copiii din Hameln sunt duhul culturii germane pe care ei au dus-o atât de departe pe cât geografia i-a lăsat. Adică până la lanțul Carpaților. Pe temelia imperiului lui Carol cel Mare, ei au ridicat un spațiu cultural german ale cărui margini sunt cele ale Europei germane. O Europă coincizând mai mult sau mai puțin cu vechiul Imperiu roman de apus, guvernat de împărații germani, mai întâi din mandatul basileilor bizantini iar apoi din împuternicirea Episcopului Romei (Papa), sub denumirea de Sfânt Imperiu Roman de Națiune Germană.

 

Summitul UE din 10 mai 2019 nu a avut loc, deci, la Sibiu, ci la Hermannstadt. Europa germană se oprește pe Carpați. Este vorba despre Europa Împăratului Charlemagne, iar nu a Împăratului Traian. Europa barbară, iar nu cea greco-romană. Europa puterii, iar nu cea a dreptului. Europa dominației, iar nu cea a reconcilierii. Europa excluderii, iar nu cea a solidarității. Europa cruciaților care au distrus Constantinopolul iar nu Europa ecumenică a celor care l-au construit. Nu putem face abstracție de acest simbolism; de acest mesaj.

 

 

EUROPA GEERMANĂ ȘI EUROPA ROMANĂ

 

Dacă cineva are vreo îndoială asupra acestei interpretări, este bine să observe episodul întâlnirii Angelei Merkel cu liderii FDGR, consumată cu prilejul Summitului. Cu acest prilej, cancelarul german i-a asigurat pe interlocutorii săi că Germania îi va apăra pe membrii respectivei organizații cultural-politice împotriva oricăror acuzații nedrepte care i-ar putea privi. Ceee?!?!?

 

Membrii FDGR sunt cetățeni români supuși legilor române. Cu ce titlu îi poate apăra șeful executivului german? Eventual doar cu acela de împărat al Europei germane. Un împărat autoîncoronat, desigur.

 

De ce, însă, numai pe membrii FDGR îi apără doamna Merkel? De ce nu îi apără și pe etnicii români? De acuzațiile nedrepte de corupție, de pildă. De ce nu îi scoate din închisori pe cei care execută acolo sentințe pronunțate fără probe de instanțe ilegal formate, la capătul unor procese declanșate de DNA-ul favoritei Berlinului, Laura Codruța Koveși?

 

De ce? Pentru că sașii transivăneni fac parte din Die Deutsche Volk(poporul german) unic și indivizibil, iar prin aceasta ei sunt ai Germaniei, iar nu ai României. „Ein Deutschland! Ein Volk! Ein Merkel!” („O singură Germanie! Un singur popor! O singură Merkel!”) Hitler spunea „Ein Reich! Ein Volk! Ein Fuhrer!

 

Cine îi acuză pe membrii FDGR? Românii care le reproșează că se dau drept continuatori ai GEG, deci ai nazismului, pentru a pune mâna pe proprietățile samavolnic însușite de acesta. Prin urmare guvernul german susține un grup minoritar de cetățeni români împotriva majorității cetățenilor români. În ce fel? În toate felurile permise de mușchii săi, se înțelege. Vai de judecătorul român care ar îndrăzni să pronunțe o hotărâre în defavoarea FDGR!

 

De ce acuzații nedrepte este vorba? Nu există nici un fel de acuzații, ci doar constatări. Nimeni nu spune că FDGR este o organizație nazistă. Doamne ferește! Conducerea FDGR în frunte cu domnul Klaus Iohannis s-a declarat urmaș al unei organizației naziste și a pretins că este succesorul universal al acesteia. Or, succesiunea în ordinea materială presupune și o succesiune în ordinea culturală, o filiație genetică. Altfel oricine își poate inventa drepturi asupra averii morților.

 

Dincolo de faptul că aceasta înseamnă o încălcare a Tratatului de Pace, pe care, iată, Berlinul găsește, în fine, prilejul să îl denunțe mai mult chiar decât simbolic, prin sprijinul promis se recunoaște și proclamă la Hermannstadt, cel puțin în ceea ce îi privește pe bieții și bravii sași și șvabi din România, cărora politica marilor puteri le-a adus atâtea suferințe nedrepte, odată cu continuitatea dintre GEG și FDGR, continuitatea dintre Germania lui Hitler și Germania lui Merkel, dintre Reichul hitlerist și Europa germană merkeliană.

 

Prin însăși această continuitate, Europa germană se delimitează de Europa romană, și actuala UE, dominată de Germania, se delimitează de România.

 

Este imposibil să ne facem că nu înțelegem. Europa de la Aachen la Hermannstadt nu este Europa noastră. Excluderea premierului român din Summitul de la Sibiu este simbolul și mai mult decât atât al excluderii României, deocamdată numai de facto, din actuala UE și al respingerii proiectului Europei romane. Cei care astăzi întorc capul în altă parte, cu siguranță mâine și-l vor pierde. Cei care astăzi râd de simboluri, mâine vor plânge realitatea. O realitate în care ei înșiși vor fi de plâns.

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/europa-de-la-aachen-la-hermannstadt/

Să nu dăm urii chip de referendum!

Data fatidică a consultării populare inițiate de Președintele Klaus Iohannis se apropie, într-o admosferă de teamă, ură și confuzie. Inițiatorul pare a-și fi uitat întrebările, mizând că oamenii vor veni la urne ca oile și, neînțelegând despre ce este vorba, vor pune mecanic ștampila pe „da”. Noi nu avem însă voie să uităm ce ni se cere, ce ni se pregătește și ce ne așteaptă.

 

 

REFERENDUMUL ESTE NECONSTITUȚIONAL, ANTICONSTITUȚIONAL ȘI IMORAL

 

Într-un articol anterior am demonstrat că referendumul prezidențial din 26 mai 2019 este nu numai neconstituțional – în sensul că recurge la proceduri diferite de cele prevăzute de legea fundamentală – , ci și anticonstituțional – în sensul că are în vedere revizuirea unor prevederi de esența actualului sistem de organizare a societății românești, care este interzisă de Constituție. Încercarea de a modifica ordinea de stat stabilită prin Constituție prin metode nepermise de aceasta se definește pretutindeni ca lovitură de stat. Toți cei care o sprijină sunt deci, inclusiv prin simpla participare la referendum (indiferent de răspunsul la nenumăratele întrebări puse de Președinte), complici la lovitura de stat.

 

Din punct de vedere politic, scopul final urmărit de Klaus Iohannis și de cei în numele cărora lucrează, este transformarea republicii parlamentare în republică prezidențială și a regimului democratic în regim autoritar. De aceea și întrebările puse urmăresc schimbarea echilibrului dintre instituțiile statului în favoarea celor cu legitimitate democratică mică până la nulă, precum și limitarea drepturilor omului. Prin reducerea puterilor executivului controlat de Parlament, simultan cu sporirea celor ale minorității parlamentare și ale organizațiilor așa zis civice care nu au vreun mandat popular și nu sunt controlate de nimeni, se dorește creșterea capacității de decizie a Președintelui, transformat în „șef al statului”. Rolul de mediator se vrea abandonat, în favoarea celui de jucător, pe cât se poate unic.  Un jucător care este în același timp arbitru și care nu răspunde în fața nimănui. Când vor înțelege jocul cei care încă nu reușesc, din varii motive, să vadă aceste lucruri, va fi prea târziu.

 

În articolul de față voi încerca să demonstrez de ce acest referendum este și imoral, iar pentru românii care s-au declarat creștini este și anticristic. Ceea ce nu înseamnă că el și-ar găsi temei în vreuna din celelalte religii monoteiste. Căci ura față de aproapele tău nu este o valoare predicată de nici una dintre ele. Or, acesta este referendumul urii.

 

Am în vedere, bineînțeles, în special prima întrebare care tinde, în mod evident, să scoată mila creștină, iertarea în general, în afara legii.

 

 

IERTAREA NU ESTE INCOMPATIBILĂ CU PEDEAPSA

 

Grațierea și amnistia nu exclud pedeapsa pentru faptele ilegale, așa cum propaganda iohanniștilor vrea să bage în capetele oamenilor. Dimpotrivă. Nu îl poți ierta / grația pe unul care nu a făcut nimic și nu a fost pedepsit. Doar cei condamnați pentru faptele lor rele pot fi iertați.

 

Persoanele condamnate independent de ceea ce au făcut, ca urmare a unor comandamente politice, și care astfel au ajuns „deținuți politici”, nu au de ce fi grațiate. Ele nu au comis nici o faptă antisocială, nici o infracțiune, pedeapsa aplicată lor fiind ilegală întrucât este rezultatul unui proces incorect. Procesele lor ar trebui anulate tot pe cale judecătorească. Așa cum s-a întâmplat cu unele victime ale proceselor staliniste sau naziste. Dacă o asemenea posibilitate nu există din punct de vedere juridic, faptele inventate trebuie amnistiate. Altfel morala publică se prăbușește.

 

Amnistia dezincriminează (provizoriu) fapte comise în trecut întrucât acestea și-au pierdut pericolul social specific unei infracțiuni sau pentru că nevoia de pace socială o impune. Ceea ce se „iartă” este fapta, iar nu făptuitorul. Persoanele pedepsite pentru o astfel de faptă nu au de ce să mai execute pedeapsa. Moralmente ele pot rămâne, totuși, blamabile, atunci când incriminarea nu avea ea însăși caracter imoral urmărind exlcuderea unor persoane indezirabile, iar nu reintegrarea rătăciților.

 

 

CUI SERVEȘTE O JUSTIȚIE INDEPENDENTĂ, DAR IMORALĂ?

 

Să luăm un exemplu.

 

CCR a decis că hotărârile pronunțate în formație de cinci judecători în perioada 2014-2018 sunt absolut nule întrucât Colegiul ÎCCJ a refuzat să aplice legea care prevedea un anumit mod de compunere a completelor. Aceeași este și situația cu completele ÎCCJ care au judecat cazurile de corupție și care nu au fost specializate potrivit legii.

 

Din punct de vedere juridic o hotărâre judecătorească absolut nulă nu poate produce efecte. Dar din punct de vedere moral cum stau lucrurile? Este oare admisibil să continue a fi prezumați ca vinovați oameni condamnați de judecători care nu aveau dreptul să o facă?

 

Din cauza întârzierii cu care s-a constatat această situație mulți dintre cei condamnați de cine nu trebuia au ieșit din termenul legal pentru formularea contestației în anulare. Prin urmare, ei nu mai pot invoca în cazul nedreptății specifice care i-a lovit pe ei, nulitatea care a lovit ansamblul hotărârilor judecătorești din care și condamnarea lor face parte. Este moral – nu ne mai întrebăm dacă este constituțional – ca acești oameni să rămână a executa condamnări nule, în timp ce alții, aflați în aceeași situație sunt puși în libertate? Și ne oprim aici, fără să mai analizăm cât este de moral ca astfel de constestații să fie judecate chiar de către magistrații ale căror ilegalități au infectat genul de hotărâri contestate.

 

Este nedreptatea morală? Este discriminarea morală?

 

Mai mult. Dacă s-ar găsi o soluție judiciară sau legislativă pentru repunerea în termen, procesul s-ar relua tot cu aceeași judecători care au judecat ilegal prima dată. Ce garanții de obiectivitate vor prezenta „noile” complete și ce credibilitate vor avea sentințele, indiferent care vor fi ele, în ochii populației?

 

În măsura în care nu există instrumente juridice pentru rezolvarea acestor probleme, soluția este aceea extrajudiciară a amnistiei. Și cum nu este nimic mai urgent decât îndreptarea nedreptății, nu există instrument legislativ mai adecvat pentru atingerea acestui scop decât Ordonanța de urgență. Klaus Iohannis urmărește să împiedice o asemenea soluție și astfel, prin efectul unei legislații deficitare cumulat cu cel al unor judecăți de rea credință, să perpetueze o stare de imoralitate care tratează oameni cu prezumția de nevinovăție redobândită prin efectul deciziei CCR, ca pe niște vinovați.

 

Cât de moral este un referendum care încearcă să blocheze repararea nedreptăților și eliminarea discriminării, contând că sunt suficienți români rătăciți, destul de orbi și de neomenoși, pentru a vota în favoarea unui asemenea blocaj? Este oare moral să stimulezi instinctele demonice ale unor asemenea oameni, încurajându-i să își verse în public frustrările și oferindu-le o ocazie în plus față de cele deja oferite de libertățile civile, pentru a-și etala nebunia și răutatea?

 

De ce vrea dl Iohannis, USR, +Plus, PMP, Pro România și batalioanele lor de asalt #rezist, ca niște oameni nevinovați să sufere, am spus deja. De ce ar trebui însă poporul român să gireze prin votul său o asemenea ticăloșie, o asemenea imoralitate? Așa ceva nu se poate admite!

 

 

IERTAREA NU INFIRMĂ APLICAREA LEGII, CI O UMANIZEAZĂ

 

Să mai adăugăm că amnistia și grațierea nu modifică hotărârile judecătorești de condamnare, ci, atunci când viața o cere, le plasează efectele într-un context social coerent.

 

În România, judecătorii judecă, fără mandat popular, exclusiv cazurile cu care sunt sesizați, unul câte unul, fiecare potrivit meritelor sale, conform unui raționament juridic care compară prevederile generale ale legii cu faptele concrete rezultate din probatoriu. Imediat după aceea se desistează. Ei o fac în numele legii, iar nu în numele poporului.

 

Suveran este însă poporul, de la care emană și legea, prin acțiunea reprezentanților săi. Acești reprezentanți, de astă dată, în numele poporului, pot opri anumite hotărâri judecătorești să își producă efectele, fără a le modifica fondul și semnificația legală, pentru a da astfel satisfacție unor considerente morale sau de oportunitate socială. Legea se întâlnește astfel cu morala, căci „quid leges sine moribus?” („ce valoare are legea în lipsa moralei?”), și totodată norma generală aplicată în cazuri concrete se întâlnește cu interesul social concret, în așa fel încât suma actelor de justiție să nu fie injustiția absolută – „summum jus, summa injuria”.

 

Puterea este a poporului, iar acesta i-a mandatat pe aleșii săi să o exercite inclusiv acordând iertarea. Căci numai cel care este puternic iartă.

 

Simbolul viu și unitar al acestei puteri în România republicană de azi este Președintele Republicii; așa cum pe vremea monarhiei era Regele. Românii au delegat preşedintelui lor atributul iertării (graţierea), care nu are doar forma iertării creştine. Acesta, în persoana lui Klaus Iohannis, vrea să renunţe la puterea de a ierta nu din respect pentru lege, ci din răutate, aroganţă şi ignoranță.

 

Dl Iohannis și ai săi vor să dea peste cap mecanismul descris, care este o creație a lumii civilizate. În parte pentru că nu sunt capabili să îl înțeleagă și în parte pentru că vor să înlocuiască democrația liberală cu un autoritarism justițiar-populist, spre profitul clanurilor corupte cărora le aparțin și al oligarhilor străini al căror clienți sunt.

 

Susținătorii lor din rândul populației (alții decât cei plătiți să facă agitație pe străzi) nu sunt doritori de dreptate, cum fățarnic pretind, ci de răzbunare. Aceștia nu își pot ierta semenii pentru că nu se pot ierta pe ei. Nu își pot ierta neputința și eșecul, și vor să se răzbune pe ele / pentru ele interzicând iertarea celorlalți.

 

 

„STATUL DE DREPT” ÎN LUPTĂ CU DREPTATEA

 

Iohanniștii liberalo-useristo-plusiști, și ceilalți ejusdem farinae, ne spun fariseic că iertarea este atributul exclusiv al lui Dumnezeu, în timp ce rolul „statului de drept”, care are monopolul violenței legitime, este exclusiv acela de a-i pedepsi pe cei care încalcă legea. În efortul de a aduce și Sfintele Scripturi în ajutorul lor, ei fac apel la punctul opt din Decalog (descoperit, desigur, cu sprijinul serviciilor secrete care furnizează argumentația ideologică unora care nu au deschis în viața lor Biblia), potrivit căruia nu ai voie să furi. Dacă Biblia interzice furtul, în spiritul Bibliei noi trebuie să interzicem iertarea! Cum să îi iertăm pe hoți sau hoția?! Nu-i așa?

 

Nu-i așa! Statul de drept include și iertarea.

 

Albert Camus spunea că „mila este cea mai detestabilă dintre virtuți, întrucât se opune dreptății”. Chiar dacă suntem de acord cu această observație, mila tot virtute rămâne și nu avem dreptul să declarăm o virtute ca fiind ilegală. Nu o poți, deci, interzice prin lege, trecându-o astfel în rândul păcatelor. Or, tocmai despre asta este vorba cu referendumul din 26 mai.

Sigur, societatea trebuie curățată de buruienile corupției, dar asta nu exclude dreptul societății de a ierta și vocația păcătosului la iertare. Cu atât mai mult atunci când unii folosesc pentru combaterea buruienilor ierbicide atât de eficiente încât distrug și plantele folositoare. Așa cum este cazul de cel puțin cincisprezece ani în România.

 

Să interzici iertarea atunci când legile tale și judecătorii tăi pedepsesc de șapte ori mai aspru decât legile și judecătorii Europei civilizate (durata medie a pedepselor pronunțate în România este de șapte ori mai mare decât media pedepselor pronunțate în UE), este curată nebunie. Nimic nu dovedește că această barbarie, această dogmă penalistă inumană ar fi redus criminalitatea. Ea este promovată în scopul guvernării prin terorism de stat.

„Statul de drept” nu este doar statul „dreptății”, pentru că numai Dumnezeu poate face dreptatea absolută. „Dreptul”, „justiția”, „legalitatea” și „dreptatea” nu sunt același lucru. „Statul de drept” este acela în care se găsește justul echilibru între „dreptate” și „milă”.
Desigur, dacă socotim că în anumite cazuri iertarea este profund nedreaptă sau socialmente periculoasă, nu suntem obligați să iertăm. Referendumul la care suntem chemați urmărește însă să interzică iertarea de principiu, să ne oblige a nu ierta vreodată, să scoată iertarea în afara legii. Ceea ce este cu totul altceva. Iar asta tocmai pentru fapte săvârșite fără violență, pe care nici un legiuitor din lume nu le consideră a fi cele mai grave. „De e sens în asta, e-ntors și ateu! Pe-acest referendum nu-i scris Dumnezeu!” (Ca să îl parafrazăm pe Eminescu.)

 

 

LEGILE LUI MOISE ȘI IUBIREA LUI ISUS

 

Când nu găsim în noi puterea sau rațiunea de a ierta, îl putem ruga pe Dumnezeu să o facă așa cum numai el știe. Dar nu pe Dumnezeul răzbunător al Vechiului Testament, la care s-au oprit precreștinii cu scuza că El este, totuși, drept, și pe care, fără a-l înțelege, îl iau ca model hoardele fundamentaliste susținătoare ale acestui referendum anticristic, ci pe Dumnezeul iubirii prezentat de Evanghelie.

 

„Dumnezeu este iubire și cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu iar Dumnezeu rămâne întru el.” (Ioan, Epistola I, 4:16), spune Sfântul Apostol Ioan Teologul. Iar Sfântul Apostol Pavel, reluând îndemnul lui Isus însuși, zice: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți; iubirea este, deci, împlinirea legii.” (Pavel, Romani, 13:9-10). Iubirea, deci, din care izvorăsc mila și iertarea, iar nu pedeapsa împlinește legea. A pedepsi este omenește. Și oamenii o fac. A iubi este dumnezeiește, și iertând, oamenii se apropie de Dumnezeu și de legea lui desăvârșită.

 

Ducând mai departe poruncile Decalogului și desăvârșindu-le în aparenta lor negare, Isus transmite, potrivit Sfântului Evangelist Luca, peste milenii, un îndemn uluitor: „Iubiți-vă dușmanii, faceți-le bine celor care vă urăsc, binecuvântați-i pe cei ce vă blestemă și rugați-vă pentru cei ce se poartă urât cu voi…Dacă îi iubiți numai pe cei care vă iubesc, ce răsplată vi se cuvine?” (Luca 6:29) Iar fariseilor care îl acuzau, așa cum ne acuză iohanniștii și useriștii și cioloșiștii de astăzi, că vorbim împotriva învățăturii sacre care cerea ca greșiții să fie pedepsiți „ochi pentru ochi și dinte pentru dinte”, tot Isus le răspundea: „Nu am venit să stric legea, ci să o împlinesc”. (Matei 5:14-19)

 

Tălmăcind acest paradox Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Dacă ar fi dragoste nu ar mai fi nevoie de legi, nici de închisori, nici de pedepse, nici de nimic de felul acesta. Dacă toți ar iubi și ar fi iubiți, n-ar mai fi nedreptăți, s-ar îndrepta mizeriile și luptele și războaiele și răpirile și toate relele, nu i s-ar cunoaște nici urmele păcatului.” (Sf. Ioan Gură de Aur – Despre dragoste și prietenie) Prin urmare nu de prea multă iubire, de prea multă milă și de prea multă iertare suferim, ci de prea puțină.

 

„Continuați să fiți îndurători, așa cum și tatăl vostru este îndurător” – spune Isus în Predica de pe munte (Luca, 6:36) iar noi, în rugăciunea împărătească spunem: „Și ne iartă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri.” (Matei, 6:7) Vrem noi oare să fim iertați așa cum refuzăm ca regulă iertarea răspunzând pozitiv unei întrebări cu conținut anticristic?

 

„Iubirea nu pizmuiește, nu se trufește, nu se poartă urât, nu caută ale sale.” – arată același Apostol al neamurilor (Pavel, I Corinteni, 13:4-5). Per a contrario, cel care pizmuiește, se trufește, se poartă urât cu semenii și caută a impune numai pe ale sale, nu este animat de iubire, ci de ură. Este ura sub semnul căreia a fost așezat referendumul lui Iohannis și care traveresează întreg discursul pro-referendum și pro „da” al prietenilor politici ai acestuia.

 

Iată de ce referendumul din 26 mai, 2019, este un referendum anticristic, o sfidare a învățăturilor lui Hristos. Cum vor răspunde reprezentanții mișcării #rezist și ai USR/+Plus care declară că Isus a fost șeful unui grup criminal organizat implicat la Ierusalim în furtul măgarilor, nu este greu de ghicit. Nu știu cum vor reacționa agnosticii sau fidelii altor culte, deși tind să cred că, în virtutea valorilor morale și civice universal valabile ale lumii civilizate, dacă vor vota, vor răspunde prin „nu”. Creștinii însă – și românii se declară a fi creștini în proporție covârșitoare – nu pot decât să refuze participarea la referendum. Acest refuz devine în circumstanțele date o mărturisire de credință.

 

 

„CU MĂSURA CU CARE MĂSURAȚI VI SE VA MĂSURA” (Matei 7:1,2)

 

O societate care nu știe să ierte nu mai este umană. Nu îmi doresc o asemenea societate. Nu cred într-o Românie în care unii îi exclud pe alții, ci într-una în care toți își găsesc locul. Nu cred într-o Românie asemenea unei mari pușcării, ci într-una a oamenilor liberi.

 

Klaus Iohannis vrea, în schimb, o Românie care să fie doar proprietatea sa. Turcan, L. Orban, Barna, Cioloș, Ponta, Băsescu vor o Românie numai pentru ei și ai lor. Nu am nimic împotriva unei Românii care să fie și a lor, dar și a noastră. În măsura în care ei vor să ne excludă, până la urmă vor fi excluși. Vom fi nevoiți să îi excludem.

 

Noi, cei care credem în libertate, în neam și în Dumnezeu (indiferent cum îl definim pe acesta) nu vrem să sacrificăm țara, ci să o salvăm. Nu suntem neapărat membri sau simpatizanți ai PSD sau ai Guvernului PSD/ALDE. Nu suntem eurosceptici, dar suntem convinși că pentru români a fi bun european înseamnă a fi bun român.

 

Ei, însă, care neagă tot ceea ce noi suntem și în ceea ce noi credem, sunt cei care pun în pericol viitorul țării. De ce? De unde știm? Pentru că nu se îndoiesc. Nu se îndoiesc că ei ar fi Binele absolut, în timp ce noi am fi Răul absolut. Or, în trecut au mai fost și alții care s-au crezut sarea pământului și au promis o Românie ca soarele de pe cer, dar când au ajuns la putere au dus țara pe marginea prăpastiei. Nu suntem șoareci ca să faceți experimente pe noi. Nu suntem nebuni să vă deschidem porțile guvernării, oricât de multe am avea de reproșat actualilor guvernanți.

 

Închei cu cuvintele unui înțelept, pomenite zilele acestea pe rețelele sociale: „Când judeci (condamni) poți greși. Când ierți, nu greșești niciodată.” Căci, adaug eu, oricând, oameni fiind, putem judeca eronat. Iertând, însă, urmăm exemplul de milostenie jertfelnică dat de Isus și astfel, după chiar spusele Lui, nu venim să stricăm legea, ci să o împlinim.

 

Pentru asemenea idei unii ne umplu de insulte, ne scuipă și ne lovesc. Este firesc. Când în iad rostești numele Domnului, dracii se înfurie și reacționează isteric. Asta nu face decât să probeze că acest referendum este anticristic și trebuie tratat ca atare.

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/sa-nu-dam-urii-chip-de-referendum/

CCR va anula Referendumul dezbinării naționale

Pe 26 mai 2019 va avea loc un referendum convocat de Președintele României, Klaus-Werner Iohannis. Singurul răspuns al cetățenilor – valabil din punct de vedere legal, just din punct de vedere moral și eficient din punct de vedere politic – este neparticiparea. De ce? Explicația se găsește în cele ce urmează.

 

CCR ESTE ȚINUTĂ SĂ VERIFICE ȘI CONSTITUȚIONALITATEA ÎNTREBĂRILOR

 

La articolul 146 lit. i din Constituția României se poate citi: „Curtea Constituțională veghează la respectarea procedurii pentru organizarea și desfășurarea referendumului și confirmă rezultatele acestuia.”

 

Ce înseamnă în mod concret „veghează” nu se spune, dar din generalitatea termenului folosit deducem că este vorba despre obligația Curții Constituționale a României (CCR) de a urmări tot ceea ce ține de consultarea poporului prin referendum pentru a constata conformitatea procedurii în fiecare din componentele sale cu ansamblul normelor constituționale. Conținutul acestei obligației nu este limitat doar la aspectele de formă, ci vizează și fondul. Numai în considerarea ambelor aspecte se pot confirma apoi rezultatele referendumului. Cu alte cuvinte, CCR verifică nu numai constituționalitatea fazei finale a procedurii (nivelul participării și structura votului), ci și cea a fazelor inițiale, începând cu formularea întrebărilor la care trebuie să se răspundă prin „da” sau „nu”.

 

Referendumul este o modalitate a democrației; respectiv expresia democrației directe. Poporul este chemat să se pronunțe asupra modului de rezolvare a unei anumite probleme în mod direct iar nu prin reprezentanții săi. Aceasta este o excepție de la regulile democrației reprezentative. De aceea, ca orice excepție, are limite; care sunt de strictă interpretare. (Adică nu pot fi depășite pe calea unei interpretări care ar încerca să facă excepție la excepție.)

 

 

ÎNTREBĂRI ÎN DOMENII EXCLUSE DE LA INIȚIATIVA CETĂȚENEASCĂ

 

Astfel art. 74.2 precizează că „nu pot face obiectul inițiavei legislative a cetățenilor amnistia și grațierea”. Or, prima întrebare la care Președintele României cere cetățenilor să dea răspuns pe 26 mai 2019 se referă tocmai la amnistie și grațiere; respectiv la interzicerea lor în anumite cazuri. (Nu a omorului, violului, tâlhăriei, pedofiliei, care pentru familia Iohannis nu sunt chiar atât de grave).

 

Care este scopul acestui demers referendar? Exercițiul nu are nici o valoare dacă nu duce la modificarea legislației privind amnistia și grațierea. Prin urmare, Președintele dorește ca legislația să se modifice prin efectul unei inițiative a cetățenilor, manifestată într-un domeniu în care Constituția o interzice. Cum oare ar putea CCR să valideze rezultatele unui asemenea referendum ab initiopotrivnic Constituției?!

 

De altfel, și procedura stabilită prin Constituție pentru inițiativa cetățenească (art. 74.1) este diferită de cea referendară pe care acum încearcă a o utiliza abuziv președintele. Cei care susțin o asemenea inițiativă trebuie să își decline idenditatea iar nu să se ascundă în spatele votului secret. Or, dacă referendumul nu are valoarea unei asemenea inițiative, atunci ce valoare are?

 

 

ÎNCĂLCAREA PROCEDURII DE REVIZUIRE A CONSTITUȚIEI

 

Lucrurile sunt însă și mai grave. Acordarea grațierii individuale intră în atribuțiile Președintelui Republicii. Aceasta este o dispoziție expresă cuprinsă în art. 94 lit d din Constituție. Așadar, Președintele dorește ca prin acest referendum să se ajungă la modificarea Constituției. (Nu mai discutăm fondul doritei modificări, prin care Klaus Iohannis nu urmărește să își interzică sieși dreptul de a ierta – oricum nu ar face-o – ci să îi oprească pe succesori săi să ierte.)

 

Aceeași este concluzia care se desprinde și din analiza celei de a doua întrebări a referendumului, întrebare care vizează interzicerea recurgerii la Ordonanțele de urgență în anumite domenii. Or, dreptul Guvernului de a legifera prin Ordonanță de urgență, este conferit, în limite expres și exclusiv indicate, prin Constituție – art. 115.4, 115.5, 115.6 – și nu poate fi retras, fie și numai parțial, decât prin modificarea Constituției.

 

Modificarea (revizuirea) Constiuției se realizează însă printr-o procedură specială care nu începe, ci se termină cu un referendum (art. 151). Ea poate avea loc și din impulsul unei inițiative cetățenești, dar aceasta presupune adunarea unui număr minim de semnături (500.000 din jumătate din județele țării) de la cei doritori (art. 150) iar nu chemarea întregii populații la referendum. Inițiativa respectivă se supune dispozițiilor constituționale care interzic mandatul imperativ (art. 69.2), Parlamentul având deplina libertate de a-i da curs sau nu. În cazul în care îi dă curs, legea constituțională adoptată în siajul ei este supusă aprobării prin referendum – art. 151.3.

 

Procedura descrisă nu poate fi eludată de Președintele Republicii. Devierea de la ea reprezintă o încălcare a Constituției, pe care CCR trebuie să o sancționeze, cel puțin prin invalidarea referendumului care o ignoră. Dacă statul de drept înseamnă că nimeni nu poate fi deasupra legii (art. 16.2), cu atât mai mult înseamnă că nimeni nu poate fi deasupra Constituției – „legea legilor”.

 

 

O TENTATIVĂ DE SUPRIMARE A DREPTURILOR CETĂȚENEȘTI

 

În plus, Constituția exclude de la revizuire orice inițiativă care ar avea ca rezultat „suprimarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor sau garanțiile acestora” (152.2). Or, vocația la grațiere (la iertare) este tocmai un asemenea drept fundamental, în timp ce amnistia, împreună cu grațierea, reprezintă garanții ale unui drept fundamental (dreptul la libertate, de exemplu), la care se poate recurge atunci când nu mai există mijloace judiciare pentru repararea încălcării acestuia. Avem sub ochii noștri în acest sens situația celor condamnați de complete ilegal constituite, ale căror hotărâri au fost declarate în bloc absolut nule de către CCR, dar care continuă să își producă efectele ilegale întrucât termenul pentru formularea contestației în anulare în multe cazuri concrete, a expirat. Ce facem cu aceștia? Dacă nu li se mai poate oferi un proces echitabil, li se poate asigura, cel puțin, remediul amnistiei sau grațierii.

 

Ce efect constituțional se poate atașa, deci, unui referendum care tinde la o revizuire a Constituției interzisă explicit chiar de aceasta, întrucât conduce la limitarea drepturilor fundamentale?! Și cum altfel poate fi calificată chemarea Președintelui la un asemenea referendum decât ca o violare a Constituției, ca o încercare de răsturnare a ordinii constituționale. Chiar dacă cetățenii s-ar prezenta la urne în număr suficient și ar vota așa cum le-o cere Președintele Iohannis, votul nu ar putea avea nici un efect în cadrul ordinii actuale. El însuși ar fi nu doar neconstituțional, ci anticonstituțional. A chema poporul ca prin referendum să se ridice împotriva Constituției este egal cu chemarea la insurecție împotriva ordinii de stat, a regimului politic fundamentat de Constituție.

 

 

ÎNCĂLCAREA DREPTULUI LA CONSULTARE INFORMATĂ

 

Democrația directă în cadrul democrației reprezentative este un subiect delicat. De aceea de el s-a ocupat cu maximă dedicație de-a lungul timpului Consiliul Europei. La effort său s-a alăturat mult pomenita Comisie de la Veneția. Împreună au stabilit standarde precise pentru organizarea referendumurilor. Toate standardele cu pricina sunt încălcate acum de referedumul iohannist în curs de desfășurare.

 

Mă voi referi doar la cinci dintre ele.

 

În primul rând, se cere ca întrebările puse la referendum să aibă ca obiect o problemă simplă, formulată în termeni necontroversați pe care toată lumea îi înțelege. Un sondaj de opinie ar demostra fără îndoială că în majoritatea lor românii nu știu ceea este aceea „grațiere” și „amnistie”, precum și diferența dintre ele. De asemenea, „corupția” este un termen cu înțeles controversat, care nu este definit ca atare în nici o lege. Ca să nu mai vorbim despre inepția din legislația română care vorbește despre „fapte de corupție” indicate doar prin exemple iar nu prin legătura esențială dintre genul proxim și diferența specifică, și „fapte asimilate celor de corupție”. Întrebarea Președintelui se referă și la acestea din urmă? Dacă da, înseamnă că practic desființăm instituția juridică a grațierii și amnistiei cu totul, căci prin analogie orice abatere de la regulă este corupție. Cetățenilor li se cere deci să se pronunțe în legătură cu ceva nedifinit clar și în mare parte necunoscut lor. Ei știu doar că grațiere și amnistie înseamnă „scapă Dragnea”.

 

În al doilea rând, întrebarea pusă trebuie să conțină o singură variantă la care să se poată răspunde prin „da” sau „nu”. Unii pot fi de acord cu amnistia, dar nu cu grațierea. Alții pot fi de acord cu grațierea individuală, dar nu cu cea colectivă. Unii pot fi de acord ca Ordonanțele de urgență să vizeze doar redefinirea limitelor pedepsei dar nu și organizarea judecătorească. Alții vor crede că numai incriminarea unor fapte poate fi decisă prin Ordonanță de urgență, dar dezincriminarea nu. Ce înseamnă „extinderea dreptului de a ataca Ordonanțele direct la Curtea Constituțională”?  Toate Ordonanțele sau numai unele? Un timp mai lung în care pot fi atacate sau alte persoane care să aibă dreptul de a o face? Cum poate fi reflectată într-un „da” sau într-un „nu” o asemenea varietate de opțiuni spre care împinge o asemenea varietate de ipoteze înghesuite tâmp într-o singură întrebare. În fapt, în două întrebări.

 

În al treilea  rând, cetățenilor trebuie să li se lase timp și să li se dea posibilități reale de a dezbate public problemele ridicate, susținătorii lui „da” și cei ai lui „nu” având cel puțin câteva luni la dispoziție spre a se dumiri și a dumiri lumea cum stau lucrurile. În cazul nostru, întrebări anunțate în ultima clipă abia dacă permit o lună de reflecție, căci dezbateri sau cadru pentru dezbateri nu a organizat nimeni: nici președinția, nici Guvernul, nici autoritățile locale, nici partidele politice, nici mass media etc.

 

În al patrulea rând, suprapunerea procedurilor democrației reprezentative cu cele ale democrației directe trebuie exclusă. Cu alte cuvinte, referendumul nu trebuie organizat în paralel cu alegeri parlamentare, locale, europene etc. Evident, și această recomandare este încălcată; iar rațiunile politicianiste ale încălcării sunt clare.

 

În al cincilea rând, cetățenii trebuie să fie clar informați asupra caracterului consultativ al referendumului (așa cum stau lucrurile în acest caz) pentru ca în cazul în care opinia majoritară consemnată la urne nu va fi urmată, aceasta să nu dea loc unor revolte sociale. Scrutinul nu poate avea loc până când un asemenea aspect este lămurit la nivel de masă pentru orice persoană rezonabilă. Or, Președintele, care a chemat poporul la consultarea referendară, dar nici Guvernul, nu a spus cu subiect și predicat care este situația. Dimpotrivă, s-a lăsat a se crede că dacă „da”-ul va fi majoritar, majoritatea parlamentară va fi obligată să se supună iar Constituția și legile vor fi obligatoriu și automat modificate. Ceea ce ar echivala cu mandatul imperativ care, o repet, potrivit Constituției este lovit de nulitate. În sistemul constituțional român, ca de altfel și în cel european, referendumurile obligatorii ratifică o lege (constituțională) sau o decizie politică, dar nu le impun.

 

Toate acestea nu sunt simple erori tehnice, procedurale, ci violări ale dreptului constituțional de exprimare a opiniei (informate) prin referendum. Ne aflăm dinnou, deci, în fața unor încălcări ale Constituției comise de inițiatorul referendumului, încălcări pe care CCR este ținută să le sancționeze. Dreptul Președintelui Republicii de a consulta poporul se poate exercita numai în limitele trasate de Constituție și numai cu respectarea dreptului cetățenilor de a fi corect și complet informați cu privire la obiectul și efectele consultării.

 

 

NEPARTICIPAREA CA REFUZ AL COMPLICITĂȚII LA UN ACT ANTI-CONSTITUȚIONAL

 

Bine ar fi fost ca efectuarea controlului de constituționalitate să se fi desfășurat la început. Nimeni nu a sesizat CCR în acest sens. El va avea loc însă la final, întrucât aceasta este o obligație stabilită direct de Constituție. Iar atunci CCR nu va avea decât opțiunea invalidării lui, indirent de participarea populației.

 

Cum trebuie să se raporteze însă populația la referendum? A participa la un referendum care nu numai că încalcă legea fundamentală, dar, punând în discuție modificarea Constituției chiar dincolo de limitele consacrate ale revizuirii acesteia,  tinde și la mobilizarea populației (inclusiv prin dezinformare) pentru a ataca actuala așezare constituțională, echivalează cu un act de complicitate la o tentativă de răsturnare a ordinii publice. Românii nu trebuie să participe la un asemenea act.

 

Un „nu” spus acestei încercări prezidențiale de destabilizare a statului se exprimă doar prin neparticiparea la vot. Un „nu” oferit doar ca răspuns întrebărilor puse de Klaus Iohannis pe buletinul de vot, constituie un act de susținere al demersului său, chiar dacă este totodată unul de respingere a opțiunilor sale.

 

În plus, chiar dacă, în acest caz, atingerea cvorumului legal de prezență la vot nu este suficientă pentru validarea unui referendum viciat de multe alte elemente de neconstituționalitate, se vor găsi mulți care să invoce, fie și numai pe plan psiho-politic, prezența la urne pentru a cere ca opiniei majoritare să i se atașeze efecte juridice. Bunul simț ne spune că dacă la vot s-ar prezenta întregul electorat, majoritatea zdrobitoare ar da răspuns negativ celor două întrebări, altminteri lipsite de rațiune și de moralitate. Nimeni nu garantează însă că o parte a acestei majorități nu va rămâne acasă, refuzând implicit însăși ideea unui referendum neconstituțional, iar alta va veni la vot spre a refuza explicit propunerile prezidențiale. În această situație există riscul ca din urne să iasă o majoritate care nu exprimă voința reală a națiunii, în condițiile realizării cvorumului necesar validării. Or, o asemenea confuzie trebuie evitată. De aceea, neparticiparea este singura atitudine corectă și eficientă.

 

Invalidarea referendumului ca neconstituțional în sine de către CCR va oferi Parlamentului baza constituțională pentru suspendarea unui Președinte care devine pe zi ce trece un pericol tot mai mare pentru securitatea națională. În timp ce refuzul masiv al cetățenilor de a se prezenta la referendum va confirma Parlamentului sprijinul popular de care se bucură o asemenea decizie și îi va insufla curajul necesar pentru luarea ei. Acesta, de altfel, va fi și un mesaj important pentru judecătorii CCR, cărora le va ușura munca.

 

Glonțul referendumului a pornit. Ținta pe care o va lovi depinde acum de CCR și de români. Judecătorii CCR sunt însă numai nouă. Românii sunt cu mult mai mulți. Încă o dată în istorie soarta țării se află direct în mâinile lor.

Permanent link to this article: http://adrianseverin.com/ccr-va-anula-referendumul-dezbinarii-nationale/